HOTĂRÎREA PLENULUI

CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA

Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor

prevederi ale Legii contenciosului administrativ

nr.27 din 24.12.2001

"Culegere de hotărîri explicative" Chişinău, 2002, pag.229

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2002, nr.4-5, pag.3

* * *

modificată de:

Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova nr.14 din

25.03.2002

Suportul legal al contenciosului administrativ în Republica Moldova pînă la 19 august

2000, cînd a intrat în vigoare Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000 cu

modificările introduse prin Legea nr.726-XIV din 7 decembrie 2001, l-a constituit, pe lîngă

articolul 53 din Constituţie, care reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate

publică, Codul de procedură civilă, capitolul 24 care viza în exclusivitate examinarea plîngerilor

împotriva acţiunilor nelegitime ale organelor administraţiei publice, instituţiilor şi organizaţiilor

şi ale persoanelor cu funcţie de răspundere din cadrul acestora ce lezează drepturile cetăţenilor.

Generalizarea practicii judiciare ce vizează soluţionarea litigiilor de către instanţele de

contencios administrativ, începînd cu 19 august 2000, confirmă necesitatea elucidării

reglementărilor procesuale specifice Legii contenciosului administrativ, deoarece, conform alin.4

art.34 din Legea menţionată, la data intrării ei în vigoare se abrogă capitolele XXII-XXV din

Codul de procedură civilă, precum şi orice dispoziţii ale acestuia care îi contravin.

Această necesitate este determinată şi de faptul că legislaţia naţională, inclusiv Codul de

procedură civilă, încă nu este adusă în concordanţă cu Legea contenciosului administrativ şi

pentru a aplica corect o prevedere sau alta este necesar de a cunoaşte situaţiile de

incompatibilitate a ei cu însăşi legea.

În acest scop, precum şi pentru a asigura aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei la

soluţionarea litigiilor de contencios administrativ, Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în baza art.

2 lit. e) şi art. 16 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, adoptă prezenta

hotărîre şi da următoarele explicaţii :

1. Potrivit art.1 (2) al Legii contenciosului administrativ orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, de către o autoritate publică printr-un act

administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de

contencios administrativ pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi

repararea pagubei ce i-a fost pricinuită.

Astfel, reieşind din prevederile legale indicate şi din prevederile art.art.2 şi 3 din Legea

contenciosului administrativ, obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie:

- actul administrativ cu caracter normativ sau individual;

- contractul administrativ;

- nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

Repararea pagubei pricinuite prin actul administrativ nu poate constitui separat obiect al

acţiunii în contencios administrativ.

2. Noţiunea “act administrativ” este reglementată atît în art.2 din Legea contenciosului

administrativ, cît şi în Rezoluţia (77) 31 Cu privire la protecţia individului faţă de actele

autorităţilor administrative, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 28

septembrie 1997. Potrivit acestor reglementări, actul administrativ desemnează orice măsuri

individuale sau decizii luate în cadrul exercitării autorităţii publice, susceptibile de a afecta direct

drepturile, libertăţile sau interesele persoanelor fizice sau juridice şi care nu este un act îndeplinit

în cadrul exercitării unei funcţii judiciare.

3. Prin art.2 din Legea contenciosului administrativ, contractul administrativ şi

nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri sînt asimilate actului administrativ.

Contractul administrativ este definit de lege ca un contract încheiat de o autoritate publică,

în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect administrarea şi gestionarea

bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii

publice, activitatea funcţionarilor publici care rezultă din relaţiile de muncă reglementate de

statutul juridic al acestora.

Prin urmare, contractul administrativ reprezintă un acord de voinţă între o autoritate a

administraţiei publice sau un alt subiect autorizat de o autoritate publică şi o persoană privată, iar

obiectul contractului îl constituie realizarea unui interes general, a unui interes public, fie prin

prestarea unui serviciu de interes public, fie prin exercitarea unei funcţii publice şi este supus

unui regim de drept public.

Prin nesoluţionarea în termen legal al unei cereri se înţelege refuzul nejustificat al unei

autorităţi publice de a primi o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege sau faptul de a nu

răspunde persoanei în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de către autoritatea

publică, dacă prin lege nu este prevăzut alt termen de soluţionare a cererii.

4. Potrivit art.3 din Legea contenciosului administrativ actele administrative pot fi emise

de:

a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul prezentei legi;

b) subdiviziunile autorităţilor publice;

c) funcţionarii din structurile specificate la lit. a) şi b).

Prin urmare, instanţele de contencios administrativ sînt competente să verifice în condiţiile

legii şi actele administrative ale persoanelor de drept privat care exercită atribuţii de putere

publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege sau printr-un act

administrativ de autoritate să presteze un serviciu de interes public.

5. Acţiunea prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat prin emiterea unui act

administrativ, care ulterior a fost anulat de autoritatea emitentă sau ierarhic superioară, este de

competenţa instanţei de drept comun. De asemenea, este de competenţa instanţei de drept comun

cererea prin care se solicită repararea prejudiciului pricinuit printr-un act administrativ anulat de

instanţa de contencios administrativ, dacă repararea pagubei nu a fost solicitată concomitent cu

anularea actului administrativ.

În aceste cazuri, potrivit art.18 (2) din Legea contenciosului administrativ, termenul de

prescripţie pentru despăgubiri curge de la data la care persoana în cauză a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei.

6. Examinarea cererilor împotriva deciziilor organelor Serviciului Fiscal de Stat şi ale

persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora sînt de competenţa instanţei de contencios

administrativ, deoarece provin de la o autoritate a administraţiei publice şi stabilesc pe cale

unilaterală o obligaţie bugetară în sarcina unui subiect de drept, parte în raportul juridic de drept

financiar, supus normelor şi principiilor dreptului public.

7. Actele pregătitoare sau operaţiunile administrative şi tehnico-materiale care au stat la

baza emiterii actului administrativ contestat nu pot constitui obiect al contenciosului

administrativ. Însă, potrivit art.25 (2) din Legea contenciosului administrativ, instanţa de

contencios administrativ verificînd legalitatea actului administrativ este în drept din oficiu sau la

cerere să se pronunţe şi asupra legalităţii acestor acte sau operaţiuni. (Spre exemplu, instanţa va

verifica prezenţa cvorumului, votarea cu numărul de voturi necesar dacă actul a fost semnat de

persoana competentă sau a fost contrasemnat, a fost solicitat avizul organului respectiv etc.).

8. Examinarea contestaţiilor privind hotărîrea comisiei funciare a autorităţii publice locale

cu privire la propunerea de atribuire a terenului, hotărîrilor administraţiei publice de atribuire

cetăţenilor a terenurilor în proprietate, inclusiv de atribuire a cotei valorice, precum şi litigiile

dintre proprietarii terenurilor şi administraţia publică sînt de competenţa instanţei de drept

comun, cu excepţia litigiilor referitoare la terenurile ce fac parte din domeniul public al statului

sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

9. Răspunsul autorităţii publice cu caracter explicativ nu poate fi considerat act

administrativ, deoarece este o opinie a autorităţii publice ce nu produce o lezare a dreptului

persoanei care a solicitat explicaţia, de aceea nu poate fi contestat în instanţa de contencios

administrativ.

De asemenea, nu constituie obiect al acţiunii în contencios administrativ răspunsul

Consiliului Superior al Magistraturii prin care se comunică petentului rezultatele examinării

petiţiei cu privire la activitatea unei instanţe de judecată sau a unui judecător.

10. Corespondenţa prin care autoritatea publică expediază cererea petentului organului

competent pentru examinare şi concomitent informează petentul despre aceasta nu constituie act

administrativ, deoarece nu produce pentru petent efecte juridice.

11. Cererea pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu este de

competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece obiect al acţiunii constituie

despăgubirea solicitată de la stat în baza Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat

prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procurorului

şi ale instanţelor judecătoreşti.

12. Acţiunile vizînd obligarea procurorului de a porni un proces penal, de anulare a

ordonanţei de clasare a procesului, de declarare a recursului extraordinar etc. nu sînt de

competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece actele emise de către procuror au

caracter de acte de procedură şi pot fi contestate în ordinea prevăzută de legislaţia procesual

penală sau, după caz, civilă.

13. Examinarea cererilor privind refuzul organelor sistemului penitenciar de a înainta

materialele în privinţa condamnatului în instanţa de judecată pentru aplicarea legislaţiei cu

privire la amnistie nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece acţiunea

organelor sistemului penitenciar vizează, de fapt, executarea unei sentinţe penale, a cărei

procedură este reglementată de legislaţia procesual penală.

14. Acţiunea de obligare a executorului judecătoresc să execute o hotărîre judecătorească,

potrivit Titlului V din Codul de procedură civilă, este de competenţa instanţei de drept comun,

în a cărei sarcină este pusă executarea hotărîrii.

15. Reieşind din sensul Legii contenciosului administrativ şi în conformitate cu Hotărîrea

Curţii Constituţionale nr.39 din 09.07.2001 (M.O. nr,90-91, art.34) actele administrative cu

caracter individual emise de Parlament, Preşedintele Republicii şi de Guvern pot fi supuse

controlului legalităţii în instanţele de contencios administrativ, cu excepţia celor stabilite prin

art.4 din Lege.

La aplicarea articolului 4 litera a) din Legea contenciosului administrativ urmează să se ţină

cont de faptul că, în conformitate cu modificările la Legea contenciosului administrativ, sînt

exceptate de la controlul legalităţii în instanţele de contencios administrativ actele administrative

cu caracter individual, emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern ce

ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor oficiale de stat,

exponente ale unui interes politic sau public deosebit.

La aplicarea articolului 4 litera d) urmează să se ţină cont de faptul, că, în conformitate cu

modificările şi completările operate în Legea contenciosului administrativ prin Legea nr.833-XV

din 07.02.2002, începînd cu 14 martie 2002 actele de aplicare a sancţiunilor disciplinare şi de

destituire din funcţie a militarilor şi a persoanelor cu statut militar sînt exceptate de la controlul

judecătoresc, ele urmînd a fi verificate în ordine de subordonare ierarhică. În această ordine de

idei acţiunile parvenite în instanţa de contencios administrativ pînă la 14 martie 2002 vor fi

examinate în fond, iar după această dată, în cazul în care se vor depune cereri de acest gen,

judecătorii vor emite o încheiere prin care se va refuza primirea cererii în conformitate cu pct.1

art.131 Cod de procedură civilă, pe motiv că cererea nu urmează să fie examinată în instanţele

judecătoreşti.

16. Aplicînd art. 4 litera g) urmează să se ţină cont de faptul că litigiul dintre administraţia

publică şi particulari (persoane fizice sau juridice) cu privire la gestiunea proprietăţii se judecă

de instanţele de drept comun şi în regim de drept comun, dacă gestiunea priveşte bunurile care

aparţin statului ca domeniu privat şi în regim de drept public, dacă gestiunea priveşte domeniul

public - în instanţa de contencios administrativ.

Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi

este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.127 (4) din

Constituţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege.

Bunurile domeniului public ale unităţilor administrativ-teritoriale constituie totalitatea

bunurilor mobile sau imobile, destinate satisfacerii intereselor generale ale colectivităţii din

unitatea administrativ-teritorială (art.1 din Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor

administrativ-teritoriale).

Pornind de la prevederile art. 22 din Legea cu privire la proprietate, care prevede

posibilitatea formării proprietăţii private prin transformarea întreprinderilor de stat în societăţi pe

acţiuni, se poate afirma că în cazul înstrăinării cotei statului într-o societate pe acţiuni sîntem în

prezenţa gestionării domeniului privat al statului.

Prin urmare, sînt exceptate de la controlul legalităţii în instanţele de contencios

administrativ actele emise de Departamentul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat în

exercitarea atribuţiei de organizare a procesului de privatizare a obiectelor proprietăţii de stat,

actele de drept civil, cum ar fi contractele încheiate cu persoane fizice şi juridice (de vînzare-

cumpărare a acţiunilor statului, întreprinderilor, clădirilor etc.) şi alte acte săvîrşite de autorităţile

publice ca subiect de drept civil cu privire la gestionarea patrimoniului privat al statului sau al

autorităţii publice. Aceste acte pot fi atacate, după caz, în instanţa de drept comun sau

economică.

17. Persoana nu poate contesta în judecată acţiunile organului ierarhic superior care nu a

satisfăcut cererea lui prealabilă de anulare sau modificare a actului administrativ, emis de

autoritatea publică ierarhic inferioară. În acest caz, obiect al acţiunii constituie numai actul, emis

de autoritatea publică ierarhic inferioară.

Dacă prin hotărîrea persoanei cu funcţii de răspundere ierarhic superioare sau a organului

ierarhic superior a fost anulată în totalitate hotărîrea persoanei cu funcţii de răspundere ierarhic

inferioare sau a organului ierarhic inferior, adoptînd o hotărîre nouă, atunci obiect al acţiunii în

instanţa de contencios administrativ va constitui ultima hotărîre, iar în cazul în care hotărîrea a

fost modificată sau parţial anulată de către organul sau persoana ierarhic superioară – obiect va

constitui hotărîrea adoptată iniţial de către autoritatea publică sau persoana cu funcţii de

răspundere. În acest caz instanţa va discuta chestiunea cu privire la necesitatea atragerii în proces

atît a organului inferior cît şi a organului ierarhic superior (persoanei cu funcţii de răspundere).

18. Odată cu intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ, reglementările

procesuale referitoare la competenţa materială cuprinse în articolele 26 pct.1, 27 pct.7, 28 pct.1,

28 alin.1) lit.a), 282 pct.1), 278

11 pct.6) şi 278 pct.1) din Codul de procedură civilă sînt abrogate,

competenţa materială a instanţelor de judecată fiind stabilită prin art.art.7-10 din Legea indicată.

19. La aplicarea articolelor 7-10 din Legea contenciosului administrativ urmează să se ţină

cont de faptul că prin actuala reglementare a fost restrîns cercul actelor administrative supuse

controlului legalităţii în judecătoria de sector (municipală) şi lărgit esenţial acest cerc pentru

actele ce urmează a fi contestate în tribunale. Astfel, în judecătoriile de sector (municipale) sînt

contestate actele administrative ale autorităţilor publice şi persoanelor de drept privat asimilate

acestora doar din comune şi sate, nu şi din preturile din sectoare, ale căror acte urmează a fi

verificate sub aspectul legalităţii în tribunale.

De asemenea, de competenţa judecătoriilor de sector (municipale) este examinarea

contestaţiilor împotriva actelor administrative ale serviciilor aflate în subordinea Primăriilor din

sate şi comune.

20. Reieşind din sensul art.8 din Legea contenciosului administrativ, de competenţa

tribunalelor sînt şi contestaţiile împotriva actelor emise de serviciile publice descentralizate ale

ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile

administrativ-teritoriale.

21. Se atenţionează: competenţa materială se determină în funcţie de organul care a emis

actul, iar nu în funcţie de organul care ar fi fost competent să îl emită, întrucît altfel s-ar deregla

ordinea firească, instanţa urmînd să cerceteze întîi fondul pentru a decide dacă este competentă.

22. În cazul în care acţiunea nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ,

instanţa în temeiul art. 131 punctul 7 din Codul de procedură civilă refuză să primească cererea

de chemare în judecată şi explică reclamantului în care instanţă urmează să se adreseze, iar dacă

cererea este primită cu încălcarea competenţei, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea

instanţei competente, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Legea contenciosului

administrativ.

23. Reieşind din sensul art.art. 2 şi 5 din Legea contenciosului administrativ, orice persoană

fizică sau juridică, care se consideră lezată într-un drept al său recunoscut de lege, poate contesta

actul administrativ, emis de autoritatea publică sau de persoanele de drept privat, asimilate

autorităţilor publice în sensul acestei legi.

Pot avea calitatea de reclamant şi funcţionarii publici, militarii şi persoanele cu statut

militar,în cazul în care li se aduce atingere drepturilor lor legitime ce rezultă din relaţiile de

muncă, deoarece în acest caz pretenţiile lor nu derivă dintr-un contract de muncă, ci dintr-un act

emis de către o autoritate publică (art. 5 lit.a ) din lege).

24. Nu se admite înaintarea acţiunii în contencios administrativ în interesele altor persoane,

cu excepţia cazurilor în care persoana este împuternicită de drept să reprezinte în justiţie

interesele altor persoane, sau dacă subiectul de drept al raportului de drept administrativ

împuterniceşte prin mandat altă persoană să-i reprezinte interesele în justiţie (art.art.33, 48-52

din Codul de procedură civilă).

25. Prin Legea nr.726-XV din 7 decembrie 2001 procurorul este abilitat cu dreptul de a

înainta acţiuni în instanţa de contencios administrativ în interesele persoanelor prevăzute la art.5

Cod de procedură civilă.

26. Potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, persoana care se consideră

lezată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ, este obligată să se

adreseze în prealabil, la alegerea sa, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă

legea nu prevede altfel.

Însă, în cazul în care autoritatea publică sau persoana asimilată acesteia nu a examinat

cererea principală (iniţială) a persoanei care se consideră lezată într-un drept al său recunoscut de

lege în termenul stabilit de lege, atunci această persoană este în drept să se adreseze nemijlocit în

instanţa de contencios administrativ.

27. Dacă persoana nu a respectat procedura prealabilă, instanţa în temeiul art. 131 pct.2)

C.P.C. refuză primirea cererii, iar dacă cererea a fost primită, instanţa va scoate cererea de pe rol

(art. 220 pct. l C.P.C.).

28. În cazul în care organul emitent, în baza cererii prealabile, a revocat actul contestat şi a

adoptat o nouă hotărîre prin care persoana, de asemenea, se consideră lezată într-un drept al său,

ea nu va contesta cu cerere prealabilă ultimul act administrativ, dar are dreptul să înainteze

acţiunea în instanţa de contencios administrativ competentă.

29. Instanţa nu poate refuza primirea cererii de chemare în judecată pe motiv că persoana a

omis termenul de adresare cu cerere prealabilă, dacă organul emitent sau ierarhic superior a

examinat cererea prealabilă în fond.

Dacă organul emitent sau ierarhic superior a refuzat examinarea cererii prealabile pe motiv

că persoana a omis termenul de adresare cu această cerere, atunci instanţa de fond, la cererea

părţii, va verifica motivele omiterii acestuia. În cazul în care va constata că termenul a fost omis

din motive întemeiate, va repune persoana în termen şi va examina cauza în fond.

30. Instanţa de contencios administrativ, la cererea reclamantului, în cazul în care constată

că motivele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit sînt temeinic justificate, poate să

repună reclamantul în termen, în conformitate cu prevederile art. 114 C.P.C.

Repunerea în termen poate fi solicitată de către părţi şi cu privire la exercitarea dreptului la

recurs.

Dacă nu există motive temeinic justificate pentru a repune persoana în termen, instanţa va

refuza admiterea acţiunii ca fiind depusă tardiv. În acest caz, instanţa nu este în drept să

examineze litigiul în fond.

31. Adresarea repetată cu cerere prealabilă aceluiaşi organ, de regulă nu se admite, de

aceea termenul de înaintare a acţiunii în instanţa de contencios administrativ curge de la data

primirii răspunsului la prima cerere prealabilă, însă în cazul în care persoana în cadrul termenului

stabilit de art.14 alin.1 din Legea contenciosului administrativ s-a adresat repetat organului

emitent sau organului ierarhic superior, termenul de adresare în judecată va curge de la data

primirii ultimului răspuns.

32. Potrivit art.32 din Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai 1995, această lege este

un act de acţiune directă referitor la încetarea serviciului conform prevederilor art.28 alin.1) şi la

răspunderea disciplinară conform art.30 alin.(4) din această lege.

Totodată, atît art.28, cît şi art.30 din legea indicată prevăd expres că încetarea serviciului

public, aplicarea sancţiunilor disciplinare pot avea loc în temeiul şi în modul stabilit şi de

legislaţia muncii.

Prin urmare, funcţionarul public va contesta direct în instanţa de contencios administrativ în

termen de o lună ordinul de eliberare din funcţie, din momentul cînd a luat cunoştinţă de act sub

semnătură. În restul cazurilor este obligatorie procedura prealabilă.

33. În exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor adoptate sau emise de

autorităţile publice locale, prefectul poate sesiza instanţa de contencios administrativ, dacă

consideră actele acestora ilegale.

Astfel, potrivit prevederilor art.95 din Legea privind administraţia publică locală, prefectul

va ataca actul contestat în instanţa de contencios administrativ în termen de 20 zile de la data

cînd i s-a comunicat actul, dacă autoritatea publică nu va reexamina actul contestat în termenul

stabilit de lege.

Reieşind din sensul art. 38 (1) lit.b) din Legea privind administraţia publică locală,

primarul poate contesta actul consiliului local în instanţa de contencios administrativ în termen

de 3 zile de la data cînd a luat cunoştinţă de el.

34. Cererea de chemare în judecată se întocmeşte, cu respectarea prevederilor art. 128

C.P.C., în limba de stat.

Dacă cererea este depusă în altă limbă, instanţa va asigura traducerea ei şi va efectua

acţiunile prevăzute la art.143-1431 C.P.C.

35. În cazul în care cererea este depusă cu încălcarea prevederilor art.128 C.P.C. sau

reclamantul nu a anexat la cerere dovada de expediere sau de primire a cererii prealabile de către

organul respectiv, actul administrativ contestat ori, după caz, răspunsul autorităţii publice sau

avizul de respingere a cererii prealabile, instanţa va acorda reclamantului un termen pentru

înlăturarea deficienţelor, conform procedurii stabilite la art. 132 C.P.C., iar dacă se va constata

că organul emitent a refuzat să înmîneze reclamantului actul administrativ, instanţa va pune

cererea pe rol şi, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea contenciosului administrativ,

va solicita de la pîrît actul administrativ contestat şi actele care au stat la baza emiterii acestuia,

a înscrisurilor şi a altor date pe care instanţa le consideră necesare la judecarea pricinii.

36. Se atenţionează instanţele judecătoreşti că, în conformitate cu modificările şi

completările la Legea contenciosului administrativ, începînd cu 14 martie 2002, la depunerea

cererii de chemare în judecată în materie de contencios administrativ, reclamantul persoană

fizică trebuie să achite taxa de stat în mărimea unui salariu minim, iar reclamantul persoană

juridică - în mărime de 20 salarii minime.

37. La solicitarea reclamantului sau din oficiu, instanţa sesizată cu cerere de chemare în

judecată cu privire la contestarea unui act administrativ, poate suspenda total sau parţial actul

administrativ sau lua alte măsuri de asigurare a acţiunii prevăzute la art.136 din Codul de

procedură civilă.

La soluţionarea chestiunii cu privire la suspendarea actului administrativ, instanţa va lua în

consideraţie toţi factorii şi interesele relevante şi va dispune suspendarea lui numai dacă va

constata că actul este susceptibil de a cauza un prejudiciu iminent, ce ar putea fi ireparabil sau

dacă există temeiuri vădite de ilegalitate a actului.

Măsurile de asigurare se dispun pe o anumită perioadă, pot fi supuse unor anumite condiţii

şi pot fi revizuite.

38. Aplicînd alin. (1) art. 13 din Legea contenciosului administrativ, instanţa va ţine cont de

faptul că excepţia de ilegalitate poate fi ridicată doar în cazul actului administrativ cu caracter

normativ, emis de o autoritate publică.

Prin urmare, actele administrative cu caracter individual nu pot fi verificate pe calea

excepţiei de ilegalitate.

39. Instanţa sesizată de către reclamant este obligată să subroge pîrîtul necorespunzător cu

pîrîtul corespunzător în strictă conformitate cu prevederile art.38 din Codul de procedură civilă şi

dacă reclamantul nu este de acord să fie înlocuit pîrîtul instanţa sesizată nu-şi va declina

competenţa, dar va judeca cauza în fond, introducînd în proces al doilea pîrît, cu excepţia cazului

cînd cauza devine de competenţa instanţei ierarhic superioare.

40. Instanţa de contencios administrativ, potrivit art.25 litera b) din Lege, este

împuternicită să anuleze în totul sau în parte actul administrativ şi obligă autoritatea publică să

emită actul solicitat, dacă constată că actul administrativ contestat este ilegal ca fiind emis:

- contrar prevederilor legii;

- cu încălcarea competenţei sau

- cu încălcarea procedurii stabilite.

Dacă reclamantul contestează refuzul nejustificat al administraţiei publice de a satisface o

cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, instanţa în cazul în care constată temeinicia

pretenţiilor înaintate, poate obliga autoritatea publică să emită actul administrativ sau să

elibereze actul, certificatul, adeverinţa sau alt înscris solicitat de persoana interesată.

41. Instanţa de contencios administrativ adoptă hotărîrea în conformitate cu prevederile

art.art.189-196 din Codul de procedură civilă.

Dacă instanţa va anula actul administrativ ilegal, a cărui întrare în vigoare a fost

condiţionată de publicarea lui în sursa oficială, în conformitate cu prevederile art.28 din Legea

contenciosului administrativ, instanţa va dispune publicarea hotărîrii în aceeaşi sursă sau într-o

altă publicaţie.

42. Spre deosebire de litigiile de drept comun, pentru litigiile de contencios administrativ

este prevăzută o singură cale ordinară de atac – recursul, care potrivit art. 30 din Legea

contenciosului administrativ suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazurilor de executare

imediată.

Recursul în anulare, însă, nu are efect suspensiv, suspendarea executării hotărîrii în acest

caz urmînd a fi dispusă în conformitate cu art. 304 din Codul de procedură civilă.

43. Se atenţionează asupra faptului că prin Legea nr.726-XV din 7 decembrie 2001 părţile

în proces sînt lipsite de dreptul de a ataca hotărîrile irevocabile pe calea recursului în anulare

nemijlocit în Curtea Supremă de Justiţie. Astfel, recursul în anulare poate fi declarat doar de

Procurorul General şi adjuncţii lui în condiţiile art.332 din Codul de procedură civilă.

44. Se abrogă Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 23 februarie 1998 cu

modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 “Cu privire la

judecarea de către instanţele judecătoreşti a plîngerilor declarate împotriva actelor nelegitime ale

organelor administraţiei publice şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ce lezează drepturile

cetăţenilor”.