HIROTONIREA EPISCOPULUI IOAN

ULTIMA SFINŢIRE săvârşită de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) a fost aceea a Ieromonahului Ioan (Maximovici) întru ierarh de Shanghai.

Episcopul Ioan e devenit episcop la vârsta de treizeci şi opt de ani. El provenea dintr-o familie nobilă din regiunea Kharkovului. El a atras atenţia Vlădicăi Antonie în Kharkov, 1914. După ce a terminat şcoala în corpul cadeţilor, a absolvit apoi dreptul în Rusia şi seminarul teologic în Belgrad. Apoi, după ce a fost tuns în monahism de către Vlădica Antonie în Mănăstirea Milkovo, a predat ca ieromonah la Seminarul Teologic din Bitol. Acolo, ieromonahul Ioan s-a dovedit un om al rugăciunii. Populaţia macedoneană şi grecească din zonă, căreia îi slujea în limba greacă, a ajuns să-l iubească.

Încredinţându-i cârja episcopală, Vlădica Antonie i-a zis: „Din copilărie am fost martorul multor hirotonii. Încă de pe atunci, am luat aminte la cuvintele adresate noilor ierarhi. Îmi amintesc cuvintele Mitropolitului Isidor al Petersburgului şi Novgorodului, atunci când încredinţa cârja noilor episcopi: ‚Este foarte simplu; încercaţi să împliniţi doar două porunci: Slujeşte bine/corect, şi nu-ţi da aere.’

„Mai presus de toate să iubiţi slujbele dumnezeieşti şi, fiindcă nu ridicaţi nici un fel de pretenţii, veţi fi capabili să împliniţi aceste făgăduinţe la măsură maximă.”

Trăind ca o fecioară curată, nu vă mândriţi spunând, ca şi fariseul: Dumnezeule, mulţumescu-ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş (Lc. 18: 11).Domnul să vă ţină departe de asemenea simţăminte! Rugaţi-vă cu umilinţă/smerenie, căci această rugăciune vă va îmbogăţi inima permanent. Aceasta este smerita mea dorinţă către voi, împărtăşită şi de ceilalţi ierarhi prezenţi aici. Să iubiţi dumnezeieştile slujbe, păstrând această dragoste până la sfârşitul vieţii.”

„Mulţi dintre episcopi sau din clerul superior, în vremea când se aflau pe o treaptă ierarhică mai mică, iubeau cu ardoare dumnezeieştile slujbe, dar, odată cu sporirea în vârstă şi câteodată în bogăţie, s-au răcit treptat/credinţa li s-a răcit treptat;” dar tu nu vei deveni niciodată ca ei. Întotdeauna m-a durut atunci când un anumit episcop nu prea dă atenţie slujbelor/rămâne indiferent faţă de slujbe şi neglijează rugăciunea, dar că ‚cel puţin este un bun administrator.’ Nu e nevoie de calităţi administrative la un ierarh. Dacă va privi rugăciunea ca pe prima lui datorie, administraţia îşi va avea grijă de ea şi totul din jurul său se va îmbunătăţi de la sine.”

„Mai mult, înfrânează-te/abţine-te întotdeauna de la a judeca pe fraţii tăi arhipăstori pentru lipsa lor de râvnă, fără să primeşti nici o amăgire în inimă/să te înşeli în inimă. Iubeşte teologia şi încearcă să-i pătrunzi adâncurile. Luminează-ţi cu ea sufletul tău şi sufletele celor din jurul tău, iar prin învăţătură dă-i inimii tale hrană de-suflet-mântuitoare.”

„Calea ţi-e deschisă, împodobită cu înţelepciunea care vine din smerenie şi bunăvoinţă faţă de toţi. Să nu te deznădăjduieşti dacă, pe cale, vei întâmpina nerecunoştinţă. Sfântul Munte Athos a iniţiat/ a format în oameni un tip de mobilitate care împletea în aceştia activitatea practică/râvna cu plinătatea smereniei; aceasta este calea prin care cresc în inimă ta şi a celor din jurul tău toate virtuţile. Deci, dacă vei împlini aceste lucruri, aminteşte-ţi de cuvintele Apostolului Pavel. La cine se refereau? Răspundem cu cutremur: la Domnul nostru Iisus Hristos: Un arhiereu ca Acesta ne şi trebuia nouă: sfânt, lipsit de răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi… (Evr. 7:26).”

Hirotonirea Episcopului Ioan s-a deosebit prin căldura inimii pe care au simţit-o cei prezenţi. Pe lângă ierarhii ruşi, a participat şi un delegat al Bisericii sârbe, un renumit teolog şi predicator, Nikolai [Velimirovici] al Ohridei precum şi alţi preoţi din Biserica sârbă.

La trapeză, cineva a descris hirotonirea astfel:

„Mulţi arhierei luminători s-au aprins aici, dar ei au fost rămăşiţe, cum s-ar zice, ale vechii Rusii; au fost născuţi şi crescuţi de ea. Totuşi, noul episcop este un tânăr vlăstar din acea viaţă care, cu toate necazurile şi furtunile ei, nu s-a rupt de duhul rusesc. Un purtător al acestui duh este întruchipat de acest/apare în persoana acestui tânăr episcop, care a fost întâmpinat/salutat în Bitol de către primii fii ai Bisericii – reprezentanţii populaţiei greceşti – precum şi de aceia care au venit să-l vadă aici, distinşi reprezentanţi ai de acum puternicei Biserici sârbeşti. Fie ca drumul viitor al Rusiei să continue pe aceeaşi linie.”[text dificil].

Episcopul Ioan a păstorit turma lui din Shanghai până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial după care, cu instaurarea regimului comunist din China, a fost martorul unui exod al unei părţi importante din turma sa din Shanghai, respectiv a emigraţiei către Statele Unite a celor ce-şi găsiseră un loc de refugiu pe insula Tubabao din Filipine. Către acest sfârşit, Episcopul Ioan a făcut demersuri stăruitoare la Washington. Ulterior, când turma sa a fost acceptată în Statele Unite, a fost numit Arhiepiscop al Europei de Vest.

Arhiepiscopul Niconîn Viaţa Mitropolitului Antonie, Vol. 5

ÎNTÂLNIRILE MELE CUVLĂDICA IOAN

PE TĂNĂRUL Ieromonah Ioan Maximovici l-am întâlnit la începutul carierei sale eclesiastice/preoţeşti. Am păstrat legătura din 1928 până în 1934, adică până a plecat către îndepăratul Orient pentru a fi/ca Episcop de Shanghai. L-am văzut în timpul scurtei şi ultimei perioade a slujbei sale ca Arhiepiscop al Americii de Vest şi San Francisco (1963-1966). Astfel, am fost martorul, cum s-ar spune, atât a primelor cât şi a ultimelor etape/faze ale vieţii lui pastorale.

L-am întâlnit pe Vlădica în vara anului 1928, în timpul vacanţelor de vară. Deşi nu împlinisem douăzeci de ani, mi-am făcut studiile liceeale în Belgrad intrând apoi în clasa a treia. Am slujit în altarul bisericii Sfânta Treime, care în acea vreme era Catedrala principală a Bisericii Ruse din Diaspora. În aceată biserică slujea adesea conducătorul Bisericii din Diaspora, Mitropolitul Antonie precum şi alţi ierarhi ai Diasporei. Într-o duminică, s-a întâmplat să nu fie destui acoliţi/slujitori, iar unul dintre subdiaconi (cred că era Ivan Gardner) m-a luat pe mine. Precum cei mai mulţi tineri apropiaţi de Biserică, Vlădica Ioan îl iubea şi-l avea/avându-l la mare cinste pe Mitropilitul Antonie, privindu-l ca pe un mare conducător bisericesc; pentru viaţa lui personală el constituia un model inimitabil/de neurmat, o întruchipare vie a blândeţii, smereniei şi dragostei. Îmi vorbea adesea despre acest lucru, ştiind că şi eu îl iubeam pe Mitropolitul Antonie. În multe aspecte, Vlădica Ioan a urmat exemplul Mitropolitului care, nu după puţină vreme, avea să treacă la Domnul [lit. Răposatului Mitropolit]. A învăţat cu deosebire de la el mudul de relaţionare cu ceilalţi, simplu, direct, spontan şi adesea afectuos/drăgăstos/tandru şi, se pare, cu un uşor umor sud- rusesc.

Relaţia dintre noi a început foarte simplu. După una din slujbe, Vlădica m-a întrebat cum mă cheamă şi unde locuiesc. Aflând că nu trăiesc departe de el şi, ca să fiu precis, de casa unde au trăit părinţii lui, el m-a invitat să mergcu el acasă. Între 1929 şi 1934, Vlădica a predat la seminarul teologic din Bitol, din sudul Serbiei, iar cu părinţii lui din Belgrad, locuia numai vara, în timpul vacanţelor şcolare. Mai târziu, când am devnit şi eu profesor la liceu, am înţeles de ce avusese Vlădica atât de mult succes la seminar, în ciuda handicapului/defectului de vorbire. El nu era numai un excelent pedagog (ştia cum să adapteze metodele lui la vârsta şi maturitatea clasei sale), dar el îşi iubea elevii care nu pregetau să-i răsplătească dragostea. În conversaţii, Vlădicăi îi plăcea foarte mult să aducă

exemple din vieţile sfinţilor, fapt care-i făcea discursul mult mai viu şi mai familiar/intim/neceremonios. Era uşor să-l îndupleci pentru un sfat şi puteai fi sigur că întotdeauna primeai un răspuns concis. De atunci încolo, obişnuiam să merg întotdeauna cu el cu el acasă, devenindu-i mai apropiat şi ajungând să-l iubesc.

Am avut ocazia să-i întâlnesc şi pe părinţii lui, pe care îi vedeam din când în când la biserică. Văzându-i în timpul slujbelor, îmi păreau cam rigizi, în special mama lui, dar am aflat mai târziu de fapt sunt nişte oameni blânzi şi plini de căldură. Aparent, Vlădica nu semăna cu ei; totuşi, judecând după o fotografie, el semăna mai mult cu unul din strămoşii săi (cred că era stră-străbunicul lui), , Mihail Alexandrovici Maximovici, care a murit în 1873; e foarte probabil ca Vlădica să fi primit numele de botez în onoarea lui. Strămoşul lui a fost un mare cărturar, un fel de om al Renaşterii; nu numai că era un mare botanist şi zoolog, dar era şi un specialist în istoria literaturii ruse, un filosof şi un artist al micului folclor rusesc. Era în primul rând un profesor de botanică şi apoi de filologie rusă. Era totodată şi rectorul al Universităţii din Kiev. I-a cunoscut în tinereţea lui pe Puşkin şi Gogol. Un alt binecunoscut înaintaş al Vlădicăi Ioan a fost Mitropolitul de Tobolsk, Sfântul Ioan (Maximovici), luminătorul Siberiei de Vest, care a murit în timpul domniei lui Petru cel Mare. În secolele optsprezece şi nouăsprezece, Maximovicii erau binecunoscuţi în cercurile nobiliare şi a proprietarilor de pământuri din regiunea Poltava. Chiar şi Vlădica absolvise corpul cadeţilor/la corpul de cadeţi din Poltava.Părinţii Vlădicăi locuiau în Kharkov. Pentru o scurtă perioadă de timp, tatăl lui a fost marshal/şef al nobilimii din Kharkov, Vlădica terminând chiar acolo dreptul. În anii de studenţie, Vlădica l-a întâlnit pe distinsul Arhiepiscop Antonie [Khrapovitsky] al Kharkovului, Mitropolitul Kievului de mai târziu, care avea să exercite u influenţă considerabilă asupra lui. E de remarcat faptul că cei mai îndepărtaţi înaintaşi ai Vlădicăi Ioan au fost cei din nobilimea sârbă, care şi-au părăsit patria natală după cucerirea ei de către turci la sfârşitul secolului cincisprezece. (Am mai putea nota aici şi aceea că bunica după mamă a ţarului Ivan cel Groaznic, prinţesa Elena Glinskoy, a fost una din refugiaţii nobilimii sârbe.) La fel ca şi emigraţia rusă din Iugoslavia, Vlădica Ioan a iubit foarte mult Serbia şi poporul ortodox sârb. Emigraţia de care am pomenit se compunea în principal din foşti militari ruşi şi familiile lor şi, general, din intelligentsia rusă.

Trei ani mai târziu, ca arhiepiscop de San Francisco şi al Americii de Vest, Vlădica Ioan a început să ne facă vizite la parohia noastră din Seattle. Cum era şi firesc, în prima zi a vizitei sale, el s-a oprit să-mi facă o vizită, mai ales că locuiam vizavi de biserică. A intrat în camera mea, situată la demisol, spre care exista o intrare dinspre grădină. Existau perioade când venea de mai multe ori, fie în cursul zilei, fie seara. Stătea pe un fotoliu şi se odihnea. Căteodată rămânea tăcut; alteori începea deodată să vorbească. Depăna amintiri din Belgradul nostru rusesc, de la părintele lui, Mitropolitul Antonie. Vlădika iubea şi cunoştea bine istoria Rusiei fiind o plăcere să-l asculţi povestind/fiind foarte interesant când vorbea. Ca şi Mitropolitul Antonie, era un „politician” conservator şi monarhist. Credea în renaşterea Rusiei. Era îngăduitor şi iertător faţă de oamenii cu lipsuri/defecte; nu judeca niciodată. Când i-am pus o întrebare incomodă referitoare la supărările/necazurile/neplăcerile din San Francisco legate de construcţia catedralei,1 el „a adormit” imediat pentru câteva minute; n-am mai adus niciodată în discuţie acest subiect. Câteodată, Vlădica schimba în mod brusc cursul conversaţiei aducând în atenţie diverse chestiuni legate de familie care îmi puteau crea necazuri, chestiuni de care îi vorbisem mai înainte. Puteai să te încrezi în el fără nici o ezitare; sfatul lui era întotdeauna simplu şi direct/deschis/sincer.

1 În timpul construcţiei noii catedrale din San Francisco, în comunitatea rusească s-a produs o dezbinare cumplită, o partidă acuzând-o pe cealaltă de utilizarea defectuoasă/iraţională a fondurilor. Chestiunea a ajuns la tribunal, unde Arhiepiscopul Ioan, capul de acuzare al consiliului bisericesc, a fost achitat.

Sâmbătă 2 iulie, 1966, a venit Vlădica la mine; am discutat aproape patruzeci şi cinci de minute. Urma să se ducă la un bolnav cu icoana făcătoare de minuni din Kursk, iar apoi în Canada. Când l-am întrebat dacă se va opri pe aici până la plecare, a răspuns scurt: „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu mine astăzi sau mâine.” La plecare, l-am însoţit pe stradă până la intrarea în biserică, unde îl aştepta George Kalfov. George şi cu mine am rămas jos, în timp ce Vlădica s-a urcat în camera lui. După puţin timp, am auzit un zgomot puternic venind de sus. Am alergat până în camera Vlădicăi unde l-am văzut întins pe jos. L-am ajutat să se ridice şi să se aşeze în fotoliu. Când am întrebat ce s-a întâmplat, a răspuns: „nu ştiu; nu mi s-a mai întâmplat niciodată.” În acel moment, Vlădica simţi un fior puternic în trup, iar apoi ne-a părăsit pentru totdeauna. Asistenţii medicali pe care i-am chemat din blocul de alături au confirmat moartea sa, scurtă şi uşoară. Ierarhul de atunci din Seattle, Episcopul Nectarie, împreună cu rectorul, arhiereul Andrei Andrei Nakonechny (în prezent decedaţi) au slujit panihida chiar în camera Vlădicăi, repetând-o în biserică, după ce trupul său fusese deja pus în sicriu. A doua zi, trupul Vlădicăi ajunsese deja în San Francisco.

Aşa s-a petrecut ultima mea întâlnire cu Vlădica Ioan, pe care l-a cunoscut şi iubit de patruzeci de ani. Iar acum, după douăzeci şi cinci ani de la moartea lui, încă resimt foarte mult lipsa lui. Atunci când vizitez mormântul unde se odihneşte Vlădica, fac apel la/îi cer sfatul şi ajutorul lui.

Yury K. Khruschoff

„ACESTA DA EPISCOP/UN EPISCOP PE CINSTE”

AŞ PUTEA spune că am fost aproape de Vlădika încă din fragedă copilărie, în biserica din Belgrad. Nu împlinise nici patruzeci de ani şi părul încă era era negru; deşi eram doar un tinerel obişnuit, îl iubeam mult pe Vlădika Ioan. Vlădika Ioan era Episcop de Shanghai, dar vizita adesea şi Belgradul. Ori de câte ori vizita Iugoslavia, venea să slujeascp la biserică. Toată lumea îl cunoştea, îl iubea, privindu-l ca pe unul de-al lor. Mi-amintesc cum îl împingeam cu capul, iar el replica: „Nu te izbi/ciocni de/în mine.” Acestea erau primele mele impresii despre despre Vlădika Ioan. Ceea ce ştiam era că în biserică erau doi piloni de care ne ţineam strâns: isteţul/înţeleptul şi subtilul/delicatul Mitropolit, Vlădika Anastasie şi Vlădika Ioan, ce se remarca prin ascetismul şi sfinţenia lui. După această perioadă, toate s-au întors pe dos. Ca urmare a supunerii Iugoslaviei faţă de regimul comunist, Biserica Rusă din Diaspora a părăsit Belgradul iar legăturile cu Vlădika Ioan s-au rupt.

Am auzit multe despre nevoinţele ascetice ale Vlădicăi Ioan; cum nu se întindea niciodată pentru a dormi, dormind în picioare. Că era un om al rugăciunii era un fapt evident. Puteai simţi cum Vlădika era înconjurat de o aură/atmosferă de rugăciune//iradia de rugăciune.

L-am întâlnit pe Vlădika a doua oară în 1950, atunci când a fost numit să slujească în dioceza Europa de Vest. Situaţia de acolo era foarte grea. Biserica, clerul (între care mă număram şi eu) se afla în dificultăţi financiare. Din puncu de vedere economic, Vlădica nu mă putea ajuta: nu existau parohii şi, din această cauză, nu era nici un loc în care să mă trimită. Cu toate acestea, Vlădica a primit multe donaţii de articole, bisericeşti, sutane şi alte asemenea. Într-o zi, (în acea vreme eram un preot de numai 26 de ani) mi-a spus: „Încearcă această sutană.” Am încercat-o, dar nu puteam să spun dacă se potrivea sau nu; Vlădica Ioan s-a pus în genunchi să vadă dacă sutana mi-ajungea până jos. Câtă umilinţă!

Ulterior/Mai târziu, Vlădica Ioan ne-a vizitat la Londra. De obicei ne vizita anual de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul bisericii noastre. Vlădica Ioan a fost o personalitate remarcabilă. Toată lumea îl iubea şi-l cinstea, dar nu într-un mod idolatru. Mai

degrabă era vorba de o consideraţie faţă de nevoinţele lui ascetice şi faţă de el însuşi, ca unul care-şi ducea liber/de bună voie luptele duhovniceşti.

Vlădica Ioan obişnuia să facă vizite de rutină în biserici de altă credinţă, unde harul Ortodoxiei încă se mai manifesta, în deosebi în forma sfintelor moaşte ale sfinţilor pe care îi cinstim în comun, care s-au slăvit înainte de Schisma Bisericilor creştine. Urmânde acest obicei, Vlădica Ioan şi-a exprimat dorinţa de a vizita şi Catedrala Westminster. Este probabil ca odată să fi fost un loc sfânt. În ciuda pagubelor pricinuite de Henry al VII-lea, Catedrala s-a păstrat în mod minunat ca o biserică în funcţiune. Dar acum nu mai posedă sfinţenia pe care o avea odată ca o biserică străveche. Acum mergem să o vizităm doar ca pe o atracţie turistică londoneză. A fost şi Vlădica să o vadă şi, după ce şi-a petrecut puţin timp acolo, a plecat, spunând: „Aici nu este har deloc.” Este adevărat că puteai găsi acolo rămăşiţele unor figuri celebre din Anglia, ale întemeietorilr politici ai ţării, ale scriitorilor, cărturarilor, dar nu ale sfinţilor.

Iată încă o impresie din viaţa Vlădicăi Ioan. Din câte îmi amintesc călătorea cu trenul din Franţa spre Londra. Un grup de clericii – viitorul Vlădică Nikodim, Arhiereul George Sheremetieff şi eu – l-au întâlnit pe Vlădica la gară. În acel moment, din staţie a apărut un bătrân cu un spate ghebos, purtând sandale în picioarele goale, ducând o icoană grea la piept purtând o camilafcă pusă într-o parte. Deşi nu era un „bătrân” (stareţ), avea înfăţişarea unuia ca acesta, de parcă ar fi fost istovit de grijile vieţii. Vlădica ieşi din gară, iar un englez, un om simplu, spuse: „Acesta da episcop!” El a simţit în vlădica o uimitoare tărie duhovnicească. Trebuie spus că aceeaşi impresie se potrivea atât Vlădicăi Ioan cât şi tuturor episcopilor, mai ales când aceştia sunt în biserică, timp în care simţi că este o zi de sărbătoare. Deşi poţi spune: „Aceasta nu este o zi de sărbătoare... este o zi obişnuită: trei stihiri din Octoih, trei din Minei pe glasul zilei; fără doxologie şi polieleu;” cu toate acestea, simţi că este o zi de sărbătoare, un mare praznic, fiindcă Vlădica Ioan este acolo. Aceasta ar trebui să se potrivească tuturor episcopilor, dar se pare că realiatatea infirmă acest lucru. Se potriveşte în mod vădit cu purtătorii de sfinţenie, precum Vlădica Ioan. Oriunde se afla, exista ceva deosebit, o lumină nevăzută, ceea ce noi numim har, cu toate că noi nu prea înţelegem acest cuvânt.

Vlădica Ioan slujea cu mult elan/talent (deşi acest termen e destul de lumesc) cu multă simţire şi cu o profundă implicare în slujba bisericească. Deşi predicile lui erau aproape de de neînţeles urechii, atunci când au erau citite, producea o mare impresie. Numai doi sau trei oameni care stăteau mai în faţă, erau în stare să-l audă; restul se pierdea ascultând. Vlădica Ioan se simţea dator să predice, dar avea dificultăţi în pronunţarea cu claritate a cuvintelor, de aceea, era greu să-l înţelegi.

Vlădica Ioan putea fi în acelaşi timp foarte strict şi foarte îngăduitor. Dacă ştia că cineva putea mai mult, era foarte strict cu el, dar dacă vedea că acea persoană nu putea răzbate, devenea foarte înţelegător şi iertător. Am observat două lucruri la Vlădica Ioan: pe de-o parte era foarte în privinţa râduielior liturgice. De pildă, avea pretenţia să cânţi luminânda zilei; nu conta pe ce glas, dar trebuia cântată. Pe de altă parte, putea fi extrem de înţelegător. De exemplu, cunosc două cazuri de patori protestanţi convertiţi la Ortodoxie. Vlădica i-a botezat şi, deşi fuseseră însuraţi de două ori, i-a hirotonit. Astfel, în el era atât o stricteţe cât şi bunătate uimitoare/de necrezut. Dacă cineva îi aduce vreo jignire, Vlădica era aceal care-şi cerea iertare de la acea persoană, chiar dacă aceasta simţea că ea era vinovată. Vlădica îşi considera turma sa ca o turmă în adevăratul sens al cuvântului: era foarte legat de ea. Îi vizita des pe bolnavi şi mergea pe la casele enoriaşilor.

Discutam foarte puţin cu el despre chestiuni teologice. Era foarte presat de timp, iar eu mă temeam să nu-l deranjez/supăr. Totuşi, ştiam că fiecare traducere pe care i-o trimiteam, chiar şi cea mai nesemnificativă, el o primea cu mare bucurie, laudă şi recunoştinţă. Acest

lucru îmi dădea un puternic impuls de a continua această lucrare, ştiind că exista cineva care găsea răgaz să o citească, chiar dacă îi răpeam din somn sau odihnă.

Slujbele Vlădicăi Ioan erau foarte lungi. Probabil că aceasta se impunea ca nevoinţă ascetică, dar puţini erau cei care putea să o îndure. Totuşi, acum că Vlădica a plecat dintre noi, mi-amintesc cât de minunat era să trăieşti şi să te rogi cu el. Aveai pe cineva căruia îo puteai deschide sufletul, cineva care îţi dădea curaj, îţi arăta compasiune, îţi dădea tărie duhovnicească. Acesta era un sfânt. În lipsa lui, ai impresia că întreaga-ţi viaţă îţi trece printre bucăţi de gheaţă, şi că acea inimă caldă nu este acolo.

Ştiu că Vlădica citea gândurile. Am avut odată un gând foarte rău, iar Vlădica s-a întors spre mine şi m-a privit foarte sever. Faptul că era clar-văzător era o însuşire ascunsă/ pe care nu putea vedea oricine; pentru a se feri de păcatul slavei deşarte, nu recunoştea niciodată că avea acest dar.

În timpul ultimelor luni din viaţa Vlădicăi, eram în San Francisco. Vlădica Ioan m-a primit cu o asemenea căldură, încât, în acele două luni, inima mea s-a umplu de o bucurie de nespus. Ajunsese la o măsură atât de mare de sfinţenie, încât, în acea ultimă perioadă mi-era aproape frică să mai stauîn prezenţa lui. Închipuiţi-vă că aţi fi în fţa unui înger; v-aţi simţi copleşiţi de teamă şi veneraţiePe măsură ce se apropia vremea morţii, Vlădika se afla deja pe tărâmul harului lui Dumnezeu.

Şi-a prevăzut Vlădica moartea sa? Este greu de spus. Dacă da, cum spun unii, atunci, din modestie, a ascuns aceasta. Oricum, ştiind că voia să mă despăgubească imediat pentru cheltuielile de călătorie către san francisco, i-am spus: „Nu te deranja, Vlădica; se rezolvă altădată.” „Nu, nu, trebuie să rezolvăm acum.” „De ce?” „Pentru că aşa trebuie să se facă.” Apoi m-a îndrumat să conduc cursuri de teologie, ceea ce am făcut cu plăcere. Vlădica mi-a spus apoi: „Bine, acum că te-ai odihnit o lună şi jumătate; e timpul să treci la lucru – slujeşte şi munceşte.” Apoi a venit venit neaşteptata veste, îngrozitoarea veste, că Vlădica murise.

Episcopul Nectarie era în Seattle, era de datoria mea să slujesc prima panihidă pentru Vlădica Ioan în catedrala din San Francisco. A fost de neuitat. Am început cu o slăvire: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru” [Blagoslove Bog Nash] apoi aţi început să plângeţi, iar preotul slujitor care a continuat după rânduială, începe şi el să plângă. Vocea diaconului se opreşte şi ea nemaiputând continua ectenia... Tot oraşul plângea, inclusiv preoţimea. Vlădica Ioan s-a despărţit de această viaţă, purtând aura de sfinţenie şi dragostea neţărmurită pentru popor.

Arhimandritul Ambrozie Pogodin

PILDE SFINŢENIE ŞI HAR

DE-ALUNGUL ULTIMILOR cincizeci de ani, Biserica Rusă din afara Rusiei nu numai că a avut mari realizări spirituale şi culturale, dar a dat şi multe exemplede sfinţenie şi har. Spaţiul nu ne permite să dăm decât şase exemple, deşi au fost mulţi nevoitori duhovniceşti.

.... Al treilea dintre ei a fost Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care, în timpul vieţii lui, a fost considerat de mulţi un nebun; numai după moartea sa a fost apreciat pentru înaltele lui virtuţi creştine. A mântuit mii de oameni din turma sa din China şi a fost un remarcabil ascet şi om de rugăciune.

Pierre Kovalevskydin cartea Diaspora Rusă

UN STUDENT DE EXCEPŢIE

STUDENŢII RUŞI, ca şi profesorii lor, erau diferiţi de sârbi. Majoritatea acestora din urmă absolveau seminarul şi se pregăteau de preoţie. Ei considerau studiul teologiei ca pe o treaptă ce le permitea păşirea către o treaptă ierarhică nai înaltă. Relaţia lor cu Biserica era mai mult ocazională, cu toate că mulţi dintre ei erau şi credincioşi sinceri. În schimb, noi ruşii, ne pregăteam să slujim pentru Biserica prigonită; nu exista o carieră asigurată, ne aştepta o nesiguranţă totală.

Printre noi era exista număr important de oameni extraordinari şi dăruiţi, care îşi lăsau amprenta peste viaţa emigraţiei ruse. Fără îndoială că cel mai remarcabil dintre ei a fost Mikhail Borisovici Maximovici (1896-1966), Arhiepiscopul Ioan de mai târziu. Având o talie subţire, cu umeri masivi şi largi, o faţă cu obraji durdulii/umflaţi/graşi şi buze roşii ieşite în afară dintr-o mustaţă mică, cenuşie, în stil rusesc, el dădea impreasia unei puteri lăuntrice viguroase. Deoarece nu se lipea prea mult de ceilalţi studenţi, am reuşit să-l pot cunoaşte puţin mai bine abia spre sfârşitul perioadei de studii, când am avut câteva conversaţii. Era foarte sărac, câştigându-şi existenţa prin vânzarea de ziare. În acei ani, Belgradul era acoperit de un noroi, care în sezonul ploios, făcea oraşul aproape de nestrăbătut. Maximivici purta o haină de blană grea şi nişte cizme vechi ruseşti. Apărea deodată în clasă destul de târziu, murdar de noroiul străzilor, îşi lua un caieţel murdar şi un creion ros de nervi şi începea să ia note de curs cu scris de mână foarte mare. Imediat după aceea, adormea, dar se scula repede şi începea din nou să scrie. Mulţi dintre noi eram curioşi să aflăm ce fel de notiţe reuşea să-şi ia Maximovici, dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe dacă îşi putea citi notiţele. Acest student neobişnuit a devenit cel mai remarcabil episcop al Bisericii Ruse din Diaspora.

După absolvirea univesităţii, a intrat în monahism şi a devenit preot. A predat un timp la seminarul din Bitol. În 1934 a fost hirotonit episcop şi trimis la Shanghai. Acolo, Episcopul Ioan a dus o viaţă aspră de ascet: dormea şi mânca foarte puţin, purta sandale fără cioraăi atât iarna cât şi vara, iar sutana lui semăna mai mult cu nişte veşminte de cerşetor decât de episcop. Comporatrea lui semăna printrei cei din jurul lui sentimente de jenă din cauza absurdităţii sale. Unii îl considerau nebun, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi ducă mai departe responsabilitatea asigurării nevoilor materiale şi duhovniceşti ale turmei sale, ori de a fi un neobosit ajutător al celor nevoiaşi. A pus bazele unui unui orfelinat pentru copii fără casă, pe care a reuşit să-i evacueze, întâi către Filipine apoi către America. O mulţime de ruşi îi este îndatorat pentru scăparea de comunişti, atunci când aceştia au ocupat Shanghai-ul. După ce a părăsit China, Episcopul Ioan s-a stabilit în Franţa, iar în 1962 a fost numit la Catedrala din San Francisco, unde a murit pe 2 iulie 1966. În prezent, o mulţime de oameni îl consideră sfânt.

N. & M. Zernov, din cartea Diaspora Rusă

AMINTIRI DESPRE UN IERARH ASCET

„NU UITAŢI că alături de Facultatea de Teologie din Belgrad, de unde vă trimit aceste frumoase şi de suflet-folositoare studii, există o ‚academie vie’ al nostru Avvă Mitropolitul Antonie [Khrapovitsky], primul meu dascăl şi binefăcător, care astăzi este un mare învăţător şi ierarh al Bisericii Soborniceşti a lui Hristos. Treceţi cât de des puteţi pentru a-l vedea, deoarece de la el veţi primi şi vă veţi insipra din bogăţia de cunoştinţe şi înţelepciune pe care cu greu le veţi obţine din vreo şcoală teologică contemporană.” Cu aceste cuvinte, Mitropolitul Dionisie m-a trimis în Iugoslavia în ianuarie 1932, atunci când am fost ameninţat cu exmatricularea din Universitatea din varşovia (din pricina unui protest provocat de o acţiune a ministerului care interzicea studenţilor să-şi folosească limba nativă la întâlnirile Cercului de Teologie).

Mitropolitul Antonie m-a primit ca pe unul ce-i eram drag. Devenisem un recipient care primea regulat din preaplinul dragostei, bunătăţii şi atenţiei sale. Bătrânul se simţea ofensat şi mă mustra dacă nu mă opream să-l vizitez seara sau în cursul zilei.

Am făcut cunoştinţă cu Ieromonahul Ioan (Maximovici) chiar în smerita locuinţă a Mitropolitului. Am observat adesea bunătatea paternă pe care o arăta Bătrânul Mitropolit părintelui Ioan: în mişcarea ochilor, în fiecare adresat părintelui Ioan strălucea o bucurie faţă de fiul duhovnicesc, o încredere desăvârşită, o recunoştinţă faţă de faptul că acest fiu îşi înmulţea talanţii dăruiţi de Dumnezeu.

Am avut ocazia de mai multe ori să fiu în casa părinţilor părintelui Ioan. M-am umplut de mirare văzând numărul mare de studenţi sârbi care veneau în „pelerinaj” să-l vadă. În general, sârbi nu sunt nişte admiratori ai propriului monahism, dar aici, de îndată ce în Belgrad a apărut părintele Ioan, studenţii sârbi îl asaltau efectiv. Viaţa virtuasă a monahului-ascet, neobişnuita lui severitate faţă de el însuşi şi inima lui plină de dragoste, a atras atenţia şi inimile studenţilor sârbi.

Domnul mi-a îngăduit să fiu prezent la hirotonia episcopală a părintelui Ioan, respectiv să-l întâlnesc ca şi episcop în locuinţa Mitropolitului Antonie. „Ai grijă, Vlădica, ca nu cumva să te vatăme rangul episcopal. ...Nu te obişnui să te desfeţi cu bucate alese; şti prea bine cum unor oameni le place să prepare bucate alese pentru episcopi...,” îi spune în glumă Mitroplitul tânărului episcop ascet, iar faţa Bătrânului iradia de bucurie pentru noul ierarh al lui Dumnezeu. Poporul noctru iubeşte lujbele arhiereşti şi participă cu înfocare/înflăcărare. Dar, aşa cum am văzut în Belgrad, Liturghia săvârşită de Vlădika Ioan atrăgea o participare neobişnuit de mare. Deşi discursul său era lent/încet/greoi şi greu de înţeles, biserica era plină ochi.

În 1935 m-am întors în Polonia pentru a-mi continua activitatea pastorală. În 1936 am primit o scrisoare din Shanghai, de la Vlădica Ioan şi puţin după aceea câteva dintre predicile lui. Aflându-mă în Paris, am vorbit personal cu el. Mulţi oameni de acolo nu l-au înţeles pe Vlădica. Înfăţişarea lui exterioară, faptul că nu purta pantofi, era de natură să-i deranjeze. P.S. Lopukhin imi spuse că au fost chiar şi nişte plângeri din pricina Vlădicăi adresate Mitropolitului Anastasie. Într-una din plângeri, petiţionarii i-au cerut ierahului la conducere [engl. Chief Hierarch] să-i poruncească Vlădicăi Ioan să-şi ia nişte pantofi. Mitropolitul Anastasie s-a potrivit lor şi i-a trimis o scrisoare Vlădicăi. Enoriaşii, încântaţi la culme, s-au grăbit să-l ajute pe Arhipăstorul lor cu nişte pantofi noi. Vlădica a acceptat darul, le-a mulţumit, şi a „folosit” pantofii... purtându-i sub braţ! Nepunându-i cu nici un chip în picioare. [Verbul rusesc, ноить, „a purta,” înseamnă şi „a încălţa.”] Din nou plângeri la Mitropolit, din nou părintele Mitropolit îi scrie Vlădicăi Ioan spunându-i despre supunere, primind apoi răspunsul. „Instrucţiunile tale au fost îndeplinite – mi-ai scris să folosesc pantofii, dar nu ai scris că trebuie să-i port în picioare, aşa că i-am folosit, adică, i-amdus cu mine. Dar acum îi voi purat.” Şi astfel, îl puteai vedea pe Vlădica umblând prin Paris încălţat.

„Vlădica acesta al vostru lasă o impresie ciudată asupra oamenilor. Mulţi oameni rămân perplecşi uitându-se la cum arată, dar un lucru e sigur – este un om al lui Dumnezeu, un ascet şi un om al rugăciunii,” îmi spuse D. N. Fedchenko, un enoriaş din Exarhatul rus din Paris. Continuă apoi să-mi povestească următorul incident din viaţa Vlădicăi din Paris:

Într-unul din spitalele de acolo, era o rusoaică bolnavă care nu se putea mişca şi a cărei stare era fără speranţă. Doctorii s-au resemnat spunând că moartea e iminentă încercând să-i mai uşureze ultimele ei ore de dureri. Seara, în ultima noapte a femeii, după cum spuneau infirmierele, Vlădika ioan a intrat în salonul femeii bolnave. A venit singur, fără să fie chemat de cineva, şi s-a aşezat pe marginea patului ei. Vlădika s-a rugat destul de mult, a binecuvântat-o pe femeia inconştientă şi a plecat. Asistentele şi infirmierele priveau cum „straniul preot rus” se ruga pe marginea patului ei. Şi, de necrezut – în jurul miezului nopţii

femeia s-a sculat din pat şi a cerut hainele pentru a pleca din spital! Infirmierele uimite l-au chemat pe doctor care, după ce a consultat-o pe femeie, a găsit-o într-o stare bună. Întrebând-o ce s-a întâmplat de transiprase, devenise limpede că „cineva în negru venise la ea să-i spună că era bine şi că se putea duce acasă.” Femeia bolvnavă nu i-a pomenit numele „vizitatorului în negru” care i-a poruncit să se scoale şi să plece acasă, dar doctorilor nu le-a fost greu să-şi dea seama că a fost Vlădika Ioan.

Pe 16 mai 1963, într-o dicuţie legată de problemele din San Francisco, Mitropolitul Anastasie mi-a spus: „Nu-l recunosc pe Vlădica Ioan. Înainte era liniştit, tăcut şi blând, iar acum manifestă îndârjire, s-a însufleţit şi e intansigent...” Ce s-a întâmplat cu arhipăstorul ascet? Întreaga lui viaţă a fost în slujba Bisericii predându-se cu totul lui Dumnezeu, lepădând orice câştig personal sau, mai mult, nedând atenţie intereselor vreunei partide/biserici. Fenomenul negativ al exclusivismului/partitismului/partinitate era cu desăvârşire străin de Vlădica Ioan. Dar acesta a existat şi există. Vlădica şi-a dat seama că în interiorul Bisericii se pierdea din vedere o chestiune de principiu de dragul unor câştiguri sau interese de grup sau pesonale; din această pricină denvenise el atât de viguros, ferm şi intransigent. Atitudinea lui faţă de toate problemele legate de viaţa bisericească se întemeia pe o chestiune de principiu, iar această apreciere personală a sa a evenimentelor şi faptelor nu depinde de autorul sau protagonistul unei probleme date, întâmplări sau ebeniment. Arhiepiscopul Ioan nu ştia ce vreo sacrificare a obiectivităţii de dragul unei prietenii personale/ cu cineva, preferinţe personale sau, cu atât mai mult, pentru favoruri personale.

Vlădica Ioan era deosebit de strict în chestiuni canonice şi în fidelitatea faţă de tradiţile şi obiceiurile ruseşti. În acelaşi timp, era străin provincialismului bisericesc.

Aceast fapt a reieşit atunci când, ca şi Arhiepiscop al Europei de Vest, a restabilit venerarea sfinţilor din Franţa (Galia) care au trăit înainte de Schismă.

Am fost întrebat odată de către bibliotecarul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad: „Spune-mi, care este atitudinea ta vizavi de Mitropolitul Antonie şi Părintele Ioan?” Au trecut de atunci treizeci şi cinci de ani şi Domnul mi-a îngăduit să întâlnesc mulţi lideri şi membrii activi ai Bisericii, să aud şi să văd multe lucruri dinăuntrul Bisericii graniţelor Bisericii, dar, chiar şi acum, încă mai aud întrebarea bibliotecarului. Pe baza răspunsului, bibliotecarul măsura nivelul spiritual al celui ce răspundea şi îi determina gradul de compatibilitate pentru slujire în Biserică. Această întrebare este relevantă şi astăzi. Chiar şi acum, rămâne o măsură a adevărului pentru determinarea vredniciei şi potrivirii spirituale a lucrătorilor din via lui Hristos.

Episcopul Mitrofan Znosko-Borovsky

SLUJITOR ÎN SHANGHAI

ÎMI FACE O MARE BUCURIE să-mi împărtăşesc cu voi amintirile mele personale despre Episcopul de atunci, Ioan de Shanghai, aducând în atenţie cuvintele Sfântului Nestor Cronicarul şi rugându-ne cu rugăciunea lui:

„Văr rog din inimă, iubiţii mei fraţi, nu mă judecaţi pentru neştiinţă dacă, fiind aşa de plin de iubire pentru acest sfânt, m-am hotărât să vă spun tot ce ştiu despre, pentru că mă tem ca nu cumva să mă ajungă cuvintele Domnului nostru despre răul şi leneşul slujitor.... Dar înainte de toate, strid către Domnul: Doamne Atotputernice, dătătorul harului, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, ajută-mă, luminează-mi inima ca să cunosc poruncile tale, să-mi deschid buzele şi să spun minunile tale şi slava sfântului Tău.” (Din Prefaţa la Cronica venerării Arhiepiscopului Ioan de Episcopul Sava de Edmonton)

Şi eu, de asemenea, sunt „plin de dragoste pentru acest Sfânt,” dar mă tem de neştiinţa mea, de neputinţa de a exprima „slava plăcutului-de-Dumnezeu”. Nu ştiu de unde să încep, cum să aranjez/rânduiesc mai bine numărul impresionant al celor mai profunde şi pline de har impresii despre acest mare Sfânt, care mi s-au întipărit/gravat în inimă pentru totdeauna.

Neştiind de unde să încep, am copiat de mână mai multe scrisori ale Vlădicăi pe care mi le adresase mie între anii 1949-1962. Am făcut aceasta pentru a retrăi acea străpungere/zdrobire/mustrare de conştiinţă trezită de purtătoarele de duh poveţe/îndrumări/sfaturi ale acelui Sfânt Ierarh; e de remarcat aici că că Vlădica îşi începea în mod deliberat fiecare scrisoare cu o Cruce a lui Hristos cu opt braţe, Crucea pe care o iubea atât de mult. El data aceste scrisori conform cu calendarului ortodox, ignorând cu desăvârşire calendarul civil/oficial, scriind exclusiv/numai în ortografia veche. Urările pentru ziua onomastică le scria întotdeauna le scria întotdeauna chiar în ziua serbării, din care pricină le primeam cu câteva zile mai târziu. Acest Sfânt nu-şi îngăduia nici astfel de „prefăcătorii” triviale/minore/neînsemnate prccum trimiterea felicitărilor înainte de Sărbătoarea respeczivă.

Vlădica şi-a pus început slujbei/funcţiei episcopale din Shanghai 1934, anul naşterii mele în acest mare, cosmopolit oraş şi port al Chinei. Locuinţa familiei era la numai trei blocuri de impunătoarea catedrală consacrată Maicii lui Dumnezeu „Bucuria celor necăjiţi.” În duminici şi sărbători părinţii mei obişnuiau să meargă cu noi copii la această catedrală. Alături de catedrală era o şcoală catolică, „Colegiul Sfânta Ioana d’Arc,” pe care eu şi fratele meu am frecventat-o între anii 1939 şi 1949, când am părăsit Shanghai-ul şi ne-am îndreptat către insula Tubabao. Mi-aduc puţin aminte de de solemna sfinţire săvârşită de Vlădica, de imensele cruci de aur, care s-au ridicat pe cele cinci cupole ale nou-construitei catedrale. Alături de ea s-a costruit o clădire cu mai multe etaje, dominată în centru de o clopotniţă. Mi-amintesc că în spatele acestei case era o fundaţie neterminată pentru o a doua biserică, unde Vlădica săvârşea întotdeauna sfinţirea apei de Bobotează. În timpul verii, când şcoala era închisă, veneam des acolo împreună cu fratele meu şi cântam în spaţioasa curte a bisericii.

Într-o zi fierbnte de vară, când aveam opt sau nouă ani, am intrat în uriaşa şi permanent răcoroasa catedrală pentru a mă răcori după atâta căldură. În acest loc, aproape de una din masivele coloane, între altar şi intrarea din dreapta, Episcopul Ioan stătea în spatele unui tetrapod/analog plin cu cărţi de slujbă. Ulterior am aflat că Vlădica făcea toate cele nouă slujbe rânduite de Biserica Ortodoxă şi că se împărtăşea în fiecare zi. După slujbă, m-am apropiat de el să mă binecuvinteze. M-a întrebat cum mă cheamă şi m-a invitat în locuinţa lui „pentru o discuţie.” Nu-mi amintesc cum, înainte de a părăsi catedrala, el a făcut metanii mari în faţa fiecărei icoane – şi erau destul de multe – de parcă se despărţea de prietenii lui apropiaţi – sfinţii. L-am urmat, ţinându-i toiagul/cârja. Sufletul meu copilăresc a devenit deodată atras de acest om extraordinar/minunat, simţind fără să vreau acea dragoste creştină adâncă pe care Vlădica o avea pentru oameni, în special pentru copii.

Era pentru prima dată când păşeam în spaţiosul său birou de la etajul al doilea al locuinţei eparhiale/diocezane. Colţul din dreapta al biroului, din tavan până la nivelul tetrapodului/analogului de acolo, era plin cu nenumărate icoane de diferite mărimi. Dintr-un motiv oarecare mi de părea foarte firesc ca Vlădica, atunci când intra în birou, să înceapă fără grabă să facă metanii înaintea icoanelor şi din nou să se roage ore întregi/la nesfârşit. În cele din urmă s-a aşezat la biroul încărcat până la refuz cu hârtii şi a început să vorbească cu mine ore întregi. Ca şi în convorbirile de mai târziu, vorbea despre biserică, despre viaţa drepţilor ei şi a sfinţilor, despre martiri. Efectiv nu mai voiam să-l părăsesc pe acest om minunat/extraordinar. Se făcuse deja întuneric când Vlădica m-a binecuvântat şi mi-a spus să merg acasă.

Am început să particip la slujbe în fiecare zi, dimineaţa şi seara şi să lujesc altarului. În zilele săptămânii; Vlădica era cel ce consuma [la sfârşit n. tr.] Sfintele daruri, rămânând în Altar, adâncit în rugăciune, mult timp după ce preotul plecase. Şi de câte ori părăsea catedrala, se închina la toate icoanele.

În timp ce vorbea cu mine în biroul său, Vlădica aţipea din când în când pentru câteva clipe. Ştiam că nu dormea niciodată în pat, ci doar ceda pentru scurte perioade de somn într-un scaun sau în genunchi în fţa iubitelor sale icoane, poziţie în care îl găsea ocazional şi secretarul său, D-l Kantov.

Într-o seară, în timpul uneia dintre conversaţiile noastre din biroul său, a sunat telefonul lui de pe birou. Vlădica a răspuns. Nu ştiu cine era, dar nu voi uita niciodată cum Vlădica, la un moment oarecare al conversaţiei, a pus receptorul la loc şi a aţipit. Receptorul stătea la locul lui, dar Vlădica, aţipind, a continuat o vreme destul de lungă să asculte şi să răspundă persoanei de la celălalt capăt al liniei. Conform legilor fizice ale naturii acest lucru era imposibil – atât pentru Vlădica să audă persoana care îl suna, cât şi pentru aceasta să audă ceea ce răspundea Vlădica. Cu toate acestea, din ceea ce spunea – şi a fost o conversaţie lungă – era limpede că pur şi simplu aceasta a fost minunea care s-a petrecut!

Odată, Vlădicăi i s-a adus prânzul în birou. Mi-amintesc: era o farfurie cu ciorbă şi nişte budincă într-un pahar. Era singur; eu eram în camera vecină unde mi se adusese şi mie prânzul. Prin uşa întredeschisă am urmărit cum Vlădica a turnat budinca dulce în farfuria cu borş şi a început să mănânce acest amestec respingător. Mi se părea că, pentru mine, ca un copil ce eram atunci, acestea erau lucruri foarte fireşti pentru Vlădica.

Noi, toţi băieţii, acoliţii/ajutoarele, îl iubeam pe Vlădica în ciuda stricteţii sale. (Odată, pentru o boacănă/poznă/paguba/ stricăciune oarecare, l-a pus pe străjer să îi croiască cu cureaua pe cei vinovaţi.

Vlădica deveni un erou pentru mine şi mă hotărâsem să-l urmeze/imit în toate. Când a venit Postul mare, nu am mai dormit pe pat ci pe podea; nu am mai mâncat în mod firesc, cu familia, ci am început să mănânc pâine şi apă etc. Părinţii mei s-au îngrijorat şi m-au dus la Vlădica. După ce i-a ascultat, Vlădica l-a rugat pe paznic să se ducă la magazin şi să ia nişte cârnaţi. Spre dezamăgirea/mustrarea mea, „dar este Postul Mare,” înţeleptul arhipăstor mi-a poruncit să mănânc cârnaţii şi să-mi amintesc întotdeauna că ascultarea de părinţi e mult mai importantă decât postul auto-impus. „Vlădica, acum ce să fac?” Am întrebat eu, încă dorindu-mă după vreo nevoinţă ascetică „specială.” „Participă la slujbele bisericeşti la fel ca până acum iar acasă, fă ceea ce-ţi spun mama şi tatăl tău.” Îmi amintesc cât de mult m-a durut faptul că Vlădica nu mi-a prescris nici un podvig2 „special”.

Mi-amintesc de un alt incident extraordinar la care am fost martor personal. Era în cursul săptămânii şi Liturghia era săvârşită de unul din preoţii dela catedrală. Vlădica Ioan stătea la locul lui obişnuit. Din câte îmi amintesc, eu slujeam în altar, deşi nu sunt sigur de acest lucru. Dar îmi amintesc cum acest preot, în timpul predicii, l-a calomniat verbal pe vlădica, arătând către el şi folosind cuvinte precum „şarpe,” „scorpion,” „nemernic,” „ipocrit” şi alte asemenea. Vlădica continua să stea la locul lui, fără să schiţeze nici cea mai mică reacţie la ciudatele atacuri ale preotului; el continuă să citească dintr-o carte pe analogul/tetrapodul său. Mai târziu, tata mi-a spus cum el, şi mulţi alţii, iritaţi de de comportarea intolerantă a preotului faţă de ierarhul său, i-a cerut Vlădicăi să-l pedepsească pe ofensator/ticălos, dar Vlădica nu a luat nici o măsură, spunând că e treaba lui ce face/îl priveşte numai pe el ce face. Ce sfântă blândeţe! În general, nimeni nu l-a auzit vreodată pe Vlădica rostind vreun cuvânt de judecată faţă de cineva.

2 Nevoinţă (din rusă).

Răposatul/Regretatul Arhiereu Serafim Slobodskoy mi-a spus ce l-a întrebat el odată pe Vlădica: „Cine ste responsabil pentru jalnica dihonie/dezbinare/conflict care înconjoară catedrala din San Francisco” (pe atunci încă în construcţie)? Vlădica a răspuns foarte simplu: „Diavolul”.

„Grija de suflete” – aceasta defineşte cel mai bine principala motivaţie a întregii vieţi şi activităţi a acestui mare om al rugăciunii şi al vieţii sfinte/de rugăciune şi viaţă sfântă, mare nu numai în căldiceaua noastră epoca/epoca noastră lipsită de entuziasm, dar – cred cu tărie – în întreaga istorie a Bisericii universale a lui Hristos. Cum se poate explica altfel toate acele lucruri/fapte la care am fost martor? De exemplu, cum se transfigura/transforma faţa lui în timpul dumnezeieştii Liturghii la praznicele mari, iradiind o lumină nepămâtească? La fel şi ochii, mîtotdeauna plini de o dumnezeiască dragoste, refelectând limpede bucuria de negrăit – de neatins pentru noi păcătoşii – din prezenţa Sfântului Duh. Sau cum, în noaptea pascală, zbura în jurul imensei catedrale din Shanghai, de parcă era purtat de îngerii, strigând dintr-un prisos de veselie cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat!” „Hristos a înviat!” Se pare că această autentică jubilare nu ştia de nici o limită; era în întregime scăldat în bucuria lşui Hristos, pe Care l-a iubit cu o iubire autentică şi desăvârşită.

Dar ceea ce era cel mai uimitor era darul său de a vedea în inima omunlui şi a o atrage la Hristos. Dacă n-ar fi fost acest om drept, nu m-aş fi gândit niciodată să slujesc Biserica ca şi preot/de pe treapta preoţească. Era de-a dreptul de necrezut cât de precis putea prezice ce se va întâmpla cu noi! În octombrie 1949 ne-a scris mie şi fratelui meu – în vremea ceea aveam numai treisprezece, respectiv paisprezece ani şi tocmai sosisem în Australia venind din Filipine dar deja la biserică nu mergeam foarte des – avertizându-ne: „Prin depărtarea de căile Domnului, nu putem obţine decât o mulţumire vremelnică provenită din plăcerile cărnii/trupeşti; iar după aceasta, vom simţi acea amărăciune a acelui rău care ni se păruse aşa de dulce.” Nici acum, după treizeci şi cinci de ani, nu reuşesc să citesc aceste cuvinte profetice fără lacrimi fierbiţi de mulţumire/recunoştinţă.

Ştia că îi voi scrie: 19 mai/1 iunie, 1960: „Cum să vreau/să-mi placă să vorbesc cu tine personal, Vlădica! S-au întâmplat atât de multe, în mintea mea s-au intipărit atât de multe, după timpul petrecut împreună în Filipine încât nici nu mă mai recunosc. Aspiraţiile spirituale ale tinereţii mele s-au scufundat cu mult timp în urmă într-un mediu păcătos, materialist.” Dere dreptul, văzând că aspiraţiile mele spirituale nu se „scufundaseră” cu totul, m-a chemat să slujesc Biserica, sfătuindu-mă „să-mi fac o educaţie teologică” înscriindu-mă la Seminarul Sfânta Treime. Domnul să te ajute şi să te binecuvinteze pe această cale!” (Scrisoare din 18/31 ianuarie 1961).

Desigur, îmi este foarte greu să-mi exprim prin cuvinte recunoştinţa pentru dragostea acestui impresionant/remarcabil/extraordinar arhipăstor. În timpul vieţii unui ierarh, noi rostim: „Pentru rugăciunile sfântului nostru Vlădică, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”, dar pentru că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci acelor vii (Mt. 22: 32), conform cu nemincinoasele cuvinte ale Mântuitorului Însuşi, eu continui chiar şi astăzi să-l chem în ajutor pe Vlădica Ioan cu aceeaşi rugăciune.

Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că mi-a dat să fiu o mărturie a marelui Său Sfânt, prin ale cărui rugăciuni nu m-am scufundat de tot în deşertăciunea acestei lumi. Sunt sigur că va veni o zi când Biserica de pe pământ îl va slăvi pe Vlădica Ioan ca pe unul din aceia „de care lumea nu este vrednică”, iar noi vom da mulţumire lui/Îl vom slăvi pe Dumnezeu, care „este minunat întru sfinţii Lui.”

Archpriest George Larin

UN DREPT AL SECOLULUI DOUĂZECI

COPILĂRIA. Pentru mâine se aşteaptă ceva special... Se vor ridica crucile pe cupolele noii noastre Catedrale a Maicii lui Dumnezeu „Bucuria celor necăjiţi” (Shanghai). Văd şi acum marea de capete din jurul bisericii – ca de Paşti. Tatăl meu mă ridică, şi eu încerc să-l văd prin mulţime pe Vlădica cum binecuvintează crucile care au pregătite. Îmi ridic capul. Undeva la o înălţime foarte mare, cupola pricipală este gravată sub cerul liber şi, deodată... sunt lovit/străpuns de uimire. Reflectând razele soarelui, o cruce de aur pluteşte spre /este lansată în înălţime. Doamne! Cât de minunat!

Alături de catedrală, se găseşte o casă diocezană/eparhială. Cu toate că ne era teamă, nouă băieţilor ne plăcea să ne urcăm până la ultimul etaj şi să privim la trecători. Câteodată, Vlădica ne găsea aici. Atunci noi ne lipeam de zid cu vinovăţia în sân, dar el ne chema cu blândeţe la el, ne ciufulea părul şi, dându-ne binecuvântarea, ne trimitea la treaba noastră cu un cuvânt de încurajare/mângâiere.

În spatele bisericii era o curte unde ne jucam. Vlădica, care avea obiceiul de a se plimba prin toate locurile, trecând prin această curte, se duce întotdeauna să-i vadă pe copii. Ne binecuvânta şi vorbea cu noi cu prietenie/blândeţe/bonomie. Încă pot vedea faţa lui zâmbitoare.

Ca elev la liceu, m-am îmbolnăvit foarte grav fiind primit la spitalui catolic de la periferia cartierului englez, unde locuia Vlădica. Starea în care mă aflam era critică. Inima mi s-a inundat de bucurie atunci când lângă patul meu am văzut blânda faţă a iubitului Vlădica, ochii lui strălucitori plini de compasiune/înduioşare/înţelegere. Ce rugăciunea avea Vlădica/Cum se ruga Vlădica! Am stat în spital mai multe săptămâni, şi în fiecare săptămână, într-o zi anume, Vlădica venea să mă viziteze; mă mângâia şi se ruga pentru mine. Acesta era într-adevăr un păstor bun! Vlădica putea numi pe unul din preoţi să viziteze bolnavii, dar, în ciuda slujbelor zilnice, a împovărătoarelor treburi diocezane şi griji cu orfelinatul, şi a stării destul de primitive a sistemului de transport din oraş, Vlădica putea călători la mari distanţe, în parte cu tramvaiul, în parte pe jos, vizitând pe cei bolnavi şi neputincioşi din spitale şi închisori, împlinind astfel porunca Sfântului Apostol Pavel: Întru toate arătându-te pe tine pildă de fapte bune (Tit 2: 7).

Şi oare poate cineva uita slujba nopţii de Paşti din catedrală? Cum arăta Vlădica; era cu desăvârşire nepământesc. De fiecare dată când tămâia, părea că este împins în jurul catedralei. Cu câtă bucurie exclama, sau mai degrabă striga biruitorul salut pascal! Nu am mai văzut aşa ceva nicăieri. În general, Vlădica slujea având o concentrare în rugăciunea rar întâlnită, astfel că cei care slujeau împreună cu el şi ceilalţi oameni erau pătrunşi de duhul de rugăciune şi de smerenie.

În timpul războiului, pentru ruşii din Shanghai erau vremuri de restrişte: fie din pricina ocupaţiei japoneze şi a presiunii sovieticilor. Războiul luase sfârşit. Sovieticii erau gata să înghită întreaga Chină rusească. Dar Dumnezeu era milostiv. De asemenea. Şi pentru Vlădica era dificit să se orienteze, neavând nici un contact cu Mitropolitul Anastasie, care în acea vreme voia să restabilească/învigoreze viaţa din Biserica Disporei care fusese aruncată în confusie de către război. Dar avea avea un suflet credincios/încrezător. Deşi fusese acuzat de ocilaţie/nehotărâre/nestatornicie politică, în inima lui, el nu şi-a trădat niciodată convingerile sale politice, pe care şi le-a dovedit nu numai prin pocăinţă înaintea Soborului de Episcopi, asumându-şi responsabilitatea, ca conducător spiritual, exodului de refugiaţi ruşi din China, întâi spre Filipine şi apoi spre America.

Pe insula Tubabao, Domnul mi-a îngăduit din nou să mă întâlnesc cu Vlădica şi să experiez dipoziţia lui favorabilă faţă de nevrednicia mea, un pribeag singur şi pierdut. Deşi Vlădica avea viză pentru Statele Unite, a considerat de datoria lui să împărtăşească exilul împreună cu fii săi duhovniceşti, pe care Pronia lui Dumnezeu îi aruncase pe insulele cu taifune şi palmieri. Nu după mult timp, viaţa bisericească era în plină libertate. S-a organizat un birou diocezan/eparhial temporar, s-au pus bazele mănăstirii, s-au deschis trei biserici şi, în

spaţioasele cazărmi militare din apropierea mănăstirii, s-a ivit o „catedrală,”care a fost împodobită de paşti cu o turlă tip bulb de ceapă artizanală/făcută de mână.

Vlădica a plecat în America. Toată lumea a aflat cum..., prin puterea duhului său, el a reuşit să facă rost de „puternicii acestei lumi” de o permisiune pentru ca prigonita lui turma, să intre în State. Făcând cunoştinţă cu liberatea, oamenii au reacţionat la ea în moduri diverse, şi tot în moduri diverse şi-au exprimat şi mulţumirea faţă de Bătrân. Un lucru e sigur: Vlădica nu ascuns niciodată în inima sa vreun dispreţ faţă de cineva, iar cu cei care nu-l sufereau, se comporta de parcă n-af fi fost nimic între ei. Acest aspect mă impresiona în mod special. Of, dacă ne-am putea cu toţi comporta aşa în aceste vremuri dificile!

Atunci când, ulterior, am plecat în Washington, nu am putut să nu observ pecetea pe care Vlădica o lăsase în urmă, atât în viaţa bisericească cât şi, în general, printre cei care locuiau acolo.

Timpul trecea. În anii cincizeci Domnul mi-a îndreptat picioarele către Paris; în acea vreme, Vlădica locuia la Versailles. Nu voi uita niciodată întâlnirea mea cu acel bun păstor.

Vlădica locuia la corpul cadeţilor. Sosisem pe neaşteptate. Secretarul său m-a întâpinat şi m-a condus către biroul Vlădicăi de la etaj. M-am urcat pe larga scară, tremurând cu anticipaţie. Portrete ale ţarilor ruşi mă priveau de pe pereţi. Am bătut la uşă şi mi s-a răspuns, „Amin”. (În acea vreme n-am ştiut că se spune rugăciunea, „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştrii...”). Am intrat. La un birou plin de scrisori şi foi, Vlădica şedea şi scria. Înfăţişarea lui – fără pantofi, într-o sutană ruptă, părul răvăşit – era o imagine mişcătoare/impresionantă a smereniei şi simplităţii. La uşă am ezitat. Văzându-mă, Vlădica a exclamat/tresărit, faţa lui s-a luminat cu un zâmbet; a sărit de pe scaun şi, după ce m-a binecuvântat, m-a strâns cu o îmbrăţişare. Nu mi-am putut oprii lacrimile de bucurie. Convorbirea noastră a fost un torent de amintiri, sărind de la subiect la altul, de la o cunoştinţăp la alta. În acest timp scurt, părea că am retrăit ultimii câţiva ani.

Aflând că voiam să călătoresc în jurul Europei/să fac un tur al Europei, Vlădica a luat o copie a Calendarului Sfânta Treime şi mi-a dat-o, aducându-mi în atenţie parohiile din Europa. „Dute cu Dumnezeu. De îndată ce soseşti într-un oraş, dute la preotul locului. Spune-i că eu te-am trimis.” Cu ajutorul lui dumnezeu, şi cu înţeleptul sfat al Vlădicăi, am făcut turul aproape întregii Europei, dobândind atât hrană duhovnicească, cât şi prieteni şi diferite cunoştinţe care mi-au arătat locurile, aşa cum nici o agenţie de turism nu ar fi putut-o face.

Venise timpul să plec. Vlădica îmi sugerase să mergem jos la biserică, care era alături. Acolo, Vlădica a săvârşit Vecernia şi apoi m-a condus pe cale. M-am apropiat pentru o binecuvântare, dar el m-a oprit şi mi-a spus: „Nu, nu. Te conduc la tramvai.”Nu era departe de rezidenţa Vlădicăi. M-am simţit stingher faţă de compania lui, dar a insistat. Când tramvaiul a luat-o din loc, am continuat să privesc cât am putut de mult figura încovoiată a bătrânului, cum mă binecuvânta pentru călătorie.

Anii treceau. Univesitatea. Căsătoria. Serviciul militar. Munca pentru Biserică.În tot acest timp, de la Vlădica soseau scrisori şi scrisori, pline de inspiraţie şi grijă. Şi

deodată, destul de neaşteptat, Vlădica mi-a sugerat să intru în slujba Bisericii.Chiar în acel moment, Sinodul episcopal discuta despre canonizarea Părintelui Ioan din Kronstadt, ceva la care Vlădica lucra de ceva vreme. Iar eu am avut un vis minunat: Părintele Ioan din Kronstadt mă binecuvânta şi îmi spunea să nu fiu nerăbdător. În aceeaşi zi, soţia mea suferise o operaţie dificilă. Cu toater acestea, sănătatea ei nu se îmbunătăţea. Eram teribil de deznădăjduiţi/deprimaţi. Deodată, mă trezesc cu un telefon de la Vlădica, care îi spune soţiei: „Fi de acor cu hirotonia, altfel vei continua să ai probleme.” După aceasta, Vlădica a venit să ne viziteze; am luat cina şi am avut convorbire plăcută. La plecare, s-a întors deodată către soţia mea: „Ei bine, draga mea, diaconatul sau preoţia?” deşi nu se spusese nici un cuvânt despre aceasta în toată seara. Nu mai e nevoie să spun ce impresie ne-a dat Vlădica pomenind

despre această veste. Ne-am supus hotărârii părintelui3 nostru.În următoarea lui călătorie către Coasta de Est, Vlădica m-a hirotonit diacon. Şi, aşa cum spusese Vlădica, după ce am devenit diacon, sănătatea soţiei s-a îmbunătăţit considearabil.

Aşa au trecut câţiva ani, timp în care Vlăca nu ne-a uitat niciodată cu scrisorile sale/a uitat niciodată să ne scrie, şi de câte ori venea la New York, ne dădea mereu câte un telefon. Vlădica veni cu o nouă ofertă – să devin preot în dioceza lui. Am stat din nou să deliberez şi din nou soţia mea s-a îmbolnăvit. Era limpede că Vlădica ne ofereaun mijloc de vindecare. Pentru aceasta a trebuit să hotărâm. Dar Vlădica nu mai era printre cei ce locuiesc pe pământ. Domnul mă chema la preoţie şi chiar şi astăzi, nu mă pot opri să nu mărturisesc că soţia mea şi-a recăpătat sănătatea a doua oară fără nici o intervenţie medicală. Nu avem nici o îndoială faţă de mijlocirea şi rugăciunile iubitului nostru Vlădica.

Scrisorle au încetat să mai sosească de la Vlădica, dar simţim totuşi puterea şi grija lui nemicşorată faţă de noi şi-l pomenim neîncetat. În fţa noastră se ridică figura încovoiată a bătrânului, care aminteşte de cea a Sfântului Serafim. Avem în faţa noastră un sfânt modern, un următor al Sfântului, făcătorului de minuni, Ioan din Kronstadt. Un neiubitor de arginţi [engl. lit. unmercenary – nemercenar, care nu acceptă bani] care nu a căutat slavă în chemarea arhierească, care nu era ineteresat de veşminte strălucitoare şi elegante. Un bun păstor/păstor model, primul care se oferea ca exemplu de grijă pentru aproapele. Un păstor care tria lângă Biserică, în Biserică şi pentru Biserică. Un creştin care şi-a biruit mânia dinăuntrul său, făcându-şi faţa să strălucească cu zâmbet de bucurie. Un părinte iubitor. Un ierarh care lucra fără încetare. Un om care nu ştia de nici o limită în nevoinţele ascetice. Un rob al lui Dumnezeu, luptându-se zi şi noapte în rugăciunea coborâtă în inimă. Un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, pentru oamenii care primeau prin el vindecare şi împlinirea dorinţelor.. Cu adevărat, fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, odebit de cei păcătoşi. Şi fiind mai presus decât cerurile (Evr. 7: 26). În viaţa plină de greutăţi, pururea-pomenitul Vlădica Ioan a urmat această poruncă a marelui Apostol, pe care a reuşit să o împlinească în mare măsură. Şi e cu atât mai remarcabil, având în vedere faptul că Vlădica a trăit în vremea noastră, când umanitatea a crescut cu o credinţă şi evlavie sărăcită. Fără nici o îndoială că aici se află rădăcina acelei neînţelegeri cu care s-a confruntat Vlădica atât de des, chiar şi printre oamenii ce păreau să fie ai Bisericii. Totuşi, ceea ce Domnul a îngăduit ca un mijloc de probare a oamenilor din timpul când/cât a trăit Vlădica, se risipeşte acum ca fumul, cu pe zi ce trece, acest luminător ales al dreptăţii strluceşte încă mai luminos, întărindu-i pe credincioşi în nevoinţele smereniei, răbdării şi dragostei.

Protopop Valeriu Lukianov

AMINTIRI DESPRE ARHIEPISCOPUL IOAN

PRIMA MEA întâlnire cu Arhiepiscopul Ioan a avut loc la Mănăstirea Lesna, care în acea vreme se afla la periferia Parisului. Biserica era amplasată în sală a mănăstirii. Auzisem multe despre iubitul nostru Arhiepiscop Ioan şi voiam să-l văd. Când am sosit noi, Litrughia nu începuse, dar Arhiepiscopul deja stătea în mijlocul bisericii, cu mantia sa albă, aşteptând să fie îmbrăcat, în vreme ce credincioşii stădeau de-alungul zidului. Se adunase deja un număr destul de mare de oameni, iar eu stăteam alături. Privindu-l pe Vlădica, am observat că era mic de statură, puţin aplecat, iar părul era destul de neîngrijit/vâlvoi/răvăşit. Dintr-un anumit motiv, îmi părea rău pentru el. Mă gândeam: Ce greu trebuie să-i fie! Am început să mă rod din toată inima pentru el. Stătea nemişcat, dar de îndată ce am început să mă rog, şi-a întord deodată capul în direcţia mea uitându-se drept la mine, ochii lui pătrunzându-mi fiinţa. Acest

3 Lit.: Avva al nostru.

gest neaşteptat imi trimise fiori până în şira spinării/măduva oaselor – am simţit o mare bucurie!

La început, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora nu-şi avea propria sa biserică în Paris, drept care am închiriat o biserică luterană. Nu avea nici cor; am adunat cântăreţi din diferite parohii, participând şi eu, la rândul meu în acest cor combinat. Odată – nu-mi amintesc dacă era înainte de Heruvic sau de Împărtăşire – corul nu avea nimic de cântat, drept care a fost o lungă pauză. Cei din cor au început să mă întrebe despre Vlădica, iar eu am început să le spun ce auzisem. Deodată, am simţit că trebuie să-mi ţin gura. În definitiv, era în timpul Dumnezeieştii Liturghii, şi cred că Vlădicăi nu-i plăcea conversaţia noastră. M-a simţit ruşinat, dar cântăreţii erau aşa de interesaţi de ceea ce aveam de spus, încât au insistat să continui. Am crezut că sentimentul pe care îl aveam putea fi doar rodul imaginaţiei mele, de aceea, mi-am continuat discuţia. Am simţit din nou că Vlădica îmi poruncea să-mi ţin gura – de data asta cu asprime – dar de data asta m-am abţinut. Toţi insistau să continui. „Nu pot” „De ce nu?” au întrebat ei, iar eu am răspuns că Vlădica nu vrea şi nici nu îngăduie acest lucru. Avem aici un al doilea exemplu al darului vederii cu duhul. Pentru el era practic imposibil să fi auzit ce vorbeam noi.

M-am dus să-l vizitez pe Vlădica de câteva ori. Locuia în Paris, la corpul cadeţilor * din afara Parisului, la Versailles, unde el avea o mică chilie monahală la ultimul etaj al clădirii. În această chilie era o masă, un fotoliu şi câteva scaune în jurul mesei. Cred că mai era şi o altă masă, mai mică şi un bufet. În colţ erau icoane şi raft de cărţi. Nu mi-amintesc cu exactitate cum erau aranjate; în acea vreme nu eram interesat de aşa ceva. În chilie nu exista pat; Vlădica nu se întindea niciodată să doarmă. Câteodată, în timp ce vorbeam, mai aţipea câte un pic, şezând pe scaun. În acel moment eu mă opream, dar el spunea imediat: „Continuă, continuă, ascult.” Şi într-adevăr aşa şi era, Vlădica îmi răspundea la toate întrebările. Cât era noaptea de lungă, Vlădica se ruga, sprijinit de toiagul său [cârja episcopală]. Câteodată se ruga în genunchi; probabil că atunci când făcea metanii, mai aţipea puţin în această poziţie pe podea. Iată cum se nevoia cu sine [engl. lit se istovea/epuiza pe sine]!

Atunci când nu slujea, Vlădica Ioan era acasă, îşi făcea un punct de onoare mergând desculţ/avea ambiţia să meargă desculţ de dragul potolirii patimilor cărnii. Făcea aceasta chiar şi atunci când erau geruri aspre. Obişnuia să meargă chiar şi prin frigul foarte mare/la temperaturile scăzute din rezidenţa corpului de cadeţi, care se afla pe dealul din interiorul parcului, o pantă mai jod de biserică, care se situa lângă poarta principală. Odată, s-a rănit la picior; medicii nu au fost în stare să-l vindece, fiind în pericol de a se alege cu infecţie a sângelui [sepricemie]. Vlădica trebuia dus la spital, dar el nu voia să se întindă în pat. Dar pentru că aceasta era împotriva regulilor spitaliceşti, în final Vlădica a cedat. Cu toate acestea, şi-a pus o gheată sub el, ca să nu se simtă confortabil cât va sta acolo. Asistentele spuneau: „Ne-aţi adus un sfânt!” Un preot venea în fiecare dimineaţă pentru a săvârşi dumnezeiasca Liturghie, iar Vlădica se împărtăşea de Sfintele Taine.

Într-o aripă de lângă intrarea în Mănăstire locuia un tânăr pe care Vlădica îl adusese din China. Trupul lui era contorsionat/avea malformaţii/deformări, glasul fiind şi el afectat.Deşi arăta ca un un retardat psihic, avea o minte limpede. Zmbea foarte mult şi toţi îl plăceau. Apoi s-a înbolnăvit foarte rău (fusese dignosticat cu meningită) şi a fost spitalizat. În momentul în care i s-a spus Vlădicăi că starea lui era fără speranţă şi că s-ar putea să nu mai trăiască nici până mâine, s-a dus imediat la el şi s-a rugat pentru el mai mult timp. A doua zi, omul a fost externat spunându-i-se că este sănătos. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea.

* O Şcoală militară pentru băieţi, asemănătoare cu aceea pe care o absolvise Arhiepiscopul Ioan în tinereţe. Fondată re emigraţia rusă, corpul cadeţilor din Versailles a fost ultima instituţie rusească de acest tip.

Când Vlădica a sosit în Paris, a găsit o mare lipsă de locuinţe. Pentru a pune bazele unei biserici, au fost închiritae două garaje învecinate dintr-un rând de garaje aflate într-o curte. În interior au fost transformate într-o mică biserică. După câţiva ani, Vlădica a reuşit sp găsească o casă pe care a reuşit să o convertească într-o biserică-casă. (În prezent aceasta adăposteşte o copie fidelă a icoanei făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu din Kursk, cu o părticică din original.) Mie personal mi-a plăcut biserica garaj: era mică şi oarecum primitivă/rudimentară, dar oferea/avea/crea o atmosferă foarte rugătoare. Iubitul nostru Vlădica venea la noi şi slujea acolo. Era aşa de uşor să te rogi cu el! Oamenii găseau că dispoziţia lui pentru rugăciune era contagioasă. Mă duceam des pe la el pentru spovedanie. Ştia să te facă să mărturiseşti în aşa fel că iţi aminteai de păcate fără să-ţi dai seama, plecând de acolo bucuror şi împăcat cu tine însuţi, fericit că ai experiat o pocăinţă făcută din inimă. Domnul mi-a îngăduit, mie nevrednicului, să fac tot felul treburi prin biserică. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Şi deşi Vlădica nu mânca nimic în toată Săptămâna Patimilor, de Paşti era mai energic ca oricine altcineva, bucuros, strălucitor, astfel că toţi cei ce se rugau erau fără voia lor atraşi/mişcaţi să slujească cu el.

O doamnă (nu aparţinea de Biserica Diasporei) i-a spus prietenei ei că voia să meargă în biserica unde slujea Vlădica Ioan. Prietena ei nu a vrut să meargă, deoarece Vlădica Ioan nu era din dioceza ei. Dar încele din urmă a fost de acord să meargă, mergând chiar să se închine Crucii; cu toate acestea, nu a vrut să-i sărute mâna Vlădicăi. La sfârşitul slujbei, ambele doamne au venit în fţa Crucii. Cea care se împotrivise venirii, se „topise” sub puternica impresie pe care i-o lăsase slujba, iar acum se hotărâse să-i sărute mâna Vlădicăi. Vlădica a lăsat-o să sărute Crucea dar şi-a retras brusc mâna. Doamnei is-a tăiat respiraţia de mirare. Cum ar fi putut afla?!

În timpul uneia din slujbele Săptămânii Patimilor, înainte de a avea un citeţ permanent, cu citirile se ocupa un mirean. Se citea foarte mult, iar el se gândea că dacă va da două pagini deodată, Vlădica nu va observa. Stând în mijlocul bisericii, Vlădica, fără nici o carte, a făcut un semn de dezaprobare,4 după care a citit din memorie tot ceea ce sărise citeţul. Această lecţie i-a slujit omului pentru tot restul vieţii.

Odată, am primit vizita unui preot (în acea vreme nu avea un preot al nostru) şi a slujit o Priveghere de-toată-noaptea. Privegherea durase numai patruzeci şi cinci de minute. Ne-am scandalizat. Fusese omis atât de mult din slujbă, încât ne-am hotărât să ne plângem Vlădicăi, cu nădejdea că-l va pedepsi pe acel preot exact după regulamnetul bisericesc. Dar Vlădica nu a făcut decât să zâmbească şi să zică: „Deci aşa, nu e nici o cale de a vă mulţumi! Eu slujesc prea mult timp (În marea Sâmbătă. Slujbele începeau la 9 A.M., iar până la 4 P.M., nu ajungeam la Euharistie; după aceasta, Vlădica a scurtat slujba), iar celelalte slujbe erau prea scurte!” Ne-am simţit aşa de ruşinaţi că îl judecasem pe preot şi chiar pe Vlădica. A judeca pe cineva e un lucru grav, mai ales când e vorba de un cleric. Dar cu câtă bunătate/blândeţe şi smerenie ne-a dat Vlădica această lecţie!

E. G. Chertkov

ÎNTRU/PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU ŞI A TUTUROR SFINŢILOR

ÎMPREUNĂ CU UN MIC GRUP DE SURORI, ne-am petrecut patru ani ca refugiaţi în Amman, fugind din mănăstirea Gornesky în timpul războilui israelito-arab. Preasfinţitul Mitropolit Anastasie, anticipând/prezicând că vom pierde mănăstirea noastră de la Sfintele Locuri, intenţiona să ne trimită în Statele Unite împreună cu Arhiepiscopul Nicon, la

4 Literal: Tsk-tsk.

Mănăstirea Novo-Diveyevo. În acel moment, Arhiepiscopul Ioan era transferat către Europa, iar Mitropolitul Anastasie mi-a scris mie, care eram în Aman următoarele: „Vlădika Ioan se va duce în Europa. Iar eu vă las pe mâinile lui. El nu vă va părăsi.” Cu binecuvântarea Vlădicăi Ioan, în timp ce aşteptam o viză pentru Statele Unite, ne-am refugiat pentru doi ani în Mănăstirea Lesna din Fourqueux, aproape de Paris.

Prima întâlnire. Pentru a ne prezenta oficial Arhiepiscopului Ioan, a rebuit să mergem la Versailles. M-a însoţit Maica Flaviana de la Lesna, împreună cu bătrâna călugăriţă Agafina. Am fost avertizat că Vlădica Ioan ar putea fi destul de aspru/sever. Spre surprinderea tuturor, vlădica a fost deosebit de de primitor şi afectiv. Oferindu-ne nişte gustări, mi-a în ceaşcă turnat trei linguri pline cu zahăr. Cum s-ar zice, voia să ne „îndulcească” soarta, simţind ctă sărăcie, boli şi tristeţi am suferit ca refugiaţi, vreme de patru ani.

În Lesna, călugăriţele îl aşteptau pe Vlădica Ioan să sosească de la Versailles. Făceau pregătiri pentru slujbă, iar Stareţa Teodora i-a cerut Surorii nostre, Caterina, şefa/dirijoarea corului, să cânte la sfârşitul slujbei, în arabă, „Stăpân/Conducător apărător/biruitor” [engl. Champion Leader], care îi plăcea foarte mult. Sora Caterina a şovăit, de teamă ca nu cumvă să nu le placă celorlalte surori, dar s-a hotărât să se supănă Stareţei; în final a cântat-o alături de celelalte surori. Slujba se sfârşise şi toată lumea se duse să primească binecuvântare; ultima a fost Sora Caterina. Binecuvântând-o, Vlădica i-a spus: „Deci ai cntat-o până la urmă, şi ai cântat-o chiar bine!”

La o sărbătoare oarecare, toată lumea se pregătise să primească Sfânta Împărtăşanie, aşteptând totodată venirea Arhiepiscopului Ioan. Printre oaspeţii de la Paris era şi o fată de treisprezece ani, care refuzase să se pregătească pentru Împărtăşanie, deoarece îi era teamă să se ducă să se spovedanie la Stareţul Nicandru de la Valaam care, zicea ea, aveao privire aspră. Călugăriţele şi vizitatorii au ieşit să-l întâmpine/întâlnească pe Vlădica. Când fata a venit la Arhiepiscopul Ioan, el a binecuvântat-o, punându-şi mâna pe capul ei şi spunând: „Să te pregăteşti pentru Împărtăşanie!” Chiar aşa a şi făcut şi s-a bucurat.

O altă situaţie: Vlădica era la mănăstire. Se făceau pregătiri pentru slujba de seară. Cineva se duse să-l găsească pe Vlădica, dar nu dat de el nicăieri. Când în cele din urmă a apărut, am aflat că îndurerata Contesă Olga Kapnis ceruse sfintele rugăciuni ale Vlădicăi pentru o rudă tânără de-a ei, care se afla în spital cu o/din pricina unei depresiuni/e nervoase. Starea ei era aşa de critică încât nu i-au lăsat nici pe părinţii ei să o vadă. Vlădica se duse neîntârziat la spital, a insistat să o vadă pe fată, a petrecut o vreme cu ea şi s-a întors la slujbă. Spre marea surprindere a medicilor şi a familiei, fata şi-a revenit şi s-a întors la viaţa/o viaţă normală.

În timpul citirii catismei, Vlădica stătea întotdeauna cu cotul sprijinit de tetrapod, arătând pe jumătate treaz. La celălalt capăt al bisericii, Sora Xenia şoptea: „Noaptea nu doarme, iar acum aţipeşte/a aţipit.” Vlădica s-a întors imediat şi a privit-o în ochi. Era gata-gata să leşine pe jos.

Timpul trecea. Toate negocierile legate de vizele noastre pentru America rămăseseră fără succes. În acea vreme, Vlădica Ioan era Arhiepiscop de Brussels şi Europa de Vest, iar Anglia era tot sub jurisdicţia lui. La întoarcerea dintr-o călătorie în Anglia, s-a hotărât că acolo era locul potrivit pentru a ne stabili. Am primit imediat o viză şi un permis de muncă pentru Anglia. Cu ajutorul sfintelor lui rugăciuni şi a grijii sale părinteşti, a fost întemeiată acolo prima Mănăstire rusească din Londra, cu hramul Bunavestire. Luăndu-ne rămas bun de

la Mănăstirea Lesna, la momentul despărţirii de Vlădica Ioan, acesta ne-a spus: „Vă veţi duce într-un oral mare, dar să trăiţi ca şi cum a-ţi fi în sălbăticie.”

Dup multe greutăţi, a fost găsită o clădire potrivită cu camere de locuit. După ce a vizitat totul şi l-a cercetat, Vlădiva Ioan mi-a spus: „Surorile sunt de la Sfintele Locuri. Au nevoie de căldură. Ai grijă să se rezolve şi să aibă cât mai curând încălzire.” A fost instalată un sistem de încălzire centrală, dar a apărut un necaz nefericit: mecanicul a stricat robinetul de la boiler, drept pentru care, tot etajul unde era bucătăria şi cămara/magazia/toaleta a fost inundat cu apă fiartă. Vlădica a aflat despre aceasta la următoarea lui vizită; a cerut „Trebnicul” [Molitfelnicul] şi nişte agheasmă. A citit o rugăciune deasupra cuptorului, l-a stropit tot cu agheasmă şi s-a rugat îndelung în faţa boilerului şi a sistemului electric. A cerut apoi să atârnăm acolo o icoană a Maicii lui Dumnezeu, „Rugul cel Nears.” De atunci, mulţumită rugăciunilor Vlădicăi, totul merge bine.

Ori de câte ori vizita Anglia, Vlădica Ioan stătea cu noi la mănăstire. Nu se întindea niciodată pentru a dormi, ci mai mult se odihnea aşezat pe un scaun în biroul de lângă biserică. Noaptea îl auzeam cum adesea se ducea în biserică.

Ştiind că surorile fuseseră toate eleve la şcoala din Betania de la Sfintele Locuri, Vlădica ne-a dat binecuvântarea să lucrăm cu copiii – să predăm catehismul, limba rusă şi cântarea/muzica. Odată, pe când la şcoală se predau lecţii, Vlădica era la mănăstirea noastră. Printre elevii noştrii se numărau şi unii dinnte pritenii lor din Anglia. I-am prezentat pe copii, iar ei au venit pentru binecuvântare. Înconjurându-l pe Vlădica, nu mai voiau să plece. Vlădica Ioan nu era aşa de atrăgător la chip, dar chiar şi eterodocşii îi simţeau harul său [engl. spiritual grace]; pe când plecau, copiii englezi au spus. „Sunteţi fericţi să aveţi un astfel de Arhiepiscop!” Pentru rugăciunile Vlădicăi, se împlinesc acum treizeci şi şase ani de când lucrăm cu copiii.

După ce l-a vizitat pe administratorul/directorul bisericii, Contele Vladimir Kleinmichel, Vlădica a refuzat să un taxi, preferând să se întoarcă în oraş cu metroul. Administratorul/directorul l-a însoţit pe Vlădica până la staţie. Pe când pleca, vânzătorul de bilete l-a întrebat pe cine conducea. „Era arhiepiscopul nostru ortodox,” răspunse administratorul/directorul. „Eu sunt baptist,” spuse vânzătorul de bilete, „dar îmi dau seama că arhiepiscopul vostru este un sfânt.”

În timpul uneia din vizitele Vlădicăi în comunitatea noastră, am primit un telefon din Franţa, prin care eram anunţaţi că Arhimandritul Serghie murise. Vlădica porunci ca funeraliile să fie amânate, zicând că se va întoarce imediat în Franţa. Dimineaţă devreme, l-am văzut pe Vlădica plecând la staţie cu taxiul. Tânărul taximetrist, un englez, a întrebat dacă se poate ca să primească şi el o binecuvântare. Vlădica s-a întors şi l-a binecuvântat. Apoi, şoferul ne-a spus: „Ce arhiepiscop minunat, extraordinar; are o putere/tărie interioară cum mai rar ne e dat să vedem.”

În Londra locuia o familie rusă din China. Într-o noapte m-a sunat soţul, agitat la culme. „Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i vlădicăi Ioan că soţia mea, Olga, este în spital şi că este grav bolnavă. Tensiunea ei a crescut foarte mult, iar doctorii se tem atât pentru viţa ei cât şi pentru cea a copilului ei nenăscut.” Am sunat la Versailles, sperând să-l găsesc pe Vlădica acolo. A răspuns chiar el la telefon, a aflat toate detaliile, iar apoi mi-a spus/spunându-mi să nu-mi fac griji, că totul va fi fi bine, după care mi-a mulţumit pentru telefon. Prin sfintele lui rugăciuni, toate s-au sfârşit cu bine: s-a născut o fetiţă sănătoas, Ecaterina.

Un prieten al comunităţii noastre, Parascheva Dimitriu, zăcea bolnavă în comă/era în comă. La cererea noastră, Vlădica Ioan s-a dus să o vadă; s-a rugat şi a binecuvântat-o. În aceeaşi zi, s-a sculat sănătoasă, şi cu lacrimi în ochi, ne-a povestit cum a părsit-o boala deodată. Alţii mi-au spus că ori de câte ori îşi pune vlădica mâna pe capul unei persoane, acea pesoană simţea puterea harului, simţind o uşurare în suflet. Vlădica împlinea păoruncile Domnului cu o dragoste care se jertfea pe sine, iar Domnul îi răspundea la sfintele lui rugăciuni.

Era sărbătoarea Adormirii Maicii lui Dumnezeu, hramul catedralei din Londra. Când Vlădica s-a întors la mănăstire, am încins o dicuţie despre rânduiala slujbelor, iar el a menţionat, cu tristeţe în suflet, că în timpul Privegherii de la catedrală, nimeni nu cântase stihirile pe opt glasuri. Călugăriţele s-au oferit să le cânte chiar atunci şi acolo. Vlădica le-a ascultat cu faţa luminată. Slujea desea la noi, aducându-ne multă mângâiere. Iubea cântarea maicilor şi aprecia o cunoaştere a complexităţii slujbelor. Pentru sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Preasfintei Fecioare [engl. Protection of the Blessed Virgin], Vlădica ne-a trimis o felicitare, pe care am atârnat-o de /pus-o pe strană: „De ziua Sfântului Roamn Melodul, încununat de Domnul pentru meşteşugul compunerii şi interpretării cântărilor, îţi cer să transmiţi urările mele tuturor maicilor şi surorilor care lucrează cu sârguinţă pentru Biserică şi participă la slujbele bisericeşti cu cântarea/cântările lor. Domnul să le binecuvinteze cu mila Sa pentru râvna şi sârguinţa depuse pentru/întru slava Sfintei Biserici a lui Hristos. Cer binecuvântarea Domnului pentru voi, pentru toţi cei care slăvesc pe Domnul prin cântările lor şi pentru întreaga mănăstire.” [semnat] Arhiepiscopul Ioan.

Stareţa Elisabeta

CU VLĂDICA DE-ALUNGUL ANILOR/STRĂBĂTÂND ANII CU VLĂDICA

Shanghai, 1933-48În Shanghai, Vlădica Ioan îşi manifesta neîncetat grija şi atenţia pentru pentru fii săi

duhovniceşti pe care îi călăuzea. El era cel care conducea/se îngrijea în fiecare an de examenele de catehism de la toate şcolile şi orfelinatele din tot oraşul. Cerea ca toţi copiii să ştie negreşit/neapărat numele sfinţilor al căror nume îl poartă, relatare vieţii lor şi să se împărtăşească de ziua sfântului lor.

Praznicul anual al Sfântului patron al şcolii, ziua Sfinţilor Chiril şi Metodie, primii dascăli ai slavilor, a fost celebrată prin participarea copiilor la dumnezeiasca Liturghie de la catedrală. Corul era compus din cântăreţi tineri proveniţi de la diferite şcoli. După Liturghie s-a servit mâncare în curtea catedralei. Vlădica era şi el prezenet în mijlocul a sute de copii.

Am crescut şi am trăit în orfelinatul Sfânta Olga de la mănăstire, împreună cu Stareţa Ariadna, apoi am studiat la Liceul de fete S. E. Dieterix. Vlădica simţea că [la mănăstire] fetele trebuie să participe slujindu-i lui şi punându-i veşmintele în timpul slujbelor. De la vârsta de zece ani până la şaisprezece, am avut fericirea să fiu numită ca slujitoare pentru Vlădica.

Am frecventat câţiva ani şi Şcoala catolică Sfânta Sofia. Călugăriţele de acolo erau misionare care încercau să convertească copii la Roamano-catolicism, iar Vlădica s-a străduit din răsputeri să împiedice plecarea copiilor ortodocşi ruşi la acea şcoală. Obişnuia să vină la porţile şcolii, să ne întâlnească şi să ne binecuvinteze. Ne spunea cu asprime că nu trebuie să

purtăm acele uniforme sau să mergem la acea şcoală, că le-avem şi noi pe ale noastre, şcoli ruseşti.

Crăciunul a fost sărbătorit conform tradiţiei vechi ruseşti. Dup ă solemnă Priveghere la mănăstirea, noi, un grup de profesoare de la şcoală, sub conducerea uneia dintre maici, a mărşăluit/mers spre catedrală prin oraşul adormit, purtând O Stea de Crăciun aprinsă, spre slava lui Hristos şi pentru a-l felicita pe Vlădica la Praznic. Ne-a primit în locuinţa lui, strălucind de bucurie. După ce L-am slăvit pe Hristos, ne-am urcat pe rând la el pentru binecuvântare, primind fiecare câte un săculeţ/o pungă de cu dulciuri, care umpluseră nişte coşuri imense din chilia lui. Ca dar de Crăciiun, i-am dat ciorapi de lână, pe care îi croşetasem chiar noi. (Spre întristarea/dezamăgirea noastră, am văzut ulterior că aceiaşi ciorapi erau purtaţi de cerşetori de pe stradă.)

De la ferestrele etajului trei al clădirii mănăstireşti, unde se afla orfelinatul nostru, îl puteam vedea pe Vlădica mergând pe stradă pe o vreme rea cu ploaie torenţială, vara şi iarna, îndreptându-se către casa Sfântul Tihon din Zadonsk, locuinţa copiilor. Undeva pe acest drum, se afla „Casa milei” pentru oameni, şi un azil cu o biserică pentru femeile bătrâne; mai jos, se afla o închisoare. Ştiam că Vlădica vizita toate acele institute. Câteodată, în timp ce se întorcea pe cale, trecea să ne viziteze şi pe noi. La mănăstire, sosirea lui era anunţată printr-o veselă batere a clopotelor. Când era /Pe vreme rea, ud din cap până în picioare, purtând sandale pe piciorul gol, obişnuia să intre în biserica mănăstirii, să se închine în altar şi la toate icoanele făcătoare de minuni, iar apoi se urca pe scara din spate până la etajul trei, la copii din orfelinat. După ce cântam Eis polla eti Despota [Întru mulţi ani, Stăpâne], ne apropiam de Vlădica pentru binecuvântare. Ne întreba de numele noastre de sfinţi, ce scria în viaţa acelor sfinţi şi din ce Evanghelie se citea pericopa zilei. Voia să mai ştie dacă avea mâncare destulă. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când vremurile rau aspre iar mâncare se găsea mai greu, orfelinatul obţinea supă de la bufetul public. Vlădica era primul care gusta mâncarea, luând cu ligura direct din oală.

În ciuda stricteţii cu care ne trata, noi eram foarte atraşi de Vlădica, şi de câte ori îl vedeam mergând prin oraş, alergam spre el pentru a primi binecuvântarea sa. Noi, copiii, eram foarte fericiţi că petrecem atât de bine cu Vlădica.

America, 1962-1966În 1962, am salutat cu toată bucuria/cu veselie sosirea Vlădicăi Ioan în San Francisco. În

acea vreme eram deja căsători şi avea doi copii. Grija Vlădicăi pentru turma sa nu încetase. Se împotrivea căsătoriilor mixte, împotriva

schimbării numelor ruseşti cu cele străine, împotriva celebrării Crăciunului cu credincioşii altor credinţe. Autoritatea şi grija personală a Vlădicăi pentru creşterea copiilor în America, ne-a convins pe noi, părinţii că el este acela care ne poate călăuzi şi îndrepta. Obişnuia să ne spună: „Trăind într-o ţară liberă, trebuie să ne folosim în deosebi de libertatea religiei, şi să nu părăsim sau să schimbăm tradiţiile.” Influenţa lui nu a întârziat să-şi arate roadele, de pildă, în cererea copiilor ca Moş Crăciun (Moş Gerilă) să le aducă daruri pe 7 ianuarie [25 decembrie, Stil Vechi] şi nu pe 25 decembrie (cum este în calendarul civil).

Colaborarea noastră din vremea acelor ani grei din San Francisco cu Vlădica, a apropiat foarte mult familia noastră de el.

În ciuda încercărilor prin care trecea Vlădica, el continua, ca şi în Shanghai, să-i viziteze pe ruşii bolnavi şi pe handicapaţi şi să le dea Împărtăşania, la fel ca şi în Shanghai. Adesea trebuia să-l iau cu maşina pe Vlădica. Ca întotdeauna, Vlădica acorda aceeaşi atenţie copiilor, printre care se numărau şi copiii mei/incluzându-i pe ai noştrii. Fiul nostru de opt ani a învăţat să citească Ceaslovul stând după Litughie împreună cu Vlădica. Vorbea cu micuţa de trei ani, Musenka, o lăsa să sărute crucea ş îi dădea prescură; Zâmbind, asculta cuvinţelele ei, în timp ce administratorul, consilierii şi alţi membrii ai comunităţii îl aşteptau cu chestiuni bisericeşti presante/urgente...

Relaţia dintre Vlădica şi copii s-a evidenţiat şi atunci când Musya se afla în spital, pentru o operaţie de glandă. Micuţa nu putea să adoarmă atunci când se afla într-un anturaj nefamiliar, adeseaori începând să plângă. Asistentelor le era teamă să intre în salonul copiilor, deoarece începea şi mai tare să plângă. Dimineaţa, m-a sunat asistenta de la spital şi m-a întrebat: „Cine era acel om, îmbrăcat în negru şi cu barbă neagră, care a venit la Musya la 11: 00 P. M.? Când a intrat în cameră, noi am intrat în panică, crezând că micuţa va cădea în isterie şi va trezi şi ceilalţi copii. Spre surprinderea noastră,” adăugă ea, „când Musya l-a văzut, s-a oprit, a zâmbit şi a început să vorbească cu el. După ce a plecat, ea a adormit în pace.”

1964-1966. OregonNe-am întristat pentru transferul de serviciu al soţului meu în statul Oregon, din cauza

faptului că va trebui să-l părăsească pe Vlădica. Cu părere de rău, ne-a binecuvântat pe cale cu icoanele Sfinţilor Nicolae şi Serafim din Sarov, pe le-a luat de pe pereţii chiliei sale.

Vlădica a păstrat legătura cu noi chiar şi după ce ne-am mutat: ne scria scrisori, trimitea felicitări copiilor de ziua lor onomastică, ne mulţumea pentru că ne aduceam aminte de el atunci când primea mici pachete de la noi, semnându-şi scrisorile întotdeauna... „Cu dragoste, Arhiepiscop Ioan.” Câteodată, aflându-se pe drumul dintre Seatle şi San Francisco, mai zăbovea pe la noi. Era cu noi în Oregon împreună cu icoana făcătoare de minuni din Kursk.

Vlădica a fost la noi ultima dată la o oră târzie dintr-o seară; se afla în drum spre San Francisco, fiind însoţit de un preot şi un acolit/ajutor. Erau cu toţii istoviţi de călătorie, iar soţul meu încerca să-l convingă pe Vlădica să petreacă noaptea la noi, dar vlădica nu pierdea niciodată dumnezeiasca Liturghie şi Împărtăşania, vrând să călătorească prin noapte spre San Francisco. Cu toate acestea, în final, a fost de acord să rămână cu noi şi să slujească acolo, de dimineaţă, dumnezeiasca Liturghie. Întrega noastră familie urma să primească Împărtaşanie, deoarece Vlădica ne mărturisise pe fiecare dintre noi. Îmi spuse să citesc Evanghelia, în fiecare zi, câte zece minute. Ca o parte a pregătirii noastre pentru Sfânta Împărtăşanie, el ne dădu îndrumări duhovniceşti sfătuindu-ne să citim Acatistul Maicii Domnului şi întregul canon de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie.

Aceasta se întâpla pe 12 noiembrie 1965. Deşi era ultima dată când îl mai vedeam în viaţă pe Vlădica, noi, fii lui duhovniceşti, simţim că Vlădica este încă cu noi/şi acum cu noi.

Tatiana Kennedy Urusov

ÎMI AMINTESC CUM, în 1934, de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului la Templu, Vlădica Ioan a sosit în Shanghai venind din Iugoslavia. Aşteptasem de multă vreme. Atunci când, în 1933, ierarhul nostru din Shanghai, Arhiepiscopul Simon, a murit, conducătorul misiunii bisericeşti, Arhiepiscopul Victor, scrisese o cerere către Sinod pentru a ne trimite un

episcop nou. Răspunsul sinodului a fost acelă că ne vor trimite o persoană la fel de rugătoare precum fusese şi Vlădica Simon. Pentru acest nou ierarh a trebuit să aşteptăm mult timp. Ziua sosirii sale a fost un prilej de mare sărbătoare. Tot clerul, organizaţiile comunitare şi toţi şcolarii, s-au adunat la catedrală pentru a-l saluta pe Vlădica Ioan. După o scurtă moleben (rugăciune) a avut loc o recepţie. Îmi amintesc cum Vlădica, fiind la trapeză, a zâmbit când a văzut atât de mult zahăr: „Atât de mult zahăr?” „Da,” am răspuns noi. „În Iugoslavia,” zise el, „nu se găseşte; nu e de loc!”

Una din primele fapte bune pe ca Vlădica le-a făcut în Shanghai, a fost să înfiinţeze un orfelinat, adunând copiii de pe străzile oraşului. La început, a găsit doar patru copii, apoi s-au adunat mai mulţi. Un om bogat a donat o clădire destul de mare pentru un orfelinat. Cel mai mic dintre orfani avea patru ani. Vlădica era foarte afectiv cu copiii.

Vlădica Ioan slujea zilnic Liturghia, în tot cuprinsul anului. Îl asistau prin rotaţie diferiţi preoţi. Slujbele erau foarte lungi. Odată cu venirea lui, Vecernia se făcea împreună cu Pavecerniţa. În timpul Pavecerniţei, chiar de la începutul ei, se citea întotdeauna câte unul din canoanele sfinţilor. La şase dimineaţa era Miezonoptica, urmată de Utrenie şi Liturghie. Vlădica nu avea cine ştie ce/prea avea ureche muzicală, dat insista ca toate Vecerniile de rând să fie cântate, să fie cântate şi nu citite. La Vecernie şi Utrenie stătea împreună cu preoţii în strană. Era foarte sever cu preoţii. Polieleul era cântat întotdeauna integral (adică tot Psalmul). Multor oameni ne agreeau faptul că slubele erau atât de lungi.

În timpul Liturghiilor de fiecare zi, Vlădica era asistat de copiii de la orfelinat. Orfelinatul se afla la treizeci de minute de mers pe jos de la catedrală. Când ploua, copiii veneau la biserică desculţ, slujind desculţ. Vlădica Ioan slujea în sandale. Nu se întindea niciodată în pat pentrua dormi. Era foarte curat: în fiecare dimineaţă la ora patru, făcea o baie rece, chiar şi pe timp de iarnă.

Vlădica iubea în mod special zilele în care erau pomeniţi mucenicii. Dintr-un anumit motiv, nu pot uita faptul faptul că avea o dragoste deosebită Sf. Mucenic Trifon.

În 1938 Vlădica a plecat spre Iugoslavia pentru a participa la un Sinod pan-bisericesc [engl. all.church Council]. Înainte să plece, turma lui i-a încredinţat numeroase comunicări. La acest Sinod, Vlădica îndeplinea funcţia de secretar. Iar printre comunicări erau şi nişte plângeri împotriva lui, pe care el le-a citit cu voce tare şi cu un calm de caşi cum nici nu i-ar fi fost adresate.

După cel de-al doilea război mondial, mulţi emigranţi ruşi din Shanghai, incluzând şi preoţi, şi-au făcut paşapoarte sovietice. Conducătorul misiunii, Arhiepiscopul Victor, se număra printre cei care au făcut aceasta, la fel şi parohul [engl. senior rector] catedralei noastre, Protoprezbiterul Mihail Rogozhin. Noi, alături de Vlădica Ioan, nu am urmat acest exemplu. Îmi amintesc cum Vlădica a primit un anunţ de la consulatul sovietic conform căruia Arhiepiscopul Victor venea spre Shanghai. Vlădica Ioan a adunat laolaltă tot clerul, anunţându-i petoţi că nu-l va întâmpina pe Vlădica Victor. Noi am fost alături de el şi l-am susţinut şi aici.

Când Arhiepiscopul a sosit în Shanghai venind de la Peking, se îndrepta către catedrală însoţit de opt tineri consomoli; la catedrală, Părintele Mihail tocmai termina o moleben [rugăciune]. Noi urmăream cele ce se petreceau din clădirea bisericească de alături. A doua zi, a trebuie să-l întâlnesc pe Arhiepiscopul Victor. Ne-a numit „Ioaniţi.” „Da, şi şti de ce îl favorizăm pe Vlădica Ioan?” l-am întrebat eu. „ Dacă vrei să şţi, o să-ţi spun. Cine l-a adus pe Vlădica Ioan aici? Tu ni l-ai adus. După venirea Vlădicăi Ioan aici, tu însuţi ai venit aici de multe ori şi i-ai spus: ‚Vlădica Ioan, cu tot respectul, recunosc că aveţi nişte standarde de viaţă înalte şi că sunteţi un bun conducător. Continuaţi tot aşa. Şi dacă clerul nu vă va asculta, nu ezitaţi să-i pedepsiţi.’ Vlădica, n-ai spus dumneata aceste lucruri?” „Aşa eu, eu le-am spus,” A

admis Vlădic Victor. „Pentru aceasta îl ascultăm. Iar acum eşti împotriva Vlădicăi Ioan. Acum eşti un cetăţean sovietic, şi cu tine nu [mai] avem nici o legătură. Eu sunt chinez; clerul nostru rămâne alb, dar tu eşti soviet [roşu]. Fă cum îţi place...”

După evacuarea ruşilor din Shanghai, a plecat spre Filippine, trecând prin Hong Kong. Apoi a fost transferat în Belgia. În Shanghai, Ieromonahul Modest (mort ca stareţ la Locurile Sfinte) a fost un prieten de suflet cu cu Vlădica Ioan, iar în san francisco, Arhimandritul Mitrofan era foarte aproape de el.

Fiindcă Vlădica era ocupat de dimineaţă până seara, întârzia aproape întotdeauna la slujbe. Alerga cât era ziua de mare/toată ziulica, vizitând spitale şi locuinţe. Nu avea/Pierduse noţiunea timpului; nu purta nici măcar un ceas. Ţinea întotdeauna câte o cazanie/omilie în timpul Liturghiei, dar cu greu putea fi înţeles. Înainte de predică, toţi acoliţii/toate ajutoarele se deplasau către centrul bisericii pentru a-l asculta.

Vlădica Ioan iubea slujbele şi rănduiala lor. În fiecare joi, în Shanghai se ţineau întâlniri pastorale. Dacă cineva era absent, el cerea o explicaţie detaliată. La aceste întâlniri, cea mai mare parte a timpului era folosită pentru chestiuni legate de modul slujirii. Vlădica le punea întrebări preoţilor, asupra unor aspecte mai aparte a unora dintre slujbele care urmau să aibă loc, punându-le astfel la încercare cunoştinţele.

Vlădica Ioan era cu desăvâtşire neinteresat de mâncare. Oamenii îi pregăteau mâncare, dar nu aflau niciodată când o va mânca. Îi plăcea foarte mult ceaiul; nu consuma niciodată alcool.

Cu mine nu discuta niciodată decât chestiuni duhovniceşti, cele lumeşti nu-şi aveau locul. Atunci când, în San Francisco, dădeam de neplăceri legate de construirea catedralei, Vlădica nu-şi împărţea necazurile cu nimeni. În San Francisco, era foarte iubit de enoriaşi; el îi salvase pe toţi refugiaţii din Shanghai.

Protopresbiter Elias Wen

AMINTINDU-MI/POMENIND PE DE VLĂDICA IOAN

MULŢI OAMENI au auzit cum, atunci când a fost ales ca episcop, Vlădica era convins trebuie să fi fost o greşeală la mijloc. În drum spre adunarea sinodală care îl convocase, s-a întâlnit cu o cunoştinţă căreia i-a spus că se făcuse o greşeală nefericită, că un anume preot Ioan fusese ales pentru a fi episcop, şi că ei l-au confudat cu acela. La întoarcere, întânindu-se cu aceeaşi cunoştinţă, i-a spus acesteia că fusese mai rău decât se aşteptase, că de fapt el era acela care fusese ales pentru a fi episcop. Cunoştinţa era mama mea, răposata soră Maria (născută Dmitrievna Shatilova).

Încă din copilărie prietenă, mama mea era prietenă bună cu Arhiepiscopul Ioan. Îl cunoştea de când era student în Belgrad, dar şi când s-a făcut monah. A corespondat cu el, când a trebuit să plece în China, dar, din diferite motive, această corespondenţă a fost întreruptă.

Când eu aveam nouă ani, s-a ţinut un Sobor al Episcopilor Bisericii ruse din Diaspora iar arhiepiscopii urmau să slujească în biserica Sfântul Vladimir în orăşelul Casseville (în prezent Jackson), New Jersey. Noi locuiam în Vineland, cam la şaptezeci de mile depărtare. Mama mă trimise la această celebrare alături de preotul nostru paroh, mai ales pentru a primi o

binecuvântare de la Vlădica Ioan. Deoarece mama nu mai corespondase cu el de mulţi ani, el nu nimic de familia noastră.

„Dintre toţi acei ierarhi, cum îl voi recunoaşte pe Arhiepiscopul Ioan?” am întrebat. Cu umorul ei unic, mama mea îmi răspunse că acela care arată cel mai puţin ca un arhiepiscop este Vlădica Ioan. Mi-a mai spus că este puţin aplecat, şi că uneori poartă ghete fără ciorapi.

Ajungând eu la biserică, fără a vedea sau vorbi cu cineva, m-am dus direct la altar pentru a sluji. Deodată, Vlădica Ioan veni la mine şi mă conduse afară din altar (nu rostea niciodată cuvinte nefolositoare în altar). La strană, m-a salutat cu cuvintele: „Salut [engl. Hello], Styopa! Ce mai face mama ta, Marika? Ce fac fraţii tăi?” apoi, cu un zâmbet şi nişte ochi strălucitori, mă privi fix şi mă întrebă cum de l-am recunoscut. M-am simţit jenat, amintindu-mi de descrierea mamei mele, murmurând timid ceva. Numai la mulţi ani după aceea, când studiam la Seminarul Sfânta Treime, aflând despre darul vederii cu duhul, mi-a fost dat să înţeleg cât de minunat era – nu că eu îl recunoscusem, ci el mă recunoscuse pe mine, ma ştiut după nume, a ştiut cine eram şi ştia şi despre familia noastră.

Iată un alt episod interesant. Paul, fratele meu, deşi nu era în armată, în timpul războiului a trăit mai mulţi ani în Vietnam, unde îi căuta pe răniţi şi copiii orfani, cărora încerca să le găsească loc în spitale şi orfelinate. Acolo a cunoscut o vietnameză, Kim En, viitoarea lui soţie, care a lucrat cu el la ajutorarea acestor copii nefericiţi. Fratele meu i-a vorbit despre credinţa ortodoxă, despre Sfântul Serafim din Sarov şi alţi sfinţi. Într-o perioadă mai grea a vieţii ei, un bătrân, ca un stareţ, i-a apărut în vise, arătându-i ce să facă şi adresându-i cuvinte de mângâiere pentru perioada aceasta grea. I-am trimis o dată fratelui meu o casetă cu cântări monahale, nişte cărţi religioase şi reviste. Primind pachetul, fratele meu i-a arătat câte ceva din materialele primite, uitându-se pe ele, s-a oprit cu uimire asupra unei coperte a uneia din reviste: „Acesta e bătrânul care îmi apare în vise şi mă consolează.” Era binecuncutul fotograf al Vlădicăi Ioan mergând prin cimitirul Mănăstirii Novo-Diveyevo din Spring Valley. Ulterior, Kim a fost botezată în Biserica ortodoxă cu numele de Kira.

Un al treilea episod pe care vreau să-l relatez este următorul: În cadrul pregătirlor pentru celebrarea a o mie de ani de Botez al Rusiei, citeţul Vadim Scheglov a venit în dioceza noastră pentro o conferinţă. Soţia lui, Zoya, este pictor iconar/iconară/pictoriţă de icoane. Încă pe când trăia în Rusia lucrând ca restauratoare de icoane, a simţit cum de pe un raft al atelierului ei, dintr-o icoană a Maicii Domnului, venea o mireasmă bine-mirositoare. Era o icoană din Tikvin. După ce familia Scheglov s-a mutat în America, Zoya a avut un vis în care un tânăr monah care mergea printr-un cimitir, a îndemnat-o să picteze trei icoane ale Maicii Domnului. Tot el le-a dat şi numele acestora, dar Zoya nu şi-a amintit decât de una: Tikhvina, pe care a şi pictat-o. Când soţul ei, vadim, a venit la conferinţa noastră, i-am oferit găzduire în biserica noastră din Burlingame. În acord cu soţia lui, Vadim a dat/donat bisericii noastre această icoană Tikhvin ca un gest de mulţumire. Mai târziu, când Zoya a venit în San Francisco la celebrarea Millenium [- lui], văzu în mormânt fotografia care îl înfăţişa pe Vlădica Ioan mergând prin cimitir la Novo-Diveyevo. A rămas şocată/împietrită. „Acesta e cel care mi-a apărut într-un vis şi mi-a spus să pictez icoanele Maicii Domnului! Cine este?” Când i s-a spus că este Vlădica Ioan, a devenit încurcată/s-a tulburat, deoarece în visul ei, monahul se recomanda Mihail. Apoi a falat că numele de mirean al al Vlădicăi era Mihail. Fratele [de mănăstire, n. tr.] căruia ea i-a relatat aceste lucruri i-a spus că icoana Maicii Domnului din chilia lui era Tikhvin [-a]...!

VLĂDICA CUNOŞTEA FIREA SÂRBILOR

UN TÂNĂR SÂRB ers elev la seminarul ortodox din Paris. El se confrunta cu dilema: să se însoare sau să se facă monah? S-a dus la Versailles, unde în acea vreme locuia

Arhiepiscopul Ioan pe care l-a întrebat: „Să mă fac monah?” Vlădica Ioan trăise mult timp în Serbia, şi cunoştea foarte bine moravurile/comportamentul şi firea tinerilor sârbi. Ştia că pot fi încăpăţânaţi şi impulsivi/repeziţi, de aceea, i-a spus cu toată gura tânărului sârb: „Nu.”

Acest sârb devenise oricum monah. Când monahul a avut fericita ocazie să-l mai întâlnească pe Vlădica Ioan, de data aceasta în America, Vlădica l-a binecuvântat cu faţa luminată a unuia care îi ştie pe sârbi sub toate aspectele. Vlădica ştia că dacă îi spui unui sârb. „Da, trebuie să te faci monah,” el n-o va face...

CU VLĂDICA IOAN ÎN FRANŢA

ERAM MEMBRU al parohiei Bisericii ortodoxe ruse din Meudon, în afara Parisului, când Vlădica a sosit acolo. Ne-a uimit prin modul său de a citi gândurile oamenilor. La biserica noastră venise o femeie, care rămăsese recent văduvă. Se gândea să intre [să se stabilească, n. tr.] în casa unui bătrân voind să vorbească cu Vlădica despre ceva. Slujba se sfârşise, toată lumea s-a apropiat să sărute Crucea. Femeia a sărutat-o şi ea, dar a dispărut apoi în spatele bisericii, fără să-i spună nimic Vlădicăi. Vlădica îl întrebă pe prietenul ei: „Ce e în minetea acelei femei? Parcă voia să vorbească cu mine.”

În Mănăstirea Lesna din Fourqueux, Maica Flaviana îmi spus că nu mai plouase pe la ei de multă vreme, iar grădina de zarzavaturi se veştejea. Apoi a venit Vlădica; a zis o ectenie, a mers în procesiune prin jurul grădinii, după care a început să plouă.

D-na Petukhov, care îl cunoştea pe Vlădica Ioan din Shnaghai, mi-a spus că refugiaţii ruşi din China trăiau în corturi pe insula Tubabao. Într-o dimineaţă, Vlădica a mers pe la toate corturile şi le-a binecuvântat. În seara aceleiaşi zile, pe insulă s-a dezlănţuit un taifun, dar care i-a lăsat neatinşi/nevătămaţi.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica noastră rusă din Diaspora şi-a pierdut biserica din Paris. Ca urmare, în jurisdicţia noastră din acel oraş nu a mai rămas nici o biserică. Cea mai apropiată se afla în Meudan. La început, acolo a venit Episcopul Daniel, iar mai târziu, Vlădica Ioan. Vlădica Ioan a întemeiat temporar o biserică în Paris, dar el locuia în Meudon împreună cu Părintele Alexnadru Trubnikov, dar şi în Versailles, îar în Paris se ducea să săvârşească slujbele.

Biserica noastră, consacrată Tuturor Sfinţilor din Rusia, era alcătuită din două garaje. În interior, erea pictată îngrijit şi împodobită cu icoane. Aici slujea Vlădica Ioan. Marele Duce Vladimiri Kirilovici participa şi el la slujbele de aici.

Nu toată lumea îl iubea şi respecta pe Vlădica. Odată, în Meudon, Vlădica ieşi cu potirul din altar, iar în momentul rostirii formulei respective, o enoriaşă a spus ceva rău după care a leşinat imediat. Au scos-o afară şi au adus-o acasă. De atunci nu a mai spus niciodată nimic rău.

Altă dată, la o întâlnire a comunităţii de călugăriţe, am auzit pe o femeie ponegrindu-l pe Vlădica. Am protestat, dar, văzând că cuvintele mele nu aveau nici un efect, mi-am luat rămas bun şi am plecat. Ulterior am aflat că femeia, care fusese atât de critică faţă de Vlădica /potrivnică Vlădicăi, pe când se întorcea acasă de la întâlnire, şi-a rupt braţul atunci când cobora pe trotuar întro staţie de autobuz. A stat mai multe zile în spital. Braţul ei nu s-a mai vindecat cum trebuie/bine nicodată.

Soţul meu era taximetrist şi adesea îl ducea pe Vlădica de la Paris la Versailles şi de la Versailles la Paris. În aceste călătorii nu pornea niciodată aparatul de măsură, astfel că pierdea bani şi timp. Dar ce s-a întâmplat? Din prima zi de când l-a condus pe Vlădica, un pasager/client şi-a uitat în spate registru contabil, iar soţul meu s-a dus la adresa indicată în carte. S-a dovedit că cartea aparţinea unui proprietar de magazin care avea mare nevoie de ea.

S-a bucurat nespus de mult atunci când l-a văzut returnat, spunându-i vânzătorului său să-i dea o ladă cu portocale aleasă dintre cele mai bune. Iată cum călătoriile/cursele cu Vlădica au fost plătite cu un „bacşiş” gras. Într-o altă împrejurare, soţul meu a primit o cutie de ciocolate fine....

Maria Skachkovskaya

CRĂCIUN CU VLĂDICA

ACESTA A AVUT LOCîn 1963 sau ’64 când eu aveam treisprezece sau paisprezece ani. Eu eram cel mai bătrân dintre acoliţi/seniorul/şeful acoliţilor în biserica Tuturor Sfinţilor Rusiei din Burlingame şi, din pricina îndatoririlor mele de acolo, nu puteam decât arareori să particip la slujbele din San Francisco. Dar părinţii mei mi-au îngăduit să-l slujesc pe Vlădica Ioan de Crăciun, la Catedrala Veche. Mi-amintesc cât de împărătesc era împodobită catedrala, cu brazi imenşi, şi cu ce cinste, noi, acoliţii, îl înconjurampe Vlădica Ioan în timpul slujbei.

A doua zi, după festivităţiile de la orfelinatul Sfântul Tihon din Zadonsk, unde locuia Vlădica, am avut ocazia să mă duc cu el pentru a-i vizita pe bolnavii din cinci spitale. Eram patru inşi: Vlădica, şoferul, Paul Lukianov (actualmente Ieromonahul Petru) şi eu. Paul şi cu mine am încarcat maşina cu mai multe cadouri, şi am pornit la drum. Pe cale, Vlădica şi-a scos din desaga lui de catifea un Ceaslov jerpelit, publicat înainte de Revoluţie, şi ne-a cerut să citim Psalmii, care lucru l-am şi făcut.

Deoarece Vlădica îi vizita des pe bolnavi, personalul spitalului îl ştia foarte bine. În fiecare spital, Vlădica ştia unde să se ducă pentru a lua o listă a pacienţilor ortodocşi. Într-unul din spitale, Vlădica a intrat într-un birou, s-a dus la dulap, a deschis sertarul şi a luat o listă deja pregătită pentru el.

Cuvintele nu pot descrie feţele bolnavilor din/în momentul în care îl vedeau pe Vlădica. În fiecare camera în care intram, cântam troparul şi condacul Naşterii Domnului. Vlădica Ioan îl mângâia pe fiecare pacient şi îi dădea câte un cadou. Adesea, Vlădica era chemat de oameni de alte credinţe; nici ei nu rămâneau fără binecuvântarea lui. Chiar şi o rusoaică evreică i-a sărutat mâna Vlădicăi, cu lacrmi în ochi, după ce primise un cadou de la el... Cât era ziua de mare, Vlădica radia/strălucea de bucurie.

Citeţ Vladimir Krassovsky

VLĂDICA AVEA O MEMORIE INCREDIBILA

Doresc să vă împărtăşesc câteva dintre amintirile mele despre Sfântul şi incredibila sa memorie. Trebuie să fi fost prin 1952. Se ţine o întrunire a Sinodului Episcopilor într-o clădire din Vestul New York-ului, pe strada Şaptezeci şi şapte. M-am întâlnitcu Vlădica şi am vrut să fac cunoştinţă cu el/şi voiam să-l cunosc mai bine. De-alungul conversaţiei, Vlădica a întrebat dacă am avut o soră mai mică care murise din copilărie. „Da,” am răspuns. „Cum se de-ţi aminteşti?” Ştiam, bineînţeles că micuţa Natalia era cu un an mai mare ca mine: născută în 1905 pe 10 martie şi botezată pe 10 aprilie, a murit de meningită la o lună după aceea, pe 10 mai 1905. Vlădica îşi amintea chiar şi locul unde a fost îngropată: într-un mormânt de lângă catedrala fortăreţei Petru şi Pavel din Sanct Petersburg. De asemenea, în acel loc sunt îmnormântaţi tatăl meu, părinţii lui şi alte rude de-ale noastre. Biserica a fost contruită în formă de cruce. Micuţa Natusia sub o fereastră a absidei stângi (absida de nord?). Iar Vlădica ştia chiar şi acest lucru...

Într-o altă ocazie, ne-am întâlnit la intrarea sinodalilor de pe strada Nouăzeci şi trei din New York; Vlădica ieşea afară, în timp ce eu intram înăuntru. Vlădica mi-a spus că era comemorarea morţii fratelui meu Oleg. Eu uitasem cu desăvârşire. Iată ce memorie avea Vlădica!

Înălţimea sa, Prinţesa Vera Konstantinovna

ELOGIU ARHIEPISCOPULUI IOAN CU OCAZIA SLUJBEI PARASTASULUI

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

A EXISTAT DINTOTDEAUNA printre ruşi credinţa episcopii Bisericii ortodoxe mor „de trei ori” [engl. in threes] (desigur, în decursul unei anumite perioade de timp). Mi-am amintit de ea tocmai acum. Acum un an şi jumătate, la puţin timp după Sinodul Episcopilor Bisericii din Diaspora, a murit bătrânul Arhiepiscop Ştefan. Atunci, cu numai un an în urmă, Biserica orfană a Diasporei l-a însoţit cu rugăciuni „spre ţărâna pământului,” pe părintele ei duhovnicesc/spiritual şi primat pentru mulţi, vrednicul de veşnică pomenire/pururea pomenitul bătrân, Mitropolitul Anastasie. Iar acum, în final, al treilea nume.

Ieri, în timpul Privegherii-de-toată-noaptea, a venit un telefon urgen de la Episcopul Nectarie din California, prin care ni se aducea trista veste conform căreia unul din venerabilii ierarhi ai Bisericii noastre, vicar a al Ierarhului Prim al Bisericii noastre, arhipăstorul ascet, Arhiepiscopul Ioan, murise subit în Seattle, unde se dusese cu icoana făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului. Veste zdrobitoare.

Gândindu-mă acum la Vlădica Ioan, îmi vine în minte o întâmplare de acum mai bine de treizeci de ani, când răposatul meu tată, Episcopul Dimitri, cunoscând necazurile şi tristeţile ce-l aşteptau pe Fericitul Mitropolit Antonie, Ierarhul Prim al Bisericii Diasporei din Iugoslavia, l-a invitat pe acesta în Estul Îndepărtat, la harbin, unde viaţa bisericească începea să se îmbunătăţească/înflorească. „Te vei odihni aici, Vlădica,” scria Episcopul Dimitri. Mitropolitul Antonie răspunse astfel:

„Prietene, deja sunt foarte bătrân, sunt atât de slăbit încât nu mă pot gândi la vreo călătorie, decât la cea către cimitir.... Dar fiindcă nu-ţi pot fi de ajutor, îţi trimit – ca pe un adevărat suflet al meu sau inimă – pe Episcopul Ioan. Acest om mic, plăpând, care arată ca un copil, în care se petrece o minune de statornicie şi severitate, într-o vreme de încremenire spirituală generală”....Aşa l-a descris acest mare Avvă al său, pe încă tânărul şi de curând hirotonitul Vlădica Ioan. Iată cum arăta atunci Vlădica Ioan, şi aşa a şi rămas. Şi chiar şi în vremea noastră, înaintea ochilor noştrii, el a fost acelaşi exemplu de „minune de asceză statornică,” un exemplu suprem a unei stari duhovniceşti şi rugătoare.

Vlădica Ioan se ruga neîncetat; Vlădica Ioan se ruga peste tot. Ieromonahul Metodie, un tânăr ce se potrivea duhovniceşte într-o oarecare măsură cu Vlădica, pe bună dreptate observa/observa cu sensiblitate, aflându-se încă la Harbin: „Noi toţi ‚începem’ să ne rugăm, dar Vlădica Ioan nu avea nevoie să înceapă; el e în permanenţă într-o stare de rugăciune...” Indiferent de ce schimbări aveau loc în situaţia lui materială, în condiţiile de viaţă şi lucru ale Vlădicăi Ioan, rugăciunea şi dumnezeieştile slujbe aveau pentru el o importanţă covârşitoare. Nimic nu-l putea distrage de la acestea. Nimeni nu poate avea toate calităţile, nimeni nu poate fi deţinătorul tuturor. Fiecare dintre noi poate greşi – nimeni nue slobod de greşeală. Dar cei care intrau în legătură cu Vlădica Ioan – omul rugăciunii, arhipăstorul ce se îngrijeşte de suflete, gata în permanenţă să sară în ajutorul lor, cei care au experiat/simţit puterea rugăciunii lui, fie personal ori prin cei apropiaţi lor – aceşti oameni nu-l vor uita niciodată pe Vlădica,

purtând întotdeauna în inimile lor amintirea plină de recunoştinţă faţă de acea căldură şi lumină pe care el o împărtăşea.

Vlădica s-a dus – iar acea neîncetată rugăciune, cu care se învăpăia marele nostru rugător, rugându-se neobosit „de dragul nostru şi pentru toţi,” a fost întreruptă. Dar Biserica din Diaspora nu-l va uita. Sunt încredinţaţi că Vlădica Ioan va avea îndrăzneală şi va găsi milă la Înfricoşătorul Scaun al Domnului Slavei, şi acolo se va ruga pentru cei apropiaţi ai lui şi pentru turma sa, la fel cum se ruga când era pe pământ.... Iar datoria noastră, datoria unei iubiri recunoscătoare/pline de recunoştinţă, este să răspundem cu rugăciune la rugăciunile lui. Să ne rugăm pentru sufletul lui curat, ca Domnul să-l odihnească împreună cu sfinţii. Amin.

† Mitropolitul Filaret

POZĂ

II

Mărturii

Vlădica ajuta de multe ori– în multe feluri /pe multe căi