<titlu> Ideea cavalerismuluiGîndirea medievală în general este străbătută si saturată în toate compartimentele ei dereprezentări religioase. Tot asa, gândirea acelui grup mai restrîns, care trăieste în cercurilecurŃii si ale nobilimii, este impregnată de idealul cavaleresc. Chiar si unele reprezentărireligioase sînt aduse la rîndul lor în domeniul idealului cavaleresc: fapta de arme aarhanghelului Mihail a fost „la première milicie et prouesse chevalereuse qui oncques fut misen exploict" <nota 1>; de la el se trage cavalerismul; ca „milicie terrienne et chevaleriehumaine" <nota 2>, cavalerismul este o imitaŃie pămîntească a cetelor de îngeri din jurultronului lui Dumnezeu <nota 3>. RelaŃia intimă dintre consacrarea cavalerească si ideilereligioase reiese deosebit de clar din povestea băii cavaleresti a lui Rienzo <nota 4>. Poetulspaniol Juan Manuel vorbeste despre acea consacrare ca despre un fel de sfîntă taină, pe careo compară cu botezul si cu căsătoria <nota 5>.Marile speranŃe, întemeiate pe îndeplinirea datoriei de către nobilime, fac oare să se conturezemai precis unele idei politice privitoare la misiunea nobilimii ? Da: ideile referitoare la luptapentru pacea universală, bazată pe alianŃa regilor, pe cucerirea Ierusalimului si pe izgonireaturcilor. Neobositul făuritor de proiecte Philippe de Mézières, visînd un ordin cavaleresc caresă întreacă în măreŃie vechiul ordin al Templierilor si cel al Ospitalierilor, a conceput, înSonge du vieilpelerin (Visul bătrinului pelerin), un plan menit să asigure fericirea lumii înviitorul apropiat. Tînărul rege al FranŃei — cartea a fost scrisă pe la 1388, când se mai puneauatâtea speranŃe în nefericitul Carol al VI-lea — va încheia usor pacea cu Richard al Angliei,care este la fel de tînăr ca si el si la fel de nevinovat de vechiul conflict. Amîndoi trebuie săstea de vorbă personal despre91această pace, să-si povestească minunatele revelaŃii care au prevestit-o, să renunŃe lainteresele mărunte care ar constitui o piedică dacă tratativele ar fi încredinŃate prelaŃilor,juristilor sau căpeteniilor de osti. Regele FranŃei ar trebui să cedeze cîteva orase de frontieră si54cîteva castele. De îndată ce pacea va fi încheiată, se va putea pregăti cruciada. Pretutindeni sevor stinge toate certurile si dusmăniile; cîrmuirea tiranică a Ńărilor va fi reformată; dacăpredicile nu pot fi de ajutor ca să-i convertească pe tătari, pe turci, pe evrei si pe sarazini, unconciliu general îi va îmboldi pe suveranii crestinătăŃii să pornească la război <nota 6>. Nueste exclus ca despre asemenea planuri măreŃe să mai fi fost vorba si în conversaŃiileprietenesti ale lui Mézières eu tînărul Ludovic de Orléans, în mînăstirea Celestinilor, de laParis. Orléans visa si el pacea si cruciada, cu toate că în aceste visuri se amesteca într-omăsură mai mare politica practică si interesată <nota 7>.Această imagine a unei societăŃi bazate pe idealul cavalerismului dă lumii un colorit ciudat.Dar e un colorit care nu prea rezistă. Oricare dintre cronicarii francezi cunoscuŃi din secoleleal XIV-lea si al XV-lea: tăiosul Froissart, arizii Monstrelet si d'Escouchy, solemnulChastellain, distinsul La Marche, bombasticul Molinet, toŃi, cu excepŃia lui Commines si a luiThomas Basin, încep prin a declara cu grandilocvenŃă că scriu pentru a exalta virtutea cavalereascăsi glorioasele fapte de arme <nota 8>. Nici unul dintre ei, totusi, nu se poate Ńine decuvînt până la capăt; tot Chastellain izbuteste s-o facă cel mai bine. în timp ce Froissart, elînsusi autor al unui întîr-ziat produs romantic al epicii cavaleresti, Méliador, se lăfăie cugîndul într-o „prouesse" <nota 9> ideală si în „grans apertises d'armes" <nota 10>, pâna lui decronicar scrie fără încetare despre trădare si cruzime, despre egoismul viclean si despre abuzulde putere, despre o acŃiune militară care a devenit întru totul o goană după cîstig. Molinet îsiuită tot timpul intenŃia cavalerească si povesteste evenimentele clar si simplu (făcîndabstracŃie de limba si stilul lui), pentru a-si reaminti din când în când de nobila găteală pe care

si-o impusese. La Monstrelet tendinŃa cavalerească este si mai exterioară.Face impresia că mintea acestor scriitori — o minte lipsită de adîncime, trebuie s-o spunem— foloseste ficŃiunea cavalerismului ca pe un corectiv al imposibilităŃii lor de a-si înŃelegeepoca. Era singura formă în care puteau înŃelege evenimentele, în realitate,92atît războaiele cât si politica din vremea lor erau extrem de informe, în aparenŃă incoerente.Războiul era în general un proces cronic, de incursiuni tîlhăresti izolate, răspîndite pe unteritoriu mare, iar diplomaŃia un instrument foarte complicat si defectuos, dominat în parte deidei tradiŃionale, foarte generale si în parte de un complex inextricabil de probleme juridicelocale si meschine. Istoria, nefiind în stare să discearnăîn toate acestea o evoluŃie socială reală,s-a servit de idealul cavaleresc si, cu ajutorul lui, a redus totul la o imagine frumoasă, deonoare si virtute cavalerească, un joc nostim cu reguli nobile, si a creat iluzia ordinii. Acestcriteriu istoric, comparat cu judecata unui istoric ca Tucidide, este un punct de vedereextraordinar de îngust. Istoria devine relatarea seacă a unor fapte de arme si a unor solemnităŃide stat, frumoase cu adevărat sau în aparenŃă. ConsideraŃi din acest punct de vedere, care vorfi adevăraŃii martori ai istoriei ? Crainicii <nota 11> si regii de arme <nota 12> — e de părereFroissait; ei asistă la aceste nobile acŃiuni si trebuie să le judece oficial; ei sînt experŃi înmaterie de glorie si de onoare, iar gloria si onoarea sînt obiectul istoriei <nota 13>. StatuteleLînii de Aur impuneau înregistrarea faptelor de arme cavaleresti; Lefèvre de Saint-Rémy,poreclit „Toison d'Or", sau crainicul Berry, pot fi citaŃi ca exemple de regi de armeistoriografi.Ca ideal de viaŃă frumoasă, concepŃia cavalerească are un caracter foarte special, în esenŃă,este un ideal estetic, clădit din fantezie pestriŃă si din emoŃie înălŃătoare. Dar vrea să fie unideal etic: gândirea medievală nu putea acorda unui ideal de viaŃă decât un loc nobil, punîndulîn legătură cu evlavia si cu virtutea, în această funcŃie etică însă, cavalerismul însală tottimpul asteptările: este tras în jos de originea lui legată de păcat. Căci miezul idealului rămînetrufia, înălŃată până la frumuseŃe. Lucru pe care Chastellain l-a înŃeles perfect, când55spune: „La gloire des princes prend en orgueil et en haut péril emprendre toutes principalespuissances conviengnent en un point estroit qui se dit orgueil <nota 14>."Din trufie, stilizatăsi exaltată, s-a născut onoarea, care este polul vieŃii nobile, în timp ce în relaŃiile sociale aleclaselor mijlocii si inferioare — spune Taine — resortul cel mai însemnat este interesul,marele motor al aristocraŃiei este orgoliul; „or, parmi les sentiments profonds de l'homme, iln'en est pas qui soit plus propre à se transformer93en probité, patriotisme et conscience, car l'homme fier a besoin de son propre respect, et, pourl'obtenir, il est tenté de le mériter" <nota 15>. Nu încape îndoială că Taine are tendinŃa de aînfrumuseŃa aristocraŃia. Adevărata istorie a aristocraŃiei oferă pretutindeni o imagine în careorgoliul este asociat cu un egoism nerusinat. Totusi afirmaŃia lui Taine, ca o conturare aidealului aristocratic, rămîne impresionantă. Este înrudită cu definiŃia dată de BurckhardtsimŃului onoarei din vremea Renasterii. „Es ist die rătselhafte Mischung aus Gewissen undSelbstsucht, welche dem modernen Menschen noch ubrig bleibt, auch wenn er durch oderohne seine Schuld allés ùbrige, Glauben, Liebe und Hoffnung eingebusst hat. Dieses Ehrgefiihlvertrăgt sich mit vielem Egoismus und grossen Lastern und ist ungeheurerTăuschungen făhig; aber auch allés Edle, das in einer Persônlichkeit ubrig geblieben, kannsich daran anschliessen und aus diesem Quell neue Krăfte schôpfen <nota 16>."AmbiŃia personală si dorinŃa de glorie personală, care par ba expresia unui înalt simŃ alonoarei, ba mai degrabă rezultatul unui orgoliu neînnobilat, sînt înfăŃisate de Burckhardt drept

însusirile caracteristice ale omului Renasterii <nota 17>. Onoarei si gloriei de clasă, asa cumînsufleŃeau ele viaŃa pur medievală din afara Italiei, el le opune un simŃămînt al gloriei sionoarei general-umane, spre care, de la Dante încoace, sub influenŃa modelelor antice,năzuieste spiritul italian. Am impresia că acesta este unul dintre punctele în care Burckhardt aexagerat distanŃa dintre Evul Mediu si Renastere, dintre Europa occidentală si Italia. Aceastăsete de glorie si de onoare a Renasterii, este, în esenŃa ei, ambiŃia cavalerească a unei epocianterioare, este de origine franceză si este onoarea de clasă, extinsă, dezbrăcată desimŃămîntul feudal si fecundată de gândirea antică. DorinŃa pătimasă de a fi preŃuit deposteritate era tot atât de puŃin străină cavalerului nobil din secolul al XII-lea si condotieruluigrosolan, francez sau german, din secolul al XIV-lea, cât si spiritului rafinat al quattrocentoului.După Froissart, înŃelegerea încheiată înainte de „Combat des trente" <nota 18> (27martie 1351) între messire Robert de Beaumanoir si căpitanul englez Richard Bamborough sasfîrsit cu cuvintele acestuia din urmă: „si asa vom face, ca să se vorbească despre aceasta învremurile viitoare, în săli si în palate, în pieŃe, si pretutindeni în lume" <nota 19>. Chastellain,desi întru totul94medieval prin stima lui pentru idealul cavaleresc, anticipează spiritul Renasterii, când spune:Honneur semont toute noble nature D'aimer tout ce qui noble est en son estre Noblesse aussi yadjoint sa droiture <nota 20>.În alt loc spune că la evrei si la păgîni onoarea era mai scumpă si mai respectată, pentru că laei era cultivată pentru ea însăsi si în asteptarea unei laude pămîntesti, în timp ce crestinii auprimit onoarea prin credinŃă si lumină, în asteptarea unei recompense ceresti <nota 21>.Froissart începuse chiar să recomande vitejia fără nici o motivare religioasă sau morală,numai pentru glorie si onoare, precum si — enfant terrible cum este — pentru carieră <nota22>.NăzuinŃa spre glorie si onoare cavalerească este indisolubil legată de cultul eroului, în care se56îmbină elemente medievale si renascentiste. ViaŃa cavalerească este o imitaŃie. O imitaŃie aeroilor din ciclul lui Arthur sau a eroilor antici, n-are nici o importanŃă. Alexandru fusesedoară primit în sfera de idei a cavalerismului încă din vremea înfloririi romanului cavaleresc.Sfera fanteziei antice nu fusese încă separată de cea a Mesei Rotunde. Intr-una din poeziilesale, regele René descrie mormintele lui Lancelot, Cezar, David, Hercule, Paris, Troilus,adunate toate la un loc si împodobite cu blazoaneîe respective <nota 23>. Cavalerismul, elînsusi, era considerat de origine romană. „Et bien entretenoit — se spune despre Henric al Vleaal Angliei — la discipline de chevalerie, comme jadis faisoient les Rommains <nota 24>."Clasicismul, pe măsură ce dobîndeste importanŃă, aduce o oarecare epurare a imaginii istoricea AntichităŃii. Nobilul portughez Vasco de Lucena, care îl traduce pe Quintus Curtius pentruCarol Temerarul, declară, asa cum făcuse Maerlant cu un veac si jumătate mai înainte, că îioferă în acea traducere un Alexandru autentic, descotorosit de minciunile cu care scrierilecurente i-au denaturat istoria <nota 25>. Dar mai puternică este dorinŃa lui de a dasuveranului, prin figura lui Alexandru, un exemplu de urmat; totodată puŃini suverani au doritîn mod mai constient decât Carol Temerarul să egaleze marile si strălucitele fapte aleanticilor, încă din copilărie pusese să i se citească isprăvile eroice ale lui Gauvin si ale luiLancelot; mai tîrziu, i-a preferat pe antici, întotdeauna,95înainte de culcare, ascultă timp de cîteva ore lectura „des haultes histoires de Romme" <nota26>. Avea o deosebită predilecŃie pentru Cezar, Hanibal si Alexandru, „lesquelz il vouloitensuyre et contrefaire" <nota 27>. ToŃi contemporanii lui au acordat mare importanŃă acestei

imitaŃii deliberate, ca resort al faptelor sale. „Il désiroit grand gloire — spune Commines —qui estoit ce qui plus le mettoit en ses guerres que nulle autre chose; et eust bien vouluressembler à ces anciens princes dont il a esté tant parlé après leur mort <nota 28>."Chastellain i-a văzut cea dintîi aplicare în practică a acestui gust accentuat pentru acŃiunilemăreŃe si pentru frumosul gest antic. Lucrurile s-au petrecut cu prilejul primei lui intrări caduce la Malines, în 1467. Avea de pedepsit acolo o răscoală; afacerea era lămurită si judecatăsub toate formele, unul din instigatori condamnat la moarte, alŃii la surghiun pe viaŃă. Ducelestă pe scaun în faŃa esafodului ridicat în piaŃă; vinovatul a si îngenuncheat, călăul îsi scoatespada din teacă; atulici Carol, care până în acea clipă îsi ascunsese intenŃia, exclamă: „StaŃi !LuaŃi-i legătura de pe ochi si să se scoale în picioare ! "„Et me parçus de lors — spune Chastellain — que le coeur luy estoit en haut singulier propospour le temps à venir, et pour acquérir gloire et renommée en singulière oeuvre <nota 29>."Exemplul lui Carol Temerarul este nimerit pentru a dovedi că spiritul Renasterii, năzuinŃaspre o viaŃă frumoasă, după modelul AntichităŃii, se trage de-a dreptul din idealul cavaleresc.Dacă îl comparăm pe Carol Temerarul cu un virtuoso <nota 30> italian din aceeasi epocă,deosebirea dintre ei nu este decât de erudiŃie si de gust. Carol îi mai citea încă pe autoriiclasici în traducere, iar forma lui de viaŃă aparŃine goticului „flamboyant".Elementul cavaleresc si elementul renascentist sînt la fel de indisolubil legate în cultul celornouă viteji, „les neuf preux". Acest grup de nouă eroi, trei păgîni, trei evrei si trei crestini,pătruns în sfera idealului cavaleresc, apare pentru întîia oară în Voeux, du paon (Legămîntelepăunului) de Jacques de Longuyon, cam prin 1312 <nota 31>. Alegerea eroilor trădeazăraportul strîns cu romantismul cavaleresc: Hector, Cezar, Alexandru; losua, David, IudaMaca-beul; Arthur, Carol cel Mare si Godefroy de Bouillon. Eustache Deschamps a preluatideea de la maestrul său Guillaume de Ma-chaut si i-a consacrat numeroase poeme <nota 32>.Probabil că el e acela care, supunîndu-se nevoii de simetrie, atât de caracteristică spiritului9557epocii de sfîrsit a Evului Mediu, a adăugat celor nouă preux, seria celor nouă preuses. A scosdin Justinus si din alŃi scriitori cîteva figuri clasice, în parte foarte ciudate, printre carePentesilea, Tomira, Semiramida, si a pocit îngrozitor cele mai multe dintre nume, ceea ce nu aîmpiedicat ca ideea să aibă succes, asa încât îi regăsim pe preux si pepreuses în producŃiileulterioare ca Lejouvencel (Băie-Ńtmdrul). Sînt prezenŃi în tapiserii, li se născocesc blazoane; laintrarea lui Henric al VI-lea al Angliei în Paris, în 1431, este precedat de toŃi optsprezece<nota 33>.Gît de vie a rămas această fantezie în secolul al XV-lea si chiar mai tîrziu, reiese din faptul căa fost parodiată: Molinet îsi încearcă umorul cu nouă „preux de gourmandise" <nota 34>.Francise I se îmbrăca încă, din când în cînd, „à l'antique" pentru a-l înfăŃisa pe unul dintreviteji <nota 35>.Deschamps a mai extins însă reprezentarea si în alt mod decât adăugînd pe listă figurilefeminine corespunzătoare. A legat cultul eroismului antic de prezent si l-a introdus în sferapatriotismului militar francez în fasă, punînd lîngă cei nouă un al zecelea preux, contemporansi conaŃional: pe Bertrand Du Guesclin <nota 36>. Această idee a avut si ea succes: Ludovicde Orléans a pus să se ridice în sala mare de la Coucy statuia viteazului conetabil, ca alzecelea preux? <nota 37> Ludovic de Orléans avea motiv să manifeste o deosebită atenŃiememoriei lui Du Guesclin: conetabilul îi fusese nas si-i pusese atunci o spadă în mînă. Ca azecea în rîndul femeilor lumea se asteaptă la Ioana d'Arc, într-adevăr, în secolul al XV-lea i sahărăzit acest rang. Ludovic de Laval, nepotul prin alianŃă a lui Du Guesclin si frate cucamarazii de arme ai Ioanei d'Arc, i-a dat capelanului său Sébastien Mamerot misiunea să

scrie o istorie a celor nouă eroi si a celor nouă eroine, cu Du Guesclin si cu Ioana d'Arc pe alzecelea loc. Totusi, în lucrarea lui Mamerot, păstrată în manuscris, aceste două nume lipsesc<nota 38>, iar în ceea ce o priveste pe Ioana d'Arc, nimic nu dovedeste că ideea a avut succes.Cultul naŃional-militar al eroilor, care se naste în FranŃa în secolul al XV-lea, se leagă înprimul rând de persoana bravului si prudentului războinic breton. Tot felul de comandanŃi deoaste, care luptaseră de partea sau împotriva Ioanei, ocupă în imaginaŃia contemporanilor unloc mult mai mare si mai onorabil decât ŃărăncuŃa din Domremy. Unii contemporani maivorbesc despre ea fără emoŃie si veneraŃie,97mai mult ca despre o curiozitate. Chastellain, care stia de minune să-si lase la o parte, lanevoie, sentimentele proburgunde, pentru a da dovadă de un patetic loialism francez, scriedespre moartea lui Carol al VII-lea un mystère, unde toŃi comandanŃii care, în slujba regelui,luptaseră împotriva englezilor, vin, ca o galerie de viteji, să recite câte o strofă despreisprăvile lor: Dunois, Jean du Bueil, Xaintrailles, La Hire figurează în lucrare, precum si alŃii,mai puŃin cunoscuŃi <nota 39>. Parcă ar fi o galerie de generali ai lui Napoleon. Dar la Pucellelipseste.Suveranii burgunzi păstrau în tezaurul lor o serie de relicve romantice rămase de la eroi: ospadă a sfîntului Gheorghe, împodobită cu stema lui; o spadă care aparŃinuse lui „messireBertrand de Claiquin" (Du Guesclin); un colŃ al mistreŃului lui Garin le Loherain <nota 40>,psaltirea <nota 41> în care învăŃase carte în copilărie Ludovic cel Sfînt <nota 42>. Cum seîmbină aici domeniile fanteziei: al celei cavaleresti si al celei religioase ! încă un pas si negăsim în faŃa braŃului lui Liviu, primit solemn de papa Léon al X-lea, ca pe o relicvă <nota43>.Cultul eroilor la sfârsitul Evului Mediu si-a găsit o formă literară în biografia cavaleruluidesăvîrsit. Uneori, figurile au devenit legendare, ca Gilles de Trazegnies. Cele maiinteresante, totusi, sînt cele ale contemporanilor, ca Boucicaut, Jean de Bueil, Jacques de58Lalaing.Jean le Meingre, numit de obicei le maréchal Boucicaut, îsi servise Ńara în vremuri de marerestriste. Se aflase cu Jean de Nevers în 1396 la Nicopole, unde cavaleria franceză, plecată cuintenŃia temerară de a-i izgoni pe turci din Europa, fusese nimicită de către sultanul Baiazid.Fu din nou luat prizonier la Azincourt în 1415 si muri după sase ani în captivitate, încă din1409, unul dintre admiratorii săi i-a strîns isprăvile într-o carte, bazîndu-se pe informaŃii sidocumente foarte sigure <nota 44>, pentru a da nu o pagină de istorie contemporană, ci oimagine a cavalerului ideal. Realitatea acestei vieŃi foarte agitate dispare sub aparenŃafrumoasă a imaginii cavalerismului. Cumplita catastrofă de la Nicopole nu are, în Le livredesfaicts, decât o culoare stearsă. Boucicaut este înfăŃisat ca tipul cavalerului cumpătat,cucernic si totodată curtenitor si învăŃat. DispreŃul bogăŃiilor, care trebuie să fie ocaracteristică a cavalerului adevărat, reiese din cuvintele tatălui lui Boucicaut, care nu voisenici să-si sporească, nici să-si reducă averea, spunînd: copiii98mei, dacă sînt cinstiŃi si viteji, vor avea destul; iar dacă sînt nevrednici, ar fi păcat să le lasatâta mostenire <nota 45>. Evlavia lui Boucicaut are un caracter puritan. Se scoală devremesi-si petrece cel puŃin trei ore în rugăciuni. Oricît de grăbit sau de ocupat ar fi, ascultă zilnicdouă liturghii, în genunchi. Vinerea se îmbracă în negru; duminica si sărbătorile face pe jos unpelerinaj sau pune să i se citească din vieŃile sfinŃilor sau istoria „des vaillans trespassez, soitRomains ou autres" <nota 46>, sau stă de vorbă despre lucruri cucernice. Este cumpătat sisobru, vorbeste puŃin si cel mai mult despre Dumnezeu, despre sfinŃi, despre virtute sau

despre cavalerism. Si-a obisnuit si toŃi slujitorii să fie evlaviosi si decenŃi si i-a dezobisnuit săînjure <nota 47>. Este un adept zelos al cultului nobil si cast al femeii; le cinsteste pe toate dedragul uneia si întemeiază ordinul „de l'écu verd à la dame blanche" <nota 48> pentruapărarea femeilor, ceea ce îi atrage laudele Christinei de Pisan <nota 49>. La Genova, undevenise în 1401 ca să guverneze în numele lui Carol al Vl-lea, răspunde într-o zi curtenitorreverenŃelor făcute de două doamne pe care le întîlnise. „« Monseigneur, îi spune scutierul lui,qui sont ces deux femmes à qui vous avez si grands reverences faictes ?» — « Huguenin, ditil,je ne sçay. » Lors luy dist: «Monseigneur, elles sont filles communes.» — «Fillescommunes, dist-il, Huguenin, j'ayme trop mieulx faire reverence à dix filles communes queavoir failly à une femme de bien. »" <nota 50> Deviza lui suna: „Ce que vous vouldrez"<nota 51>, intenŃionat misterioasă, cum îi sedea bine unei devize. Se referă oare la dăruireavoinŃei sale în mîinile doamnei, căreia îi închinase fidelitate, sau trebuie să vedem în ea oresemnare generală în faŃa vieŃii, atitudine pe care nu ne-am astepta s-o găsim decât într-oepocă mult mai tîrzie ?În asemenea culori de evlavie si modestie, de cumpătare si fidelitate, era zugrăvită imagineafrumoasă a cavalerului ideal. Cine ar putea crede că adevăratul Boucicaut nu corespunsese întoate privinŃele acestei imagini ? ViolenŃa si cupiditatea, atât de neobisnuite în clasa lui, nu iaufost întotdeauna străine nici acestei nobile figuri <nota 52>.Cavalerul model era văzut totusi într-o lumină cu totul diferită. Romanul biografic despreJean de Bueil, numit Lejouvencel, a fost scris cam o jumătate de secol după viaŃa luiBoucicaut, ceea ce99explică în parte deosebirea de concepŃie. Jean de Bueil era un căpitan care luptase sub flamuraIoanei d'Arc si fusese amestecat mai tîr-ziu în răscoala Pragheriei53 si în războiul „du bienpublic". <nota 54> A murit în 1477. Căzut în dizgraŃia regelui, a sugerat, cam prin 1465, unui59grup de trei dintre slujitorii săi, o poveste a vieŃii sale, intitulată Le Jouvencel. Spre deosebirede viaŃa lui Boucicaut, unde forma istorică ascunde un spirit romantic, Le Jouvencel, în ciudaformei sale poetice, are un caracter foarte realist, cel puŃin în prima sa parte. Faptul că autorulnu a fost o singură persoană explică, poate, de ce lucrarea continuă pe un ton de romantismsiropos, în partea a doua, cumplita expediŃie din 1444 a bandelor franceze pe teritoriulelveŃian si bătălia de la Sankt Jacob an der Birs, unde Ńăranii din părŃile Baselului si-au găsitTermopilele, sînt redate deghizate în hainele ridicole ale unei scene pastorale răsuflate.în puternic contrast cu această manieră, prima parte din Le Jouvencel dă un tablou atât desobru si de veridic al războiului din vremea aceea, încât cu greu i se poate găsi perechea. Dealtfel, nici acesti autori nu vorbesc despre Ioana d'Arc, eu toată că stăpînul lor fusese fratele eide arme; se mărginesc să exalte isprăvile acestuia. Dar ce bine le-o fi povestit el isprăvile salemilitare! Aici se anunŃă spiritul FranŃei militare, care va produce mai târziu figuramuschetarului, a grognard-ului <nota 55> si apoilu-ului <nota 56>. IntenŃia cavalerească nu setrădează decât la începutul cărŃii, care îi îndeamnă pe tineri să înveŃe îndeletnicirea armelordin această scriere si care îi previne împotriva trufiei, invidiei si cupidităŃii. atât elementulcucernic, cât si cel amoros din viaŃa lui Boucicaut lipsesc în prima parte din Le Jouvencel.Aici găsim mizeriile războiului, lipsurile si necazurile lui si curajul de a îndura foametea siprimejdiile. Un castelan îsi adună garnizoana si numără numai cincisprezece cai, slabi, ceimai mulŃi nepotcoviŃi. Pune pe fiecare cal câte doi oameni, dar si acestia sînt aproape toŃichiori sau schilozi. Pentru a putea cîrpi hainele căpitanului, i se fură inamicului rufele. O vacăfurată i se restituie căpitanului inamic, cu toată politeŃea, la cererea acestuia, în descrierea uneiexpediŃii nocturne pe cîmp, simŃim aerul nopŃii si tăcerea <nota 57>. În Le Jouvencel vedem

tranziŃia de la tipul cavalerului la cel al militarului naŃional: eroul cărŃii îl eliberează100pe bietul prizonier, cu condiŃia să devină un bun francez. Coplesit de mari onoruri, i se facedor de viaŃa de aventuri si de libertate.Un asemenea tip realist de cavaler (de altfel, la drept vorbind, nementinut, chiar în aceastălucrare, până la sfîrsit), literatura bur-gundâ, mult mai mult mai arhaizanta, mult mai solemnăsi mai încătusată în formele feudale decât cea propriu-zis franceză, nu l-ar fi putut produceîncă. Jacques de Lalaing este, alături de Le Jouvencel, o curiozitate descrisă după calapodulcavalerilor rătăcitori mai vechi, ca Gillon de Trazeignies. Cartea cu isprăvile acestui erouslăvit al burgunzilor vorbeste mai mult despre turnire romantice decât despre războiuladevărat <nota 58>.Psihologia curajului în război n-a fost exprimată, poate, nici mai înainte, nici mai tîrziu, închip atât de simplu si de miscător, ca în acest pasaj din Le Jouvencel <nota 59>: „C'estjoyeuse chose que la guerre... On s'entr-ayme tant à la guerre. Quant on voit sa querelle bonneet son sang bien combattre, la larme en vient à l'ueil. Il vient une doulceur au cueur deloyaulté et de pitié de veoir son amy, qui si vaillamment expose son corps pour faire etaccomplir le commandement de nostre créateur. Et puis on se dispose d'aller mourir ou vivreavec luy, et pour amour ne l'abandonner point. En cela vient une délectation telle que, qui nel'a essaiié, il n'est homme qui sceust dire quel bien c'est. Pensez-vous que homme qui facecela craingne la mort ? Nennil; car il est tant reconforté, il est si ravi, qu'il ne scet où il est.Vraiment il n'a paour de rien <nota 60>."Aceste cuvinte ar fi putut la fel de bine să fie spuse de un soldat modern, ca si de un cavalerdin secolul al XV-lea. Ele nu au nici o legătură cu idealul cavaleresc ca atare, ci înfătiseazăbaza afectivă a vitejiei militare în sine: totala desprindere de egoismul stîrnit de emotiaprimejduirii vieŃii, adînca înduiosare produsă de curajul camaradului, voluptatea creată decredinŃă si de jertfa de sine. Această primitivă emotie ascetică este baza pe care idealul60cavaleresc se înaltă până la o nobilă reprezentare a desăvîrsirii virile, înrudită îndeaproape cukalokagathia greacă, o năzuintă intensă spre o viată frumoasă, însufletirea energică a unui sirde secole..., dar si masca în spatele căreia se poate ascunde o întreagă lume de egoism si deviolentă.