TEMA: INFLUENȚA CONSTRUCȚIEI SOCIALE A PERSONALITÎȚII ASUPRA COMPORTAMENTULUI EI

1. Influența determinanților sociale asupra comportamentului personalității.2. Influența determinanților interni asupra comportamentului personalității.3. Teoria interacțiunii despre influențele actelor comportamentului.4. Cultura – factorii psihologici fundamentali în influența comportamentului uman.5. Problemele Eu-lui în psihosociologie.

1. Influența determinanților sociale asupra comportamentului personalității.

Dezbaterea trăsătură-situaţie pune faţă în faţă cele două concepţii opuse cu privire la

factorii determinanţi în construcţia personalităţii: psihologia socială, care accentuează rolul decisiv

al factorilor sociali (situaţia), şi psihologia personalităţii, care subliniază importanţa factorilor interni

(trăsăturile de personalitate).

Preferinţa psihologilor sociali pentru conceptul de situaţie se bazează pe argumente! solide.

Dar consecinţele asupra cercetării personalităţii au fost reduse. W. Mischel (Personality and

Assessmem (1968), observând că diferitele „dispoziţii" nu cooperează decât slab cu indicatorii

empirici, susţine că variaţiile se explică prin schimbările situaţiei.

Potrivit acestui punct de vedere, relevante nu sunt dispoziţiile ca „introversiunea-

extraversiunea" sau „anxietatea", ci cogniţiile, care trebuie să funcţioneze ca mediatori între

modificările mediului şi comportament, ca „aptitudini discriminative".

Parametrii esenţiali ai acestei teorii sunt: competenţele individului de a „construi", forme

deosebite de comportare în condiţii corespunzătoare, „aşteptările" sale faţă de anumite

evenimente, valoarea pe care o posedă, „consecinţele" pentru persoana care, acţionează,

sistemul autoreglator ai individului. Analizând stadiul actual al cercetării acestei probleme,

David Magnusson (1984), profesor la Universitatea din Stockholm, constată: ducem lipsă atât

de un limbaj cotidian, cât şi de unul ştiinţific care să posede conceptualizările, distincţiile şi

categoriile relevante care să ne permită să comunicăm sistematic despre situaţii şt persoană,

prin interacţiuni situaţionale. Se ignoră încă posibilitatea diferenţierii comportamentelor în

funcţie de contextele în care apar.

Teoreticienii „trăsăturilor" au neglijat sau subestimat rolul situaţiei pentru înţelegerea şi

explicarea comportamentului. Consecinţa ? Atribuirea unor cauze comportamentului individual, fără

a acorda atenţie contextului situaţional. Probabilităţile, determinate de situaţie înseamnă că anumite

condiţii situaţionale vor duce la anumit urmări în plan comportamental. De aici se pot deduce două

aspecte :

- pe de o parte, în anumite situaţii, individul va aştepta să se întâmple anumite; evenimente,

percepând viitorul în funcţie de contextul situaţional;

- pe de altă parte, vom constata că indivizii ataşează anumitor situaţii o încărcătură, situaţia

conţine deci suport pentru dirijarea, orientarea şi stimularea comportamentului. Iată o ilustrare

empirică, relatată de Magnusson: pe baza unor cercetări întreprinse în patru ţări diferite, s-a constatat

că diferenţele de vârstă şi sex influenţează considerabil percepţia cadrului situaţional. Aşteptările,

precum şi pre-dicţiile asupra evenimentelor viitoare sunt dependente de modul în care indivizii au

receptat în trecut situaţiile din mediu, iar scenariile acţiunilor viitoare sunt dependente de aceste

percepţii.

Pentru a putea aborda satisfăcător interacţiunea individului cu mediul, Joop Hattema (1984)

a propus conceptul de adaptare psihologică, înţeles ca posibilitate de a „conceptualiza persoana

după modul în care ea intră în contact cu mediul", operând în sensul „transformării", „dominării"

acestuia. Pentru a realiza această performanţă, individul trebuie să deţină două tipuri de informaţii

despre mediul său: privitoare la receptarea şi clasificarea segmentelor mediului şi referitoare la

modul de transformare a mediului în unul mai folositor.

Esenţa acestei teorii este concentrată asupra comportamentului, aşa cum se dezvoltă el în

situaţii concrete, sau locale (actuale). Cunoaşterea situaţiei s-ar desfăşura în paralel cu „faptele

situaţionale" prin diferite tipuri de „tranzacţii" care au loc între individ şi mediu, cu scopul de a

restabili corespondenţa dintre comportamentul individual şi faptele situaţionale. Individul

dobândeşte treptat o anumită competenţă în diagnosticarea situaţiilor şi evaluarea „eficienţei"

comportamentului său viitor.

Faptul că termenii care denumesc trăsături sunt prezenţi masiv în limbajul omului obişnuit

nu ne mai apare acum ca un argument forte în favoarea existenţei trăsăturii. Dimpotrivă, rezultatele

cercetărilor psihologilor sociali contrazic flagrant prejudecăţile simţului comun. De aceea,

termenii ce denumesc trăsături nu mai trebuie priviţi ca având funcţia de a reflecta structuri de

personalitate veridice, rolul lor fiind acela de a categoriza comportamentul social şi de a permite

recunoaşterea semnificaţiei lui sociale.

Cercetările asupra impactului situaţiei se opresc, de regulă, la condiţiile unui anumit

moment (împrejurare), care sunt apoi clasificate în scopuri. Dacă situaţia este însă interpretată doar

prin intermediul cadrului de referinţă al subiectului, nu acoperă întreg domeniul situaţiei, deoarece

aspectul obiectiv, cât şi dimensiunea „timp" a situaţiei sunt trecute cu vederea. Adesea însă, între

„situaţie" şi „mediu"; s-a pus un semn de egalitate. Situaţia devine atunci un fel de „variabilă de

fond"'; şi poartă numele de „mediu social".

Dar pentru a deveni „situaţie", mediul trebuie personalizat, cercetat în articulările sale

concrete. Takala (1984) distinge medii „percepute", „atribuite", „normative", „structurale",

„ecologice", „demografice". Despre ultimele, el afirmă: identificarea unor exemple de variabile

demografice şi ecologice (ocupaţie, sex, educaţie, municipalitate) care să fie în legătură cu unele

tipuri de comportament şi să descrie procese psihosociale este posibilă. Cu alte cuvinte, situaţiile

includ mediul geografic, fizic, cuitural, modul de viaţă şi stilul de viaţă.

In continuare vom sublinia modul în care puterea situaţiei a fost pusă în evidenţă de

cercetările din domeniul psihologiei sociale. Deja unele experimente au fost, I altele urmează să fie

prezentate pe larg în celelalte capitole ale manualului. De aceea, I pentru a evita redundanţa, nu vom

intra în amănunte şi vom opta pentru o trecere rapidă în revistă a principalelor experimente.

Experimentul clasic al lui Sherif din 1936 a demonstrat că oamenii renunţă destul de uşor la

propria lor părere în favoarea creării unei norme de grup, iar cel din 1954 arată cât de uşor

se transformă comportamentul social în condiţii de competiţie intergrupală. Şirul de experimente

ale lui Asch pune în evidenţă cât de dependenţi sunt oamenii de ordinea în care le sunt date

informaţiile (1946), dar mai ales cât de vulnerabili sunt în faţa părerii celorlalţi (1955) - atât de

vulnerabili, încât sunt gata să nege realitatea percepută de propriii ochi pentru a se alinia părerii

celorlalţi. "Analiza realizată de Janis (1982) asupra celor mai nefericite decizii militare şi

politice care au condus la eşecuri răsunătoare demonstrează, pe linia lui Asch, că din dorinţa de a

fi în acord cu părerea majorităţii, unii membri ai grupului îşi reprimă opiniile contrare, creându-se

astfel un fals consens ce poate conduce la decizii cu consecinţe dezastruoase.

Concluzia psihologilor sociali situaţionalişti este aceea că influenţele exercitate de factorii

sociali determină apariţia şi evoluţia structurilor de personalitate, iar prin înlocuirea termenului

„trăsătură de personalitate" cu cel de „dispoziţie" este accentuată maleabilitatea acestor structuri şi

disponibilitatea lor de a se schimba.

2. Influența determinanților interni asupra comportamentului personalității.

Un prim set important de teorii preocupate de unitatea şi unicitatea individului îl găsim grupat

sub semnul psihologiei personalităţii. Accentul pe care teoriile personalităţii îl pun pe existenţa

unor elemente (calităţi) sau structuri interne, mai mult sau mai puţin complexe, considerate a

fi principalii determinanţi ai personalităţii. Nu există psiholog al personalităţii care să nu acorde o

importanţă deosebită descoperirii elementelor constitutive ale personalităţii, elemente ce sunt apoi

utilizate ca unităţi de analiză a complexităţii persoanei.

Urmând această tendinţă generală, una dintre definiţiile clasice priveşte personalitatea ca

fiind „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină

gândirea şi comportamentul său caracteristic" (Allport). Conform unei alte definiţii mai recente, dar

complementară celei dintâi, „personalitatea reprezintă acele proprietăţi structurale şi dinamice

ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei înşişi în răspunsurile caracteristice pe care aceştia

le dau diferitelor situaţii" (Pervin).

Cele două definiţii sunt exponentul a două teorii diferite despre personalitate. Totuşi, observăm

că nota comună a acestora este aceea de a plasa în spatele diferenţelor comportamentale observabile

factori determinanţi interni numiţi aici, la modul generai, fie „sisteme psihofîzice", fie „proprietăţi

structurale şi dinamice". Aceste elemente sau structuri interne, cred psihologii personalităţii, sunt

cele care pot explica cel mai bine de ce, în situaţii similare, oamenii se comportă diferit.

Datorită lor, comportamentul indivizilor devine „caracteristic" şi, astfel, ajunge să-i „reflecte pe ei

înşişi".

De-a lungul timpului au fost propuse o multitudine de concepte cu referire la presupusele

elemente ultime ale personalităţii precum: instincte (Freud), valori (Murray), constructe

(Kelly), trebuinţe (Maslow), scopuri (Pervin) etc. Dintre toate acestea însă, cel mai influent şi mai

longeviv concept s-a dovedit a fi cel de trăsătură de personalitate.

O definiţie utilă aici este cea propusă de Brody (1988), pentru care trăsătura de personalitate,

este „o entitate ipotetică ce explică tendinţa unui individ de i se comporta într-o manieră similară în

diverse situaţii".

Concepţia psihologilor sociali angrenaţi în definirea personalităţii autoritare, machiavelice etc.

este mai dinamică. Spre deosebire de alţi psihologi sociali şi în acord cu psihologii personalităţii, ei

recunosc rolul important al factorilor interni în determinarea comportamentului social şi, în mare

măsură, sunt de acord cu ideea că aceşti factori sunt relativ stabili în timp Dar efortul de descoperire

a factorilor interni este precedat întotdeauna de identificarea unor fenomene şi comportamente

sociale importante.

Departe de a fi consideraţi elemente ultime, factorii determinanţi interni sunt priviţi ca

fiind dependenţi de contextul situaţional. Pentru aceşti psihologi, mai importantă decât identificarea

factorilor este cunoaşterea originii lor sociale şi, mai ales, a formelor lor de manifestare în câmpul

social. Tocmai pentru a sublima că factorii interni cercetaţi nu sunt consideraţi independenţi de

influenţele socialului, conceptul de trăsătură de personalitate, preferat de psihologii

personalităţii, este înlocuit cu cel de dispoziţie, mai puţin rigid şi mai permeabil la semnificaţii

sociale. În final, să menţionăm că, deşi numărul psihologilor sociali care s-au aventurat în

domeniul psihologiei clasice a personalităţii este important, ei nu se înscriu în curentul

principal ce domină psihologia socială. Mai mult, situaţi la periferie, la graniţa dintre psihologia

socială şi cea a personalităţii, ei sunt vulnerabili la criticile venite din ambele tabere.

Astfel, psihologii personalităţii le reproşează că au efectuat cercetările fără a-şi construi o teorie

solidă despre personalitate. De asemenea, ei consideră că, prin accentul pus pe rolul

contextului situaţional şi adoptarea conceptului de dispoziţie în locul celui de trăsătură, este

pusă sub semnul întrebării stabilitatea în timp şi supra-situaţională a factorilor determinanţi interni.

De cealaltă parte, psihologii sociali situaţionalişti preferă să pună semnul egalităţii între aceste

cercetări şi modelele ce au în centru trăsăturile de personalitate, aducându-le aceleaşi reproşuri

(accent exagerat pe identificarea factorilor interni, neglijarea celor situaţionali etc)/

Dincolo de aceste critici, multe dintre ele întemeiate, merită să încadrăm efortul lăudabil al

acestor cercetători de graniţă în rândul celor care au încercat şi încearcă integrarea celor

două domenii complementare: psihologia socială şi psihologia personalităţii.

3. Teoria interacțiunii despre influențele actelor comportamentului.

Disputa trăsătură-situaţie a căpătat noi dimensiuni după ce W. Mischel (1968) a demonstrat că

trăsăturile de personalitate nu pot explica mai mult de 9% din variabilitatea comportamentului

uman, procent prea mic pentru pretenţiile explicative ale unei teorii ştiinţifice. Efectul acestei critici

asupra teoriilor trăsăturii a fost devastator şi, timp de mai bine de un deceniu, aceste teorii aproape

că au dispărut din peisajul psihologiei personalităţii. Victoria situaţionismului părea a fi deplină, dar

adepţii trăsăturii au găsit resurse pentru a reveni în forţă. Critica lui Mischel s-a dovedit benefică,

deoarece noile teorii au fost nevoite să-şi revizuiască drastic metodele şi să-şi rafineze argumentele.

Pentru a da un singur exemplu, Epstein a considerat că majoritatea studiilor asupra trăsăturii au

măsurat corelaţia dintre o trăsătură şi un singur comportament, ceea ce a făcut ca poziţia critică a lui

Mischel să fie îndreptăţită. De aceea, el a propus ca noile cercetări să renunţe la studierea

comportamentelor izolate şi să infereze trăsături numai pe baza observaţiei sistematice a unor seturi

complexe de comportamente. În acest context al relansării controversei dintre adepţii trăsăturii de

personalitate şi situaţionişti s-a conturat tot mai clar şi poziţia acelor cercetători care au preferat

calea de mijloc: interacţionismul. Concilianţi, interacţioniştii consideră că atât trăsăturile de

personalitate, cât şi situaţiile sociale au ponderi egale în influenţarea actelor noastre

comportamentale. Mai mult, ei cred că o mare parte a variabilităţii comportamentale provine din

interacţiunea situaţiilor sociale cu trăsăturile. Ei nu se limitează însă la a recunoaşte importanţa

ambilor factori cauzali în determinarea comportamentului social, ci încearcă să delimiteze o a treia

categorie distinctă de factori, variabilele moderatoare. Funcţia acestor variabile moderatoare este

aceea de a favoriza schimbarea cauzelor comportamentului social de la trăsătură la situaţie sau

invers.

Astfel, scopul declarat al interacţionişiilor este, pe de o parte, acela de a identifica astfel de

variabile moderatoare, iar pe de altă parte, acela de a înţelege mecanismul prin care se

realizează această schimbare.

Spre exemplu, o astfel de variabilă intermediară este puterea sau slăbiciunea situaţiei, în

acord cu concepţia interacţionişiilor, o situaţie puternică va reduce la minim influenţa factorilor

interni asupra comportamentului. Cu alte cuvinte. într-o situaţie care nu-ţi lasă deschise suficiente

variante de alegere liberă, manifestarea diferenţelor individuale în comportament va fi puternic

inhibată. Mischel, care a adoptat o poziţie interacţionistă, consideră că un bun exemplu de

situaţie puternică este chiar experimentul psihologic. Fiind o situaţie bine structurată, care

indică variante puţine clare de răspuns, experimentul psihologic este similar, în opinia acestui

autor, cu o piesă de teatru al cărei scenariu este deja scris, actorii având prea puţine şanse de a

improviza, de a se exprima cu adevărat pe ei înşişi. Pe de altă parte, atunci când situaţia este

nestructurată, ea lasă loc manifestării libere a diferenţelor individuale, estompând factorii sociali

şi permiţând factorilor interni să ghideze comportamentul.

Teoriile interacţioniste se dovedesc a fi vulnerabile ia critici tocmai datorită încercărilor lor

de a-i împăca atât pe situaţionişti. cât şi pe adepţii trăsăturii. In timp ce teoriile clasice sc focalizează

pe o singură categorie de factori cauzali, interacţioniştii îşi propun să dea seama de relaţia dintre trei

categorii de astfel de factori (situaţie, trăsătură şi variabile moderatoare). Revizuită de aici o

complicare serioasă atât a demersului metodologic, cât şi a celui teoretic, ceea ce face ca

interacţionismul să fie încă destul de puţin atractiv şi, în consecinţă, să nu aibă atât de mulţi adepţi

ca teoriile situaţioniste sau cele ale trăsăturii.

4. Cultura – factor psihologic fundamental în influența comportamentului uman.

Interacţionismul nu a rezolvat problema duelului dintre teoria trăsăturilor şi situaţionişti.

Abordările recente insistă asupra rolului activ al individului invitat să recreeze contextul social,

implicat în analiza

critică a cadrului instituţional şi al realităţii cotidiene. Omul obişnuit, ca şi savantul, are ca

principală preocupare reflecţia asupra realităţii, pe care o reconstruieşte continuu, împărtăşind şi

altora producţiile sale cognitive.

Să reluăm datele unei vechi dispute: persoana umană este dublu determinată, atât de invariantele

„naturii" sale individuale, cât şi de faptul că este obligată să funcţioneze social, în situaţii şi roluri

distribuite sau asumate. în evoluţia sa, individul este definit de natura sa sau de contextul cultural în

care este plasat ? în timp, acestei controverse i s-au găsit soluţii distincte. Comportamentaliştii, în

maniere diferite, au insistat asupra predominanţei achiziţiilor şi a culturii în detrimentul

înnăscutului, ai naturii.

Pentru W. McDougall (1908), faptele sociale se insinuează în natura umană (aşa se explică

instinctul grupai, de exemplu); Floyd Aliport (1924) atrage atenţia asupra rolului decisiv al învăţării

şi achiziţiilor sociale; G.H. Mead (1934) insistă asupra interiorizării privirii altuia, a interacţiunii cu

alţii în construirea eului. în toate aceste situaţii, persoana suportă prezenţa altora, absoarbe,

încorporează, internalizează. Curentul culturalist („cultură şi personalitate") a demonstrat modul în

care diferite obiceiuri şi cutume ce caracterizează psihologic unele grupuri umane pot contribui la

încorporarea de către indivizi a unor trăsături de grup. în acelaşi timp, altul (alţii) se prezintă ca un

simplu anturaj social, sub forma unui sistem de raporturi sociale, a unor structuri organizaţionale sau

ca presiune a valorilor culturale şi a reprezentărilor sociale ale unor persoane? Influenţele se exercită

numai dinspre exterior către interior? Răspunsul nu poate fi decât unul: societatea nu se poate reduce

la un „altul" generalizat, care exercită o presiune constantă şi uniformă, ci presupune elaborarea

unor construcţii individualizate, interacţiunea cu segmente specializate ale mediului social şi

cultural; personalitatea se construieşte pornind de la dispoziţiile universale ale naturii umane, dar

se desăvârşeşte şi se diferenţiază individual punând accentul pe specificitatea psihologică a

fiecărei culturi (Beauvois. 1999). Noţiunea de cultură are pentru psihologi o conotaţie deosebită. Ea

înglobează toate influenţele care se opun naturii, exercită o altfel de înrâurire decât natura (prin

cutume, comunicare şi discurs, credinţe, reprezentări); reuneşte tot ceea ce nu este nici economic,

nici politic sau religios. Beauvois a reţinut următoarele idei foarte relevante pentru o cultură

psihosocială :

- Coerenţa culturală semnifică integrarea într-un tot armonios a diverselor aspecte ale unei culturi.

Conceptele de pattern (propus de Benedict) sau configuraţie (Linton) exprimă această vocaţie

integratoare a culturii, funcţia sa unificatoare, capacitatea sa de a da sens conduitelor. Spre deosebire

de structurile sociale, adesea purtătoare de relaţii antagoniste şi generatoare de conflicte,

relaţiile interculturale oferă indivizilor soluţii de schimbare, căi de evoluţie.

- Importanţa conduitelor sociale observabile. Conceptul de cultură implică obiceiuri sociale,

moravuri, practici educative - un registru de comportamente împărtăşite şi transmise de membrii

unei comunităţi. Practicile culturale sunt concrete, tangibile, ele putând fi observate, înregistrate,

comparate. Reprezentanţii curentului culturalist nu se interesează nici de cunoştinţe, nici de atitudini

şi nici de valori, ci de faptele sociale, de practici, de ceea ce fac oamenii in mod obişnuit.

- Status şi rol. Din perspectiva conceptului de cultură, personalitatea se construieşte ocupând o

poziţie socială, prin raportare la un sistem de aşteptări acceptate şi împărtăşite. Situarea într-un

status social implică obligaţii, intrarea într-un sistem de referinţe, acceptarea unor convenţii şi

reguli. R. Linton distinge între status prescris (femeie, fiu) şi status dobândit (profesor, student).

Ocuparea statusului, pe de altă parte, presupune un set de aşteptări îndreptate de către ceilalţi

spre persoană, invitaţia la înscrierea într-un comportament de rol. Articularea rol-status ne apare

astfel ca un comportament cultural: aşteptări, anticipări, sugestii privind acoperirea statusului şi

a jocului de rol.

- Cultură şi personalitate. Din cele spuse până aici, cultura ar fi un factor psihologic

fundamental în edificarea personalităţii, natura psihologică a individului putând fi pusă în

evidenţă numai prin apelul la determinanţii culturali ai mediului, prin enculturaţie.

5. Problema eu-lui în psihosociologie.