PREOT DAVID MARIAN

HRISTIFICAREA OMULUI CONTEMPORAN

Revelaţia lui Dumnezeu rămâne aceeaşi peste veacuri, până la sfârşitul lumii,

fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se poate schimba persoana lui Iisus Hristos. Teoria

despre o aşa-numită Revelaţie deschisă, potrivit căreia s-ar mai putea adăuga, sub o pretinsă

inspiraţie a Duhului Sfânt, adevăruri noi la cele aduse de Hristos, reprezintă atât o diluare a

adevărului revelat prin intermediul unor născociri omeneşti, dar şi o sfârşire progresivă a

unităţii creştine prin apariţia unor formaţiuni sectare care alterează grav concepţia despre

persoana lui Hristos şi Biserică.

Dar teologia, care rămâne întemeiată permanent şi neschimbat pe persoana lui

Hristos, ca expresie a Revelaţiei divine, trebuie să ia în consideraţie şi mediul cultural spre

care se îndreaptă Revelaţia divină dată în persoana Mântuitorului, şi care evoluează de la

epocă la epocă. Dacă Revelaţia divină rămâne aceeaşi, în schimb mediul cultural variază de la

epocă la epocă, fiindcă una a fost cultura antică şi alta cea contemporană, iar diferenţele

dintre ele sunt extrem de sensibile.

Dacă cultura antică se caracteriza, spre exemplu, prin existenţa sclaviei, epoca

noastră, contemporană, se caracterizează prin interesul faţă de drepturile omului. Sau, dacă

epoca modernă se caracteriza prin preponderenţa unei concepţii mecaniste despre lume,

epoca contemporană a început să înţeleagă lumea în perspectivă quantică. Dacă ţinem cont de

principiul că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”, atunci este

evident că această îndumnezeire sau transfigurare a naturii umane prin energia necreată şi

fulgurantă a Duhului Sfânt de la Cincizecime se poate realiza doar în măsura în care Hristos,

ca expresie a revelaţiei divine, coboară pe firul de foc al energiilor necreate în adâncul fiinţei

umane, pentru a o înălţa spre nobleţea de sus, adică spre asemănarea cu Dumnezeu, prin

rugăciune, asceză şi acţiunea credinciosului.[ Pr.prof.Dumitru Popescu, Ortodoxie şi

contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti 1996, p.7]

Potrivit teologiei răsăritene, Biserica este câmpul în care se realizează mântuirea

subiectivă a omului prin harul Sfântului Duh, care se revarsă dinspre Biserică în cosmos din

Ziua Cincizecimii, prin trupul transfigurat al lui Hristos. Prin energiile Duhului Sfânt,

Biserica păstrează o relaţie fundamentală cu Hristos, care coboară spre credincioşi şi se înalţă

cu credincioşii către Sfânta Treime, pentru ca aceştia să se îndumnezeiască prin Biserică.

Harul cunoaşterii supranaturale a lui Dumnezeu se împărtăşeşte omului

credincios prin Evanghelie şi Sfintele Taine administrate de preot ca semn văzut al prezenţei

nevăzute personale a lui Hristos în Biserică. Prin Evanghelie harul se adresează mai mult

intelectului uman, iar prin Taine mai mult trupului uman, dar numai în măsura în care Tainele

se adaugă Evangheliei. Prin Botez, Mirungere şi Euharistie, ca şi prin restul vieţii spirituale,

adică prin efortul spiritual al credinciosului, ne încorporăm în Hristos, primim existenţa

creştină, adică hristocentrică şi hristomorfică, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare”[

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa… p.29-30]

Prin această împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, care poartă numele de

sinergie şi care evită atât predestinaţianismul, cât şi pelagianismul, fiindcă lucrarea omului se

întemeiază pe lucrarea lui Dumnezeu, se produce o modificare profundă în fiinţa omului, pe

care antropologia ortodoxă o înţelege ca transfigurare sau îndumnezeire a omului. Prin harul

primit în taina Botezului, Mirungerii şi Euharistiei, dar şi prin lucrarea duhovnicească a

omului, se operează în fiinţa acestuia o conversiune de energie care transformă energia pusă

în serviciul patimilor iraţionale care distrug natura omului, în energie pusă în slujba virtuţilor

raţionale, care-l înalţă pe om spre asemănarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de

purificare, iluminare şi unire cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune „învăţătura pe care am primit-o ne spune că

nepătimirea nu constă în stingerea părţii pasionale, ci în mutarea acesteia dinspre rău înspre

bine. Am primit un trup nu pentru a ne sinucide, stârpind în noi orice activitate corporală, ci

pentru a respinge orice dorinţă sau faptă urâtă. Oamenii nepătimitori au partea pasională a

trupului lor încă vie şi, făptuind numai binele, nu o sufocă. Altfel spus, comuniunea cu harul

divin nu ucide părţile pasionale ale trupului, ci le transfigurează, le sfinteşte, le

îndumnezeieşte.” Astfel, Biserica nu este statică, ci reprezintă o mişcare dinamică

transfiguratoare.[ Pr.prof. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, p.71]

Întreaga viaţă a creştinului este pregătire pentru participarea la harismele

Sfântului Duh, la naşterea din nou a vieţii. Această rezidire a vieţii îşi are punctul de plecare

în actul de intrare în Biserică, în actul prin care devenim mădulare ale trupului eclesial- în

Botez şi Mirungere. Devenim membri ai Bisericii nu prin acceptarea unor principii sau

axiome teoretice sau a unor angajamente morale, ci printr-un act trupesc: afundarea şi

scoaterea de trei ori din apa Botezului- o legătură faptică şi sensibilă cu moartea şi Învierea

lui Hristos. Cel ce vine în Biserică „este îngropat” ca „om vechi” şi „înviază” prin întreita

afundare, la viaţa Modelului Treimic. Această „îngropare” de bunăvoie, după modelul lui

Hristos, este punctul de plecare al nestricăciunii creatului şi nu dizolvarea şi dispariţia sa. Ea

se săvârşeşte în apă pentru că aceasta este simbol şi matrice a vieţii, principiu constitutiv al

naturii vii.

Din apă a ieşit pentru prima dată viaţa, cea dintâi diferenţiere inaccesibilă

gândirii umane. Din apa Botezului răsare viaţa cea nouă, diferenţierea radicală a ipostasului

personal faţă de supravieţuirea individuală continuă în limetele morţii. Episcopul sau Preotul

Trupului euharistic invocă lucrarea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh, pentru a transforma

semnul văzut al îngropării şi al învierii în fapt existenţial: „Dezbracă-l pe acesta de cele vechi

şi înnoieşte-l pe el în viaţa cea veşnică, umple-l pe el cu puterea Sfântului Tău Duh, spre

unirea cu Hristos, pentru ca să nu mai fie fiu al trupului ci fiu al Împărăţiei Tale.”[

Molitvelnic, Slujba Sfântului Botez , E.I.B.M.O., Bucureşti 2013, p.36] În felul acesta omul

încetează de a mai fi pur şi simplu o individualitate, ca într-o succesiune biologică; el intră

acum în comuniunea sfinţilor, în realitatea treimică a vieţii. Fiecare dintre noi primeşte

numele unui sfânt şi realizează dinamic în persoana sa revelarea iubirii lui Dumnezeu.[

Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.166Christos

Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.166]

Dacă viaţa pământească se desfăşoară între leagăn şi mormânt, viaţa creştinului

ortodox se desfăşoară între Botez şi Euharistie. Prin Botez începem, prin Euharistie sfârşim.

Dacă după trup ne naştem din mamă în sânul familiei şi al neamului, după duh ne renaştem în

Biserică, în obştea de iubire a fiilor lui Dumnezeu. Biserica e creatoare de sfinţi şi e numită

ca Maica Domnului: Născătoare de dumnezei. Date fiind alunecările necontenite ale firii

omeneşti, ce este oare Împărtăşania în raport cu Botezul decât ridicarea bruscă a vieţii

personale iarăşi la nivelul haric iniţial? Botezul este nivelul sublim al sfinţeniei; Împărtaşania

e pârghia spirituală, ce ne ridică mereu până la el. Tot secretul educaţiei cu adevărat creştine

stă în raportul acestor două sfinte taine- una prin care începem viaţa, alta prin care o

continuăm şi o desăvârşim.[ Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Bucureşti, 1997, p.18]

Sfântul Grigorie de Nyssa precizează că cei ce păcătuiesc, chiar dacă au trecut

prin apă, n-au trecut prin apa tainică, însă aceasta poate că ar trebui înţeleasă în sensul că nu a

luat, botezându-se, toată hotărârea de a folosi puterea ce li s-a dat la Botez, pentru a opri

pofta să treacă la păcat. Sau, în cazul botezului copiilor, cei din jurul lor nu pun toată

sârguinţa în a-I deprinde să folosească puterea primită în Botez, pentru a nu mai cădea în

robia păcatelor.”[ Pr. Dumitru Stăniloae, nota explicativă nr. 32, în,,PSB” vol 29, pp. 63-64]

,,Dar mulţi din cei ce au primit botezul tainic, nesocotind învătăturile Legii, au amestecat

aluatul vechi al păcatului cu viaţa de după botez şi poartă prin faptele lor oastea egipteană cu

ei vie şi după trecerea prin apă. Căci cel ce s-a îmbogăţit prin răpire sau nedreptate, ori a

câştigat vreun pământ oarecare prin jurământ mincinos, sau trăieşte cu vreo femeie în

preacurvie, sau cutează să facă orice altceva din cele ce făcea înainte de botez, socoteşte că s-

a eliberat din robia păcatelor, rămânând totuşi în desfătarea de obişnuinţele sale rele şi după

baia botezului, nevăzându-se pe sine spus răilor stăpâni. Un astfel de stăpân sălbatic şi furios

este patima desfrânării care îmboldeşte gândul robit, cu plăcerile ei ca cu nişte bice…Şi toate

celelalte câte se fac din patimă, alcătuiesc numărul mare al stăpânilor, cărora robindu-le

cineva, chiar dacă s-a întâmplat să treacă prin apă, după părerea mea încă nu a trecut prin apa

tainică, a cărei lucrare pricinuieşte tiranilor celor răi pieirea.”[ Sf. Grigorie de Nyssa, Despre

viaţa lui Moise…, ,,PSB” vol 29, p.63]Pentru cel ce nu-şi înăbuşă dorinţa de a păcătui şi nu

urmează calea virtuţilor, apa Botezului rămâne numai aunul ca acesta fiind ca şi cum încă nu

a trecut prin apa tainică a Botezului.”[ Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale,

traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti 2001, pp. 276-278]

Pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi a se uni cu El, omul

trebuie să se îndepărteze de cele ce îl despart de El: ,,…cu cât se îndepărtează cineva de cele

josnice şi pământeşti cu atât mai mult se împrieteneşte cu firea cea mai presus de toată

mintea.”[ Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea I,,, PSB” vol 30, p.148]

Concluzionând, putem sublinia că a fi creştin înseamnă a fi desăvârşit sau pe

calea desăvârşirii. Gândul, cuvântul şi fapta trebuie să activeze în chip demn de numele de

creştin.

PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII

DOMNULUI, NĂVODARI (Biserica de la malul mării)