Călduroasă această lună august. Unii s-au răcorit la mare alţii la munte. Pentru armenii de pe aceste meleaguri această lună se traduce prin cuvîntul Hagigadar. Aşadar ne-am recules, ca în fiecare an, la mănăstirea aflată la numai doi kilometri de Suceava. Un loc magic, plin de spiritualitate la care nu cred că există armean din Româ-nia şi nu numai care să nu fi ajuns. Dar a fost pentru prima oară cînd, după o jumătate de secol, nu ne-am rugat împreună cu IPS Arhiepiscop Dirayr Mardichian. Ne-a părăsit în luna mai. De aceea am fost însoţiţi de Episcolul Natan, candidat la con-ducerea spirituală a Bisericii Armene din România. Cu toate acestea, sînt convins că mulţi credincioşi au urcat dealul cu gîndul la regretatul Surpazan care ne-a călăuzit drumul speranţei şi dorinţelor atîţia ani la rînd. Au fost ani, şi în perioada comunistă şi după 1990 cînd mergeam să ne punem dorinţe la Hagigadar fiind convinşi că visele pot deveni realitate. Şi eram însoţiţi de fiecare dată, de Surpazan, urmaşul lui Hovhannes, primul epis-cop armean care a fost ales, la 1401, la Suceava. Sper ca în luna septembrie acestă comunitate mică dar încărcată de multă credinţă, care a dat pe unul din cei mai respectaţi Catolicoşi, l-am numit pe Vasken I, să facă alegerea potrivită şi pentru a-l avea pe cel de-al 42-lea episcop, un slujitor al Dom-nului demn de înaintaşii pe care i-am avut. Iar anul viitor să-l însoţim la Ha-gigadar.

LA DOUĂ SĂPTĂMÎNI

August

Hram la Hagigadar de Sfînta Maria Mare4CEA DE A 5-A CONFERINŢĂ PANARMEANĂ A SCRIITORILOR6

„CARTEA ŞOAPTELOR” A LUI VARUJAN VOSGANIAN,

O ISTORIE REALĂ A GENOCIDULUI10DECENIUL

cel mai lung1913-1923anul 192214

Primii participanţi din România la programul „Ari Tun”

(„Vino acasă”)16Dumbrăveni, în mai

multe episoade1822

Baza militară rusă va rămîne în Armenia pînă în 2044 şi va

avea noiîmputerniciri24Seară de poezie la sediul UAR din Constanţa26

Un periplu cultural prin diaspora armeană

27UN EVENIMENT SEMNIFICATIV

PENTRU COMUNITATEA ARMEANA DIN CANADA.

Mihai Stepan - Cazazian

Mănăstirea, construită în sec. al XVI-lea, al cărei ctitor, aşa cum reiese din piatra inscripţionată încastrată în zid, este Asdvad-zadur Donavachian, un bogat negustor care a ridicat-o în anul 1512, este amplasată, după cum scrie Nicolae Iorga, „pe o culme

Hram la Hagigadar de Sfînta Maria Mare

Duminică, pe 15 august, cînd calendarul marchează Praznicul Adormirii Maicii Dom-nului sau Sf. Maria Mare, sărbătoare pregătită creştineşte prin post (cel de-al treilea din an după Postul Paştelui şi cel al sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel) se prăznuieşte hramul Mănăstirii Hagigadar, lăcaşul de cult armenesc de pe „Dealul lui Bulai”, din comu-na Moara, din apropierea Sucevei.

ACTUALITATE

4

Tiberiu Cosovan

rotundă, parcă ar fi făcută de mînă de om, pe un gorgan înverzit”, numele său, Hagigadar (Hagioi-agedar), însemnînd „Împlinirea dorinţelor”.

Mănăstirea din locul numit cîndva „Metocul armenesc” este şi astăzi, aşa cum spunea Victor Morariu în „Călăuza istorică a oraşului Suceava” (Cernăuţi, 1930) „un loc vestit de închinare, la care vin din depărtări mari” armeni din toată ţara, dar nu numai armeni, ci o mulţime de credincioşi ortodocşi, care sosesc în pelerinaj pentru a se închina, a se ruga şi a urca în genunchi dealul pe care se află lăcaşul de cult, înconjurînd de trei ori biserica şi avînd credinţa împlinirii dorinţelor lor.

La hramul care se încheie cu o agapă creştină, pelerinilor li se servesc bucate specific armeneşti din care nu lipsesc supa de urechiuşe şi pilaful cu carne de vită

15-16 / 2010

Anul acesta slujba din Duminica de

Sfînta Maria a fost oficiată, la

Hagigadar de Episcop Natan

Hovanesian, aflat în vizită pastorală în

calitate de candidat la funcţia de şef

spiritual al Bisericii Armene din

România, post rămas vacant după

decesul, în luna mai, a IPS Arhiepiscop

Dirayr Mardichian. Episcopul Natan a fost

însoţit la Suceava de preot vicar Bogdan Ezras şi preot Radu

Krikor Holca. La slujbă a fost prezent şi preot Azat Mandalian

şi protoiereu Avedis Mandalian de

la Constanţa.

Luni 16 august a avut loc o întîlnire a primarului oraşului Suceava, dl. Ioan Lungu cu ambasadorul Republicii Armenia, Excelenţa sa dl. Hamlet Gasparian. Au fost prezenţi preot Radu Krikor Holca şi Berci Margarian, secretar general al UAR.În cadrul discuţiilor primarul Sucevei a promis că va asfalta drumul de acces la Mănăstirea Zamca şi va contribui cu fonduri la consolidarea malului ( versantului ) de lîngă mănăstire care pune în pericol zidurile mănăstirii Zamca

Fotografii de Mihai Furtună

Din România au fost prezenţi la conferinţă scriitorul Varujan Vosganian, preşedinte al Uniunii Armenilor din România şi senator în Parlamentul Romîniei, ziarista şi traducătoarea Madeleine Karacaşian.

Conferinţa a fost deschisă de preşedintele Uniunii Scriitorilor din Armenia, Levon Ananian, care, salutîndu-i pe cei prezenţi, a subliniat importanţa conferinţei în cunoaşterea reciprocă a scriitorilor din Armenia şi Diaspora, pentru o mai strînsă conlucrare în vederea atingerii scopului comun, acela al ridicării la un şi mai înalt nivel al literaturii armene şi internaţionalizarea acesteia. În

continuare au fost citite mesajele de salut ale preşedintelui Armeniei, Serj Sarksian, Catolicosului Suprem al Tuturor Armenilor, Karekin II, Catolicosului Marii Case a Ciliciei, Aram I. Apoi a luat cuvîntul ministrul pentru relaţiile cu Diaspora, Hranuş Hakobian, care a insistat pe rolul pe care îl joacă literatura în strîngerea relaţiilor dintre Armenia şi Diaspora. La sfîrşitul expunerii sale, ministrul Diasporei i-a decorat cu medalia “William Saroyan”, acordată pentru aportul adus la dezvoltarea cooperării Armenia-Diaspora, stabilirea şi întărirea legăturilor culturare şi literare, pe următorii scriitori: Torkom Postangian (SUA), Toros Toranian (Siria), Levon Ananian (Armenia), Aram Arsenian (Armenia). De asemenea, diplome de onoare le-au fost acordate lui Vartan Hakobian (Arţah), Madeleine Karacaşian (România), Ghevorg Sănăhcian (Gruzia), Robert Haddegian (Turcia), Dikran Kapoian (Siria), Sarkis Ghiragosian (Liban), Varand Kiurkgian (Iran).

În sala sesiunilor tematice, au continuat lucrările conferinţei pe tema „Noua realitate şi noua literatură” (tendinţe de evoluţie). Printre alţii, a luat cuvîntul şi scriitorul Varujan Vosganian – ce ocupă şi funcţia de vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România – care a vorbit despre importanţa limbii armene, despre bogata noastră moştenire literară şi despre cultura noastră milenară. Varujan Vosganian s-a referit şi la romanul său în limba romînă recent apărut, Cartea şoaptelor, ce cuprinde poveştile reale auzite în anii copilăriei de la bunicul său şi alţi armeni, de la bătrîni ce-şi aminteau de figurile proeminente ale comunităţii armene din România, şi, mai ales, amănunte legate de Genocidul Armean, precum scenele cutremurătoare despre

CEA DE A 5-A CONFERINŢĂ PANARMEANĂ A SCRIITORILOR

În casa de creaţie a scriitorilor din Ţahkadzor, între 28 iunie şi 2 iulie s-a desfăşurat cea de-a 5-a Conferinţă Panarmeană a Scriitorilor. Conferinţa, care s-a bucurat de participarea a 90 de scriitori armeni veniţi din 20 de ţări, s-a ţinut sub sloganul “Literatura armeană, bastion al poporului armean”, ceea ce simbolizează tăria şi vitalitatea gîndirii creatoare armeneşti, precum şi bogăţia şi dăinuirea spiritului naţional.

ACTUALITATE

6

armenii deportaţi în deşertul de la Der-Zor. În încheierea cuvîntului său, Varujan Vosganian a spus că este extrem de important ca fiecare să îşi respecte credinţa şi originea.

Lucrările conferinţei au continuat cu tema „Literatura armeană în contextul lumii contemporane”, la care au fost dezbătute şi analizate chestiunile legate de ameninţarea pe care o reprezintă globalizarea la adresa literaturii noastre care, pe parcursul istoriei sale, a trecut prin numeroase furtuni politice şi culturale, reuşind să le depăşească şi să ajungă pînă 15-16 / 2010

în zilele noastre, atingînd un nivel pe care fiecare scriitor este dator să îl menţină ridicat.

În zilele următoare, conferinţa a continuat însoţită de manifestări diverse. La lucrările acesteia a luat parte şi Ara Abrahamian, preşedinte al Uniunii Armenilor din Rusia şi al Congresului Mondial Armenesc. „Cred că trebuie să avem o nouă abordare în primul rînd în chestiunile legate de tineret. Nu este un secret pentru nimeni că astăzi tineretul se orientează cu greu în condiţiile noilor realităţi. Să facem din

chestiunea rolului şi locului tineretului în întărirea Armeniei, în reaşezarea relaţiilor Armenia-Diapora, tema următoarei decernări de premii”, a spus, printre altele, Ara Abrahamian, referindu-se la premiile acordate de Congresul Mondial Armenesc în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Armenia. Cu ocazia conferinţei, Ara Abrahamian le-a înmînat diplome cîştigătorilor concursului literar „Armenii la începutul secolului XXI”: Hovhannes Eranian (roman), Anahid Topcian (roman), Susanna Harutiunian (nuvelă), Samvel Kosian (poezie), Norair Adalian (prim premiu special), Natella Lalabeghian (premiu special).

Apoi, în baza decretului ministrului culturii, Hasmik Poghosian, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Armenia, Levon Ananian, le-a înmînat „medalia de aur” a ministerului Sedei Vermişeva (Rusia), lui Varujan Vosganian (România) şi lui Norek Gasparian (Arţah).

În cadrul mesei rotunde organizate pe tema „Presa literară în Armenia şi Diaspora” a fost subliniată atitudinea exemplară a guvernului României care, după cum a menţionat ziarista şi traducătoarea Madeleine Karacaşian, finanţează periodicele “Nor Ghiank” şi „Ararat” ale Uniunii Armenilor din România, precum şi literatura publicată la editura “Ararat”, ceea ce constituie un ajutor important în contextul actual al crizei finaciare mondiale.

Conferinţa s-a încheiat în ziua de 2 iulie, cu o conferinţă de presă la care au fost abordate aspecte diverse ale stării actuale a limbii şi literaturii armene, subliniindu-se regresul suferit de limba armeană în Diasporă.

foto: Madeleine Karacaşian

1 iulie – Ţahkadzor – D-l Ara Aprahamian, preşedinte al Con-gresului Mondial Armean şi al Uniunii Armenilor din Rusia, cu prilejul decernării premiilor la Concursul „Proza armeană a secolului XXI” unui număr de şase scriitori din Armenia şi SUA

Scriitorii participanţi, cei din Ar-menia şi cei din Diaspora, s-au re-unit din nou în Patria Mamă uniţi de conştiinţa faptului că literatura armeană este citadela spirituală a poporului nostru şi, în acelaşi timp, portdrapelul spiritului său naţional, visurilor de construire a patriei, al valorilor şi aspiraţiilor sale morale şi intelectuale.Importanţa acestei misiuni secu-lare capătă un nou conţinut cu precădere astăzi cînd, depăşind grelele încercări de la sfîrşitul secolului trecut, Armenia construieşte şi consolidează pas cu pas fiinţa statală. Această împrejurare politică este chezăşia

reunirii resurselor creatoare ale armenilor, în folosul împlinirii ţelurilor noastre naţionale şi al reprezentării noastre demne, în contextul transformărilor rapide din vremurile noastre.Pornind de la această prioritate, conferinţa apreciază în mod deosebit activitatea Ministerului Diasporei al Republicii Armenia şi cea a Uniunii Scriitorilor din Armenia, care urmăreşte adîncirea relaţiilor dintre Patrie şi Diasporă, reunirea potenţialului intelectual şi organizatoric, elaborarea şi realizarea de programe în folos naţional.Conştientă de prioritatea desfăşurării eficiente şi de perspectivă a unor asemenea programe, conferinţa subliniază imperativul susţinerii acţiunilor destinate conservării, îmbogăţirii şi dezvoltării spaţiului nostru cultural comun din partea struc-turilor naţionale şi civice ale statului armean şi ale Diasporei. Aceste activităţi, educaţionale sau editoriale, politica de încurajare a celor talentaţi şi a centrelor cultu-rale, pot contribui într-o măsură însemnată la progresul naţional şi la conservarea identităţii armeneşti atît în Armenia şi Kara-bagh, cît şi în coloniile ce rezistă cu îndîrjire pe diverse meridiane ale lumii.Noi acordăm o importanţă deosebită poziţiei responsabile faţă de cea mai puternică garanţie a identităţii armeneşti, limba armeană. În faţa educaţiei în limbi străine, orice concesie sau cedare lingvistică poate aduce în viitor consecinţe grave, de care publicul din Armenia şi Diaspora este profund conştient şi, în consecinţă, urmăreşte cu atenţie măsurile de modernizare a învăţămîntului nostru naţional şi confirmă încă o dată principiul fundamental potrivit căruia limba armeană este bastionul luptei

DECLARAŢIA CELEI DE-A 5-A CONFERINŢE PANARMENE A SCRIITORILOR

ACTUALITATE

8

Casa de creaţie a scriitorilor de la Ţahkadzor

28 iunie – Scriitori armeni în faţa Palatului Patriarhal din Ecimiadzin, avîndu-l în mijlocul lor pe S.S. Karekin II

pentru existenţă, al unităţii şi conştiinţei culturale a poporului armean, fiind, aşadar, o valoare supremă a statului. (Participanţii la conferinţă împărtăşesc întru-totul preocupările exprimate în declaraţia Uniunii Scriitorilor din Armenia despre limba maternă.)În scopul accentuării ampren-tei culturale armeneşti în lumea contemporană, al apropierii cititorului şi, mai ales, a noii generaţii de cele mai bune mostre ale literaturii armene, considerăm ca fiind arzătoare ideea înfiinţării unei biblioteci virtuale a literaturii armene care să prezinte pe un teren unitar realizările literaturii noastre, lărgind astfel în mod con-siderabil influenţa sa socială. Este de dorit ca Ministerul Diasporei şi Uniunea Scriitorilor să elaboreze în comun un asemenea proiect în armeană, engleză, rusă şi în alte limbi, care capătă o importanţă aparte înaintea manifestărilor

dedicate aniversării a 500 de ani de tipar armenesc şi poate spori interesul faţă de ţara noastră şi cultura sa.Conştienţi de responsabilitatea civică a scriitorului şi literaturii, ne exprimăm sprijinul faţă de eforturile Republicii Armenia de soluţionare a chestiunii Ka-rabaghului pe baza dreptăţii istorice şi juridice, exclusiv prin mijloace paşnice şi, în acelaşi timp, condamnăm provocările belicoase faţă de Karabagh, exprimîndu-ne îngrijorarea în legătură cu pasivitatea anumitor structuri internaţionale faţă de aceste acţiuni agresive, ceea ce îi poate încuraja în mod indirect pe instigatorii războiului.În anul celei de a 95-a comemorări a Genocidului Armean, ca urmaşi ai celor un milion şi jumătate de martiri, le amintim încă o dată tuturor mem-brilor comunităţii internaţionale

de importanţa recunoaşterii şi reparaţiei acestei crime.În faţa provocărilor lumii con-temporane, participanţii la cea de a 5-a Conferinţă panarmeană a scriitorilor reafirmă încă o dată că poporul armean este puternic prin fidelitatea sa faţă de valorile naţionale fundamentale şi prin tal-entul de a ţine pasul cu noutăţile vieţii contemporane, fapt ce s-a manifestat pe parcursul istoriei. Cu această convingere încheiem lucrările conferinţei, avînd credinţa totală demnă de scriitorul armean conştient de chemarea şi misiunea sa de continuare a datoriilor literare, culturale şi naţionale.

Ţahkadzor2 iulie 2010

15-16 / 2010

foto: Madeleine Karacaşian

„CARTEA ŞOAPTELOR” A LUI VARUJAN VOSGANIAN,

O ISTORIE REALĂ A GENOCIDULUIComunitatea armeană din România este una din cele mai vechi din lume. Armenii au venit aici pentru prima oară în secolele 9-10. Istoria României este plină de personalităţi armeneşti, de armeni cu funcţii şi roluri însemnate.Scriitorul Varujan Vosganian este preşedintele Uniunii Armenilor din România, membru al Senatului României, fost ministru al finanţelor. Acesta este autorul unei lucrări excepţionale, o carte în care a încercat să prezinte lumii Geno-cidul Armean prin istoriile unor oameni. De vorbă cu cotidianul AZG, Varujan Vosganian povesteşte despre carte şi despre pregătirea ei.

INTERVIU

10

Domnule Vosga-nian, despre ce este „Cartea şoaptelor”, care s-a bucurat de un însemnat ecou în presa romînească?

Titlul cărţii este „Cartea şoaptelor” precum „Cartea tragediei” a lui Narekaşi, întrucît o asemenea carte nu este doar pentru a fi citită, ci şi pentru a mîntui. Cartea începe şi se sfîrşeşte cu povestea fami-liei mele, cu familia mea, dar cartea nu este doar o istorie de familie, ci se referă la soarta poporului armean. Cartea nu este numai despre armeni. Aici apar şi evrei, români şi alte naţii. Se povesteşte cum a ajuns familia mea în România, ce viaţă a dus bu-nicul meu, cum s-au chinuit, cum în acea perioadă de la începutul secolului XX numeroşi oameni nu au trăit acei ani, ci doar s-au chinuit. Dar cartea nu este scrisă cu mînie, nu tinde să-i învrăjbească pe oa-meni, ci este o încercare de a ex-plica faptul că lacrimile din ochii tăi nu trebuie să te împiedice să vezi lacrimile din ochii altora. Pot să spun că personajul principal este secolul XX cu toate noutăţile sale negative, cu războaie mondi-ale, cu genocid. În această carte sînt descrise cele mai importante evenimente ale noastre, supliciile, martiriul poporului armean la Der

Zor, aşa numitele şapte trepte spre moarte, cu descrierea tuturor ace-lor locuri şi întîmplări în care au pierit armenii. Se relatează apoi istoria ocupării Băncii Otomane de Armen Garo, istoria operaţiunii Nemesis, întrucît doi dintre eroii operaţiunii Nemesis, Misak Tor-lakian şi Aram Erganian, au venit la vremea aceea şi în România. Torlakian este unul dintre eroii acestei cărţi. Se povesteşte şi despre moartea lui Daniel Varu-

jan, se spune că a fost ucis cu cruzime, dar trupul nu i-a fost găsit, astfel încît sperăm la învierea sa. Se povesteşte şi despre Komitas, Zohrab...

Aţi făcut o lucrare foarte serioasă, aţi reunit laolaltă în carte diferite teme şi informaţii.

În această carte se regăseşte esenţa, identitatea arme-nilor în secolul XX. Povestesc şi despre Repatriere, cînd o seamă de armeni din România au venit în Armenia în 1946. Dacă luăm orice familie armenească, de oriunde din lume, şi îi relatăm pov-estea, vom vedea că istoria ei este cea a întregului popor armean. Această carte ia mai multe forme: poţi doar să-i asculţi muzica, de la cîntările noas-tre bisericeşti cu Saiat-Nova pînă la Zim Kilikia sau Dle Iaman, sau Krunk...

sau poţi să-i urmăreşti aromele... de pastramă, de ducliuri, sau culorile... Povestesc despre diverşi inşi, despre viaţa lor, oameni obişnuiţi cu biografii eroice: Lev-on Zohrab, fiul lui Krikor Zohrab, ce a venit în România, Mikaiel Noradunghian şi alţii. Sînt mulţi cei prezentaţi în această carte, nu-i voi enumera pe toţi.

15-16 / 2010

Pot să spun că personajul principal este secolul XX cu toate noutăţile sale negative,

cu războaie mondiale, cu genocid.

1890 cînd, la Trabizon, se naşte Misak Torla-kian – bunicul meu s-a născut în 1883 – şi se sfîrţeşte în noiembrie 1968, cînd au murit şi Torlakian şi bunicul meu.Cartea a apărut anul trecut. Ani la rînd o carte nu a mai avut un asemenea succes în România. A primit cîteva premii, practic toate premiile liter-are din România, cu excepţia premiului Uniunii Scriitorilor, pe care l-am refuzat, deoarece sînt prim-vicepreşedinte al acesteia.

În afară de premiile literare, care a fost în România ecoul faţă de conţinutul cărţii?

Satisfacţia mea este aceea că în decurs de un an în România s-au scris peste 1.000 de pagini despre Genocidul Armean, aproape în toate revistele, prin această carte. Pînă la aceasta, în România, nu am reuşit pe căi politice sau de altă natură ceea ce am reuşit prin cultură. Cartea are aproape 500 de pagini, dar despre ea s-a scris dublu. În străinătate cartea încă nu a apărut, traducerea nefiind una uşoară, apar destul de multe cuvinte armeneşti scrise cu italic- anuşabur, manci, mair – iar traducătorul trebuie să depună un efort suplimentar. În acest mo-ment se traduce în spaniolă şi va apărea la începutul anului vii-tor. Încă nu ne-am pus de acord cu cine şi unde să o publicăm în engleză. Este uimitor că există interes faţă de carte în Israel. Co-tidianul Haaretz i-a dedicat cărţii o pagină întreagă, spunînd că este

româno-germană şi româno-turcă şi făceam parte din cele mai înalte organisme ale Uniunii Europene. M-am gîndit să nu amestec lucru-rile, întrucît această carte relatează exact şi limpede ce şi cum a fost, nu încearcă să găsească un vinovat sau să arate cu degetul pe cineva. Dar se spune despre toate, despre ce fel de oameni erau Talaat, Enver, Gemal, ce fel de oameni erau aceia care i-au pedepsit, de la Armen Garo pînă la Soghomon Tehlerian, despre ce fel de oameni erau aceia care, după război, au visat să formeze legiunea armeană şi să salveze Ar-menia, cu ce visuri s-au repatriat armenii, cum după război bunicul meu a sperat că răzbunarea s-a încheiat, că omenirea va lua o altă formă, că genocidul va fi recuno-scut şi că o Armenie independentă va apărea. Povestea începe în

Prezentarea atîtor istorii în carte cere o muncă de arhivă pe mai mulţi ani. Ce arhive au fost folosite pentru prezentarea acestor istorii?

De-a lungul multor ani am adunat aceste întîmplări. Pot spune cu certitudine că totul în această carte este real. Adică totul, la fel ca armenii, are documen-tul, certificatul aferent sau pe cineva în viaţă care poate sta mărturie. Materialele le-am adunat din diverse ţări, de la Centrul de cerce-tare a Diasporei armene de la Paris, din articole de presă apărute în diverse ţări de-a lungul timpului, din documen-tele şi actele păstrate în Germania, din mărturii despre anii genocidu-lui şi deportarea armenilor, din diverse cărţi şi lucrări, din întîlniri personale cu bătrînii noştri şi din însemnările acestora.

Cînd s-a născut ideea scrierii acestei cărţi şi cît a durat adunarea materialelor?

Pot spune că am început să scriu această carte de cum m-am născut, întrucît am adunat aici toate amintirile mele. Am aşternut-o pe hîrtie din 2003 pînă în 2008. În 2006 am făcut parte din guvernul Romîniei şi m-am gîndit că nu trebuie să tipăresc cartea atîta timp cît sînt ministru, deoarece existau alte responsabilităţi, la înalt nivel dip-lomatic şi politic. În acelaşi timp, eu eram preşedintele comisiilor economice inter-guvernamentale

12

15-16 / 2010

o capodoperă rară şi că de acum înainte Genocidul Armean are o descriere în literatura universală. Este o mare satisfacţie pentru mine că evreii au acceptat să traducă această carte. Va fi tradusă şi în italiană, sîrbă, arabă. Acum sîntem în negocieri pentru tra-ducerile în germană şi franceză.În ceea ce priveşte armeana, avem o dificultate, nu putem găsi un traducător din romînă în armeană. În România avem scriitori ştiutori de armeană, dar aceştia pot tra-duce din armeană în romînă. Pentru traducerea din romînă în armeană vreau ca traducătorul să fie localnic (din Armenia – A.H.).

Dar de ce nu o traduceţi chiar dumneavoastră?

Plăcerea este aceea ca altcineva să o traducă, pentru ca astfel tu însuşi să înţelegi mai bine ceea ce ai scris. Traducerea este un fel de comunicat, iar dacă o faci chiar tu va apărea impresia că te lauzi. Dar eu vreau să fie localnic, ca să ştie subtilităţile. Nimeni nu poate şti mai bine armeneşte ca cineva care a trăit aici şi a absolvit o facultate în limba armeană. Împreună cu Uniunea Scriitorilor din Armenia ne-am gîndit să o traducem, un scriitor să o desăvîrşească din punct de vedere artistic, iar apoi să o citesc eu.şi măcar astfel să o tra-ducem în armeană. După părerea mea, exemplarul autentic trebuia să fie în armeană. Dar am scris-o în romînă, iar aceasta, în esenţă, era deja o traducere. De ce nu aţi încercat să o scrieţi în armeană, întrucît, dacă lucrurile vor continua aşa, mulţi vor scrie doar în limbi străine?

În orice limbă ai scrie trebuie să ai o vastă experienţă, să cunoşti bine viaţa, în toate detaliile. Eu am trăit în Diasporă şi nu am cunoscut

Joi, 1 iulie a.c., d-l Serj Sargsyan, preşedintele Republicii Armenia, s-a întîlnit cu un grup de scriitori armeni din străinătate care, în zilele de 28 iunie- 2 iulie, au participat, în staţiunea Ţahkadzor, la cea de-a 5-a Conferinţă Pan-armeană a scriitorilor. In imaginea de sus: Rîndul 1 (de la stînga la dreapta): d-l Levon Ananian, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Armenia, d-na Hasmik Pogosian, ministru al culturii, d-l Serj Sargsyan, preşedinte al Republicii Armenia, d-l Robert Haddegian (Turcia), d-na Hranuş Hakobyan, ministru al Diasporei, d-l Sarkis Ghiragosian (Liban), d-na Anuş Nakkashian (Israel). Rîndul 2 (de la stînga la dreapta): d-l Osheen Keshishian (SUA), d-l Norayr Adalyan (Armenia), d-l Vardan Hakobian (Karabagh), d-l Manuel Atamian (Anglia), d-l Varand Kiurkgian (Iran), d-l Varujan Vosganian (România) si d-l Berdj Terzian (Egipt).

nici măcar un ţăran armean pînă la 40 de ani cînd, ca observator al OSCE, am venit în Armenia în 1994. Armenii din România sînt orăşeni. Iar în această situaţie nu aş fi putut găsi cele mai potrivite cuvinte care să exprime felul în care ar fi vorbit ţăranul armean. De cealaltă parte, cartea este vie atunci cînd are cititori. Iar dacă nimeni nu-ţi deschide cartea, parcă te deznădăjduieşti şi de aceea am scris-o în romîneşte. În al treilea rînd, trebuie să recu-nosc, am terminat facultatea în România, am diverse experienţe şi stăpînesc romîna mai bine ca armeana. Armeana îmi este mai apropiată, armeneşte îmi este gîndul şi vorba cînd mă rog, cînd spun o vorbă de alint nu o pot spune romîneşte. Astfel de vorbe dulci îi sînt dragi urechii în armeană. Dar atunci cînd trebuie să cîntăresc toate subtilităţile cu-vintelor romîna este mai potrivită.

Dacă scriam armeneşte aş fi fost un scriitor mediu. Ne mîndrim cu marii noştri scriitori care şi-au prezentat universul în armeană, dar ne mîndrim şi cu, să spunem, William Saroyan, Henri Verneuil şi alţii. Eu mi-am făcut datoria în romîneşte. Odată ţineam un discurs în armeană şi tatăl meu s-a tras deoparte, emoţionat. L-am întrebat de ce este emoţionat şi mi-a zis că vorbesc armeneşte mai bine decît el. În această privinţă şi eu mi-am făcut datoria: fata mea vorbeşte armeneşte mai bine ca mine. Mai am o datorie, aceea ca lumea să ne cunoască şi să afle că nu sîntem o cultură mică, izolată, iar scopul meu este acela de a ne îmbogăţi cultura prin cititori.Interviu realizat de Aghavni Haru-tiunian

(Cotidianul AZG, Erevan, 17 iulie 2010)

Scriitorii şi preşedintele Serj Sargsyan

Delegaţia armeană de la Paris a încercat să se adapteze la dificultăţile crescînde ale noi situaţii politice şi a făcut eforturi să înregistreze o mai mare simpatie pentru cauza ce o apăra mai ales prin Liga Naţiunilor. Că ea mai erau încă în măsură să beneficieze de o atenţie caldă sau politicoasă din partea marilor Puteri reiese dintr-o referinţă înserată în Declaraţia din 26 martie prin care Franţa, Marea Britanie şi Italia încer-cau să găsească o bază pentru soluţionarea conflictului dintre Grecia şi Turcia. Pasajul acesta spune:

Cazul armenilor este evocat din considerente speciale din raţiunea atît a celor întreprinse de Puterile Aliate în decursul războiului cît şi ca urmare a suferinţelor crude ale acestui popor. Prin urmare, spri-jinul Ligii Naţiunilor este îndrituit în plus faţă de dispoziţiile privi-toare la protecţia minorităţilor, la care s-a făcut deja referinţă, avînd scopul de a obţine pentru armeni satisfacerea aspiraţiilor lor tradiţionale pentru un cămin naţional.

Este important să reţinem că Orientul Mijlociu nu monopoliza întreaga atenţie a opiniei mondi-ale, întrucît mai erau multe alte probleme arzătoare în alte părţi ale Europei şi unele din ele prezen-tau o importanţă mai mare pentru Puterile în chestiune. Harta Euro-pei Centrale era deja mult alterată prin constituirea noilor state şi diminuarea teritorială a altora.

Iată că se împlinesc 95 de ani de la dispariţia naţiunii armene de pe teritoriile sale ancestrale aflate acum sub adminis-trare turcă. Turcia nu are de gînd, deocamdată, să recunoască împrejurările reale în care a avut loc această dispariţie. Dar de fapt cum s-a rostogolit istoria în acel deceniu cumplit, istoria recentă şi tragică a armenilor pe care puţini dintre noi o ştim în detaliu?

Acum 40 de ani, Dr. Aram Terzian publica la Paris sub auspiciile Librăriei Orientale Samuelian „An armenian miscellany, window of history“, o culegere în limba engleză de articole pe teme armeneşti. Prin-tre acestea şi un studiu extins intitulat Deceniul cel mai lung.

Ne propunem să oferim atenţiei cititorilor această lucrare în serial.

DECENIUL

1913-1923

anul 1922

ISTORIE

CEL MAILUNG

DOSAR 1915 îngrijit de Bedros Horasangian

14

Mai era chestiunea părţii ne-sovi-etizate a Europei central-estice şi demarcarea unei linii de separaţie faţă de Rusia Sovietică. Succesul comunist prin cîştigarea controlu-lui asupra republicilor Transcau-caziei nu s-a mai repetat pe flancul vestic al Rusiei unde statele nou create, pe seama fostelor teritorii ruseşti - Estonia, Letonia şi Litu-ania - sau aşa cum au fost numite: statele baltice, s-au dovedit ca-pabile să menţină independenţa. Prin urmare, s-ar fi putut deduce prin analogie, că şi Statele Tran-scaucaziene ar fi putut tot atît de bine să reziste presiunii exercitate din partea Rusiei Sovietice dacă ar fi existat un sprijin susţinut şi o hotărîre similară precum în alte zone. Pentru moment, cheia viitoru-lui imediat în Orientul Mijlociu era deţinută de cele două armate opuse una alteia în vestul Asiei Mici. Grecii avansaseră pericu-los în adîncimea hinterlanului Smirnei şi turcii făceau pregătiri secrete pentru o contra-ofensivă care a şi fost într-adevăr lansată la

18 august cu mare vigoare. Luată prin surprindere şi căzînd pradă demoralizării armata greacă s-a retras precipitat; Afion-Karahisar şi Brusa au fost rapid recucerite de turci şi după capturarea Smir-nei la 9 septembrie războiul era practic terminat. Tragicul punct culminant al Smirnei a rămas în istorie ca unul din cele mai rele exemple de jefuire, incendiere şi ucideri săvîrşite de o armată. Mai multe mii de civili creştini şi-au pierdut vieţile acolo şi focul a iz-bucnit iniţial în cartierul armenesc reducînd la cenuşă o mare parte a oraşului. Turcii aveau un nume pentru faimosul port levantin, şi acesta era ghiavur Izmir ceea ce semnifica «infidelul Izmir». Nu numai că ei au dat dovadă de o răzbunare teribilă, dar adăugînd insulta la injurie ei au pus cu răutate în circulaţie o versiune conform căreia marele foc a fost opera …armenilor. Victoria turcilor era completă. Armata greacă derutată, s-a risipit aproximativ în acelaşi timp cu circa un milion de refugiaţi

alcătuiţi mai ales din greci inclu-siv zeci de mii de armeni care au navigat trecînd marea spre Grecia aproape peste noapte. Cu forţele turceşti alergînd acum spre Dardanele, unde trupele britan-ice luaseră poziţii de apărare sub comanda Generalului Harrington, s-a emis temerea că s-ar putea declanşa o nouă încleştare ceea ce ar duce la o nouă campanie, dar asemenea temeri s-au dovedit neîntemeiate. Faptul îndeplinit a fost luat ca atare şi recunoscut în aşteptarea unei noi conferinţe de pace ce urma să fie pregătită şi la care Kemaliştii trebuiau să fie reunoscuţi ca stăpîni exclu-sivi pe întregul teritoriu turcesc. Armistiţiul a fost semnat la 31 oc-tombrie, la Mudania. Reamintin-du-şi că guvernul sultanului l-a condamnat la moarte in absentia ca rebel, Mustafa Kemal a abolit imediat Sultanatul ( aceasta a fost un an şi jumătate înainte de aboli-rea similară a Califatului însuşi).

15-16 / 2010

1922 - grecii părăsesc Smirna

Programul îşi propune să-i fa-miliarizeze pe tinerii armeni din diaspora cu locurile şi oamenii din Armenia prin vizite la celebrele şi frumoasele locuri precum Ghe-ghard, Garni şi Lacul Sevan, vizite la muzeele şi casele memoriale din capitală; cu acelasi scop, au fost cazaţi, timp de două săptămîni cît a durat programul, la familii din Erevan.

Tocmai m-am întors din Armenia unde am participat la programul „Ari Tun” şi, în primul rînd, vreau să le mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă participarea mea. Am fost primită în gazdă de o familie căreia îi mulţumesc din tot sufletul că a avut grijă de mine şi ,timp de două săptămîni, m-a făcut să mă simt ca acasă. Sinceră să fiu, aş fi vrut să stau mai mult de două săptămîni. Familia, oa-menii primitori şi peisajele splen-dide ale Armeniei mă fac să-mi doresc să vizitez din nou Armenia. Întîlnirile cu armenii de acolo şi cu armeni din Diaspora m-au făcut să mă simt cu sufletul şi mai aproape de tot ceea ce înseamnă să fii armean. Am legat prietenii strînse cu mulţi copii care au par-ticipat la acest program şi am re-alizat că niciodată nu e prea tîrziu să te întorci „acasă”.

Aceasta a fost o experienţă pe care nu o voi uita niciodată, de aceea vreau pe această cale să transmit un apel către toţi cei care se încadrează în cerinţele progra-mului să nu mai stea pe gînduri şi să se înscrie pentru a trăi două săptămîni minunate în Armenia.

(Patricia Maria Stoica, 14 ani)

Ne-a bucurat să observăm însufleţirea şi nostalgia cu care povesteau despre familiile, care deveniseră „ale lor” de acolo, de locurile pe care le văzuseră, plim-barea cu metroul şi despre cît de bună e îngheţata armenească, dar şi plăcerea pe care au avut-o cînd au descoperit „lavash”-ul. Nu au evitat să marturiseasca faptul că în

La mijlocul acestei veri cinci tineri armeni din România, din oraşul Piteşti, au luat parte la programul organizat de Ministerul Diasporei din Armenia, ce se adresează copiilor în-tre 14 şi 20 de ani, in-titulat, sugestiv, „Vino acasă!”.

Primii participanţi din România la programul „Ari Tun” („Vino acasă”)

ARMENIA

Hasmig Danielian

16

Grupul de armeni din România alături de una din gazde

15-16 / 2010

primele zile s-au simţit un pic sting-heri şi că numărau zilele pînă la în-toarcere. Însă după o săptămînă au reuşit cu adevărat să simtă că „au venit acasă”, astfel ca la plecare se gîndeau că ar vrea să mai rămînă, cum de altfel, au spus la intoarcere: „Aş mai fi stat o săptămînă”. În primul rînd le mulţumesc ce-lor care au făcut posibilă plecarea mea şi a surorii mele în Arme-nia. Mulţumită acestui program am avut ocazia să întîlnesc oa-meni minunaţi şi am văzut locuri foarte interesante şi de o mare importanţă istorică. Unul din lu-crurile cele mai importante pen-tru mine este că am cunoscut tin-eri de vîrsta mea, iar acum, fie că mă duc în Cipru, Turcia, Georgia, America sau Rusia, ştiu că am cel puţin un prieten acolo. Cred că şi acesta este unul din scopurile pro-gramului “ARI TUN”, adică ace-la de a uni toţi tinerii armeni, din toate colţurile lumii, şi de a-i face să nu uite ţara de unde părinţii sau bunicii lor provin.În urma experienţei mele, nu consider Armenia o ţară în care te acomodezi greu, singura mea problemă de acomodare fiind legată de caldură – temperaturi în jur de 40 de grade. Am locuit la o familie formată din mama cu doi băieţi cu vîrste de 16, respectiv 17 ani. Oamenii sunt foarte generoşi, spre norocul meu am întîlnit nu-mai oameni foarte buni. Dacă ar fi să adaug nişte îmbunătăţiri acestui program, singura schim-bare pe care aş sugera-o ar fi du-rata programului. Mi s-a părut prea puţin timp alocat vizitării unor muzee şi biserici foarte in-teresante, iar pentru cunoaşterea diversului relief al Armeniei nu s-a alocat timp şi cred că mulţi oameni care vin în Armenia şi-ar dori să vadă puţin şi din relieful acestei ţări. Mi-a făcut o mare plăcere să particip la acest pro-gram şi sper ca în anul ce vine să pot merge din nou în Armenia.

(Alexandru Teodor Stoica, 16 ani)

Marius si Teodor in ziua de Vartavar

Un punct nevralgic al grupului nostru a fost că membrii săi nu cunoşteau limba armeană, fapt care i-a dezavantajat în unele acţiuni cărora organizatorii le-au acordat importanţă, cum ar fi dezbateri pe diverse teme de istorie, literatură ori religie, purtate, în principal, în armeneşte. Poate că ar fi bine să sugerăm organiza-torilor să mai facă încă un efort, şi anume, ca celor ce nu cunosc limba armeană să li se ofere, ca alternativă, lecţii de limbă. De asemenea, ar fi util ca ghizii din excursii să cunoască şi limba engleză. Cei mai mulţi participanţi au fost din ţări ca Rusia, Geor-gia, Statele Unite, Canada, Turcia şi Cipru şi majoritatea cunoşteau limba armeană, pentru că provene-au din familii la a doua sau a treia generaţie de emigranţi.

Rememorînd momente ale şederii lor în Armenia, participanţii şi-au dat seama de efortul neprecupeţit, grija şi solicitarea responsabililor din Ministerul Diasporei pentru ca ei să se simtă bine, motiv pentru care le adresează mulţumiri pe această cale. Mulţumiri sunt adresate, în egală masură, Uniunii Armenilor din România care a sponsorizat de-plasarea în Armenia. De asemenea, mulţumiri sînt adresate Ambasadei Republicii Armenia din Bucureşti, respectiv doamnei consul Neli Mat-evossian pentru toate înlesnirile pe care le-a făcut participanţilor în legătură cu viza de şedere în Armenia. Importanţa pe care statul armean o dă acestui program este evidenţiată şi de faptul că în ziua organizării micii petreceri înaintea plecării

participanţilor, chiar Preşedintele Armeniei Serj Sarkisian a venit şi le-a adresat cîteva cuvinte.

Nivelul de civilizaţie din ţară îl depăşeşte cu mult pe cel din România în ceea ce priveşte oa-menii şi infrastructura generală. În scurtul timp petrecut în Arme-nia am putut să-mi dau seama că, în general, oamenii te primesc cu caldură, întrucît consider că ei nu au fost încă atinşi, în foarte mare parte, de boala capitalismu-lui: lăcomia. Recomand tuturor să meargă în Armenia şi să par-ticipe la acest program pentru că, sigur, nu vor regreta această experienţă.

(Alexandru Duminică, 19 ani)

Teodor şi Patricia cu Cristina Popa

Episodul pilot

Despre proiectul muzeal al armenilor transilvăneni am auzit pentru prima dată în primăvara acestui an, pe 24 aprilie mai exact. Ceremonia de comemorare a Genocidului avea să fie urmată de o întîlnire a comitetului director al Uniunii Armenilor, prilej cu care au fost invitaţi şi reprezentanţi din ţară. Aşa l-am cunoscut pe dl. Ion Călinescu, unul dintre puţinii

armeni care mai trăiesc azi în Dumbrăveni. Fusese invitat pe post de “best practice example” (ca să folosesc limbajul de lemn al ştiinţelor sociale aplicate) – cu alte cuvinte, pentru a ne povesti cum se poate realiza un proiect pe bani europeni, proiect care să vină în folosul comunităţii armeneşti din România. Mai exact, era vorba despre o investiţie nerambursabilă a regatului Norvegiei, în cadrul unui proiect comun cu mai puţin cunoscutele dar foarte activele state Islanda şi Liechtenstein. Pen-tru cine se întreabă de unde pînă unde aceste ţări, ei bine, Norvegia,

Dumbrăveni, în mai multe episoade

PATRIMONIU

Oana Suciu

18

fără a fi membră a Uniunii Euro-pene, investeşte peste 8 milioane de euro în România în programe de patrimoniu cultural.

M-am bucurat să aflu că asociaţii şi oameni pe care îi ştiam după bunul renume profesional (mă gîndesc aici la Alexandru Oprea şi la Dragoş Neamu) s-au implicat într-un astfel de proiect.

Despre Dumbrăveni nu se ştiu prea multe în partea noastră de ţară, în Vechiul Regat cum ne numesc ardelenii. Ştiam că oraşul este unul dintre cele patru aşa-nu-mite “oraşe armeneşti” din Tran-silvania, alături de Gherla, Gheor-ghieni şi Frumoasa. Văzusem cîteva fotografii cu catedrala armeană catolică, ştiam că datează din a doua jumătate a secolului al 18-lea, dar nu pusesem în viaţa mea piciorul acolo. Ceea ce ştiam, ştiam din cărţi – despre modul în care domnitorul maghiar Mihaly Apafi I (contemporan cu Constatin

Brîncoveanu, cu care şi întreţine relaţii diplomatice) i-a colonizat în jurul anului 1671 pe armenii originari din Moldova. Aparent bizar, gestul principelui maghiar, refugiat în satul numit la acea vreme Ebesffalva, are o logică ce se înscrie perfect în eveni-mentele timpului: regii maghiari doreau dezvoltarea unor puter-nice centre urbane, care să spargă dominaţia săsească din zona Tîrnavelor. Şi aveau dreptate: datorită înclinaţiilor comerciale, comunităţile armeneşti cunosc o dezvoltare intensă – trecerea la catolicism este echilibrată cu nu-meroase privilegii: Dumbrăveniul este unul dintre cele 10 oraşe libere regeşti din Transilvania; armenii îşi alegeau singuri prima-rul, judecătorii şi notarul; aveau dreptul de a construi pod peste Tîrnavă (cine are răbdare să facă o excursie de-a lungul acestui rîu, va înţelege importanţa pe care i-o recunoşteau diferitele comunităţi locale); aveau dreptul de a or-

ganiza tîrg şi de a încasa vamă. Dintr-un domeniu de vînătoare al familiei Apafi, Elisabetopolis (cum va fi numit oraşul începînd cu 1733) se transformă în oraş, pe care armenii îl şi cumpără de la împăratul Carol al VI-lea, alături de întreaga moşie a conacului, oferită, contra cost, 25 de ani mai tîrziu, de chiar împărăteasa Maria Tereza. Şi cam la asta se reducea ştiinţa mea.

Episodul I – iunie 2010

Aşa că atunci cînd am fost întrebată de un grup de prieteni, la începutul lunii iunie, dacă vreau să merg şi la Dumbrăveni, în cadrul unui scurt periplu pe la cetăţile săseşti din zonă, nu am stat prea mult pe gînduri. Am ajuns acolo într-o după-amiază caldă, într-o piaţă centrală de oraş relativ pustie – ochii mi-au căzut din prima pe o inscripţie în limba armeană, pe o placă bilingvă armeano-latină, care însă, helas!,

trona deasupra unei … alimentare!? Urmăriţi de privirile curioase ale unor bătrîni ce şedeau pe o bancă (în timp ce continuam să am un sentiment ciudat de “acasă”, combinat cu unul de “ăsta este oraşul în care nu se întîmplă nimic …”) încercăm să intrăm în biserică. Care, evident, este în-cuiată. Mă decid în final să îl deranjez pe domnul Călinescu, care apare, în cîteva minute, cu cheia de la biserică. Mă conving încă o dată că fotografiile nu făceau dreptate

15-16 / 2010Castelul Apafi din Dumbrăveni

acestui monument baroc abso-lut impunător, cu un aer vienez uşor identificabil dacă stai să te gîndeşti că autorul clădirii era originar din Viena deşi lucra în apropiatul Tîrgu Mureş. Notez în gînd faptul ca biserica are nevoie urgentă de reparaţii – crăpăturile sunt unele de profunzime, se vede unde se infiltrează apa prin pereţi, altarele secundare, dar şi cel central, opera unor maeştrii sibieni, sunt în pericol din această cauză. Constat în acelaşi timp că prietenii mei, colegi de catedră la Facultatea de Ştiinte Politice, sunt impresionaţi de monumentalitatea acestei biserici-sală, mult mai mare decît multe dintre edificiile asemănătoare din zonă.

Plini de vervă ne îndreptăm şi spre conacul Apafi – este, de altfel, proiectul despre care aflasem cu ceva vreme în urmă. Dl. Călinescu ne deschide poarta castelului cu o cheie enormă, despre care ne povesteşte că pînă nu demult era folosită ca opritor de uşă la biserică…. Nu pot spune că am văzut muzeul în avanpremieră, căci obiectele şi instalaţiile nu fuseseră încă expuse – dar a fost o vizită edificatoare în sensul că am avut termenul de comparaţie dintre cum a fost şi ce s-a reuşit acolo. Poate părea puţin, însă spaţiul amenajat pentru Muzeul Armenilor Transilvăneni este un excelent punct de pornire – m-am întrebat numai cît le-o fi luat să refacă instalaţia electrică? Am văzut deja în privirile amicilor mei curiozitatea şi dorinţa de a face ceva aici\acolo – suntem doi specialişti în ştiinte politice, un sociolog şi un arheolog, iar dacă stai să îl asculţi pe dl. Călinescu (centrul regional transilvănean, centru de conferinţe, reprezenta-rea tuturor minoritaţilor etnice, etc.) îţi dai seama că îţi poţi face meseria, ajutînd comunitatea

locală (nu numai cea armenească, redusă la număr azi) în acelaşi timp. Aşa că la despărţire, după ce vedem şi curtea castelului, tur-nul de apărare şi fostele sere, promit, nu foarte ferm însă, că voi încerca să vin la inaugurarea muz-eului, pe 15 iulie.

Episodul II – 15 iulie 2010

Luna iulie mi-o petrec la Braşov, cu treabă, evi-dent (coordonez, alături de echipa mea de la In-stitutul Cul-tural Român, cea de-a 16 ediţie a cursurilor de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească). La un moment dat sunt întrebată de Valer Rus, directorul unui mic dar excepţional muzeu braşovean, partener al proiectului ICR, Casa Mureşenilor, dacă merg şi eu la deschiderea muzeului. În acel moment îi răspund apăsat că “da, merg”, deşi asta însemna să îmi exploatez colega şi prietena, pe Agota Szentanai, singura pos-esoare de, evident, maşină.

Joi, 15 iulie, ora 10 dimineaţa – ne îmbarcăm toţi trei tacticoşi în micul automobil şi ne pregătim mental de călătoria care avea să dureze cam două ore. Fatalitate însă, maşina nu porneşte! Încep să mă văd alergînd după trenul de Sighişoara… Agota, mai pragmatică, ne pune să împingem maşina. La vale! În timp ce alergăm după maşină, Valer mă întreabă foarte serios “Dar oare o

ţin frînele?”. În acel moment am început să gîndesc apocaliptic! Fără temei, din fericire, motorul micii noastre maşini făcuse con-tact, aşa că pornim la drum.

Ora 12 ajungem la Dumbrăveni, deodată cu diverse maşini de tele- viziune – va fi evenimentul anului în oraş, ne zicem noi amuzaţi. Şi am avut dreptate – lume multă, bucurie, veselie, sunt aşteptate oficialităţile (ambasade, minis-tere, prefect, primar, etc.). Găsim un Ion Călinescu care abia mai articulează de emoţie, prieteni şi cunoscuţi din domeniul patrimo-niului cultural.Ora 13.00 – în fine, ceremonia începe. Dotată cu aparatul de fo-tografiat al “Mureşenilor”, încerc imortalizarea momentului (prilej cu care constat că a fi fotoreporter este o meserie tare grea). Nu ştiu cum am făcut, dar încercînd să prind imagini din faţă, intru înaintea tuturor în castel –

D-ul Ioan Călinescu, vine cu cheia de la poarta castelului

deschis, de altfel, cu mare fast, în sunetul unei muzici cavalereşti şi printr-o poartă străjuită de Cava-lerii de Mureş (în fine, recunosc, n-am prea înţeles ce legătură au aceştia cu armenii, dar ca specta-col nu au dat rău), reuşesc să intru printre primii în muzeu.

Din nou, impresiile mele au fost împărţite – încercam să apreciez proiectul muzeal (înca o dată, BRAVO celor care au conceput traseul muzeal interactiv, felicitări celor prea-puţin menţionaţi în discursurile oficiale: Alexan-dru Oprea, Dragoş Neamu, Ion Călinescu), reacţiile oficialităţilor,

dar şi cele ale publicului. Şi cred că acestea din urmă au spus multe – este exemplul unei fetiţe, duse în cîrcă de tînărul ei tată, care vroia parcă să intre într-una din micile diorame ce ilustrează momente de viaţă cotidiană a armenilor din Dumbrăveni. Sau al Agotei, prietena mea, care a ţinut să fie fotografiată atunci cînd deschide şi caută într-unul din cuferele ce conţin imagini şi obiecte cu şi despre armeni. Sau al sutelor de oameni pe care nu i-a adus nimeni cu forţa, ci care au perceput prin bun-simţ importanţa evenimentului. În sfîrşit, în oraş se întîmpla ceva!

Asta a reieşit şi din reacţiile, numeroase şi pozitive, pe care le-am primit toţi la postarea pe Facebook a cîtorva imagini de la eveniment.

Este un proiect care trebuie continuat, îmbogăţit şi susţinut, nu numai de autorităţile norve- giene, ci şi de cele autohtone. Aici nu este vorba numai despre un proiect “armenesc”, ci de unul de patrimoniu naţional şi regional. Prezenţa preşedintelui Uniunii Armenilor, Varujan Vosganian, precum şi a Excelenţei Sale, Hamlet Gasparian, ambasadorul Armeniei la Bucureşti, sunt un bun început în acest sens. Micul grup de prieteni cu care am fost în cele două episoade este dornic să se implice, la fel şi alţi armeni şi ne-armeni care au citit despre acest loc. Dumbrăveniul este un oraş care merită adus la viaţă, chiar şi numai pentru surpriza pe care ţi-o rezervă prin monumen-talitatea clădirilor centrale, pe care călătorul mai mult sau mai puţin avizat le întîlneşte după un drum prin ceea ce iniţial pare a fi un alt sat transilvan care a cunoscut odinioară gloria economică şi culturală. Să sperăm că va urma şi episodul 3!

15-16 / 2010

Fotografii de Daniel Spînu

Anul acesta a apărut la cunoscuta editură L‘Hartmann din Paris un elegant volum al scriitoarei franceze de origine armeană Marie Antoinette Varténie Beda-nian, Le Chant des Rencontres. Diasporama (cartea reproduce şi poeme ale lui Charles Aznavour şi Gourguen Mahri). Nota Bene, colecţia „Graveurs de memoire” a editurii a fost creată în mod spe-cial pentru un volum al aceleiaşi autoare, Traverse mère de Dieu, 2003, (tradus în limba armeană de

către scriitorul, criticul literar şi jurna- listul Alexandre Topcjian şi apărut la Erevan în 2007). Con-ceput într-o manieră liberă, dezinvoltă, la frontiera dintre eseu, poem, jurnal şi memorialistică, volu-mul de faţă conţine un periplu personal şi cultural, consemnînd momente/întîlniri privilegiate ale doamnei Bedanian – ea însăşi „diasporeană”… – cu diverse personalităţi ale diasporei armene. Textul este alcătuit la modul fragmentarist, din flash-uri, adiţionări de capitole succinte şi secvenţe foarte scurte, instanta-nee ce prind, dezinvolt şi acut, imagini, portrete, întîmplări de tot felul… Printre protagoniştii „întîlnirilor” – sculptoriţa Ella Melik, marele Charles Aznavour (împreună cu diferiţi membri ai familiei sale, precum sora Aida, fiica Seda ş.a.), cîntăreaţa Liz Sarian, psihanalista Helene Piral-ian, regretatul poet Ruben Melik – şi cîţi alţii. Dar şi personalităţi nearmene ale literaturii şi artei contemporane: Slavenka Drakulic, Sophie Calle… Paralel (sau si-multan?) sunt consemnate, cvasi-diaristic, momente ale vizitei în Armenia (în 2007, cu prilejul traducerii volumului Traverse mère de Dieu), evenimente privilegiate legate de spaţiul armean, dar şi reflecţii de lectură şi despre scriitură, meditaţii pe diverse teme, confesiuni mai intime, mărturisiri adresate direct cititorilor etc. Le chant des Ren-contres – „cîntecul întîlnirilor”: titlul cărţii trimite, probabil, şi la rezonanţa „muzicală” pe care aceste evenimente consemnate sur le vif o au în conştiinţa autaorei, reverberînd, în text, la modul liric, incantatoriu. Un fir conducător al volumului este, fără doar şi poate, legat de identitatea armeană a doamnei Bedanian, iar experienţa traumatică a Genocidului din

Un periplu cultural prin diaspora armeană

CULTURĂ

Cristina Manuc

22

15-16 / 2010

1915 se regăseşte în multe dintre consemnări. De mare intensitate a relatării este vizita sa în Armenia, cu ocazia unui important Con-gres al scriitorilor din Diaspora (Armenie. Congres). Iată un fragment: „Chacun de ces Con-gressistes est le descendent direct des événements de 1915. Chacun d`èux a une hiostoire commune en même temps que singulière.

Ce qu‘ils ont en commun, cha-cun d‘entre eux est le fruit d‘un homme et d‘une femme miracu-leusement rescapés des massacres. Et comme sauvées par l‘Arche de Noé, leurs graines dispersées a germé et engrossé la terre qui les a accueilli sur différents points du globe”.

Şi o propoziţie la care putem reflecta suplimentar: „L‘écriture n‘est-elle pas le lieu privilégié pour ancrer-encrer, rétabli et reconstituer une Histoire oc-cultée?” În altă secvenţă a volumului, autoarea intră în dialog cu H. Piralian pe mar-ginea experienţei/sechelelor psihice ale traumei genocidare în familiile supravieţuitorilor masacrelor (şi în special în ca-zul supravieţuitoarelor de sex feminin). Textul e răvăşitor, iar consideraţiile psihanalistei despre sentimentul feminităţii culpabile ar merita citate in extenso, ca şi elogiul subiacent pe care i-l aduce Vartenie Bedanian: „Personne avant vous n‘a abordé ce sujet. Personne. Personne n‘a osé traiter comme vous avez su le faire, cette impossibilité de porter, d‘`assumer une grossese en soi, la place étant déja simboliquemment occupée. Vous avez su mettre des mots sur les causes profondes. Ce qui ne signifiepas forcément refus d‘enfant. Votre théorie décul-pabilise un monde de femmes. Dans le silence et l‘obscurité

de leur être, elles croyaient être des monstres puisque ce qu‘elles vivaient dans leur corps, demeure du secret, n‘était mentionné nulle part. Cet isollement, cette détresse hors-normes, les ont baillonnées, emmurées, les emprisonnant dans une honte indicible engendrant une insoutenable culpabilité”. O discretă undă feministă, mai vizibilă în capitolul despre artista contemporană Sophie Calle, traversează (şi) aceste notaţii.

Ar fi destule lucruri de spus, desigur, şi despre componenta memorialistică sau poetică, „intimistă” şi „de atmosferă” a cărţii, despre densitatea muzicală şi ideatică a scriiturii acestei autoare, despre formula „totală”, caleidoscopică în care îşi transcrie trăirile, reflecţiile, experienţele. Despre calitatea „emoţiilor” resimţite în faţa unor opere de artă, despre reverberaţiile în conştiinţă ale cărţilor citite, despre autenticitatea umană ce transpare, firesc, din fiecare pagină, despre modul în care ritmurile interioare ale unei vieţi şi ale memoriei vii se transformă în text. Întreg acest volum se constituie de fapt într-o subtilă addenda confesivă şi într-un fel de halou al precedentului (dedicat, după cum se ştie, Geno-cidului din 1915, care a marcat profund memoria şi destinul fami-liei autoarei). Dacă Traverse mère de Dieu aducea un omagiu tragis-mului Istoriei mari şi identităţii armene, Le Chant des rencontres celebrează, preponderent, „mica istorie” personală a scriitoarei, cu o „voce” atît de autentică şi vibrantă.

„Mais qui le sait? Un jour, les mots arménien et Arménie sorti-ront de l`òmbre…” (M.A. Var-téenie Bedanian).

Din presa literarăCompendiu de personaje şi personalităţi armeneşti

Poetă, prozatoare, traducătoare, Anais Nersesian (n.1938), voce distinctă în poezia anilor şaptezeci, ni se prezintă de curînd în veşmintele de gală ale istoricului şi criticului literar, dovadă stînd acest masiv op Personaje armeneşti din literatura romînă ( Editura Ararat, 2009, 416 p.). Cercetare de pionerat, rod al unei vaste documentări de bibliotecă, cartea, înţesată de informaţie şi citate, scrisă cu devotament şi cu o vibraţie sufletească nedisimulată, este un fel de compendiu critic pe tema enunţată în titlu şi totodată un omagiu adus armenilor din România, literaţi, tip Gheorghe Asachi („le roumain d’Arménie, cum îl numeau contemporanii ) sau Garabet Ibrăileanu, fie că au fost domnitori sau oameni de artă (Zambaccian) sau de ştiinţă (extraordinara doctoriţă Marta Trancu Rainer). Sub lupa lui Anais Nersesian ni se conturează totodată într-o postură inedită personalităţi/personaje cu sînge armenesc, depistate în cronicile, memoriile sau proza unor autori romîni, începînd cu Ureche, B. Petriceicu-Hasdeu, N. Iorga (doc-umentele consultate de marele is-toric atestă existenţa armenilor în Moldova încă din secolul XIII), M.Sadoveanu, şi terminînd cu Panait Istrate, Anton Holban, G. Călinescu, Ştefan Bănulescu etc.

Geo VasileFragment din recenzia publicată în România Literară nr.31/2010

În urma negocierilor de la Erevan, Rusia şi-a asumat obligaţia de a apăra Armenia în faţa oricărei agresiuni externe, iar liderii OTSC au discutat pe marginea modificărilor la statutul organizaţiei, modificări care să-i permită să reacţioneze operativ la cataclismele politice din ţările-participante, asemeni celor care s-au produs în Kîrgîzstan.

Principalul rezultat al vizitei lui Medvedev îl constituie, potrivit cotidianului rus Vremia Novostei, semnarea unui protocol la acordul dintre Moscova şi Erevan privind prezenţa bazei militare ruse nr.102 (cum se numea ea şi în timpurile sovietice) în Armenia. Potrivit noului protocol (cu numărul 5), militarii ruşi vor rămîne în Giumri cel puţin pînă în 2044.Mai mult decît atît, în tot acest răstimp Moscova va exploata baza din Armenia pe gratis. Dar, cel

Baza militară rusă va rămîne în Armenia pînă în 2044 şi va avea noi împuterniciri

24 August 2010Prima vizită oficială desfăşurată de preşedintele rus Dmitri Medvedev în Armenia s-a încheiat sîmbătă 21 august. În timpul vizitei, Medvedev a desfăşurat ne-gocieri cu omo-logul său armean Serj Sargsian şi a luat parte la sum-mitul informal al Organizaţiei Trata- tului de Securitate Colectivă (OTSC).

24

POLITICĂ

90 de ani de la SèvresTratatul de la Sèvres, sem-nat la 10 au-gust 1920, c o n s f i n ţ e a frontierele Ar-

meniei trasate prin arbitrajul preşedintelui american Woodrow Wilson şi stabilea teritoriul Republicii Armenia la 161.000 km2, teritoriu ce cuprindea vilaietele Van, Bitlis, Erzrum din Armenia occidentală şi avea acces la Marea Neagră prin Trab-zon. “Tratatul de la Sèvres nu a fost apli-cat din mai multe motive”, spune istoricul Iuri Hovsepian, în cadrul unei conferinţe de presă la Erevan. “Mai întîi, acesta nu a fost semnat cu guvernul lui Mustafa Kemal, ci cu cel al sultanului care a fost împins să o facă de către statele aliate. În al doilea rînd, nici o ţară aliată nu avea o armată în Armenia occidentală şi, în loc să trimită o armată, aliaţii au trimis doar alimente şi haine. În al treilea rînd, după semnarea acordului, Franţa şi Italia, s-au retras din anumite puncte ale acordului, întrucît nu primiseră partea aşteptată”.Iuri Hovsepian nu consideră realistă astăzi speranţa transpunerii în viaţă a tratatului: “Turcia este subiect al legii internaţionale, armenii din Armenia occidentală nu au un statut, iar un refe-rendum în aceste teritorii nu ar fi în fa-voarea noastră. Cu toate acestea, trebuie să continuăm să prezentăm chestiunea în faţa comunităţii internaţionale”, spune is-toricul armean.

mai important este că protocolul extinde raza de răspundere a mili-tarilor ruşi.

“Dacă înainte funcţionarea bazei se limita la graniţele fostei URSS, acum o asemenea îngrădire a fost înlăturată”, a declarat preşedintele armean. Cu alte cuvinte, explică ziarul Vremia Novostei, dacă Armenia se va afla pe picior de război cu una dintre republicile postsovietice, Rusia va fi obligată să o ajute. Acest lucru este cu atît mai important cu cît relaţiile din-tre Armenia şi Azerbaidjan rămîn extrem de tensionate din cauza problemei privind statutul regiunii Nagorno-Karabah.

Comentînd noul protocol, Dmitri Medvedev a declarat că “pentru Rusia este extrem de important ca în regiune să fie pace”. De asemenea, liderul rus a amintit că Moscova şi Erevan sunt parteneri în cadrul OTSC şi, prin urmare, au obligaţii de aliaţi. “Rusia tratează cu seriozitate aceste obligaţii”, a subliniat şeful statului rus.Menţionarea OTSC nu este una întîmplătoare: după conferinţa de presă comună, preşedinţii Rusiei şi Armeniei s-au alăturat colegilor lor sosiţi la summitul acestei organizaţii. Conferinţa OTSC de la Erevan a avut un caracter infor-mal şi nu prevedea semnarea unor documente.

Din motive de sănătate, de la summit a absentat preşedintele Uzbekistanului, Islam Karimov. În afară de aceasta, pînă la începutul summitului s-a menţinut princi-pala intrigă: va participa sau nu la reuniune liderul belarus Aleksandr Lukaşenko. În condiţiile în care summitul OTSC s-a desfăşurat pe fondul unei escaladări a tensiu-nilor dintre Minsk şi Moscova, se putea crede că Lukaşenko va iniţia un nou “demers”.

Cu toate acestea, liderul belarus sosise la Erevan mai devreme chiar decît Medvedev. Pe or-dinea de zi a summitului s-au aflat două subiecte principale: măsurile ce urmează să fie luate în vederea normalizării situaţiei din Kîrgîzstan şi crearea, în cadrul OTSC, a unui sistem eficient de reacţie la situaţii de criză.După cum a subliniat Medvedev, “pînă în decembrie ar urma să fie elaborate modificări la docu-mentele statutare ale OTSC care servesc drept bază la activitatea noastră în regiune”.

Potrivit liderului rus, la elabo-rarea acestor amendamente ar urma să se ţină cont de experienţa acumulată de astfel de organizaţii precum NATO, ONU şi UE. Potrivit Vremia Novostei, cele mai surprinzătoare au fost cuvintele liderului rus despre faptul că în decembrie Aleksandr Lukaşenko va trebui să preia preşedinţia OTSC. “Preşedintele Belarusiei şi-a exprimat deschiderea de a prelua preşedinţia OTSC, iar noi ne bucurăm foarte tare de acest lucru”, a spus Medvedev.

Preşedinţia OTSC urma să fie preluată de Belarus încă în iunie anul trecut. La acea dată, însă, Lukaşenko renunţase demonstra-tiv la acest lucru, din cauza con-flictului cu Rusia. În luna august a aceluiaşi an, în timpul sum-mitului informal din Kîrgîzstan, liderul belarus promisese să preia în următoarele luni preşedinţia OTSC, însă nu s-a ţinut atunci de cuvînt, aminteşte în final ziarul rus.

După Financiarul.ro

15-16 / 2010

Ararat 11După cum a in-format jurnalul Asbarez de la Los Angels, pe 15 iulie o echipă de alpinişti ar-meni originari

din California, New Jersey şi din Canada a efectuat o ascensiune pe Muntele Ara-rat (5.156m). Botezat Ararat 11, grupul a reuşit să escaladeze piscul muntelui biblic şi să arboreze drapelele Armeniei şi Karabakhului. Deşi, în decursul timpului, numeroşi alpinişti armeni au ajuns pe Masisul Mare, Ararat 11 este cel mai mare grup de alpinişti armeni care cuceresc simbolul Armeniei într-o singură ascensiune.

Nouă donaţie la MatenadaranFundaţia Piunig a donat recent insti-tutului de manusc-rise vechi Matena-daran din Erevan zece valoroase manuscrise armeneşti medievale. Printre acestea se numără Madian Vohperkutian (Cartea Lamentaţiilor), copie a operei lui Grigor Narekaţi (Grigore din Narek), realizată în Cilicia în anul 1331. În tim-pul ceremoniei predării donaţiei, direc-torul Matenadaranului, Hracia Tam-razian, a salutat contribuţia Diasporei la îmbogăţirea colecţiilor de manuscrise vechi ale institutului.

165 pentru ArmeniaPe 29 iulie a început la Erevan operaţiunea Ari Tun 2010 (Hai Acasă 2010), cea de-a treia ediţie a programului lansat de Minis-terul pentru relaţiile cu Diaspora condus de doamna ministru Hranuş Hakobian. Programul Ari Tun li se adresează tin-erilor armeni din Diasporă, tineri ce sînt găzduiţi în Armenia pentru a-şi cunoaşte şi a-şi crea o legătură directă cu ţara de origine. În timpul ceremoniei de bun venit, Hranuţ Hakobian i-a salutat pe cei 165 de tineri spiurkahay (armeni din Diasporă) veniţi din 18 ţări participanţi la programul Ari Tun din acest an, urîndu-le să-şi „deschidă inimile şi să profite de sejurul lor în Armenia”.

Vineri, 9 iulie, a.c. a avut loc la sediul U.A.R. din Constanţa, o “Seară de poezie armenească”, care a cuprins fragmente traduse şi comentate din epopeea armeană “Sasna Dun” Doamna prof. Carmen Dropol, vicepreşedinte al Uniunii Ar-menilor din România - filiala Constanţa - a deschis acţiunea , adresînd un cuvînt de bun venit tuturor invitaţilor, menţionînd de asemenea că acest eveniment doreste să constituie o reluare a ciclurilor de expuneri pe teme di-verse din istoria, cultura, literatura şi arta armenilor. Doamna prof. Arşaluis Gurău a remarcat prezenţa în sală a cîtorva personalităţi, printre care părintele protoiereu Avedis Mandalian, doamna Maria Pop - preşedinte al Ligii Scriitorilor Români - filiala Dobrogea - , doamna Liliana Vinţeanu de la Liga Navală, d.Sergiu Selian - scriitor şi jur-nalist emigrat în Aus-tralia. Presa locală a fost reprezentată de ziarele “Cuget liber” şi “Tel-egraf”. În continuare, Arşaluis Gurău a spus că

dedică această manifestare memo-riei lui Manuk Ananian,intelectual şi animator cultural binecunoscut constănţenilor acum patru - cinci decenii, de la care a primit cartea “Sasna Dun”, precum şi îndemnul de a fi tradusă. A urmat o scurtă introducere în temă, încadrînd fragmentele traduse în contextul operei după care doamna Gurău a prezentat cele patru părţi ale epo-peii naţionale a armenilor; a trecut în revistă, prin comparaţie cu alte epopei, conţinutul, eroii, motivele - unele de circulaţie universală - naraţiunii, subliniind aspectele originale, specifice ale epopeii armeneşti. A urmat apoi lectura bilingvă - în armeană şi română - a unor fragmente din epopee - versiunea prelucrată literar de către poetul Măgărdici Heranian. Au luat cuvîntul: dl. Sarchis Selian, părintele Avedis Manda-lian, Dna.Maria Pop, prof.univ.dr.Garabet Kumbetlian. A urmat un recital de poezie susţinut de copiii din comunitateaarmeană. Poeziile aparţinînd poeţilor Der Krikorian, Aşgian şi Kirkăgian au fost traduse în limba română tot de Arşaluis Gurău. Au recitat copiii: Carmen şi Bianca Chesnoiu - Manuşaghin (Violetei); Iulia şi Claudia Gurău - Aşagherdaghan papakner- (Dorinţe de elev); Damian Agop - Mănak parov (Rămas bun). În încheiere, participanţii s-au întreţinut la o cafea şi un fursec, interesîndu-se de următoarea manifestare ce va avea loc.

Pierdere grea în

Comunitatea Armeană din

Galaţi Consiliul parohial

ai Bisericii Armene din Galaţi şi Un-iunea Armenilor, Filiala Galaţi anunţă dispariţia fulgerătoare a bunului nostru coleg şi prieten Prof. Kirkorian Dan Agopic, secretar al comunităţii armene din Galaţi, membru marcant şi enoriaş de nădejde al Bisericii Armene din Galaţi.Consternat de durere cu lacrimi în ochi ne plecăm frunţile în amintirea celui ce a fost Prof. Kirkorian Dan Agopic. Născut în anul 1943 în Constanţa din părinţi armeni – Oskar şi Hripsime, urmează clasele primare la Şcoala Armeană din Constanţa după care urmează Liceul „Mihail Eminescu” şi Institutul Pedagogic din Constanţa. După absolvire este repartizat într-o comună din judeţul Tulcea ca profe-sor de biologie, iar din 1989 se mută în Galaţi şi este numit profesor la Şcoala Generală nr. 3 şi la Şcoala „Petre Ţuţea” de unde iese la pensie. Din anul 1996 face parte din Consi-liul Parohial al Bisericii Armene şi, în cadrul Filialei UAR-Galaţi îndeplineşte funcţia de Secretar. Participă activ la toate acţiunile comunităţii armene din Galaţi şi la manifestările organizate de Consil-iul Judeţean în cadrul EURO-REGIO Dunărea de Jos. Soţia, Kirkorian Florica este absolventă a Facultăţii de Chimie Alimentară din Galaţi şi în prezent este contabila Parohiei Galaţi. Fiul, Kirko-rian Emanuel, este inginer electronist. Funeraliile au avut loc în ziua de 23 august fiind prezenţi întreaga comuni-tate armeană din Galaţi, precum şi pro-fesori, prieteni şi cunoştinţe ai celui ce a fost Prof. Kirkorian Dan Agopic.Slu-jba religioasă a fost oficiată de Preotul Paroh al Bisericii Armene din Galaţi P.C. Holca Kricor Radu asistat şi de P.C. Petrică de la Biserica Ortodoxă „Trei Ierarhi” din Galaţi. Mica Comunitate Armeană din Galaţi nu-l va uita niciodată. Dumnezeu să-l odihnească!

Consiliul Parohial şi Filiala UAR-Galaţi

Seară de poezie la sediul UAR din Constanţa

Redactor sef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanta);

Cristina POPA (Karabagh) Tiberiu COSOVAN (Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis SAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Tehnoredactare : Ovidiu Panighianţ

Paginã web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucuresti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

REDACŢIA ARARAT

15-16 / 2010

Între anii 1923 şi 1927, 138 de copii armeni rămaşi orfani ca urmare a Genocidului, au fost aduşi în Canada de organizaţii armeneşti cu ajutorul Guvernului Canadian, aceasta fiind prima acţiune internaţională, umanitară a Canadei.Aceşti copii orfani armeni au fost găzduiţi într-o fermă la Nord-Vest de Toronto, într-un orăşel mic care se numea pe atunci Georgetown, fapt pentru care şi aceşti copii au fost cunoscuţi ca Georgetown Boys (Copiii din Georgetown).Aceşti copii au muncit în ferma în care au fost găzduiţi, au făcut şcoala, au învăţat diferite me-serii şi au devenit cetăţeni care au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea Canadei, ţara lor de adopţie.Pe data de 26 iunie, 2010, în localitatea Halton Hills, numele actual al municipalităţii în care este înglobat astăzi şi George-town-ul, în locul în care a fost ferma în care au trăit copii armeni, s-au adunat peste 700 de mem-brii ai comunităţii armene din Canada şi în special din Ontario, care sub înaltul patronaj al Catoli-

cosului Aram I al Ciliciei, au desem-nat “Georgetown Boys Farmhouse” (Ferma Băieţilor din Georgetown) ca monument istoric.La această festivi-tate au partipat Pri-marul Halton Hills-ului, miniştrii, înalţi prelaţi armeni cum ar fi Sebouh Sarkis-sian, Arhiepiscopul

Iranului, Arhiepiscopul Mousheh Mardirossian, capul Bisericii Armene (ce ţine de Antilias) din Vestul SUA, reprezentanţi ai altor comunitaţi religioase armene din Canada, reprezentanti ai Ambasa-dei Armene din Canada, reprezen-tanti ai partidelor politice armene din Canada, politicieni canadieni.Desemnarea acestui locaş ca monument istoric, constituie o recunoaştere a Genocidului, un memorial pentru cei ce au pierit în aceste masacre şi, totodată, un memorial care să onoreze efortur-ile umanitare canadiene din trecut.Nu pot incheia aceste rînduri fără să menţionez că acest monu-ment istoric va fi un locaş în care vizitatorii vor putea lua cunoştinţă de o enormă crimă care sa întîm-plat acum cca. 100 de ani şi, cu siguranţă, va ajuta la prevenirea altor Crime similar în lume.

Anton Lanis SAHAZIZIANtoronto

UN EVENIMENT SEMNIFICATIV PENTRU COMUNITATEA ARMEANA DIN CANADA.

Biserica Mănăstirii HAGIGADARFoto Rareş Avram