Henryk SienkiewiczCavalerii crucei

Traducerea: George B. RareşVolumul 1

Marele scriitor contimporan al Poloniei s'a născut în anul 1846 dintr'o familie de nobili în localitatea Wola Okrzefska. Îşi făcu studiile la liceul real din Varşovia, capitala robitei Polonii îngenunchiate subt jugul Moscovei, în acelaşi oraş de glorii şi măriri trecute, acolo unde se împerechiau amintiri sfinte rechemate din negura de vremi cu gemetele obiditului şi sfârtecatului popor polonez şi cu zângănitul lanţurilor în care îl încătuşase „matuşka Rossja". Sienckiewicz îşi făcuse studiile universitare călindu-şi sufletul pentru lupta cea mare ce avea s'o susţină ca apărător al patriei şi poporului său împotriva celor trei duşmani seculari: Rusia, Germania şi Austria, care deţineau fiecare câte o bună parte din sfântul patrimoniu naţional.

Activitatea marelui scriitor începe din 1872, adică la vârsta de 26 ani cu o nuvelă umoristică: „Nici un profet nu e bine văzut în ţara lui".

În 1876 începu să-şi publice impresiile de călătorie în Polska Gazetta şi în ordine succesivă nuvelele: Schiţe cu cărbune, Janko muzicantul, Pentru pâne, Paznicul farului, Hania, Bartek Învingătorul, etc.

Patriot polon, admirator fanatic al trecutului glorios al regilor poloni, cari au încrucişat spada cu turcii şi tătarii, cu suedejii, cu cazacii, cu românii şi cu ungurii, Sienckiewicz are viziunea marilor epopei polone şi atunci scrise CAVALERII CRUCEI (sau teutonici) pentru a ridica în slăvi epoca marelui rege Jagello,care a înfrânt în 1410 la Grünwald trufia şi puterea teutonă a călugărilor cruciaţi: scrie PRIN FOC ŞI SABIE care împreună cu POTOPUL şi BOER WOLODJOWSKI alcătuesc trilogia celei mai sbuciumate epoci din viaţa de stat a Poloniei neatârnate. Această trilogie începută la 1884 e sfârşită în 1888. Cel mai fin roman psihologic al său apare în anul 1894: FAMILIA POLANIEÇKI, după ce în 1892 apăruse romanul psihologic FĂRĂ CREDINŢĂ.

Culmea gloriei sale literare o atinge însă în QUO VADIS, care este una din cele mai bune lucrări în care se zugrăveşte epoca turbure a domniei lui Nero, pe timpul când creştinismul, exotic şi eteric, abia cuteza să se înfiripe, sa vieţuiască obscur, pentru a se consolida pentru viitor.

În acest roman, Sienckiewicz — ca şi Lewis Wallace în BEN HUR, — atinge înălţimi inaccesibile. Nimeni n-a putut evoca cu mai multă măestrie şi artă fără de seamăn figurile lui Neron, ale Apostolilor Petru şi Paul, ca şi ale tuturor celor botezaţi întru Cristos prin jertfă şi moarte; nimeni n'a zugrăvit mai puternic icoanele vremurilor şi de aceea QUO VADIS — ca şi, repet lucrul acesta, BEN HUR — rămân capo-d'opere neperitoare ce vor rămâne, atât cât omul, ori de unde ar fi el, va ceti...

SĂ'L URMĂM! este un mic roman ce apare şi este un fel de corolar al lui „Quo Vadis", cu alte laturi şi năzuinţe.

În româneşte scrierile lui Sienckiewicz au apărut aproape toate, cu excepţia doar a 3-4 romane, cari însă — pe cât ştiu — vor apare şi ele.

Prezenta lucrare apărând în a doua ediţie, este îmbunătăţită şi din punct de vedere tehnic, şi ca material, precum şi ca conţinut — lucru ce de altfel cetitorul român l-a găsit în totdeauna la cea mai simţită şi bine îngrijită cultură literară românească.

CARTEA ÎNTÂIACOPILUL - EROU

UN URIAŞ NEÎNFRICAT

CAPITOLUL I LA BOURUL GROZAV

La hanul la „Bourul grozav", proprietatea parohiei, nişte oameni ce stăteau la mese ascultau pe un oştean ce-şi povestia păţaniile.

Era un bărbat păros, în puterea vârstei, zdravăn legat trupeşte, uriaş ― de n-ar fi fost slab. Părul i se îngrămădia subt o reţea bătută cu mărgăritare; o cingătoare cu ţinte de aramă îi strângea trupul cu o făşie de piele; la coapsa lui se bălăbănia un junghier lung şi lat.

În faţa lui sta un tinerel cu chica bogată, cârlionţată şi cu privirea veselă, vădit lucru, tovarăşul sau scutelnicul său căci purta şi el haine de drumeţ. Restul societăţei se alcătuia din doui boerinaşi de prin împrejurimile Cracoviei şi trei târgoveţi cu scufiile roşii şi cu vârfurile căzând în jos. Hangiul având pe cap o scufă ascuţită, cu guleraş de horbotă încreţită, le turna în stăcane de lut un mied (vin polonez făcut cu miere şi fructe, cam în felul cidrului francez.) şi asculta cu mare curiozitate isprăvile lor.

Cu o şi mai mare curiozitate ascultau târgoveţii. În acest timp burghezia purta capul mai puţin plecat decât în ultimile veacuri ce urmară, şi nu era lucru rar să vezi prin cârciumi neguţători bând camaradereşte cu boerii. Aceştia din urmă îi căutau chiar: în chimirurile oamenilor ăstora de rând, banii erau mai din bielşug, şi bucuros răsunau pe tejghele bănuţii lor în cinstea oaspeţilor de seamă.

— Aşa dar, nobile cavaler, umblaşi prin multe ţări? spuse unul dintre negustori.

— Printre acei care se duc acum din toate colţurile lumei la Cracovia, puţini sunt care să fi călătorit atât.

— Şi vin mulţi, urmă târgoveţul. Vor fi jocuri şi serbări militare, cum nu s'au mai văzut încă niciodată.

— Cumetre Gamroth, nu întrerupe pe cavaler, spuse un alt negustor.― Mă feresc să nu'l întrerup, cumetre Eyertreter. Dar cred că lesne va fi să

aflu ceea ce se povesteşte, căci de sigur şi el se duce la Cracovia. Ba mai mult, avem răgazul: căci nu se poate gândi cineva să ajungă în astă seară în oraş, căci porţile vor fi închise.

— Pentru o vorbă ce ţi se spune, răspunzi cu alte douăzeci. Îmbătrâneşti cumetre Gamroth!

Dar oşteanul întrerupând sfada, zise:—Fireşte, mă voiu opri la Cracovia: am auzit vorbindu- se despre luptele cu

lancea, de-acălare, şi aş avea plăcerea să'mi încerc puterile la câmp închis. Tot aşa şi nepotul meu, aci de faţă. Aşa tânăr şi imberb cum îl vedeţi, a şi văzut rostogolindu-se la pământ nu numai o platoşă.

Sub privirea ce i-o aruncară comesenii, tânărul zâmbi cu voioşie, îşi apucă cu ambele mâni lungul său păr şi'l dete după urechi, apoi duse la gură un stăcan cu mied. Bătrânul ostaş adăugă:

― De altfel, ne plăcu să ne înapoiem, tare suntem îngrijaţi că nu ştim unde să ne ducem.

— Totuşi sunteţi de fel de undeva? Spuse unul dintre boernaşi.― Mă numesc Matei de Bogdania, şi acest copil — fiu al fratelui meu — se

numeşte Zysko. Herbul (herb este armăria, semnul nobleţei sau al familiilor

princiare blazon sau ecuson) nostru este „O potcoavă" deviza noastră: „Loveşte vârtos"!

— Unde se află Bogdania voastră?— Domnule şi frate, întrebaţi-mă mai curând unde a fost, căci nu mai există.

În timpul războiului între Grzymali şi Nalenti, Bogdania noastră fu arsă şi toată regiunea despopulată. Am reclădit-o împreună cu fratele meu; dar după foc veni apa, care luă totul. Apoi fratele meu muri şi rămăsei singur cu acest orfan. Aflai atunci că Ioan de Olesniţa recrută luptători în Polonia. Dădui moşia noastră în arendă vrednicului abate Jehan de Tulcza, ruda noastră, şi cu banii ce mi'i dete, cumpărai o armură, cai, pe scurt spus, tot ce trebue pentru războiu. Şi, hop! la drum pentru a-l întâlni pe Jehan de Olesnita.

— Cu copilul?― Deşi era abia de doisprezece ani, nu mai era un copil. Înşfăcă o arbaletă,

sprijinia de pământ capătul lănciei, îşi proptia mănunchiul de burtă, şi când făcea vreo câteva învârtituri de manivelă, arma era încordată atât de puternic, cum n'am văzut-o la nici un ostaş englez din Wilno.

— Drace!... Şi prilejurile de a da lovituri nu ne-au lipsit.— Era pe timpul când prinţul Witold apăra interesele Litvaniei sale natale

împotriva Cavalerilor Cruciaţi. În toţi anii ei îşi tot îndreptau luptele lor spre Wilno, în fruntea unor trupe diferite: germani, francezi, cehi, elveţieni, burgunzi, de tot neamul. Prăpădiau pădurile, ridicau castele întărite; şi copleşiră atât de îngrozitor Litvania, încât toţi locuitorii ei se gândiau să pribegească în cine ştie ce ţară, chiar de ar fi fost la capătul pământului, de ar fi fost între fiii lui Belial, nu mai să fi fost departe de germani. Fără Mikolai de Moskorzow, fără Jehan de Olesniţa şi, zău aşa! fără noi, Wilno n'ar mai fi de cât o amintire.

— Stim că n'aţi predat fortăreaţa.— Litvanii, fireşte, sunt voinici; dar în câmpia netedă ei nu pot înfrânge pe

Cruciaţi. Prin meleaguri morciloase e altăceva.— Germanii, ăştia sunt luptători aprigi! exclamară târgoveţii.— Un zid, nu alta. În armurile lor de fer se tin strânşi unii lângă alţii şi numai

doar prin ascuţişurile căştilor se zăriau ochii acestor fraţi ai cânilor. De câte ori nu se fărâmiţară litvanienii de dânsii! Şi nu-s decât germani pe acolo! Gradele se recrutează din toate noroadele pământului. Şi sunt valorosi! Ades câte unul dintre aceşti cavaleri, înainte de a se fi încins bătălia, îsi apleacă lancea şi se năpusteşte singur asupra oştirei protivnice ca un uliu asupra unui stol de păsărele.

— Iisuse! se minună Gamroth. Şi care sunt cei mai periculoşi?― Asta atârnă. Cu o lovitură de săgeată un englez străpunge o chiurasă, ori

atinge un păun la o sută de paşi Cu tesla în mână un ceh este înspăimântător. Mai bine decât oricine germanul fâlfâie sabia cu amândouă mânile. Elveţianul strică un coif cu o lovitură de umblaciu. Dar marii luptători vin din Franţa. Aceştia se bat de-acălare ori pe jos, tot una li'i, şi'ti rostesc vorbe eroice pe cari de altcum nu le înţelege nimeni — această naţiune, un norod de oameni evlavioşi totuşi, se foloseşte de un graiu care-ţi sună în auz ca un sgomot de talere de cositor ce s'ar isbi unele de altele. Acum de curând ni-au imputat — germanii ne tălmăciau cu-vintele lor — că facem legământ cu păgânii şi sarasimii împotriva crucei, şi se oferiau să-şi susţină păsurile cu viu graiu: patru din ei şi patru dintre ai noştri se vor supune deci judecatei lui Dumnezeu şi la curtea lui Venceslas, regele Romanilor şi al Boemiei îşi vor încerca norocul.

Boerinaşii şi negustorii îşi întinseră gâturile pe deasupra oalelor cu vin spre Matei de Bogdania, care bău o sorbitură şi continuă:

— Ochii vor avea ce vedea şi urechile ce auzi, căci v'am spus, de aţi fi cu piciorul pe grumazul unui francez, el încă ar revărsa odată cu sângele lui, vorbe sforăitoare. Vorbăria lor va fi victorioasă, dar nu sabia lor. Să ne ajute Dumnezeu şi prea sfanta-Cruce!

Şi sfântul Stanislav de asemeni! complectă unul dintre boerinaşi,. Uite! ai preamărit pe cavalerii cruciaţi; ai spus că ei au zdrobit lesne Litvania. Dar cu voi li-a fost oare sarcina mult mai grea? Preamăriţi pe ai noştri!...

Matei nu era un lăudăros.— Acei dintre ei, răspunse el cu modestie, cari erau de curând sosiţi din ţări

îndepărtate, ne atacau cu o înflăcărare, care întrebuinţată, se potolia grabnic. Imputările nedrepte cu cari eram copleşiţi, întru ce priveşte legăturile noastre cu sarasinii, exaltau curajul nostru. Sunt nedrepte, spun din nou, căci Măriile Lor regele Poloniei, Ladislav Iagellon şi regina, au botezat Litvania şi acum toţi mărturisesc acolo întru Domnul nostru Iisus Cristos. Ce-i dreptul, unii tot mai cred încă cu stângăcie: aşa că graţiosul nostru suveran oferi o lumânare diavolului, care fu doborît în catedrala din Ploçk, şi preoţii fură nevoiţi a'i arăta ca lucrul acesta nu era potrivit. Cu atât mai vârtos faţă de oamenii din popor! Şi într'adevăr, nu numai unul îşi spuse: „Prinţul mi-a poruncit să mă botez, m'am botezat — el porunceşte să mă închin lui Cristos, ei bine! mă închin lui; — dar dece aş lipsi pe vechii noştri diavoli păgâni de fărămiturile brânzei mele, de o ciosvârtă de friptură, ori de spuma berei mele? Dacă ei sunt nemulţumiţi, îmi vor plesni caii, viţeii mei vor căpăta râie, vacile îmi vor da sânge în loc de lapte, şi chiar semănăturile mele vor putrezi nestrânse..." Dar am auzit spunându-se că regele va răsplăti cu mărinimie pe aceia ce se înapoiază din Litvania. Dumneata, care eşti de aci, poţi să'mi spui dacă este adevărat?

— Mărinimia regelui este cunoscută, răspunse unul dintre boerinaşi, dar e greu de răsbit până la dânsul. Cracovia mişună de musafiri veniţi din toate părţile pentru naşterea reginei şi pentru botez: regele Ungariei şi regele Boermei vor fi şi ei acolo, şi o mulţi de boeri şi luptători, cari toţi nădăjduesc că nu se vor înapoia cu mânile curate; se anunţă chiar ca apropiată sosirea papei Bonifaciu, îngrijat să capete ajutorul suveranului nostru împotriva concurentului său din Avignon

Mulţumită pradei cucerite şi mărinimiei prinţului Witold nu sunt în sărăcie, dar în amurgul vieţei aş fi fericit să am un colţişor pentru bătrâneţele mele.

— Regele a primit prieteneşte pe cei ce s'au înapoiat din Litvania sub conducerea lui Jehan de Olesniţa.

— ...Pe când eu continuam să mă lupt. Căci, trebuie să afli că înţelegerea dintre regele şi prinţul Witold a fost nenorocită pentru Cruciaţi. Fură învinşi. Marelelor maestru Konrad asedie Wilno şi suferi o sângeroasă înfrângere. Puţin după aceea, reîncepurăm războiul împotriva lui Ulrich de Jungingen, fratele marelui maestru. El fugi, şi apoi domni pacea. Un sfânt călugăr, care umbla cu picioarele goale pe fer înroşit, a proorocit că niciodată Wilno nu va revedea subt zidurile sale ungerman înarmat. Cui se datoreste asta?

Spunând acestea Matei îşi întindea pe masă mânile lui nespus de mari.Pe ferestrele a cărora ţiplă de băşică de porc fusese ridicată, căci noaptea

se vestia caldă, se auziau nechezături, cântece. Ceata de băutori se mira, dat fiind că

era de mult pe cer. Cârciumarul ieşi să se informeze şi mai înainte ca muşterii săi să-şi fi golit ultimele ulcele, el se înapoie vestind:

― Curtea unui print se indreaptă spre han! O clipă după aceea un tânăr paj se ivi în deschizătura uşei. Se opri, aruncă o

privire spre privitori, apoi zărind pe stăpânul localului, spuse:― Curăţaţi mesele şi aprindeţi lumânările. Ducesa se va opri aci, să se

odihnească.Hangiul chiemă servitorii şi băutorii se priviră uimiţi― Ducesa Ana Danuta, spuse unul dintre târgoveţi, dar e o fata de a lui

Kieyst. Este nevasta lui Ianus, ducele Mazoviei. A sosit dela Cracovia acum cincispre-zece zile; vine dela Zator, unde a făcut o vizită ducelui

Bătrâne Gamroth, spuse al doilea târgoveţ, e pentru noi o tovărăşie prea înaltă. Haidem în grajd: vom dormi pe fân.

CAPITOLUL IIDANUSIA

Toată numai zâmbet şi în prima maturitate a vârstei sale, intră ducesa; de desubtul fâlfâitoarei mantale roşii, o haină verde strânsă pe trup îi îmbrăţişa deplinătatea formelor; şi asigurată de ieşitura şoldurilor, o cingătoare de aur aluneca pe liniile basinului pentru a se încopci foarte jos, într'o uriaşă agrafă. Veniau apoi domnişoarele de onoare, cele mai tinere împodobite pe cap cu trandafiri şi liliac, cu alăuta în mână, sau purtând maldăre de flori. Sala se umplea iarăşi, în urma lor apărură curteni, paji, doui muzicanţi. Toţi intrau cu pas vioiu, grăind tare, îmbătaţi parcă de frumuseţea acestei nopţi cu lună.

― Mărire Domnului nostru liisus Cristos! spuse ducesa oprindu-se în mijlocul salei.

― În vecii vecilor, amin― Unde este hangiul?Omul înainta şi'şi puse un genunchiu în pământ. ― Ne vom opri aci să ne odihnim şi să ne întremăm puterile reluă ea. Dar

grăbeşte; mi-i foame. Târgoveţii ieşiră numai decât. Matei de Bogdania, Zysko şi ceilalţi doui

boerinaşi se pregătiau să'i urmeze. Dar ea uitându-se la costumele lor, le spuse: — Sunteti nobili, rămâneţi. De unde veniţi? Ei îşi spuseră numele, herburile...

Aflând că Matei venia din Litvania, ea bătu din palme:— Minunat. Vorbiti-ne deci despre Wilno, despre fratele meu şi de cumnată-

mea. Veni-va Witold cu prilejul naşterei şi pentru botez?— O va putea face? încă n'o ştie nici el! Aşa că, pentru orice întâmplare, şi ca

ş'o ia înainte, a trimis reginei un leagăn de argint pe care l'am escortat.― Tot de argint? Şi'i aci? Tare aş vrea să-l văd.― Tot de argint. Dar a şi fost dus la Cracovia.― Şi ce căutaţi la Tyenieç?Să încredinţăm rudei noastre stareful mânăstirei, ceeace am cucerit cu armele

şi ceeace ni-a dăruit marea dărnicie a prinţului.— Atunci Dumnezeu v'a ocrotit? Dar spuneţi-mi, pentru ce nu'i sigur că va veni

fratele meu...― Pregateşte o expediţie împotriva tătarilor. ― O ştiu... Veţi lua parte şi voi la ea?De cinci ani trăesc îmbrăcat cu armura, răspunse Matei, arătând dunga

chiurasei pe tunica lui de piele de piele de cerb; dar numai să am răgazul să mă odihnesc un puţin, voiu pleca, şi nu numai eu ci şi nepotul meu Zysko.

Convorbirea fu întreruptă de sosirea unui călugăr dela mănăstirea învecinată; după smeritele mătanii, ei spuse cât de mâhnită era comunitatea lor, că n'a fost aleasă să adăpostească pe ilustra călătoare, dar încă mai era timp...

— Cum mi-ar fi fost îngăduit, spuse ducesa râzând să trezesc din somn nişte sfinţi la o oră atât de târzie? De altmintrelea am dormit toată ziua, — era aşa de cald! — şi tovarăşii mei vor preferi somnului, cântecele şi dansul. În zori de ziuă, înainte de a porni la drum pentru Cracovia, vom merge la biserică.

— O leturghie se va sluji pentru Alteţa Voastră. În aşteptare fie-ne îngăduit să vă oferim câteva urcioare de vin.

— Vă voiu fi recunoscătoare, spuse ducesa.Călugărul plecă, ea strigă:

— Ei! Danusia! Danusia! farmecă-ne cu acelaş cântec ce ni l'ai cântat la Zator.Curtenii aşezară o bancă, unde numai decât se urcă o fetiţă, care cu alăuta în

mână, se aşeză drept mijloc, în timp ce doui muzicanţi se aşezau la capete. Ea avea

o rochie albastră şi pantofi roşii cu vârf ascuţit, răsucit în sus, părul îi învăluia umerii ca o îndoită mantie şi faţa ei strălucia subt o cunună de flori. Fără îndoială acesta nu'i era debutul, căci nu arăta nici o turburare.

— Haide, Danusio! haide! strigau domnişoarele de onoare.Ea'şi umflă gura ca o pasere ce vrea să ciripească, închise pe jumătate ochii, şi

cu vocea ei argintie începu:„De ce n'am oare repezi aripioare ?

„De rândunică sau de sălbatec porumbel ?„În Silezia tocmai iubirea mă chiamă.„Şi acolo întâlni-voiu al meu cavaler.

Muzicanţii îşi primblară grabnic degetele pe alăute şi din harfe răsunară câte-va acorduri, iar fetita reîncepu:

„Deasupra unui stufiş din Silezia„Cu gâtu 'ntins pe craca cea mai naltă

„Ciripi-voiu: „Au sunt frumoasă ?„Spune'mi, iubitule, mă orei ?

Şi coardele iarăşi hăuliră.Tânărul Zzsko de Bogdania deprins din copilărie cu haina privelişte a

răsboiului, se minuna. Lovi cu cotul pe un mazovian, vecinul său, şi'l întrebă:— Cine'i fetita asta?― Favorita prinţesei şi bucuria curţei: toată lumea o iubeşte pentru cântul şi

frurnuse ei.— Cine'i cavalerul ei?― La ce mi te gândeşti?... Este o copilă încă.Dar Danusia se apucase iar să cânte. Zysko o privia cu coada ochiului, se uita

la mica ei bărbie, la capul ei pe care îl înălţa, ca pentru a da vânt notelor, ochii aproape închişi, cu toată făptura scăldată de îndoita lumină a opaiţelor şi a lumei şi băiatul se extazia. Cu toate acestea lovi cu cotul un curtean.

― Şi cum o cheamă?― N-ai auzit?... Danusia. Este fiica vestitului conte Jurand de Spychow. Când

ne atacară germanii, prin viclenie şi trădare, în deplinătatea păcei, la Zlotorya, nevastă-sa ― mama Danusiei ― muri de spaima.

― Erai pe acolo, pane (pan, pania, denumire dată nobililor poloni, şi numai lor, în înţelesul de „domnule” mai potrivit însă ca românescul „cucoane”)? Ti-am uitat numele, iartă-mă.

― Sunt Mikolai de Dlugolas, şi sunt poreclit toporul... Da, eram acolo. Un german ― îl văd încă cu burgundeza lui cu penet de păun, cum agaţă pe nobila doamnă în oblâncul şelei. Ea păli; inima i se urcă la gură, se înăbuşi. În acea împrejurare m'au rănit cu o lovitură de paloş, al căreia semn îl port pe frunte... Danusia fu luată şi crescută de ducesa. Tatăl ei veni ades s'o vadă. Dar nu se uită niciodată la dânsa, fără ca ochii să i se posomorească: copila îi reaminteşte pe mamă. Şi pleacă iarăşi întru căutarea unui prilej de răzbunare, pentru că a iubit'o pe nevastă-sa cum nu s'a iubit niciodată în Mazovia: de aceea a şi ucis în cinstea ei mulţi teutoni.

Zysko ascultase această povestire cu ochii scânteitori. Domni o clipă tăcere. Tânărul se uită iarăşi la Danusia. Apoi spuse:

— Şi ziceţi că nu are cavaler?Dar nu'i auzi răspunsul: Darausia sfârşindu-şi cântarea, unul dintre muzicanţi,

un vlăjgan voinic, se sculase fără veste; banca se clătină, tinerica îşi pierdu echi-librul; dar Zysko dintr'o săritură fu lângă ea şi o prinse în braţele lui.

Ducesa, care dintru'ntâi dete un ţipăt de groază, se înveseli:— Uite un cavaler pentru Danusia! toate laudele mele drăguţule senior... Dar

redă-ne pe cântăreaţa noastră.— A apucat'o cu semeţie! spuneau curtenii.

Zysko se îndreptă spre prinţesă, strângând la pieptu'i pe râzătoarea Danusie, care cu o mână îl ţinea de gât şi cu cealaltă îşi înălţa alăuta. El puse jos dulcea-i povară, îngenunchie, înalţă capul şi înfrumuseţat de bărbăţie declară:

― Facă-se după dorinţa voastră, Înălţime prea graţioasă E timpul ca această tinerică să'şi aibă cavalerul ei şi eu să-mi am zâna mea. Cu ingăduirea voastră, pe ea o alesei. Până la moarte şi prin toate împrejurările, îi voiu păstra credinţă.

― Danusio, întrebă ducesa, vrei să'ţi ai cavalerul tău?Bălaia Danusie sări de gâtul ocrotitoarei sale şi — ca şi cum i-ar fi făgăduit o

jucărie păstrată de obiceiu petrecerilor celor mari — ea strigă bucuroasă: — Vreau! vreau! vreau!Ducesa râdea cu lacrimi şi cu ea împreună toată curtea; apoi scăpată de

îmbrăţişarea Danusiei, spuse lui Zysko:― Haide, formulează'ţi dorinţele.― Ajuns la Cracovia, rosti el, voiu agăţa scutul meu de zidul hanului, alăturea

de o placă pe care un scriitor va scri frumos, că domnişoara Danusia, fiica lui Jurand, este frumoasă şi virtuoasă mai presus de toate fetele tinere din toate regatele universului. Şi cine va cuteza să protesteze, cu acela voiu lupta până la moarte, dacă n'o vrea cumva să devină omul meu devotat.

― Se vede că sunteţi în curent cu obiceiurile cavalereşti. Şi apoi?― Şi apoi, aflând dela pan Mikolai de Dlugolas, că mama domnişoarei a murit

din pricina unui teuton cu penet de păun, fac jurământul că voiu jumuli trei căpăţini nemţeşti şi voiu depune la picioarele zânei mele trei peneturi.

Acest jurământ îndrăzneţ o făcu pe ducesă serioasă. ― Au nu în chip de joc vorbeşti aşa?― Dumnezeu şi sfânta cruce să mă audă! şi de altmintrelea mă voiu îndatora

în fata unui preot la biserică.― E frumos să te lupţi împotriva duşmanului neamului nostru, dar tremur

pentru dumneata: eşti atât de tânăr şi alergi la moarte.Atunci fu văzut înaintând Matei de Bogdania, care până în acea clipă, închis în

demnitatea lui de om din vremi străbune, nu făcuse altceva decât să ridice din umeri la auzul acestor cuvinte curtenitoare:

― Alunge, Înălţimea-Voastră, orice teamă. Fireşte suntem primejduiţi toţi să pierim în bătălie; dar însfârşit cele ostăşeşti sunt cunoscute, obişnuite, acestui tine-rel: s'a luptat călare şi pe jos, cu lancea şi cu alebarda, cu spada ascuţită şi cu junghiul, cu şi fără armură. Şi fiindcă se supune acestui nou obiceiu de a se închina serviciului unei doamne, cel puţin n'o să-l învinuesc, eu unul, că a făgăduit damei sale peneturi de păun. Să continue deci a măcelări pe teutoni

— Drace! rosti Ana, şi adresându-se fetiţei îi spuse: Vino de te pune în locul meu, căci iată-te o personalitate. Şi fereşte-te, să nu râzi, râsul ar fi nelalocul lui.

Danusia se urcă în jâlţul cel nalt al stăpânei safe şi se trudia să'şi ia o mutră serioasă, dar delicaţii ei ochi albaştri zâmbiau lui Zysko mereu îngenunchiat, şi nu se putu stăpâni să nu-şi mişte cu voioşie micuţele'i picioruşe.

— Dă-i mănuşile tale, spuse ducesa.Danusia îşi scoase mănuşile, Zysko le primi cu evlavie şi ducându-le la buze,

spuse: — Le voi pune la podoaba de deasupra coiful, şi vai de acela care ar încerca să le atingă!

Sărută mânile Danusiei, îi sărută picioarele, şi se sculă. Atunci toată seriozitatea îl părăsi; strălucia de veselie, gândindu-se că putea fi luat însfârşit drept un bărbat şi mişcând mănuşile Danusiei, exclamă:

Veniţi voi, fraţi ai cânilor, cu peneturile voastre de păun! veniţi numai!În această clipă intră călugărul care mai oferise bunele servicii ale mânăstirei;

cu el intrară alte două feţe bisericeşti, apoi în urma lor servitori aducând urcioare grele de vin şi cozonaci. Fu un schimb de politeţi ce se sfârşiră cu făgăduiala Anei, că va veni la mănăstire să ia masa împreună cu întreaga ei curte, sporită ocazional

cu Matei de Bogdania şi alţi boieri. În acest timp Zysko dispăruse, spre a îmbrăca un costum ce făcu cinste alesei lui. Îmbrăcându-se de zor, îmbrăcă o tunică împodobită cu mărgăritare şi o vestă de mătasă brodată cu desemnuri, o cingătoare aurită de care se incopcia o spadă uşoară, cu mâner încrustat cu argint şi fildeş, strângea la coapse acest dichis luxuos, pradă dela un tânăr luptător cârlionţat, înrolat în oastea cavalerilor cruciaţi. Apoi îmbrăcase nişte pantaloni scurţi, longitudinal vărgaţi cu verde şi roşu la piciorul drept, cu vioriu şi galben la cel stâng, încălţă ghete purpurii, cu vârful lung, şi veni în sală.

Danusia sbură spre tânăr, dar insfiafă sau orbită, se opri scurt, cu ochii plecaţi în jos şi roşind. Toţi se grăbeau să-l vadă mai bine, şi nu numai unei singure mazoviene îi păru rău că nu fusese aleasa lui. Zysko se împăuna acum într'un cerc de admiratori.

― Dar ăsta cine e? întreabă unul dintre călugări.― Un tânăr luptător, nepot al acestui boier, lămuri prinţesa arătându-l pe

Matei. S-a declarat cavalerul servant al Danusiei. Fireşte, Danusia era prea tânără; dar jurăminţile de credinţă nu implicau nici o

făgăduială de căsătorie şi mai mult încă, nu era lucru rar ca o fată de treisprezece ani să se fi măritat. Deci călugării nu se mirară. Dealtfel Zysko, mai mult decât Danusia, era acela ce atrăgea curiozităţile şi ascultau pe Matei de Bogdania spunând, cum intrase tânărul în stăpânirea unei îmbrăcăminti atât de preţioase:

― Este de atunci un an şi nouă dumineci. Ne poftiseră la ei cavalerii saxoni. Aveau drept gazdă pe un cavaler al îndepărtatei Frise, vecina valurilor şi pe fiul lui — cu trei ani mai în etate decât nepotul meu — căruia îi trăsni prin minte ca, la masă, să înţepe cu glume muşcătoare pe acesta din urmă pentru că'i lipseau mustăţile. Zysko al meu, care prea e vioiu, îl înşfacă de mustăţi şi dintr'o smuncitură curăţă de păr botul acela prea obraznic împăroşat. Din care pricină ne băturăm pe moarte sau robie.

― Povesteşte! îl rugă nobilul de Dlugolas.― Tatăl luă partea fiului său, eu pe a lui Zysko: partidă îndărătnică, tărâm tare

hotărît, asistenţa la alegere. Fu hotărît ca învingătorul să ia carele, caii şi servitorii învinsului. Or, Dumnezeu ne ocroti: uciserăm pe aceşti frisoni, dar nu fără greutate. Prada fu strălucită: patru care cu respectivele patru perechi de cai ai tor, patru armăsari uriaşi, nouă servitori. Mai mult de două armuri, cum puţine se găsesc pela noi. Într-adevăr, am cam scofâlcit puţin căştile; dar ne dărui Iisus o răsplată: un cufăr plin de costume bogate printre cari acela ce'l poartă Zysko. Cum boerii se uitau cu respect la unchiu şi la nepot, Dlugolas spuse:

― Nu ne-ar mira ca tânărul ăsta să culeagă penele de păun. Slujitorii mânăstirei scoaseră din coşuri mari, sticlele şi dulciurile. Într'un

abur mirositor de grăsime de porc, servitorii veniau din bucătărie, aducând braţe pline de talere cu ouă bătute, în cari plutiau cârnaţii. Se năpustiră spre mese.

Ducesa făcu aşa ca Zysko şi Danusia să stea alăturea în fata ei; apoi adresându-se tânărului, îi spuse:

— Cuvine-se să mâncaţi din aceiaşi farfurie, tu şi Danusia; dar nu-i sdrobi picioarele pe sub masă, nu-i atinge genunchii; e într'adevăr prea tânără.

La care Zysko răspunse:— Nu'i voiu atinge genunchii, graţioasă doamnă, mai înainte de doi-trei

ani; până atunci Iisus îmi va fi îngăduit să'mi îndeplinesc juruita, iar această fetişoară se va fi copt. Întru ce priveşte s'o calc pe picioare, mi-ar fi tare anevoios, întru cât ele îi atârnă în aer.

Toţi începură să mănânce, Zysko oferia Danusiei cele mai grase bucăţele de cârnat, ori i le ducea chiar ei de-adreptul în gură, şi ea veselă de aceste griji, avea obrajii atât de umflaţi de mâncăruri, încât abia putea să'şi întredeschidă ochişorii, ca să zâmbească lui Zysko, ori prinţesei.

Mâncărurile ridicate, servitorii mânăstirei turnară din bielşug bărbaţilor un vin dulce şi parfumat, cu o cuminte sgârcenie domnişoarelor, şi oferiră alune şi nuci ce trosniră între fălcile oaspeţilor lacomi de aceste fructe rari aduse din Italia. Cu acest prilej Zysko îşi arătă pe deplin frumusetea simţămintelor sale: dispreţuitor al marei lăcomii înconjurătoare, strică cojile ― nu cu dinţii, ci prin apăsarea degetelor şi presinta vecinei sale miezul curat. Născoci chiar pentru dânsa un joc: migdala scoasă din coajă, punea în atingere cu buzele şi cu o suflare puternică o aruncă tocmai în tavan. Danusia râdea atât de tare, încât ducesa temându-se să nu se înece, porunci lui Zysko să înceteze, dar văzând desamăgirea copilei, o întrebă:

— Ei bine, Danusio? e bine să ai un cavaler al tău?— O, da! răspunse fetiţa.Şi atingând cu degetul alba vestă de mătasă, şi retrâgându-l îndată spuse:― Şi mâine tot al meu va fi?— Mâine şi duminică, şi până la moarte! spuse Zysko sus şi tare.Cina se prelungi, căci după nuci şi alune se serviră cozonaci umpluţi cu

stafide.Curtenii aveau poftă de dans, alţii voiau s'o audă pe Danusia cântând; dar

aceasta simţia că i se închid ochii şi-i bălăbănia capul. Penultima ei privire fu pentru prinţesa, ultima cu moliciune îndreptată spre Zysko, pumnişorii ei frecară pleoapele îngreuiate şi lăsându-se în braţele tânărului credincios, fetiţa adormi.

― Pe legea mea, doarme! spuse ducesa lui Zysko, vezi, ce bine ai ales!― Îmi place mai mult adormită, decât altele când joacă, răspunse Zysko,

care se ţinea ţeapăn şi nemişcat, spre a nu trezi pe frumoasa adormită.Zadarnică măsură: adormita nu se deştepta nici chiar de sgomotul

instrumentelor muzicale şi al cântecelor; şi totuşi călcâie împintenate şi ciocniri de tacâmuri băteau măsura: cu cât se înteţia sgomotul mai mult, cu atât ea dormia mai liniştită, cu gura căscată ca un peştişor.

Ea nu se trezi decât când la căutatul cocoşilor şi în hăulitul clopotelor mănăstirei, toată lumea se ridică depe bănci strigând:

― La utrenie! la utrenie!― Vom merge pe jos, pentru slava lui Dumnezeu! hotărî ducesa.Şi luând'o pe Danusia de mână, ieşi cea dintâi.Zorii zilei isgonia noaptea. Răsăritul se colora cu o gingaşă lucire verde spre

cer, trandafirie spre orizont, unde unduia o micuţă panglică de aur ce creştea vă-zând cu ochiul. La apus apunea luna. Pământul se deştepta dispus şi însmăltat de rouă.

― Frumos timp! dar va fi o căldură îngrozitoare! preziseră boierii.― Ce are aface, rosti boerul de Dlugolas: vom dormi la parohie şi vom ajunge

la Cracovia pe înserate.

CAPITOLUL IIIMOAŞTE POTRIVNICE

La poarta bogată a mănăstirei, abatele înconjurat de călugări şi de nobili, aştepta să primească iluştrii oaspeţi. Abatele era un bărbat nalt de statură, cu o mască de ascet, cu capul ras, afară de un moţ de păr încărunţit; fruntea lui era plină de o dâră de răni, ― semnne stăruitoare a unei vieţi războinice ― şi sub negrele sprincene luciau ochii lui cu o poruncitoare strălucire. Pe deasupra comanacului comun tuturor călugărilor, purta o manta neagră, căptuşită cu purpură, şi semnul demnităţei sale abaţiale: la gât un lanţ de aur de care atârna o cruce bătută cu pietre preţioase, foarte rari. El salută cu multă politeţe pe ducesă.

― Fiţi binevenită, prea milostivă doamnă, în sărăcăciosul nostru adăpost! Să vă dea sfântul Benoit de Nurcia, sfântul Maur, sfântul Bonifaciu şi sfântul Benoit d'Anian, ca şi sfântul Ptolomeu — patronii noştri cari vieţuesc în nespusă lumină — sănătate, fericire şi de şapte ori pe zi să vă binecuvinteze!

— Ar trebui să fie surzi, ca să nu dea ascultare unui astfel de invocator, spuse ducesa, cu atât mai mult cu cât am venit aci să auzim sfânta leturghie şi să nepunem subt a lor ocrotire.

Şi ea îi întinse o mână, pe care abatele o sărută ca un cavaler, cu genunchiul pe pământ. Apoi trecură pragul. Clopotele cele mari se şi puseră în mişcare. Crainicii ducând la gură trâmbiţele răsunătoare, hăuliră cu voioşie cântarea mânăstirei; alţii cu lovituri de ciocane mari deslănţuiau tunetul robit din pântecul tipsiilor de aramă roşie. Ducesa care nu era născută în Ţară creştină, nu intra niciodată fără emoţie într'o biserică, şi acea din Tyniec era din toate cea mai augusta şi măreaţă. Un amurg sfinţit îi umplea adâncimile; numai altarul cel mare era scăldat de mii de lumini. Greoiu, cu un fast preoţesc înainta un călugăr, spre a spune rugăciunile, se ploconi înaintea Anei, şi începu sfânta slujbă. Încurând preotul, altarul, dispărură într'un nour de tămâie, care încă mai spori solemnitatea misterului. Ana cu capul pe spate şi mânile împreunate sus, cucernic mişcată de puternicul sunet al orgelor, se ruga aproape în chip extatic. Şi toată curtea ei păgână mai ieri, se ruga tot aşa nouiei Atotputernicii. Acum când se irosiseră fumurile miedului şi vinului, Zysko începea să fie îngrijat: cum va cuceri peneturile?

― Iisuse, se ruga el, fă-ne să ne răsboim cu aceşti cavaleri-teutoni ce se împăunează cu neruşinare cu titlul de apărători al Crucei, şi cari mai multt decât Ţie, se supun mai marelui iadului. Aţâţă prielnice împrejurări, Doamne, pentru ranele tale! şi ajută-mi să pot cuceri cele trei peneturi, făgăduite de mine Danusiei, fiica lui Jurand.

Şi de oarece erau cinci răni pe trupul Mântuitorului nostru, el mai-mai să ceară bunătăţei divine, două trofee mai mult; dar se temu să nu fie prea necuviincios.

Totuşi încrederea lui spori, când după leturghie, o auzi pe ducesa Ana vorbind de treburile publice.

― Cum să trăim liniştiţi cu astfel de vecini? spunea ea. Pacea cu ei nu e niciodată decât doar cu numele. Nu e nici un locuitor dela hotar, care adormind seara, să fie sigur că nu se va trezi între spade sau subt un tavan de flăcări. De îndată ce interesul lor este în joc, socotesc jurăminţile drept fleacuri, iar pergamenturile petice de hârtie. Nici cei slabi, nici cei puternici nu-i iubesc: ei dispreţuiesc pe primii şi pizmuiesc pe ceilalţi. Care ordin căpătat’a cândva binefaceri mai însemnate decât acelea ce le-au primit din partea prinţilor poloni? Ura, vicleşugul, acapararea de pământuri, astea fură semnele recunoştinţelor lor. În zadar s’ar mai plânge cineva de ei chiar până la Curtea Romană: ei rămân surzi la dojenile Papei. Cu prilejul apropiatei naşteri a reginei şi a serbărilor botezului au trimis o ambasadă: şiritenie pentru a face un rege, a căruia mânie le-ar fi groaznică, să uite crimele lor din Litvania. A nimici regatul şi întreaga seminţie polonă, asta-i dorinţa lor cea mai scumpă.

Abatele asculta aprobator. El spuse:— Ştiu că în capul ambasadei a sosit la Cracovia comandorul Lichtenstein,

călugăr, pe care fraţii săi din Ordin, îl preţuiesc foarte pentru obârşia lui ilustră pentru curajul şi inteligenţa sa. Poate că Alteţa voastră îl va vedea aci; ieri m'a înştiinţat că, doritor să îngenuuchieze înaintea moaştelor noastre, va veni la Tynieç...

Ducesa reîncepu:— Se zice, şi probabil cu bună ştiinţă, că încurând vor fi în luptă, de o parte

regatul Poloniei şi toate naţiunile vorbind o limbă înrudită cu limba polona, de alta

toţi germanii şi Ordinul. Există, pare-se, în această privinţă o proorocire a unui anumit sfânt...

— A sfintei Brigitta, canonizată acum zece ani, lămuri mai bine abatele. Prea fericitul Petru de Alvaster şi Matei de Linkoping i-au primit prezicerile: un marerăzboiu este prezis.

Zysko neputându'şi stăpâni emoţia, se întrebă:— Pentru ce încurând?Dar abatele nu auzi, ori se prefăcu că nu aude. Ducesa continuă:— Tinerii noştri răsboinici se şi bucură, dar bătrănii spun: „Nu de paloşul

cavaleritor-călugări, ci de moaştele lor trebuie să ne temem: căci ce putere omenească le-ar putea sta de price?"

Şi Ana adăugă cu voce mai înceată:― Se pare că au lemn sfinţit din adevărata cruce...— Ce li s'a trimis de regele Franţei, adăugă abatele. Domni o clipă tăcere. Apoi Micolai de Dlugolas poreclit Securea, bărbat cu

experienţă, cuvântă:— Eu am fost prizonierul lor şi i-am vâzut purtând în procesiunile lor acest

lucru foarte preţios. Dar mai ales la mănăstirea Oliva sunt multe moaşte: aşa se ex-plică acest punct de vedere al puterei ce-o are Ordinul.

— Care? întrebară cu nelinişte benedictinii. ― O foaie din rochia Prea-sfintei Fecioare, o măsea a Măriei din Magdala,

rămurele din stufişul arzător unde Dumnezeu-tatăL s'a arătat lui Moise dreapta' sfântului Liberius, şi atâtea oase de mucenici, încât aţi obosi ţînându-le socoteala.

― Cum să învingem pe deţinătorii acestor moaşte ? repeta ducesa zâmbind.Abatele îşi sbârci fruntea îngândurată, apoi spuse.― E greu de purtat războiu cu nişte călugări, şi sunt călugări a cărora mantie

are drept armărie o cruce; dar adânciţi în îndobitocirea lor, se poate ca aceste moaşte să-i urască; şi atunci ele ar exercita darul lor supranatural, nu pentru ei ci pentru afurisenia lor. Dumnezeu să cruţe săngele creştinesc! Totuşi dacă războiul isbucneşte, luaţi aminte că şi regatul acesta are şi el moaşte prielnice! Şi iată ce-a spus sfintei Brigitta o voce cu neputinţă de exprimat: „Am pus stupul lor la hotarele ţărei. Or, ei s-au răsculat împotriva mea. Ei fac să apese robia asupra unui popor convertit, ei neglijează să-i predice legea mea, şi lipsindu-i de sfânta grijanie, îi meneşte pentru vecie unor chinuri mai rele decât acelea la cari ar fi fost expuşi rămânând păgâni. Însfârşit, se răsboesc pentru îndestularea lăcomiei lor. Pentru aceea sfărâmase-vor dinţii lor, mâna lor dreaptă tăiată va fi, şi piciorul lor drept şchiopăta-va, pentru ca apoi să-şi mărturisească fără de legile lor”.

― Aşa să fie! exclamă Zysko. ― Aibă încredere, Înălţimea-Voastră; zilele lor numărate sunt, şi aşteptând

scadenţa, primească Înălţimea-Voastră, această cutioară: un deget dela piciorul sfântului Ptolomeu este în ea.

Ducesa întinse mânile şi, îngenunchiată, primi moaştea. Doamnele şi curtenii luau parte la bucuria ei: din acest plăpând tabernacol se va revărsa asupra tuturor un val de binecuvântări, şi poate, şi asupra ţărei. Zysko nu mai putea de bucurie; nu se îndoia că va isbucni conflictul mai curând decât după serbările din Cracovia.

CAPITOLUL IVPRIMELE PENE

Era trecut de amiezi când ducesa părăsi ospitalierul Tynieç. Toţi erau echipaţi pentru a'şi face o intrare solemnă în Cracovia. Matei şi Zysko îşi îmbrăcaseră

armurile ferecate cu aur, operă a artiştilor din Milan, aşa cum recunoscuse pan-Mikolai; erau înarmaţi cu lancea şi paloşul; securea tor atârnă la oblânc. Înarmaţi astfel şi călărind pe uriaşii lor cai de luptă, călăriau alături de carul în care se urcaseră ducesa şi Danusia, cu grava matroană Olga, văduva lui Christian de Jarzabkow, şi bătrânul Mikolai de Dlugolas.

Mazovienii se minunau de bogăţia ţărei. Satele râdeau printre livezile cu pomi roditori; teii adăpostiau râurile în plină hărnicie; la dreapta şi 'n stângă se întindea, verde încă, o mare de grâie ce şerpuia în freamătul ei neghina şi macul sălbatec.

Iată urmările administraţiei lui Cazimir, observă ducesa. Ai vrea să tot trăeşti aci, să nu mai mori niciodată.

― Domnul nostru Iisus Cristos binecuvintează pământul acesta, reîncepu Mikolai de Dlugolas. Putea fi altfel? Când clopotele hăulesc, nu'i un singur colţişor unde să nu răsbată dangătul lor. Duhurile rele nu pot suferi acest svon: au plecat în pribegie prin înăbuşitele păduri ungureşti, dincolo de hotar.

— Un lucru mă miră, declara doamna Ofka: cum de mai cutează Walgierz strigoiul să se arate în Tynieç, unde hăuiesc clopotele de şapte ori pe zi?

Toţi cunoşteau străvechea legendă a acestui păgân: fantazia lui apăsase cu greutate asupra tărâmului ce porneşte dela Opolç pe Oder, la Sandomir pe Vistula, căci era puternic, putând desrădăcina cu o mână un stejar; adimenia fetele, căci era frumos şi cânta din alăută foarte frumos; ba a răpit chiar pe prinţesa moştenitoare a Franţei. Astăzi se pârjoleşte în iad, de unde scapă din când în când, iazmă aducătoare de nenorociri.

― Ei! nu'l stârniţi, răspunse Dlugolas: urmărit de furii el rătăceşte între Cracovia şi Tynieç. De v'ar auzi, şi de vi s'ar înfăţişa subt întruparea unui uriaş!...

În acea clipă Matei de Bogdania, care de pe oblâncul calului său nalt, vedea mai departe decât oricine, smuci de hăţuri, exclamând:

― Doamne Dumnezeule! ce-i asta?... Dincolo de coline se vede venind un uriaş.

― Şi Zysko, înălţându-se în scări, spuse:― Ce Dumnezeu! e un uriaş, Walgierz, nimeni altul. De spaimă vizitiul opri caii şi fără să dea drumul frâelor, începu să'şi facă

cruce, căci din înaltul scaunului caprei vedea statura uriaşă a cavalerului depe colină.

La numele de Walgierz, toată suita cea strălucită se adunase în jurul carului. Bărbaţii încercau să râdă dar ochii lor exprimau neliniştea; femeile îngălbeniseră. Numai Mikolai de Dlugolas, care mâncase pâine nu numai dintr'un singur cuptor, rămânea senin, şi spre a o linişti pe ducesă, spuse:

— Nu vă fie teamă de nimic, Alteţă, încă n'a apus soarele şi chiar de ar înopta, sfântul Ptolomeu ar respinge pe un Walgierz.

Totuşi neliniştitorul cavaler ajuns în vârful dealului, îşi oprise dobitocul şi sta nemişcat. În razele soarelui în asfinţit, se vedea lămurit, şi într'adevăr părea că întrece obişnuitele măsuri ale staturei omeneşti. Distanţa ce-l despărţia de cortegiu, nu era mai mult ca trei sute de paşi.

― Pentru ce stă nemişcat? spuse unul dintre curteni.― Pentrucă şi noi stăm locului, răspunse Matei.― Ne cercetează, ca pentru a'şi alege prada. Ah! de aş şti că este un om şi nu

strigoiul de Walgierz...Că va fi diavolul sau cine o fi, mă duc într'acolo, eu unul! exclamă Zysko, care

ardea de dorinţa să'şi arate voinicia faţă de ducesă şi de Danusia.Dar aceasta din urmă înebunită de ideea primejdia către care se putea să

alerge, îl strigă chiemându'l lângă dânsa.— Zysko! Zysko!Dar el nici nu mai auzia: mâna calul spre ciudatul protivnic, în timp ce Matei

de Bogdania spunea cu multă judecată:

― Se pare să fie un uriaş, pentru că are toată colina drept piedestal; e un om şi nimic alta decât om. Dar se cuvine să'l ajung pe Zysko al meu şi să împiedic încăerarea.

Zysko „al lui" alergând în goana calului, se întreba daca trebuia să-şi pună lancia pe oprire, sau să cerceteze de aproape omul depe colină. Luă această de a doua hotărâre şi fu cuminte: pe măsură ce distanţa descreştea, necunoscutul îşi pierdea neobişnuita-i mărime; dar aşa cum era, încă destul de mare: el şi calul lui întreceau obişnuitele proporţii ale oamenilor şi cailor. Ridicase ochii la cer şi se ruga, şi vădit lucru era că, pentru rugăciuni se oprise el. Nu avea armura: o manta largă, fără mâneci, de pânză albă, îi feria costumul de postav de praful drumului.

— Ei ce!.., se miră Zysko, să fie Walgierz? — Era atât de aproape, încât ar fi putut atinge pe necunoscut cu lancea.

Acesta având înainte-i un războinic măreţ înarmat, zâmbi cu bunătate şi spuse:― Mărire lui Iisus Cristos!― În vecii vecilor!― Au nu este curtea ducesei de Mazovia, aceea care poposeşte în scobitura

drumului?― Da.― Veniţi din Tyeniç?Dar nu avu răspuns, căci Zysko necăjit, nu auzise întrebarea.Zărise într’adevăr la un sfert de măsură (Stadium, măsură greacă de 135

metri) în urma convorbitorului său, vreo cinsprezece soldaţi călări, în fruntea cărora, dar mult înainte era un luptător înarmat cu de toate armele: mantaua de lână albă se încheia cu o cruce neagră şi deasupra coifului se legăna un penet de păun.

— Un teutonic! şopti Zysko.Dumnezeu îi ascultase ruga dela Tynieç. Trebuia să se folosească de acest har

dumnezeesc. Zysko îşi lăsă lancea în jos, se aplecă pe gâtul calului şi chiuindu’şi strigătul de familie: „Grady! Grady!" se năpusti asuprg teutonului.

Uimit de această gesticulare şi de strigătul acesta, cruciatul îşi opri calul, iar din scara şeii lancea lui se înălţa paşnic drept în sus.

— Lasă'ţi lancea ta în jos! urla Zysko.Cavalerul cruciat, constatând că, hotărât, cu el avea ce avea tinerelul acesta,

se puse în apărare. Lancea lui Zysko era să se şi ciocnească de pieptul protivnicului, când o mână de neînvins i-o rupse, aproape dela vârf, ca pe o trestie şi opri scurt calul aruncat asupra cavalerului teuton.

— Nebunule, mugi o voce aspră: ataci un ambasador, batjocoreşti pe regele!Zysko se uită şi recunoscu pe acelaş ins, pe care-l luase drept Walgierz. Furios

de acest amestec, el strigă, ducând mâna la mânerul securei sale.― Acest german al meu este. Dar mai întâi cine eşti tu?Lasă acolo securea aia, lasă securea, îţi spun, sau te trântesc jos din şea! Ai

adus atingere Majestăţei sale regale şi vei fi judecat.Apoi întorcându-se spre oamenii ce urmau pe teuton, le spuse:― Apropiaţi-vă!În acest timp Matei ajunsese grupul, împinse calul intre Zysko şi necunoscut,

întrebându-l pe acesta:― Cine eşti? şi de unde ai dreptul acesta?― Dreptul meu purcede dela rege, care mi-a dat sarcina să asigur liniştea prin

partea locului şi mă numesc Powala de Taczew.Matei şi Zysko îşi vârâră în teacă săbiile pe jumătate trase şi'şi plecară capul.

Nu că le-ar fi fost frică, dar numele ce'l auziseră, le era atât de bine cunoscut şi le făcea plăcere să cinstească pe Powala de Taczew, pe care rapsozii îl cântau ca pe o pildă a cinstei şi vitejiei, şi'l preamăriau deopotrivă ca pe ceilalţi luptători epici: Zawisza de Garbow, Starbek de Gora Dobek de Olesniça, Ianus de Naszaw, Mikolai de Moskorzew şi Zyndram de Maskowia.

Matei de Bogdania zise:― Mărire şi salutare, seniorule, mărire faimei şi curajului dumitale!― Salutare şi vouă, răspunse Powala; dar mi-ar fi fost mai plăcut să vă fac

cunoştinţă cu alt prilej mai puţin supărător. Iar lui Zysko îi spuse: Tinere, fapta ta e gravă: la doui paşi de reşedinţa regală, ataci un ambasador.

― Aşa de tânăr cum e, are braţul mai sigur decât capul, dar veţi fi îndurător, când vă voiu fi povestit...

― Eu n’o să-l judec, nu fac alta decât să-l pun în lanţuri.― Cum? exclamă Matei, a cărui privire licări bătăios.― După poruncile regelui.O clipă se făcu tăcere.― E un nobil, obiectă Matei.― Atunci să jure pe onoarea lui, că se va înfăţişa la orice chemare a

tribunalului.― Jur! rosti Zysko.— Bine. Cum te numeşti?Matei spuse numele amândurora şi acel al herbului său şi povesti

împrejurările în cari se produsese furtunateca buimăceală a lui Zysko.― Ascultaţi, întrerupse Powala, aş vrea să vă scot din impasul ăsta, şi în acest

scop să fac uitată soţia tinerelului. Dar, încă ar trebui ca comandorul să nu facă plângere la rege. Întrebaţi'l, poate îi va fi milă de un copil.

― Prefer tribunalul! se burzului Zysko. Să mă închin înaintea unui teuton... Cinstea de nobil protestează.

Dar Powala de Taczew zise:— Nu ai dreptate. Bătrânii tăi ştiu mai bine decât tine, ce este în legătură cu

onoarea. Dacă aş fi săvârşit o greşeală de acest fel, n'aş fi şovăit să'mi arăt parerea de rău.

Zysko, buimac, dar nu convins, inspecta tărâmul cu o privire de jur împrejur:― Pământul este neted, ar trebui să'l calc puţin cu picioarele. Prefer un duel

în locul scuzelor.― Eşti un nerod! exclamă Matei. Ţi se spune că este un ambasador... Iertaţi,

pane, aceste năsbâtii. Răsboiul i-a cam smintit minţile. Dar mai bine nici să nu vorbească el neamţului: ar fi în stare să'l înjure. Voiu mijloci eu însumi pentru nepotul meu.

Se apropie de cavalerul teuton, care la vreo câţiva paşi de grup sta nemişcat ca o statuie pe calul lui nalt cât un dromader. Matei fiindcă se luptase în mai multe ţări, putea să se exprime în mai multe graiuri, şi-l rugă deci în nemţeşte pe teuton, să vadă că tinereţea vinovatului micşora greşeala şi să'l ierte deci...

Nici o trăsătură nu se mai mişca pe fata ca de ghiaţă a călugărului, şi dacă binevoi să se uite la solicitator, nu fu aşa cum se priveşte un om, ci cum ar privi un stâlp. Seniorul de Bogdania se trudia să'şi întocmească cererea cu diplomaţie; dar atâta obrăznicie începea să-l desnădăjduiască, şi poate că n'ar fi isbutit să-şi stă-pânească nerăbdarea, dacă Powala, care mirosia o furtună, n'ar fi mijlocit şi el. Cu o voce împăciuitoare şi dinadins voioasă, adresându-se în străvechiu graiu german unchiului lui Zysko, spuse:

― Vezi, pane, nobilul comandor crede că această isprava nu merită să se spună o vorbă barem. Un războinic cu atât de înaltă faimă, un conte de Lichtenstein, nu se bate cu copiii nici cu paloşul, nici cu legea.

Tăcut şi fără ca ceva, în afară de o încreţitură a buzelor ce-i sburli mustăţile, să arate că auzise, Lichtenstein împinse calul înainte şi se depărtă.

― Stai tu, câne de teuton, mormăi cel mai în etate dintre răsboinicii Bogdaniei, am să ştiu să te regăsesc, când n’o să mai fii ambasador.

Dar Powala înfrânându-şi mânia ce’l tulbura şi pe dânsul, spuse:

― Mai târziu... Pentru moment trebuie ca ducesa să pledeze cauza vinovatului: dacă nu, e pierdut.

Dând drumul calului, ajunse pe teuton, îl opri şi vorbiră cu voiniciune. Matei şi Zysko observară că faţă de Powala călugărul nu avea acele priviri măreţe şi pline de dispreţ, de cari se simţiră jigniţi, ― contrast ce le aţâţă pizma. Lăsând pe teuton să se îndepărteze, Powala se întoarse spre ei:

― Am vorbit pentru voi... Dar se împotriveşte oricăror motive. Nu se învoeşte să se abţină, decât dacă...

― Decât dacă? Uite vorbele lui: „Voiu prezinta omagiile mele ducesei de Mazovia. Să mă găsească acolo, să descalice şi de jos, cu capul plecat, să'mi ceară iertare."

Şi Powala cu ochii în ochii lui Zysko adăugă:― Sunt aspre condiţiile pentru nobili, recunosc. Dar trebue să te vestesc că,

dacă nu te supui, te expui să simţi pe ceafa ta paloşul legei. Trăsăturile lui Matei şi ale lui Zysko se răciră, şi urmă o clipă de tăcere.

― Ei bine? întrebă Powala.Liniştit şi cu o astfel de demnitate încât părea că îmbătrânise într'o singură

clipă cu douăzeci de ani, Zysko răspunse:― Har lui Dumnezeu! Dar de aş fi avut două capete, călăul ar trebui să le taie

pe unul şi pe altul; dar cum n'am decât o singură cinste, nu voiu murdări-o.― Şi dumneata, pane Matei de Bogdania, ce zici?― Spun, răspunse bătrânul oştean cu o voce posomorâtă, că eu sunt cel ce l'a

crescut pe copilul ăsta. În el stă nădejdea neamului nostru, căci eu sunt bătrân. Dar chiar cu preţul vieţei sale, nu poate face ceeace i se cere.

Şi chipul lui groaznic prinse a tremura; duioşia pentru nepotul său îi înecă inima. Înlănţui pe tânăr şi cu o voce sbuciumată spuse:

― Zysko! Zysko al meu! Atâta turburare la un om de o constituţie atât puternică, nu'l uimi tocmai puţin pe Zysko. Îi înapoie îmbrăţişarea, şi mişcat şi el, spuse:

― Ah, bunul meu unchiu, nu ştiam că mă iubiai atât!...— Sunteti nişte viteji, glăsui pan Powala. Ah! dece nu i-am putut face un nod

la limba îndrăcitului ăsta de Lichtenstein!În acest timp ajunseră cortegiul ducesei. Se prefăceau că nu dă nici o atenţie

mutrei de ocazie ce şi-o lua ambasadorul, şi pe când acesta îşi pierdea răbdarea aşteptând ca tânărul să descalece şi să se milogească, ei vorbiau veseli cu doamnele şi muzicanţii. O licărire răutăcioasă străluci în ochii săi cenuşii, şi definitiv desamăgit îşi luă rămas bun.

― Mergeţi cu bărbăţie, voinice cavaler, îi spuse seniorul de Taczew: tara este liniştită şi nimeni nu vă va ataca, afară doar de vr'un copilandru nebunatec

Deşi obiceiurile acestei ţări sunt ciudate, nu ocrotirea ci tovărăşia voastră o căutasem, reluă Lichtenstein, şi pot crede că ne vom mai întâlni încă la curtea regelui şi aiurea...

În aceste ultime cuvinte se ascundea rău o ameninţare. Powala răspunse cu mândrie:

― Facă-se voia lui Dumnezeu!

CAPITOLUL VREGINA HEDWIGA

Între acestea se apropiau de Cracovia. Sgomotoasele trăsuri pline de femei şi de copii, public al apropiatelor serbări, se grăbiau spre oraş, întreceau

căruţele pe două roti piine cu sare, grâu, piei, cânepă şi peşti; şi capitala se ivia mândră cu palatele şi bisericele ei, în brâul de întărituri ursuze şi grădini înflorite

― Ce oraş! nu i s'ar găsi protrivnic în tot Universul, afirmă Matei de Bogdania.

― De mult nu l’aţi văzut, pane? întreabă un curtean.― De mult. Şi mă minunez ca şi cum l'aş vedea pentru întâia oară. Venim

din ţinuturi sălbatice.― Se zice că Cracovia a crescut straşnic de când e rege Jagelon.Era adevărat: dela urcarea pe tronul Poloniei a marelui duce de Litvania,

nesfârşitele teritorii letone şi rutene se deschiseseră comerţului cracovian şi oraşul sporit în populaţie, în bogăţii, în clădiri, devenia unul dintre cele mai mari din lume.

― Oraşele teutonice nu's mai puţin avute, pane.― De am putea intra în ele! ură Matei: comorile lor ne-ar fi pradă nouă...Întru ce'l priveşte pe Powala, care mai bine decât oricine cunoştea

seriozitatea cazului în care se rătăcise Zysko, îşi bătea capul cum să facă, să-i micşoreze urmările; căci departe de câmpul de bătălie inima acestui luptător se înduioşa şi se îmblânzia foarte.

— Mă întreb, spunea el ducesei, dacă nu'i mai înţelept lucru să vorbim regelui despre acest incident absurd, sau să'l trecem în tăcere. Dacă teutonul va tăcea mâlc... Dar dacă va face plângere, mai bine ar fi ca regele să ştie tot; mânia lui, domolită prin mărturisirea vinei, nu s-ar mai deştepta decât pe jumătate.

― Un teuton care poate pierde pe cineva, nu se abţine. Cel puţin dacă copilul ăsta supărător ar face parte din curtea mea, poate că regele s'ar apleca spre îngăduinţă. La un noroc, mi'l voiu alătura mie personal.

Îl chiemă pe Zysko şi'i făcu cunoscută dorinţa sa. Nu mai putea de bucurie, nu atât pentru grija că va fi în siguranţă, cât pentru că aşa putea sta lângă Danusia lui.

Powala se duse la Matei de Bogdania.― Şi unde locuiţi?― La han.― Hanurile gem de lume. Nepotul dumitale, ce-i dreptul, ar putea locui la

castel cu curtea prinţesei; dar nu'i nicidecum bine să fie la îndemâna regelui: primamânie este cea mai rea. Veniţi amândoui la mine, veţi fi mai în voie şi în siguranţă.Îl duse pe Matei şi pe Zysko acasă la el, în uliţa sfânta Ana, îi aşeză în odaia lor şi se înapoie la castel, de unde nu se înapoie decât noaptea târziu pentru cină. Cu el mai veniră câţiva prieteni ai lui, tare mâncăcioşi şi foarte iubitori de vinuri, aşa că benchetuiră cu voioşie. Numai gazda era cam îngrijorată şi când musafirii lui îşi luară rămas bun, el spuse boierului de Bogdania:

― Am sfătuit cu un canonic foarte priceput în ale dreptului. După dânsul jignirea, insulta unui ambasador, este pedepsită cu tăierea capului. Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca teutonul să nu facă plângere...

După care cei duoi luptători se duseră la culcare. Dar Matei nu isbutia să adoarmă. Însfârşit strigă pe nepotul său:

― Zysko!― Ce este?― Totul bine cântărit, cred că îţi vor tăia capul.― Crezi? întrebă Zysko somnoros.Şi întorcându-se cu fata la perete, adormi de-abinelea. căci era obosit de

drum.Adouazi dimineaţă cei doui luptători din Bogdania, întovărăşiţi de Powala, se

duseră la catedrală, negreşit bisericoşi fiind, dar şi pentru ca să vadă pe rege şi curtea lui, care trebuia să fie faţă la slujbă. În cale întâlniseră mulţi războinici foarte

renumiţi, cu cari Zysko îşi propunea să fie deopotrivă, dacă i-ar fi dat răgaz îndelunga răbdare a lui Lichtenstein. Unul din ei, pan Toporyzk, văr cu castelanul de Cracovia, le vesti înapoierea lui Adalbert Jastrzebieç, renumitul adnotator de opere, pe care regele îl trimisese de zor la Roma, ca să-l poftească pe Bonifaciu IX la botez. Pontiful primise invitaţia, dar cum nu era sigur că va putea să se ducă la Cracovia, autorizase pe locţiitorul său să ţină pretutindeni în locul său pe copil, de-asupra cristelniţei de botez. Şi ca semn deosebit al prieteniei sale pentru perechea regală, îşi exprimase dorinţa să se dea regescului prunc numele de Bonifaciiu.

Se punea temeiu şi pe sosirea regelui Sigismund al Ungariei, pururea lacom de serbări, unde putea străluci nu numai ca monarh ci şi ca muzicant şi luptător cu lancea. Powala, Zawisza de Garbow, Dobko de Otesniça, Narzan, îşi aminteau râzând de recomandaţia ce li-o făcea pururi regele Poloniei, să cruţe în luptă susceptibilitatea oaspetelui ungur.

― Iată-l pe Lichtenstein! exclamă deodată Matei de Bogdania.— Zău aşa, spuse Powala întorcându-se, e chiar el! A stat prea puţin

timp pe lângă abatele, trebue să fi plecat dela mănăstirea din Tynieç, în zori de ziuă.

— Era tare grăbit! mormăi Matei.Lichtenstein trecu chiar pe lângă ei, fără să'i recunoască pe Matei, nici pe

Zysko: în ajun nu'i văzuse, decât cu căşti. Cu o mişcare a capului salută pe Powala de Taczew şi pe Toporczyk, şi urmat de scutieri, urcă cu măreţie treptele catedralei.

Înspăimântând ciorile cuibărite în turnuri, clopotele hăuliră: începuse serviciul divin. Matei şi Zysko pătrunseră în naos cam neliniştiţi de grabnica înapoiere a lui Lkhtenstein. Dar priveliştea curţei robi grabnic atenţia tânărului. În afară de cei mai glorioşi luptători poloni, vedea diplomaţi ce mijlociseră unirea dintre Litvania şi Polonia, ambasadorii puterilor, boerii letoni, cari pentru a fi mai importanţi, purtau — cu toată căldura anotimpului — măntăli de blană, iar prinţesele rutene, de asemeni subt blăni, îmbrăcămintea lor de aur greoiu cu efigii bizantine.

Însfârşit intră regele şi în trecerea lui dela sacristie până la strană, fi văzut în bună voie. Părul lui ras în creştetul capului, forma de fiecare parte câte o perdea mohorâtă, ce se răsucia spre ureche. Nările nasului încovoiat pe o faţă lunguiaţă şi spânatecă, porniau din sbârciturile ce încercuiau colţurile gurei. În totul chipul lui avea un ce binevoitor, dar flacăra prea mobilă a ochilor săi negri, mici, destăinuia un suflet supărăcios. Doar el era acel principe care pierzându'şi răbdarea faţă de vicleşugul teutonilor, strigase într'o zi trimişilor lor: „Lancea mea va sparge pergamenturile voastre!"

Regina Hedwiga intră peste câteva clipe. Cavalerii ce se aflau în calea ei, se închinară înaintea ei, şi cu dânşii împreună, şi Zysko. Nimeni din această mulţime nu s'ar fi îndoit că ea e o sfântă; şi mai cu seamă de vreo câţiva ani i se dădeau cinstiri aproape religioase. În cuprinsul regatului, oameni — odinioară paralitici — se mişcau, mărturisind că au fost vindecaţi numai cât au fost atinşi de mânile ei şi că'i vorbise Iisus faţă de martori de toată încrederea. Monarhii o respectau; obraznicul ordin al Cruciaţilor teutoni şovăia să-i displacă, Bonifadu al IX o denumia „fiica venerabilă şi prea iubită a Bisericei".

Graţia ei şi virtuţile sale vibrau în toată făptura ei. Lumea întreagă era atentă la gestul ei şi'şi amintia că această copilă din casa de Anjou, chemată la şaisprezece ani să domnească asupra Poloniei, se lepădase de o dragoste ce'i umplea inima, spre a se căsători cu marele duce al Litvaniei şi împreună cu el să îngenunchieze înaintea crucei cel din urmă popor care mai era încă păgân în Europa. Ceeace n'o putuseră face nici toate puterile germanilor, nici puterea Ordinului teutonic, nici cruciadele foarte sângeroase, o înfăptui un cuvânt al ei. Nicicând gloria apostolatului nu încununase o frunte mai tânără.

Totuşi o mâhnire de care suferiau Polonia şi Litvania, posomora această frunte: Dumnezeu refuza alesei sale o odraslă. Dar când se adeveri însfârşit că rugile reginei erau ascultate, bucuria străbătu ca fulgerul prin nesfârşitul imperiu — dela Baltica la Marea Neagră. În toate capitalele, afară de acea a teutonilor, vestea fu primită cu voioşie; la Roma se cântă un Te-Deum. Convingerea că Oremus al sfintei femei erau de o temeinicie fără greş: spre dânsa, către mânile ei făcătoare se aduceau orbii, ologii şi neputincioşii; judeţele îi trimeteau deputaţiuni ca să capete ploaie ori vreme frumoasă, fân îmbielşugat, secerişuri aurite, o roadă de miere, sau când nu se găsia de ajuns peşte prin iazuri ori vânat prin păduri. La un semn al ei, baronii a cărora duşmănie desnădăjduia ţinuturile dela hotare dădeau drumul prinşilor, înapoiau turmele răpite şi'şi întindeau însfârşit mânile. Bunăvoinţa ei îndulcia soarta servitorilor, mândria stăpânilor, asprimea judecătorilor. Aşa că toată lumea aştepta cu bătăi de inimă binecuvântata zi...

Şi acum Zysko contempla regescul crin cu ochi albaştri, abia îngreuiaţi de făgăduiala maternităţei, care se îndreptă spre altar cu o carte de rugăciuni în mână, fără nici o altă podoabă preţioasă decât acelea ce'i împodobeau mătăniile.

Ştia că Dumnezeu porunceşte să-şi iubească regele şi regina, şi creştină, îi iubise cu adevărat.

Dar un simţământ pătimaş, nepăsător de orice pedeapsă, se născuse în sufletul lui ca o floare năprasnică. „Îi voiu dovedi adoraţia mea, mă duc oriunde, să mă lupt cu cineva, să cuceresc ceva şi să plătesc toate acestea cu capul meu!"

Dm nou uită cu totul primejdia ce'l ameninţa. Ba o uită chiar şi pe Danusia.

Un cor de glasuri copilăreşti care isbucni pe neaşteptate înălţându-se spre boltă, reînsufleti în el amintirea micei cântăreţe. Simţi însă că „asta era cu totul altăceva”.

Danusiei îi făgăduise credinţă şi'i mai făgăduise în afară de asta trei germani: îşi va ţine cuvântul. Dar regina era mai presus de toate femeile: îşi închipui o îngrămădire de scuturi crestate, de coifuri cu marginile ridicate, de pene, şi simţi că cu toată dorinţa lui, încă era prea puţin.

Când se sfârşi leturghia, el se gândi că dacă i-ar fi îngăduit să îngenunchieze înaintea reginei şi să-i sărute picioarele, s'ar putea prăpădi chiar şi Universul şi el nici n'ar clipi din ochi.

Dar primei liturghii, îi urmă fără întrerupere o a doua, o a treia, apoi Doamna se retrase în apartamentele sale. În schimb se ivi înainte-i bătrânul luptător de Dlugolas prin care ducesa îl chiema pe Zysko.

— Fii la prânz pajul meu de serviciu, îi spuse ea. Vei avea poate norocul să placi regelui prin cine ştie ce vorbă fericită sau vr'un fapt ce'ti va câştiga inima lui. Dacă teutonul te recunoaşte, poate nu va face plângere, văzând că mă asişti la masa regelui.

Zysko acoperi cu sărutări mâna ducesei, apoi zărind'o pe Danusia, se îndreptă respectuos şi exclamă făcând cruce:

— În numele Tatălui, al Fiului şi al sfântului Duh...Ridicând asupra lui ochii ei albaştri închişi, fata îl întrebă mirată:― Dece 'ti faci cruce, Zysko; odată ce s'a sfârşit leturghia?― Pentrucă spre marea mea încremenire, frumuseţea dumitale a sporit.Dar Mikolai de Dlugolas care simţi prea puţină plăcere la auzul acestor

obiceiuri înflorite, ridică din umeri:― La ce bun să'ti pierzi timpul vorbindu'i de frumuseţea ei! un mănunchiu de

iarbă ce abia înmugureşte. ― Te opresc s'o numeşti mănunchiu de iarbă, exclamă Zysko. Dacă ai avea

mai putini ani, aş frământa tărâmul din dosul castelului, şi aş avea viata dumitale ori ai avea-o pe a mea.

— Tăcere băieţaş! Bătrâneţea mea încă ar mai înfrâna aprinderea ta.― Tăcere! repetă ducesa. În loc să se gândească la propriul lui cap, se

îngrijeşte de al altora. Aş fi trebuit s'o înzestrez pe Danusia cu un cavaler mai puţin nebunatec. Vrei să faci pe gălăgiosul, fie! — dar nu aici; aiurea!...

Ruşinat de imputările ducesei, îşi ceru scuze. Apoi se gândi că, dacă Mîkolai de Dlugolas are un fiu, acest fiu va plăti într'o zi în locul tatălui său: lucrul de căpitenie era să nu ierte „mănunchiul de iarbă".

Aşteptând, se hotărî să fie mai paşnic decât un miel, numai dacă n'ar fi fost onoarea în joc. Un sunet de trâmbiţe vesti că prânzul era gata. Regele stând în capul mesei, avea lângă dânsul pe episcopul Cracoviei şi pe Adalbert Jastrzebiec, care inferior ca treaptădemnitarilor cu mitre, sta totuşi în calitatea lui de nunţiu, la dreapta maestrului. Regina lipsia: din spirit de umilire ea nu asista niciodată la aceste ospeţe vesele.

Demnitarii îşi ocupară locurile. Lângă ducesa Ana, se aşeză bătrânul arhiepiscop de Gnezno, loan, prinţ din neamul Piasts-ilor silezieni. Zysko auzise vorbindu-se despre curtea lui Witold şi’l recunoscu după această uriaşă hălăciugă încreţită de frizeri meşteri, ce'i aduseseră porecla de sfiştoc. Era un bărbat vestit prin voioşia vorbăriei lui şi libertatea prea mare a obiceiurilor sale. Pentru că voise să ocupe cu mâna înarmată episcopatul de Gnezno, fusese scos din slujba lui şi trimis în surgiun. Se aliase atunci cu teutonicii, cari îi încredinţară în Pomerania un arhiepiscopat destul de păcătos. Hotărît, mai mult preţuia favoarea monarhului: îi ceru iertarea, o căpătă, şi aştepta vacanţa unui scaun episcopal, cu care regeasca bunăvoinţă ar binevoi să'l învestească, în care scop se trudia să atragă bunăvoinţa regală cu glumele lui. În totul său sufletesc înclina spre aceşti teutoni: şi acum chiar, la curtea lui Jagello, unde nobilimea naţională îl privia chiorîş, căuta tovărăşia lui Lichtenstein şi se aşeză lângă el la masă.

CAPITOLUL VIDISTINGUO

Pe masă fumega o supă de vin cu ouă, ale căreia dresuri: scorţişoară, zărzăţea, şofran şi cuişoare, îşi uni straşnica’i tărie cu desfăşurarea năsbâtiilor bufonului Ciaruszek, dibaciu în a imita privighetoarea. Apoi când servitorii făcură să circule farfuriile, un alt istrion, ţupăind pe vine în dosul jâlţurilor imită bâzâitul albinei cu atâta meşteşugire, încât nu numai o mână, spre bucuria oaspeţilor păcăliţi cei întăi, se ridică să interiască dihania înaripată. Zysko servia cu luare aminte pe ducesă şi pe Danusia, dar când Lichtenstein prinse la rându'i a'şi plesni nobila'i scăfârlie, el isbucni într'un râs nestăpânit, la care se întovărăşi tânărul leton Jamont, fiul guvernatorului din Smolensk.

Teutonicul dându'şi însfârşit seama de caraghioslâcul lui, scoase punga şi spuse vreo câteva vorbe în nemţeşte episcopului Sfiştoc. Atunci acesta adresându-se bâzâitorului îi spuse:

— Ilustrul oaspete îţi spune aşa: ia doui bănuţi, dar nu mai bâzâi prea pe aproape, căci se alungă albinele, iar întru ce priveşte bondarii hoinari sunt de sus loviţi!...

Nebunul vârî banii în buzunar şi folosindu-se de graiul neocolit al slujbei lui, răspunse:

— E dar multă miere în ţara Dobrzyn-ului, deoarece s'au sălăşluit bondarii acolo. Tăbărăşte asupră-i, rege!

Or acest pământ al Dobrzynului fusese ocupat în chip viclenesc de cavalerii teutoni,

― Uite încă o piesă, căci ai grăit bine, zise Sfiştoc; dar ia aminte că, dacă se rupe scara, iubitorul de miere îşi rupe gâtul, şi că bondarii ăştia din Marienburg cari au năpădit Dobrzynul, au darde.

― Ei aş! exclamă Zyndram de Maskowia, purtător de paloş al Cracoviei, pot fi afumaţi cu praf.

― Sau a se pustii stupul cu lovituri de secure! adăugă Paszko.Zysko se înveselia la aceste răspunsuri ce mirosiau a războiu. Lichtenstein le

pricepea şi el, căci locuind multă vreme la Thorn şi la Chelmo, învăţase poloneza, şi numai din mândrie se prefăcea că n’o pricepe. Desnădăjduit, răspunse totuşi în această limbă:

― Vom vedea.― Părinţii noştrii au vazut-o la Plowce, şi noi înşi-ne la Wilno, răspunse

Zyndram.Pax vobiscum! exclamă Sfiştoc. Pax! Pax! Lese'şi abatele Nicolai de Kurow

episcopatul şi binevoiască numai milostivul nostru rege să mă aleagă de urmaş al lui, şi vă voiu tine o cazanie despre dragostea între noroade, cazanie de care veţi fi cu toţii emoţionaţi În definitiv ce'i ura? Ignis, ba chiar Ignis infernalis (ignis = foc; ignis infernalis = foc diavolesc, vorbe latine) un foc pe care apa nu'l poate stinge: cuvine-se dar sa fie înecat în vin. Daţi'mi vin! Cu vinul vom merge în lună, cum spu nea răposatul episcop Zawisza.

― Şi luna în iad, cum spunea diavolul! adăugă nebunul Ciaruszek.― Ce'ti pasă!...― Ar fi o minune să te ia pe dumneata. Un diavol prevăzut cu un Sfiştoc!...

Sper că vom avea această privelişte.― Te voiu stropi cu aiazmă, sau te voiu biciui mai întăi. Haide, vin — şi

trăiască dragostea între creştini.― Între adevăraţii creştini! stărui Lichtenstein.― Ei ce! protestă Wysz, episcop de Cracovia, acest regat nu'i creştinat de

veacuri? Bisericile lui nu sunt cu mult mai vechi decât acelora din Marienburg?— Nu ştiu nimic despre asta, răspunse teutonul.Regele convertit de curând, era foarte supărăcios întru ce priveşte religia. Umerii

obrajilor lui se înroşiră, ochii lui rătăciră cu asprime, întrebă cu o voce supărată:― Ce! nu sunt un rege creştin, eu unul?― Regatul se făleşte că e creştin, răspunse cu răceală teutonul, dar obiceiurile

sunt păgânesti pe aici. Cu un avânt de ameninţare se ridicaseră Martin de Wrociniovice, Florian de

Korytwice, Bartolomei de Wodzin, Domarat de Kabylomy, Powala de Taczew, Zindram de Maskowia, Iago de Targow, Krzon de Koziczlowy, Sigismund de Bolowo şi Staszko de Charbimowice.

― Vai nouă! e oaspete inviolabil!Şi Zawisza cel Negru, cinstea cavaleriei se mâhni,— Nu te mai recunosc, Lichtenstein. La adăpostul calitătei tale de ambasador,

insulţi o mare naţiune.Neliniştit subt atacul pricinuit de priviri, teutonul răspunse:— Ordinul nostru înainte de a se stabili în Prusia, se răsboise în Palestina.

Acolo chiar şi sarazinii respectau pe ambasadori. Numai voi nu!i respectaţi. Pot dar învinui năravurile voastre de a fi păgâneşti.

Sgomotul deveni mai puternic, încât regele fu silit a'l înfrâna bătând din palme, după moda letonă. Şi bătrânul Jean Topor de Teczyn, castelan de Cracovia, se sculă:

— Nobile cavaler de Lichtenstein, dacă a atentat cineva la calitatea dumitale de ambasador, grăieşte. Pedeapsa îl aşteaptă pe cel culpeş...

― Lucru care nu s'a întâmplat în nici o altă ţară creştină, s'a întâmplat ieri pe drumul Tynieç-ului: am fost atacat de unul dintre luptătorii voştrii. Putea să vadă lesne că mantaua mea are herb Crucea Neagră.

Zysko deveni foarte palid şi privi instinctiv obrazul acum groaznic al regelui.― Şi dacă neîncrederea voastră doreşte să iau o mărturie, urma Lichtenstein,

va fi acea a lui pan (pan - titlu de nobleţe, însemnând domn şi senior) de Tarczew, crima fu săvârşită în prezenta lui.

Toate privirile se îndreptară spre Powala.— Aşa este, recunoscu el.— Dece nu l-ai ucis? mugi Iagello.— Pentrucă justiţiei aparţine capul lui.— E cel puţin în temniţă? întrebă castelanul de Teczyn.— Nu. A jurat că se va înfăţişa la orice chiemare.— Nu se va prezinta, spuse Lichtenstein, batjocoritor...În aceiaşi clipă o voce tânără şi mâhnită spuse:— Dumnezeu să mă ferească să prefer necinstea în locul morţei! Eu sunt

acela care a făcut asta: Zysko de Bogdania.Se pricinui o năpustire asupra lui, năpustire pe care o opri regele cu un gest

poruncitor. În picioare şi cu o voce înăbuşită de mânie, Jagellon porunci:— Să i se taie capul! şi ambasadorul să trimeată capul lui marelui-maestru.

Arestează-l, Jamont!Jamont puse o mână tremurătoare pe umărul lui Zysko Acesta întorcându-şi

faţa îngălbenită, spuse:— Nu voiu fugi.Castelanul Cracoviei, Topor de Teczyn, cu barba albă, ridică mâna în semn

că voia să cuvânteze:— Rege milostiv, spuse el, să se convingă acest comandor, că nu mânia

ta. ci legile noastre pedepsesc cu moartea orice atentat împotriva unui ambasador... Dacă nu, el şi-ar închipui că nu sunt legi creştine în acest regat. Mă însărcinez eu cu judecata... Închide’l în turn, Jamont. Dumneata, pan Taczew, vei mărturisi.

— Voiu povesti gresala acestui copil, o faptă rea pe care nici unul din noi n'ar fi savârşit’o; dar noi nu mai suntem copii, zise Powala, aruncând spre Lichtenstei o privire plină de imputare.

— Bine spus! exclamară oaspeţii. E încă un copil. Pentru ce ne batjocoreşte pe toţi din a lui pricină?

Dar în timp ce Jamont îl ducea pe Zysko, mica Danusie începu să plângă în chip atât de dureros şi sgomotos, încât Jagellon se informa pentru ce şi ce este.

— Rege îndurător, lămuri ducesa Ana, această tinerică ce se desnădueşte aşa, este fiica lui Jurand de Spychow. Printr'un jurământ acest tânăr luptător îi făgăduise trei peneturi de păun smulse dela coifuri. Zărind una în vârful coifului comandorului, el crezu că Dumnezeu însu'şi îi arătase trofeul de cucerit. N'a lucrat cu precugetare; un avânt tineresc l'a răpit. Iartă-l, noi îţi cerem iertarea lui!

Ea era la picioarele lui Jagello cu Danusia, care strângând cu gingaşele-i braţe genunchii, se ruga:

— lartă'l pe Zysko, sire, iartă'l pe Zysko! Îngenunchiată de cealaltă parte ducesa Ziemowit, sora regelui, adăugă rugilor

ei şi pe ale sale. Jagello îndepărtă pe aceste înduioşetoare suplicante de lângă jâlţul său, desvinuindu-se.

Atunci mânuţile strânseră şi mai tare genunchii lui, iar vocea copilărească se făcu mai rugătoare:

― Iartă'l pe Zysko, sire, iartă'l pe Zysko!

― Jurand de Spychow e un soldat ilustru, spuneau războinicii. ― Şi acest tânăr smintit s-a şi distins şi el subt zidurile Wilnei! adause pan de

Taczew. Dar regele răspunse:

― Nu pe mine m'a jignit' nu de mine atârnă iertarea lui. Să’l ierte ambasadorul ordinului Cruciaţilor şi aşa voiu face şi eu. Dacă nu, să i se taie capul!

― Iartă-l Leichtenstein. spuse Zawisza Negrul. Nici chiar marele maestru n’o să te defaime pentru asta!

― Iartă’l, seniore! exclamară amândouă ducesele. ― Iartă’l, iartă’l! repetau răsboinicii. Ambasadorul asculta ruga celor două ducese şi a acestor aspri căpitani, şi,

parcă se înveselia. Deodată el schimbă masca şi cu capul plecat, cu mâinile în chip de cruce, cu voce dulceagă, spuse:

― Pe cruce, Cristos Mântuitorul nostru, a iertat pe dusmanii săi. Cum n’aş ierta eu oare, eu care sunt creştin, şi mai mult încă, călugăr? Cum asta e din toată inima, fireşte, îl iert.

― Onoare lui Lichtenstein! rosti Powala de Tarczew.― Onoare lui! aprobau războinicii.― Dar, sfârşi el, mă aflu aici cu titlul de ambasador şi încarnez majestatea

Ordinului, care este un Ordin al lui Cristos. Acela care a insultat ordinul, jigneşte pe Cristos însuşi, crimă ce n’o pot ierta nici în faţa oamenilor, nici în faţa lui Dumnezeu. Dacă legile voastre îl izbăvesc, creştinătatea va şti că la curtea lui Jagellon se batjocoreşte nepedepsit Iisus Cristos.

CAPITOLUL VIIHOTĂRÂREA

Ducesele hotărâră să se adreseze reginei, ea putea obţine din partea lui Lichtenstein renunţarea la plângerea lui şi, dacă se arată neînduplecat, să scrie marelui maestru al ordinului, Conrad de Juningen; acesta ar da ascultare unei cereri atât de măgulitoare. Dar episcopul Cracoviei, Wysz, medicul reginei, nimici acest plan frumos.

― Orice osândă la moarte impresionează pe regină, fie că-i vorba de un hoţ, fie de un nobil. Or, în actuala ei stare, cea mai mică emoţie ar slăbi-o de moarte, şi viaţa ei mai preţioasă este decât a o sută de luptători. De va cuteza cineva, cu toată opreala mea, să-i vorbească, îl vom da pe mâna regelui iar eu îl voiu afurisi.

Întru ce’l priveşte pe Matei, el se duse chiar în acea seară la Lichtenstein. Acesta îl primise destul de dispreţuitor, ba nici lumină nu adusese. Bătrânul războinic se înapoiase de acolo mâhnit ca noaptea, şi imediat ceruse audienţă regelui. Jagellon, liniştit acum, îl primi cu binevoinţă şi-l pofti să vorbească.

― Stăpâne milostiv, spuse Matei, o greşeală a fost săvârşită; ea merită o pedeapsă. Dar am şi eu partea mea în această vină, şi cea mai principală: deşi am înfrânat grăbita furie a lui Zysko, la început am cultivat-o totuşi. Afară de asta, cred că sunt bătrân şi că daca el ar pieri, ar pieri şi neamul nostru cu el împreună. Aibi milă de neamul acesta. Pe mine trebue să mă loviţi. Ca un cap să cadă, teutonul nu va întreba pe ce umeri a vieţuit capul acela.

― Tot aşa zic şi eu! Dar ca să fac să cadă capul unui nevinovat, asta nu! ― Legea, mijloci castelanul Cracoviei, nu-i un monstru nepăsător de sângele

ce’l înghite. Şi de altfel, de ce vorbeşti despre interesele neamului? Dacă nepotul dumitale s-ar învoi la această înlocuire, el şi urmaşii săi ar fi, pe bună dreptate, înfieraţi cu semnul ticăloşiei.

― El nu se va învoi la una ca asta, răspunse Matei. Dar s’ar putea face fără ştirea lui. Ar fi dator să mă răzbune mai apoi, după cum mă pregătesc şi eu să-l răzbun, dacă va muri.

― Mai bine fă un demers pe lângă teuton: nu are decât să'şi retragă plângerea.

― L'am văzut...― Ei şi? îl întrebă Jagellon cu gâtul întins― Mi-a spus: „trebuia să'mi ceară scuze pe drumul Tynieçului. A refuzat.

Nu'mi mai face plăcere să i-o mai primesc".― Şi dece aţi refuzat?― Pentrucă voia să i le facem desculţi şi cu capetele goale.Regele îşi dete nervos părul după urechi şi vorbi, când intră un curtean

vestind pe cavalerul de Lichtenstein.— Să intre! spuse Jagellon. Voi, domnilor, rămâneţi.— Sire, spunea teutonul, iată scrisă cum se cuvine plângerea mea...— Plângeţi-vă lui, spuse regele arătându-l pe Jasko de Teczyn.Cruciatul privi pe rege drept în fată.— Nu cunosc, obiectă el, nici legile, nici tribunalele voastre. Nu ştiu decât un

lucru: acela că trimisul Ordinului are libertatea să se plângă de-adreptul regelui.Ochii mici ai lui Jagellon revărsară un fulger. Totuşi întinse mâna, luă

documentul şi-l dete lui pan de Teczyn.Acesta îl desfăşura. Pe măsură ce-l cetia, faţa lui se făcea tot mai tristă.― Pane, spuse el însfârşit, stăruiţi pentru moartea acestui tânăr, ca şi cum el

ar fi spaima Ordinului. Voi Cruciaţii, vă temeţi, vi'i frică de nişte copii?― Nouă, cruciaţilor, nu ni'i teamă de nimeni răspunse cu asprime comandorul.Bătrânul castelan adăugă cu jumătate voce: ― Nici chiar de Dumnezeu.

A doua zi Zysko se înfăţişă înaintea tribunalului castelanului Pan Powala de Taczew, chiemat ca martor, expuse împrejurările ce micşorau vina: Zysko crezând că Dumnezeu însu'şi trimetea în cale'i un ostaş cu pana de păun, se lăsase pradă unei iluzii, în care se afirmă cel puţin aprinderea credinţei sale şi o ferbinţeală prea tinerească, în care se vădia un sânge de rasă.

Dar Powala nu putea tăgădui faptele şi că de n'ar fi fost el, arma lui Zysko ar fi rănit drept în mijlocul pieptului pe ambasador. Acesta din urmă trimise la tribunal armura ce o purta în ziua atentatului: uşor costum de ceremonie, care nu putea fi piedică unei lovituri de lance bine îndreptată. Zysko fu întrebat, dacă avusese de gând să-l ucidă pe cruciat, el nu tăgădui:

― I-am strigat să se pună în apărare. Dacă din parte'i mi-ar fi strigat că e ambasador, l'aş fi lăsat în plata Domnului.

Acest răspuns plăcu cavalerilor, cari din simpatic pentru Zysko umpleau pretoriul. Ceata lor se făcu sgomotoasă.

― E drept: dece nu şi-a arătat calitatea? Dar castelanul imputând tăcere tâlcuielilor tor, aţinti asupra lui Zysko ochii săi

pătrunzători şi întrebă:― Poţi jura pe Sfânta-Patimă că n'ai văzut crucea ce’i unia părţile mantalei

lui albe?― Nu, fireşte, că nu pot jura. Dacă n-aş fi observat crucea neagră, aş fi crezut

că acest luptător e dintre ai noştri şi nu l’aş fi atacat.― Cum s’ar fi aflat sub zidurile Cracoviei un alt teuton, decât un ambasador

sau cineva din escorta lui?La care întrebare Zysko nu răspunse nimic, căci nu avea nimic de răspuns.

Chiar acei ce se interesau mai mult de dânsul, pricepeau că hotărârea numai prielnică nu'i putea fi. Castelanul spuse:

— Ai procedat fără gând viclean, şi Mântuitorul nostru te va ierta; dar legea nu te poate achita.

Zysko îşi dete peste ceafă părul său lung, făcu cruce şi spuse:— Facă-se voia lui Dumnezeu, şi cu atât mai răul

Apoi întorcându-se spre Matei, cu o privire recomandă pe Lichtenstein grijei sale. Cu

o mişcare a capului Matei făcu semn că da, şi cruciatul — căruia nu-i scăpă acest tăcut dialog — se înfioră; cu toate acestea nu era obişnuit cu teama.

Castelanul se retrase în odaia de-alăturea, pentru ca să dicteze unui scriitor hotărârea.

— Dea Dumnezeu să fii judecat cu mai puţină asprime în valea lui Iosofat! Ai căpătat sânge: eşti mulţumit?

El se sinchisia numai de Zawisza. Acesta, pentru scrupuloasa observare a legilor cavalereşti şi a vitejiilor sale, era vestit pană în ţări îndepărtate. Pe dânsul îl luau de arbitru în chestiunile spinoase, unde o faimă era în joc. Defăimarea sau aprobarea lui hotăra strălucirea unei cavalerii.

Lichtenstein se apropie de dânsul, şi ca pentru a’şi îndreptăţi înverşunarea, spuse:

― Numai marele-maestru, după ce va fi consultat statutul, i-ar putea da iertarea... Eu, eu n'o pot...

— Marele dumitale maestru nu are nici în clin, nici în mânecă în treburile noastre; nu lui, ci regelui nostru îi aparţine dreptul să gratieze...

― Dar eu, ca ambasador, a trebuit să cer pedeapsa.― Fuseşi luptător înainte de a fi ambasador, Lichtenstein.― Crezi că am păcătuit?― Codul cavaleresc prescrie să se imite două animale: leul şi oaia. Imitaşi pe

unul sau pe celălalt în această întâmplare?― Nu eşti judecătorul meu.― M'ai consultat... Vorbesc deci!― Nu'ti mistui părerea.― Nu ea, ci propria'ti răutate te înăbuşă.― Cristos va fi mulţumit că m'am îngrijit mai mult de măreţia Ordinului

nostru, decât de lauda ta.― El ne va judeca pe toţi.Dar castelanul reintră. Cu crucea în mână porunci lui Zysko să îngenunchieze.Grefierul ceti hotărârea în latineşte. Nici Zysko, nici ceilalţi nobili nu

înţelegeau această limbă, dar toţi ghiciau că hotărârea era o sentinţă de moarte. Şi în seara aceleiaşi zile un crainic vestia cu sunetul trâmbiţei sale locuitorilor, că Zysko de Bogdania era osândit, după judecata castelanului, să i se taie gâtul.

De altminterea execuţia nu avu loc imediat. Matei ceruse amânarea şi Lichtenstein nu se amestecă, îngrijat să nu jignească şi mai mult prin nepotrivite stăruinţi pe monarhul cu care avea de tratat afaceri diplomatice. Dar motivul hotărâtor al amânărei fu că episcopul Wysz nu voi ca regina sa fie expusă la nici o sguduire înainte de uşurarea ei.

Trecură mai multe luni deci, înainte ca osânditul să’şi fi plătit cu capul datoria către legile ţărei şi faţă de duşmănia teutonului.

În fiecare zi venia Matei să'l vadă în temniţa lui. Pe de altă parte cete două ducese mazoviene nu încetaseră a se gândi la Zysko. Ducesa Ana, întovărăşită de Danusia îi făcea vizite şi ducesa Alexandra Ziemowit zămislise planul de a trimite o scrisoare marelui maestru. Ea avea o slăbiciune pentru ostaşii rafinaţi ai Ordinului teutonic, şi de aceea era cu trecere pe lângă dânşii.

Ades sosiau curieri din Marienburg cu scrisori, prin cari marele-maestru o ruga să binevoiască a primi cutare şi cutare daruri, şi o numia „binefăcătoare prea venerabilă, în deosebi ocrotitoare a Ordinului".

Se putea deci trage încheieri în privinţa acestui demers.Pentru moment era vorba de a se găsi un trimis pe devotamentul căruia se

puteau întemeia: acesta fu Matei de Bogdania. El îşi luă rămas-bun dela Zysko şi, înarmat cu preţioasa cerere, plecă.

CAPITOLUL VIIIUNCHIUL

Ridicat în vârful turnului, un steag de pe care se desprindeau albe, pe un câmp negru, un craniu şi două oase, vestiau oraşului înmărmurit doliul patriei: regina Hedwiga murise dând naştere înainte de timp unei fete, care nu'i supravieţui

Păzit chiar de temniceri puţin vorbăreţi, Zysko fusese ţinut în curent cu boala reginei de svonurile mulţimilor din procesiuni.

Şi acum glasul tuturor clopotelor îl vestiau că boala avusese un desnodământ fatal. Se aruncă în genunchi, şi uitător al propriei sale morţi, jeli din tot sufletul moartea reginei binefăcătoare şi prea iubite: cu ea se stinsese — i se părea lui — lumina propriei sale vieţi, şi nimic nu mai preţuia osteneala unei dorinţi.

Se scurse o lună, începu o alta. Zysko deveni posomorât, pierdu pofta de mâncare, somnul, şi umbla prin subterana lui ca o sălbătăciune. Singurătatea nu'l mai copleşia. Nu mai venia nimeni să'l vadă: nici ducesa, nici Danusia, nici Powala de Taczew.

Se gândia cu amărăciune că, Matei plecat fiind, toată lumea îl uitase. Dreptatea poate că-l va uita şi ea: va putrezi în temniţă. Atunci rugile lui cereau moartea.

Începu să se îndoiască de înapoierea lui Matei. Marienburgul nu era la capătul pământului: în trei luni se putea cineva duce şi întoarce. Dar trimisul nu se grăbise. În cale trebuie să'şi fi aruncat ochii spre vreo fată cu şoldurile mari şi o dusese la Bogdania, pentru a încerca pe îndelete să perpetueze o rasă al căreia moştenitor direct era în mânile călăului.

Prinsul pierdu însfârşit noţiunea timpului; încetă să mai. vorbească cu purtătorii de chei, şi privia tâmpit, cum îşi îngroaşă păiajenii pânza la zăbrelele temniţei, când într-o zi ţâţinile uşei scârţâiră şi o voce binecunoscută îi strigă din prag.

― Zysko!― Unchiule! răspunse el sărind din culcuşul său.

Matei îl prinse în braţe, apoi îi luă capul bălan între mâni şi-l acoperi cu sărutări.

Am crezut că n'o să te mai văd niciodată spunea Zysko hohotind a plâns.― Mult-mult n'a trebuit.Numai atunci îşi ridică Zysko capul şi privindu-i exclamă:— Ce ţi s'a întâmplat?Şi se uita cu nelinişte la faţa palidă a bătrânului luptător cu spatele boltit, cu

părul înălbit.Matei se aşeză pe pat, şi răsuflarea lui şuiera anevoioasă.― Ce mi s'a întâmplat? spuse el într'un sfârşit. Abia, trecusem hotarul şi

germanii ascunşi pe acolo, mă atacară. Cavaleri-hoti, îi ştii... Îndrăznisem să'mi scot armura, căci soarele ardea şi negustorii îmi lăudaseră liniştea ţărei. Dacă n'as fi fost ajutat, nu mă mai vedeai pe aci.

― Şi cine te-a ajutat?― Jurand de Spychow.Se făcu tăcere un timp de vreme.― Ei mă atacară, şi peste o jumătate zi, el le cădea în spate. Mă luă şi mă

aduse la Spychow, unde trei săptămâni m'am luptat cu moartea. Deşi sunt prea puţin voinic, iată-mă's!...

― Atunci n-ai fost la Marienburg?― Şi cu ce m'aş fi dus? Ei mă despuiaseră, fără să uite plicul prinţesei

Ziemowit Nu se găsi această scrisoare la nici unul dintre aceia ce'i prinse sau îi ucisese Jurand. Într'adevăr cinci dintre bandiţii ăştia îi scăpaseră. Iar aceia cari au murit, tare mă îndoesc că m'au precedat de mult pe cealaltă lume...

Spunând acestea scuipă în mână şi o întinse deschisă. Era roşie de sânge închiegat.

― Scuipi sânge! exclamă Zysko turburat. — De ţi-ar fi intrat în coaste o săgeată de o jumătate şchioapă, ai scuipa şi tu,

fii pe pace. La Jurand de Spychow m'am întremat puţin. Dar iar simt că mi'i rău, căci drumul a fost lung şi l’am făcut repede.

— Pentru ce te-ai grăbit aşa de tare? — Voiam s'o întâlnesc aci pe ducesa de Ziemowit, pentru a-i cere o altă

scrisoare. Din nefericire a plecat şi ea... Jurand de Spychow îmi spusese: „Eu am sub podeaua casei rneîe câţiva germani. Aş libera unul, care s'ar însărcina pe cuvânt de cinste, să ducă marelui maestru scrisoarea ce'mi vei da-o." Căci Jurand păstrează în apropierea patului său o provizie de nemţi. Îi place să audă noaptea sgomotul tânguirilor lor. Astfel îşi răsbună el nevasta!

― Cine comandă pe hoţi? Un teutonic?― Şeful lor era un neamţ, dar nu un călugăr, Chelminzyk de Lentz, renumit

prin crimele sale.― Ce s'a făcut cu el?― E în lanţuri la Jurand... Dar oferă ca răscumpărare doui nobili mazowieni, pe

cari îi ţine în vizuniile lui.Se făcii iarăşi tăcere.— Iisuse, spuse în sfârşit Zysko, Lichtenstein va trăi şi tot aşa şi hoţomanul

acela de Lentz, şi ne va face să pierim fără răzbunare. Călăul îşi ascute paloşul pentru mine, şi dumneta, dumneta n'o să ieşi din iarnă.

― Nici n'am s'o ajung până la capăt. Ah! dacă cel aş putea să te scap... Dar toată lumea de aci ar vrea să te scape. Ducesa Ana n'a cruţat stăruinţele... Ea mi-a vorbit de tine, ca de o făptură ce'i este scumpă.

― E încă în Cracovia?― N'a putut pleca, mica Jurand fiind bolnavă― Danusia? bolnavă? ce are?― Cine ştie? Va fi vrăjit'o cineva...

― Fără îndoială. Lichtenstein şi nimeni altul!... Iată dar dece nu mai venia nimeni să mă vadă! După regină, Danusia.

― L'am văzut şi pe castelan. Lichtenstein a plecat la Marienburg, speram să'l găsesc mai puţin dârz. Or, el mi-a spus: „Nu pentru a fi pe placul lui Lichtenstein se taie capul nepotului tău, ci pentrucă aşa e hotărârea. Chiar de ar muri teutonul, nimic n'ar fi schimbat. Căci legea nu este o haină păcătoasă ce se poate îmbrăca pe faţă ori pe dos. Numai regele are calitatea de a ierta. Dar această graţie a şi fost refuzată. Şi de altcum Majestatea Sa e lipsă.

― Lipsă?― Da. Jagellon este în Rutenia.― Atunci nu mai e nici-o nădejde?― Niciuna.

CAPITOLUL IXLOGODNICA

Ziua execuţiei sosi.Din zori de ziuă mulţimea dete busna spre piata-mare. Cum osânditul era

tânăr şi frumos şi vremea bună, curiozitatea femeiască se cocoţă prin balcoane în chip de rochii uşoare, şi sub calota cu podoabe de aur sau de cununi trandafirii, constelaţiile de priviri vii. Magistraţii municipali, deşi această afacere nu'i interesa de loc, ieşiră cu toţii penntru a'şi vădi însemnătatea lor şi se aşezară în urma cavalerilor postaţi în jurul locului de chin; mai departe se îngrămădiau oamenii din bresle, claia de copii ― ca muştele — se vâra prin locurile goale.

Eşafodul domina totul cu armătura lui rectilinie, pe care o împodobia trunchiul şi sicriul. Răzămat în paloşul cu două tăişuri, în care licăria soarele, călăul, brută teutonă îmbrăcată în roşu, aştepta nemişcat între cele două ajutoare, cu braţele goale.

Nişte clopote sunau fioros. Privirile se îndreptau când spre zările îndepărtate, de unde trebuia să se arate victima, când spre războinicii iluştri îngrămădiţi acolo pentru a întări pe Zysko cu frăţeasca tor simpatie.

Printre ei se observa mai ales nobilul de Taczew, căci — în rândul întâi — el ţinea în braţele sale pe Danusia, îmbrăcată în pânză albă de în şi încununată cu iederă verde. Era sora osânditului? „era dama" lui?... Această copilă înlăcrămată şi a căreia prezenţă se lămuria rău, mişca inimile.

Mulţimea începea să protesteze împotriva neînduplecării castelanului şi a asprimei penale, svon care încetul cu încetul crescu într'un tărăboiu ameninţător; vocile propovăduiau dărâmarea eşafodului, ca mijlocul cel mai temeinic pentru a împiedica moartea.

Dar totul amuţi când se ivi cortegiul. În fruntea cortegiului înainta confrăţia pocăiţilor, înfăşuraţi foarte tare în negrele lor rantii, neavând decât două deschizături, pe unde priviau. Veniau apoi încotoşmănaţi în piele de culoare închisă, un stol de arcaşi letoni, apoi un detaşament de halebardieri regali. În mijlocul acestui cortegiu ostăşesc, între grefierul care trebuia să citească hotărărea şi abatele Stanislau de Skarbirnierz, care ducea crucifixul, păşia Zysko strălucitor în tunica lui împodobită cu mărgăritare şi vesta lui de mătasă albă brodată cu păseri.

Liniştit şi palid, aproape un copil după înfăţişare dar muşchiulos ca un erou, mergea cu pas măsurat şi mlădios. Uneori privia mulţimea, alteori urmăria cu privirea sborul ciocilor şi al porumbeilor sălbateci ce se învârtiau în dangătul de clopote ce-i sunau ceasul de apoi. Când zări de departe călăul, tresări. Preotul îi dete crucea s'o sărute. O fată din popor ii aruncă un buchet de albăstrele. El zâmbi prinzând florile şi ea isbucni în hohote de plâns.

Dar cuvine-se celui ce va să moară, să fie nepăsător. Acum Zysko înainta cu măreţie. Cu încetineală, căci mulţimea nu-i făcea bucuroasă loc. Înzădar răguşiau strigând: „îndărăt! Daţi-vă înapoi!" — cum ei strigau în graiul leton, se prefăceau că nu înţeleg. Atunci halebardierii înaintară. Ferul lor avu mai multă limbuţie şi cortegiul ajunse la eşafod.

În această clipă un incident neprevăzut schhnbă faţa lucrurilor. Seniorul de Taczew se desprinse din grupul de nobili rostind un „Opreşte!" ameninţător, şi întinse lui Zysko pe foarte alba Danusie. Crezând că era pentru un bun rămas Zysko o strânse în braţe. Si iată că tinerica îşi smulse vălul ei încununat cu rută şi'l puse pe capul lui Zysko înmărmurit, în timp ce afirma cu o voce foarte ascuţită:

— El este al meu! El este al meu!― Da! da! aprobau cu înflăcărare cavalerii. Repede la castelan!Mulţimea răspunse cu o strigare de complicitate:„La castelan! la castelan!” Şi halebardierii îşi aplecaseră halebardele cu

steguleţe. Toţi pricepuseră...Exista în voivodatul Cracoviei un obiceiu străvechiu, având puterea de lege,

ba chiar şi în alte ţări, că, dacă o fecioară îşi arunca vălul peste un bărbat tânăr dus la moarte şi declara astfel că-l voia de soţ, el era isbăvit.

Era un obiceiu cam ieşit din modă, dar pe care Danusia îl reînoise cu îndrăzneală. Călăul şi ajutoarele lui fugiseră, sguduite de mâni furioase atacate cu securea furcile eşafodului se desprinseră din loc şi îngrozitoarea arhitectură se nărui. Era vădit pentru toţi că, dacă castelanul ar fi pretins să pună piedică voinţei obşteşti, oraşul s'ar fi răsvrătit.

Zysko ţinând'o pe Danusia în braţe, ajunse iarăşi la castel, dar de astădată ca triumfător, în aclamarea unei cetăţi aiurânde şi pe poteca de flori ce i le aruncau miile de mâni albe şi entuziaste.

Bătrânul Matei, pe care'l sprijiniau Florian de Korytnice şi Martin de Wrocimowice, se mira că nu se gândise el însuşi la un mijloc atât de simplu; iar Powala de Taczew povestia cum Adalbert Jastrzebieg şi Stanislau Skarbimierz, foarte cunoscători ai dreptului comun, îşi daseră ei această părere în decursul consfătuirilor ce se ţineau la prinţesă.

Dar totuşi succesul definitiv al acestui soiu de stratagemă atârna de castelan. Grefierul tribunalului, abatele Stanislau Skarbimierz, Zawisza, Zyndram de Maszkowia şi Powala de Taczew se duseră la el, pentru a'i reaminti că nu de mult declara că, dacă i s'ar da un pretext legal, s'ar grăbi să dea libertăţei pe osândit Or, acest obiceiu nu era mai bun decât un pretext? Vechimea lui chiar, departe de a-i slăbi virtutea, trebuia să-l facă mai puternic...

Pan de Teczyn obiectă că acest obiceiu, de care se făcea atât de mare caz, privia mai mult pe hoţomanii podolieni şi populaţia de jos decât nobleţea; dar inter-locutorii lui îi opuseră argumente topice şi cu un zâmbet înfloritor în barba lui albă, se uni şi el cu părerea lor. Atunci cu ducesa Ana, câţiva preoţi şi câţiva războinici, se ivi pe peron.

Zysko îi întinse pe Danusîa. Castelanul desmierdă cu mâna lui sbârcită părul de aur al fetiţei şi-şi aplecă cu seriozitate capul. Acest semn de primire, de aprobare deslănţui voioşia. „Dumnezeu să te apere! Să trăeşti întru mulţi ani, stăpânule drept! Să trăeşti şi să fii judecătorul nostru!" i se striga din toate părţile. De asemeni fură aclamaţi Danusia şi Zysko.

— Trăiască tânăra pereche! striga Powala de Tacrew.Şi întorcându-se spre ducesă:― Trebuie ca logodna să se facă de îndată: obiceiul o cere.― Logodna fie, şi fără cea mai mică zăbavă, răspunse ea. Întru ce priveşte

nunta, se cuvine să n'o sărbătorim fără voia lui Jurand de Spychow.

CAPITOLUL XJURAND DE SPYCHOW

O jumătate măsură (douisprezece litri jumătate) de nuci proaspete doui coţi de cârnaţi şi o copaie mare de ouă sparte, ajungeau pentru hrana zilnică a bătrânului Matei — lipsă de poftă de mâncare la un om care dăduse găzduire între coastele lui unei săgeţi.

Pintele (măsură egală cu 93 centilitri) de sânge ce i le scotea medicul lui, Cybek, nu-l împiedica să scuipe cu gura plină. Aşa că se hotărî să se întoarcă la Bogdania, îngrijorându-se să fie înmormântat lângă strămoşii săi, cari de altcum nu dormiau toţi acolo, căci doar nu numai unul din ei îşi dăduse sufletul prin coclauri îndepărtate.

Fără îndoială, Zysko pentru ca să poată face curte Danusiei şi şă-i cucerească penele făgăduite, i-ar fi plăcut mai bine să se ducă la prinţul Ianus ori la Jurand de Spychow. Dar ar fi fost prea puţin nimerit să lase în voia vitregei soartei pe un unchiu, care-i dase atâtea dovezi de devotament. Îl va întovărăşi deci până în Bogdania, şi pentru bun-rămas Zawisza îi oferise ca dar doi turci din Smirna ce-i prinsese odinioară, iar pan de Taczew un hamaşament cu canafuri de aur.

Cum ducesa trebuia să plece din Cracovia, va călători cu dânsa cât mai mult cu putinţă, apoi când ea va coti spre Mazowia, ar ocoli şi ei spre moşia lor moştenită; data plecărei era fixată, dar sosirea neaşteptată a lui Jurand de Spychow îl întârzie. Adesea în cursul unei expediţii răsboinice acesta era cuprins de dorinţa s'o vadă pe Danusia lui. Atunci se arăta pe neaşteptate la Varşovia, la Çiechanow, în ori ce loc ar fi sălăşluit, fie chiar numai pentru o clipă la curtea ducelui Ianus... Pe măsura trecerii anilor asemănarea copilei cu maică-sa pronunţându-se, în loc ca vederea ei să fie un leac alinător, dinpotrivă măria în el durerea jalei sale şi ura împotriva acestor cruciaţi teutoni ce'l văduviseră. Înzadar ar fi vrut Ducele, care'i preţuia valoarea militară, să nu şi-o peardă în încăierări şi'i oferise funcţiunile de purtător de spadă.

După câteva zile Jurand îşi pierdea pofta de mâncare, somnul, orice poftă de vorbă, şi sfârşia prin a se duce iar în smârcurile dela Spychow. Acest proverb îşi avea rostul şi tâlcul lui: „Vai de germani, ei nu sunt oi pentru nimeni, afară de dânsul, care este un lup". Şi într'adevăr circulară povestiri despre castele incen-diate, despre ţărani hrăpiţi, despre dueluri din cari el ieşise învingător. De altmintrelea această stare de lucruri era proprie pe toată frontiera teutono-mazoviană. Ţăranii orobăcăiau la muncile agricole înarmaţi cu suliţi ori cu harbalete. Nimeni nu se multumia cu apărarea: se răspundea cu jaf la prădăciune, cu foc la incediu, cu năvala la năvălire. Atunci când plângerile împotriva lui Jurand ajungeau la Varşovia, Ducele răspundea prin plângeri reconventionale: nici o parte nici alta nu căpăta dreptate. Fiind reciproce, prădăciunile şi atacurile rămâneau nepedepsite.

Dar Jurand în mocirloasa lui păpurişte dela Spychow deveni într'atâta de nesuferit vecinilor săi, încât spaima lor făcu să le treacă duşmănia: mulţi emigrară. Alţii se uniră împotriva lui şi cunoscură înfrângerea. Se încercară alte mijloace.. Aduseră depe malurile Mein-ului un luptător cu lancea de-o dibăcie — aşa se credea cel puţin — fără seamăn. Abia se puse în mişcare teutonul şi simţi că'i scade curajul ca prin farmec; întoarse hăţurile ca să facă cale întoarsă, când cu o lancie lungă, mai repede de cât fuga lui, Jurand îi crăpă rinichii.

Acest episod nu trecu fără a'i întări prestigiul. Cine zăria de departe fumurile dela Spychow, îşi făcea cruce şi'şi chiema sfântul ocrotitor din ceruri, căci se întăria

din ce în ce mai mult credinţa unei înţelegeri între acest boier răzbunător şi duhurile necurate.

Povestirile îngrozitoare se ţineau lanţ prin aceste bălţi unde plantele de apă mai mult putreziau decât trăiau, iar capete de înecaţi se primblau noaptea pe labele păianjenilor de câmp, lătrând şi atrăgând în prăpastia alunecoasă oameni şi cai şi cerdacul conacului era claie de hărci omeneşti. Ceeace da sbor unor atari fabule, este faptul că Jurand da ospitalitate rn celulile subteranelor lui unor prinşi, ale cărora gemete îi plăcea să le audă.

Înştiinţat de sosirea lui Jurand, Zysko se duse fără întârziere în apartamentul ce'l ocupa la castel ilustrul musafir. O perdea ridicată, el intră într'o încăpere mo-horâtă, unde nu zări decât doar o clipă pe bălaia Danusie stând pe genunchii tatălui ei. Ei nu'l auziseră intrând. Atunci tuşi, ca să le atragă luarea aminte. Şi spuse:

― Lăudat fie Domnul!― În vecii vecilor! răspunse sculându-se pan de Spychow..Şi Danusia avântându-se spre tânărul cavaler, spuse:— Zysko! a venit tata!Zysko sărută degetele feticăi, apoi înaintând cu dânsa spre Jurand, zise:― Vin să vă salut... Ştiţi cine sunt...Şi el se închină uşor, făcând gestul că vrea să'l înlănţuie picioarele. Dar Jurand

îl luă de mână, îl întoarse spre lumină şi începu să'i cerceteze în tăcere.Zysko din parte'i îl privia cu nelinişte. Văzu un bărbat de o statură uriaşă, cu

părul şi mustaţa roşie; pe o faţă ciupită de vărsat lucia un ochiu de culoarea ferului, celălalt era crăpat. Subt privirea scrutătoare, tânărul se turbură şi fără să ştie ce spune, întrebă de prisos:

— Dumneata eşti Jurand de Spychow, tatăl Danusiei?Dar Jurand se mulţumi să'i arate o bancă de gorun, unde se aşeză şi el, şi fără

a spune o vorbă, continuă să'i cerceteze cu privirea.Zysko îşi pierdu răbdarea.— Ştii că felul ăsta mă stânjineşte, parcă stau în faţa unui tribunal..., spuse

tânărul.Numai atunci vorbi Jurand.— Tu eşti acela care l'a atacat pe Lichtenstein?― Aşa vreau să cred şi eu, spuse cu mândrie Zysko.Ochiul cenuşiu ca ferul, faţa posomorâtă, se lumină uşor. Jurand de Spychow

se uită la Danusia şi reîncepu:― Şi pentru ea o făcuşi?― Dar pentru cine alta aş fi făcut'o? Unchiul meu trebuie să'ţi fi spus că

făgăduisem fiicei dumitale trei pampoane de pene de păun, smulse depe căşti germane Dar trei este puţin. Va avea atâtea, câte degete am la amândouă mânile. Astfel voiu contribui la răbunarea dumitale.

— Vai de ei! spuse posomorât luptătorul.Din nou fu tăcere. Dar Zysko simţind că defăimând pe cruciaţii teutoni,

însemna să cucerească bunăvoinţa interlocutorului său, adăugă:— Nu voiu desarma nici eu, şi totuşi simţămintele mele faţă de. dânşii, mai-

mai să mă coste capul.Se întoarse către Danusia.― Ea m’a scăpat.― O ştiu, spuse Jurand.― Şi nu mă ţii de rău?― Pentru ce? Ai făcut un jurământ fiicei mele: te conformezi lui, cum se

cuvine unui cavaler.Zysko se turbură întru câtva şi cu o voce neliniştită stărui:— Ia aminte că m'a învăluit cu vălul ei. Toţi, chiar şi călugărul ce mă însoţia,

au auzit'o spunându'mi: „El este al meu!" Şi fireşte, nu voiu fi nicicând al alteia!

Îngenunchie şi sărută cu mare evlavie picioarele atârnânde ale Danusiei, care sta pe răzămătoarea jâlţului; apoi sculându-se:

— Cunoscut'ai cândva o atare minune, ia spune. Jurand îşi cuprinse capul între mânile'i ucigătoare de oameni şi răspunse

înăbuşit:— Da, dar germanii mi-au ucis'o! — Ei bine! ascultă-mă, spuse Zysko. În afara nouile mele pricini de duşmănie,

am împotriva lor şi altele moştenite: odinioară aceşti fii de câni spârcuiră şaptezaci şi patru războinici din Bogdania, înămoliti într-un smârc. Nimeni altul mai mult ca mine nu va fi mai gata să te ajute în greaua dumitale sarcină. Sunt dibaciu în toate armele. Vorbitu-ţi-a unchiul meu de nişte frisoni! Voiu măcelări în nemţi ca în dobitoace; iar întru ce priveşte fiica dumitale, ţi-o jur, că mă voiu lupta pentru ea, chiar şi cu mai marele iadului însuşi, — fată de dânsa onoruri, bogăţii, cinuri, totul mi se pare vrednic de dispreţ, şi de mi s'ar oferi un palat cu ferestrele de sticlă, aş ieşi din el fără o părere de rău, pentru ca s'o urmez până la capătul lumei.

Jurand se trezi ca dintr'un vis. — Mi-ai plăcut, fiule. Totuşi nu'ţi voiu da-o, căci nu ţie îţi este ea ursită.Zysko îl privia buimăcit.Dar Danusia veni în ajutorul coconului, Îi era foarte drag, coconul fermecător,

care cu un mănunchiu de iarbă o promovase la rangul de persoană mare. Ea alunecă la pământ, îşi cuibări capul în poala părintească şi'l ameninţă tânguios.

— Tată, tăticule! am să plâng! El puse mâna greoaie pe ceafa Danusiei. Pe faţa lui atât de des posacă, nu

mai era decât mâhnire. În acest timp Zysko îşi revenise din încremenirea sa. Spuse la o întâmplare un argument:

― Atunci, vrei să te împotriveşti voinţei Dumnezeeşti?La care Jurand răspunse: ― Dacă e voia dumnezeiască, Danusia va fi a ta; dar eu nu pot să ţi-o dau. Aş

vrea, dar nu pot...Luând’o pe Danusia în braţe, se îndreptă spre uşă şi cum Zysko voia să'i

aţână calea, se opri o clipă şi zise:— Nu mă mai întreba nimic, căci nu'ti pot spune nimic.Şi ieşi.

CAPITOLUL XIZYSKO NELINIŞTIT

A douazi ducesa Ana cu curtea ei, Jurand, Matei şi Zysko părăsiau Cracovia, şi cum călătoria desleagă limbile, tânărul războinic nădăjduia să lămuriască taina ce atrăgeau restricţiile lui Jurand. Într'atât de bine se omenise tăcutul boier, încât se pregăti de taifas. Dar îndată ce convorbirea atingea punctul delicat, înceta să mai răspundă şi se posomora. Poate ducesa, şi — dacă ar fi fost informată, — ar fi fost mai vorbăreaţă... Folosindu-se de un moment prielnic, Zysko o ajunse, dar nici ea nu'i putu spune lucru mare.

— E un mister aci, Jurand e de acord, dar înlătură toată chestia. E de sigur legat printr'un jurământ oarecare. Totul se va limpezi într'o zi. Voinţa divină nu'i mai puternică oare decât voinţa părintească? Şi Jurand însu'şi mi-a declarat: „Dacă aşa este voia lui Dumnezeu, o va avea pe Danusia."

—. Mi-a spus şi mie acelaş lucru! exclamă Zysko. A spus: „Dacă astfel este voia lui Dumnezeu, Danusia a ta va fi."

— Din parte'i Danusia îşi va ţine cuvântul. Chiar ieri îmi repeta: „Voiu fi a lui Zysko ori a nimănui." Dar cugetă de asemenea să'i păstrezi şi tu credinţa.

Bărbatul e viclean: jură că va iubi cu credinţă şi fără să mai aştepte, aleargă după cea dintâi fustă ce'i trece pe dinainte".

Această convorbire îl reînsenină. Dar încurând fură alte nelinişti. La un popas următor bătrânul Matei se arătă într'un hal fără de hal îngrozitor: a'l porni iar la drum, înainte de a se fi întremat puţin, era cu neputinţă. Cum ducesa nu putea întrerupe călătoria, ea predete în mânile celor doui războinici din Bogdania o trusă cu elixiruri şi medicamente, şi rămas bunurile incepură. Între Danusia şi Zysko fură mişcătoare. El o strângea în braţe şi'i repetă:

— Gândeşte-te mult la mine, floarea mea atât de dulce; gândeşte-te la mine, heruvimul meu de aur.

Şi ea ascunzându'şi mereu nasul în obrazul prietenului său şi vărsând lacrămi cât nişte boabe de fasole, gemea.

— Nu vreau să mă duc la Çiechanow fără Zysko, nu vreau!Jurand era acolo. Or, departe de a se supăra, el spuse cu prietenie tânărului

„la revedere”.— Nu mă urî, Zysko, şi Dumnezeu să te apere.— Cum să'ti port ură? Eşti doar tatăl Danusiei.Jurand îi strânse mâna cu tărie, spunând'i:— Dumnezeu să te ajute în toate! Mă înţelegi?...Şi porni.Zysko simţise vibrând în ultimile lui cuvinte o ciudată simpatie. Înapoiat la

'căruţa unde zăcea Matei, spuse: ― Ascultă, de fapt Jurand mi-ar da bucuros pe fie’sa. Dumneata care ai fost la

Spychow şi care ai mintea vioaie, încearcă să descurci ghicind ce împiedică buna luiDar Matei era foarte bomav. Frigurile îi clocotia sângele de dimineaţă, sporind

fierbinţeala; înspre seară începu să'şi piardă cunoştinţa. În loc să răspundă lui Zysko, îl privi mirat şi întrebă:

— Unde trag clopotele?Lui Zysko îi fu frică. Un bolnav când aude clopotele hăulind, moartea lui e

apropiată... Se gândi de asemeni că bătrânul putea să moară fără preot, fără iertarea păcatelor, şi din această pricină să se ducă — dacă nu în iad, cel puţin pentru câteva veacuri în Purgatoriu. Era deci vorba să'l ducă, cu orice preţ şi pe loc, la vreo parohie oarecare, unde să poată primi ultima sfântă grijanie,

Porniră la drum şi călătoriră toată noaptea Zysko se urcă în trăsura plină cu fân, unde era lungit bolnavul, şi'l veghie până în ziua mare. Din când în când îi turna pe gât un vin puternic, pe care Matei îl înghiţia cu lăcomie. Medicaţie puternică, întrucât dela a doua litră, îşi reveni în fire; al treilea băut — adormi, şi atât de adânc, încât Zysko îngrijorat se apleca din când în când asupra celui ce dorrnia, ca sa se asigure că nu era mort.

Şi o mare mâhnire îl omora.Până la epoca arestării lui la Cracovia, nu'şi dase seama bine de dragostea

pentru omul acesta, care fusese atât de mult tată şi mamă pentru el, în tinereţea lui de orfan. Acum simţia că dacă ar muri Matei, ar fi jalnic de singur în această pustie de lume mare, fără altă rubedenie în afară de acel abate ce ţinea în arendă Bogdania, fără prieteni, fără povaţă. Şi această moarte încă ar fi fost de imputat germanilor, acelor germani prin care pierise întreaga ,lui familie şi mama Danusiei, şi care îi ceruseră cu atâta asprime capul. De altmintrelea în toată ţara nu era nici un ins — se gândia el ― care să nu aibă de reclamat supărări împotriva qrosolăniei sau vicleniei lor. Se războise contra lor sub zidurile Wilnei. Chiar tătarii, sunt mult mai cinstiţi şi mai puţin cruzi.

Zorii zilei întrerupse gândurile lui răsbunătoare. Constată că lui Matei îi mergea mai bine: figura liniştită, regulată... Sub arşiţa soarelui unchiul deschise în sfârşit ochii şi spuse:

— Uf! mă simt mai bine. Unde suntem?

― Ne apropiem de Olkusz. Ştii! acolo unde sunt minele de argint ce înavuţesc Tezaurul.

― Dacă am avea ceeace este în pământ, atunci s'ar reclădi Bogdania!.― Haiti, se vede că'ţi merge mai bine, răspunse Zysko râzând. Da, ce castel

s'ar putea reclădi! Dar ne ducem la catedrală. Acolo te vei mărturisi: totul este în mânile lui Dumnezeu, şi'i mai bine să ai conştiinţa împăcată.

— Iar eu sunt un păcătuitor. Am visat astă noapte că diavolii îmi jupuiau făşii-făşii pielea după picioare. Croncăniau nemţeşte. Har lui Dumnezeu! mi'i mai bine. Ai adormit?

— Puteam dormi? te veghiam.― Atunci culcă-te puţin. La sosire le voiu deştepta. ― Să dorm? nici nu mă gândesc la asta. ― Ce te împiedică?Zysko se uită la unchiul lui cu nişte ochi ca de copil. ― Nimic alta decât iubirea! Simt crampe prin piept de atâta oftat. Dar mă

voiu desmorţi călare.

CAPITOLUL XIIAGNES DE GORELICE

Parohul îl spovedi pe Matei şi'i opri cu dragă inimă peste noapte. La plecare, a doua zi dimineaţa, porniră spre Silezia pentru ca luând'o de-alungul hotarului să ajungă până în Polonia mare. Drumul trecea prin păduri. La asfinţitul soarelui se auziau mugind bivolii şi zimbrii, iar noaptea scânteiau ochii de lup ascunşi printre ramuri. Pentru călători şi neguţători primejdia nu era aceste sălbătăciuni, ci lup-tătorii germani ori germanizaţi, ale cărora turnuri erau foarte rari pe zona sileziană.

Cu toate acestea călătoria se urmă paşnică şi după vrerea lui Zysko — îndrăgostit de aventuri — prea monotonă. Nu mai erau decât la o zi cu căruţa departe de Bogdania, când într'o noapte auziră în sfârşit în urma lor un sgomot de cai.

— Ne ajung oameni, spuse Zysko.Matei, care nu dormia, privi stelele şi răspunse ca om priceput.— Se luminează de ziuă. Nişte hoţi nu ne-ar ataca în noaptea pe sfârşite.Zysko îşi opri totuşi căruţa, orândui oamenii de-a lungul drumului, cu fata spre

cei ce sosiau, întru cel privia pe dânsul se opri şi aşteptă.Încurând zări în înjumătăţită întunecime, ca vre-o douăzeci de inşi călări. Unul

înaintea altuia, la câţiva paşi distanţă; ei cântau cu glas tare, Zysko nu desluşi cuvintele, ci numai strigătul „Ho!", care sfârşia fiecare cuplet

Sări jos din căruţă şi încalecă animalul, pe care i'l prezintă foarte corect unul dintre cei doui turci ai lui Zawisza.

Matei îşi frecă partea dureroasă; dar se gândia cu aprindere la altăceva, căci scutura din cap, plescăindu'şi buzele.

― Mă mir, spuse el însfârşit, de această înflăcărare în iubire care te hărţuieşte aşa: nici taică-tău, nici eu n'am cunoscut'o.

Zysko în loc să răspundă, se propti în şa şi cu pumnul în sold, cu capul sus, cântă din răsputerile plămânilor:

Porumbiţă ce'mi sburaşi,Obosiţi îmi sunt ochii

Ochii mei sunt îngreuiaţiAtât au plâns zi şi noapte,

Bietul nostru amoraş.Ha! Ha! Ha!.

Acest „ha!” mugi în spaţiul însorit, se răsfrânse în ecou şi muri printre ramuri.

Matei pipăi de isnoavă locul săgeţei germane şi spuse gemând încetişor:― Altădată bărbaţii erau mult mai cu judecată.Dar fără indoială îşi amintise de cine ştie ce întâmplare din timpurile apuse,

căci adăugă:― Ba zău! aveau şi ei nebuniile lor...Călătorii erau acum la marginea pădurei; se zăriau colibele minerilor şi mai

îndepărtate zidurile crestate ale Olkusz-ului şi turnul catedralei sale.— Sunt poloni, îşi spuse el.Apoi cum distanţa se micşora, el strigă:― Opreşte!― Şi tu ia'ţi picioarele la sănătoasa! răspunse o voce batjocoritoare.― Cine sunteţi voi?― Dar voi cine sunteţi?― Pentru ce goniţi pe urma noastră?― De ce împiedicaţi drumul?― Răspunde! Arbaletele (armă compusă dintr-un arc de oţel, fixat pe un pat

de lemn) noastre sunt încordate.Le crezi neînstrunate pe ale noastre?— Răspunde ca oamenii, dacă nu, o să ţi se întâmple vre-o pacoste!Un cântec vesel fu singurul răspuns ce'l primi Zysko buimăcit.

Nenorocirea şi durerea îngrozitoarePrea fâcănd mult chef,

Cu o voioşie între ele îşi ciocnescBeţia lor ce se clătinăÎn cadenţa unul galop

Hop!Şi aceiaşi voce se interesă:— Cum îi este bătrânului Matei? E încă în viaţă?Matei se sculă de pe lectica lui, exclamând:― Pentru Dumnezeu! oamenii ăştia ne sunt prieteni!― Cine se informează despre Matei?― Un vecin, Zych de Gorelice. Uite o săptămână de când caut să vă ajung.Unchiule, Zych de Gorelice e aci!Zych era într'adevăr vecinul lor, şi ce vesel tovarăş.― Ei cum ne aflăm? întrebă el peste câteva clipe scurând mâna lui Matei? Eşti

mereu voinic?― Nu, dar am cel puţin plăcerea acestei întâlniri. Mi se şi pare că sunt în

Bogdania.― Ai avut bunătatea să primeşti în coastă o săgeată germană, după câte mi

s'a spus. Găzduirea a dăinuit prea mult! Ai înghiţit untură de urs? Nimic mai bun pentru isgonitul ferului din trup.

― De am ajunge numai la Bogdania! spuse Zysko. Prima mea grijă va fi să caut cu securea în mână un urs foarte gras.

― Nu'i nevoie. Agnes poate va avea în casă untură de urs. Dacă nu, voiu trimite eu pe cineva să aducâ...

― Care Agnes? Pe nevasta dumitale n'o chiamă Margareta?― Sunt trei ani de când e în pământ sfinţit Ah! era cu adevărat o femeie

gospodină. Din fericire Agnes îi seamănă. Cum fu mama, aşa e şi fata!... Biata Margot! i-am spus totuşi: „ai cincizeci de ani, nu te urca în acest copac." Ea voi să se urce în el. Prr! craca se rupse şi Margot a mea cade ca o gogoaşă de molift. Trei zile după aceea era moartă... O!... am avut o foarte mare supărare. După îmormântare m'am îmbătat în aşa hal, încât nu m'am putut trezi trei zile. S'a crezut că şi eu arn luat'o la sănătoasa. Şi după aceea am plâns! Lacrămile mele n'ar fi putut încăpea într'o doniţă!... Acum toată casa se bizuie numai pe Agnes.

― Abia îmi mai amintesc de dânsa. Cand am plecat putea trece pe subt cal fără să’i atingă burta cu capul. Zău aşa! e atăt amar de timp!... De atunci sa fi crescut.

— Acum are cincisprezece ani... Dar nici eu n’am mai văzut'o de mult: de aproape un an.

― Dar de unde te înapoiezi?― Dela războiu. La ce să stau acasă, când Agnes e acolo? Apoi intorcându-se

spre Zysko:― Şi tu, pe care ultima dată te-am văzut mititel, iată-te crescut cât un zimbru.

Pe atunci erai totdeauna gata să te joci de-a arbaleta!... ai înfăţişarea voinică: se vede că fuseşi la resbel!...

― Războiul mi-a fost doică. Unchiul meu îţi poate spune dacă...― Unchiul tău nu are nevoie să'mi spună nimic. Mi s'a vorbit de tine la

Cracovia. Dar de fapt mazovianul ăsta îţi refuză pe fie-sa... Eu aş fi mai puţin aspru şi respingător, căci mi-ai plăcut. Ai s'o uiţi pe cealaltă îndată ce vei zări-o pe Agnes a mea.

― Nicidecum. N'am s'o uit, fie chiar pentru zece Agnes.― Ea va căpăta ca zestre Moczydoly, unde este o moară. Când plecai, erau la

păşune zece iepe bune cu mânzii lor. Nu numai unul m'ar saluta până la pământ, cerându-mi-o pe Agnes.

Zysko voi să răspundă: „Nu numai unul, dar eu nu". Dar Zych de Gorelice fredona:

Răspund amorezilor a căror aprindere o stânjinesc:Nu ! îmi păstrez ocheşica mea şi-ţi ofer luna!

— Fericit bărbat! spuse Matei, ţi-au plăcut în totdeauna cântecele.― În ceruri cu ce'şi trec oare timpul sufletele celor aleşi?― Cântă. ― Vezi bine! Şi sufletele osândite plâng. Eu prefer să întâlnesc pe acelea ce

cântă. Sfântul Petru va spune: „Trebuie să'l lăsăm să intre, căci o să 'i dea prin minte să cânte în iad, şi ar fi scandalos." Vedeţi uite şi ziua!...

― Într'adevăr licăriri de lumină pâlpâiau la orizont şi se împrăştiau mai departe. Ieşiră într'o întinsă câmpie, unde lumina încă se mai îngâna cu întunecimile încăpăţinate. Într'un iaz pescuiau nişte inşi. La vederea oamenilor înarmaţi îşi părăsiră voloagele, şi cu cangea în mână, se puseră în poziţie de apărare gâlcevitoare.

— Ne iau drept hoţi, spuse Zych râzând. Ei! lişiţelor! ai cui sunteţi?Cel mai vârstnic recunoscând cavalerii se îmblânzi:― Suntem de ai abatelui din Tulcza.― Ruda noastră, spuse Matei, acela care tine Bogdania zălogită. Aceste păduri

trebuie să fie ale lui, dar dar fără îndoială nu de mult.― Se ciorăvăia pentru ele cu Lup de Broz, şi pare-se c'a câştigat. E un an de

atunci, amândoui trebuiau să se întâlnească spre a se lupta pentru stăpânirea lor. Nu ştiu cum s'a sfârşit afacerea, fiind plecat.

― Ei aş! spuse Matei, ceartă între noi, şi poate chiar va scădea întru ceva ceea ce'i datorim ca plată, pentru a lua din nou în stăpânire Bogdania.

― E cu putinţă... Numai să'l fi lăsat să lucreze după placul lui, este un om cu care uşor te învoeşti. Ah! bunul abate, îşi îmbracă tot aşa de lesne coiful ca şi mitra. Da altmintrelea foarte evlavios, îşi spune rugăciunile foarte drăgălaş. Trebuie să'ti aduci aminte de asta. Când intonează un cântec de leturghie, stoluri de lăstuni sboară înspăimântati şi gloria lui Dumnezeu creşte.

― De ce nu mi-aş aminti? Dela zece paşi stângea cu o suflare lumânările altarului... Datu-şi-a osteneala să se ducă la Bogdania în lipsa noastră?

― Fireşte. A aşezat acolo cinci familii de ţărani pe pământurile proaspăt desţelinate. A venit şi la noi laGorelice. El e acela care a botezat'o pe Agnes a mea, o iubeşte mult şi o numeşte fetita lui.

― Să dea Dumnezeu să'mi lase ţăranii ăştia! Dacă l'ar ruga Agnes lucrul acesta...

― Convorbirea încetă o clipă, căci soarele desprins dintre rumenele fâşii ale aurorei, ieşise fără veste pe întinsul cerului. Cavalerii îl salutară cu obişnuitul „Mărire lui Dumnezeu!" apoi făcându'şi cruce, rostiră rugile de dimineaţa. Zych sfârşind îndată, strigă:

― Acum o să mă uit la voi în bun răgaz. Ei! V'aţi schimbat amândoui... Dumneata, Matei, trebuie să recâştigi ce-ai pierdut şi să'ţi recapeţi culoarea. Agnes va privighia lucrul acesta, pentru că în toată locuinţa voastră nu este ţipenie de femeie ...Şi tu, Zysko, să'ţi spuncă te-am văzut încălecând mânzii şi urcându-te pe la coama tor. Acum, pe cinste, te-aş crede în stare să te lupţi şi cu un urs.

― Zysko... să se lupte cu un urs? frumoasă afacere? spuse Matei. Era cu mult mai tânăr când smulse mustaţa şi viata frisonului care'l numise ţingău.

― Ştiu, întrerupse Zych, pan de Taczew mi-a povestit asta.Şi prinse a-l examina pe Zysko, în timp ce acesta cu numai puţină curiozitate

privia trupul acesta nalt cât o prăjină, acea înfăţişare bolnăvicioasă şi slabă a feţei cu nasul cât toate zilele de mare, şi aceşti ochi rotunzi care sfârâia voioşia ca untura pe foc.

Ascultatţi ce ani să vă spun, ca prieten şi creştin. Nimic nu este în bună rânduială la Bogdania. Abatele a privighiat asupra lanurilor şi pădurilor, dar celarul va fi gol şi abia de veţi găsi o bancă şi un mănunchiu de paie. Or, trebuie ca un bolnav să aibă tihnele vieţei. Deci, veniţi cu mine la Gorelice. Veţi rămânea acolo o lună-două, asta o să'mi facă plăcere, şi în acest timp Agnes va aduce Bogdania voastră în starea de a vă primi, iar eu voiu chiema pe abatele, ca să vă răfuiţi socotelile. Întru ce te priveşte, Matei, tânăra fată te va îngriji fireşte: nimic nu preţuieşte ca îngrijirile unei femei. Haide, prieteni ne-am înţeles?

— Vezi că, spuse Matei nu fără emoţie, dacă trebuie să mor după urma aşchiei ce-o am în coaste, prefer să fie pe propriul meu gunoiu. Şi apoi dacă Dumne-zeu vrea să mă duc în cealaltă lume, totul e zadarnic! Fie că voiu fi bine ori rău îngrijit, nu voiu înlătura răsturnarea. De altmintrelea nu suntem anevoioşi. O mână de paie e destul, pentru acela care a adormit ani întregi tot pe tare. Dar îţi spun ou sinceritate, mulţumesc pentru inima dumitale cea bună, şi dacă nu'ţi pot plăti îndărăt, Zysko mă va înlocui, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Apoi aruncându'şi ochii împrejurul său, spuse:. — Dacă acestea sunt pădurile lui Lup de Broz, vom ajunge astăzi după amiezi.― Nu apaţin lui Lup de Broz; acum aparţin parohiei, îi îndreptă Zych.Matei zâmbi şi după o clipă răspunse:― Dacă aparţin parohiei, poate că într-o zi ale noastre vor fi.― Mă, drace! mai adineauri vorbiai de murit, exclamă cu voioşie Zych, şi iată

că vrei să supravieţuieşti abatelui.— Când e vorba de a supravieţui cuiva, nu de mine vorbesc, ci de Zysko.Ei îşi întrerupseră vorbirea, din pădure le venia în auz, încă nelămurit, un

sunet de cornuri.― Cineva vânează pe aci, spuse boierul din Gorelice.― Poate că abatele...; ar fi admirabil ca întâmplarea să'l călăuzească spre noi.Zych se întoarse spre cortegiu.— Stai!Se opriră. Sunetul de corn se apropia şi în curând se auzi lătrat de câni.— Vânătoarea vine pe aci. Zysko sări de pe cal:

— Arbaleta mea! Vânatul se va abate spre noi. Repede! repede!El luă arbaleta din mânile unui slujitor, răzămă pe pământ capătul afetului,

ţinu arcul cu pântecele şi se plecă, prinse cu amândouă mânile coarda şi îndoindu'şi spinarea într'o grabnică sforţare, o întinse pe opritor, apoi puse o piatră în scobitură şi se avântă în pădure.

— Şi-a strunit arma fără a se servi de mâni! şopti Zych îmărmurit.— O! e un băiat voinic, afirmă cu mândrie Matei.Cornurile şi lătrăturile erau foarte apropiate, şi pe neaşteptate se făcu în

stufişul din dreapta o gaură de unde sări pe sosea un zimbru, care ar fi dispărut în păduri, dacă săgeata lui Zysko nu i-ar fi întrerupt avântul: monstrul mugi odată şi se prăbuşi fulgerat.

Zysko ieşi de după un copac, îşi înarmă iar arbaleta înaintă spre zimbrul ale căruia labe încă mai fremătau.

Dar examinându'l bine, se înapoie: ― A fost atât de bine lovit, încât s'a bălegat tot pe coapse.― Ce trăgaciu! exclamă Zych apropiindu-se. Dintr'o singură săgeată!...― Ei!.. Distanta era scurtă şi arma puternică. Vezi, nu numai ferul ci şi

mănunchiul în întregime i-a dispărut subt umăr.― Vor sosi vânătorii: ei îţi vor lua ţinta.― N'am să le-o dau! răspunse Zysko. Bourul a fost ucis pe şosea, şoseaua nu

aparţine nimănui.― Şi dacă e abatele cel care vânează?― Ah! fireşte, dacă e abatele...Dar când ieşiau la iveală, erau vre-o cincisprezece se aruncară clănţănindu'şi

dinţii asupra zimbrului care pieri subt grămada lor mişcătoare şi nu întârziară să se muşte între ei.

― Iată vânătorii, spuse Zych. Ei se opriră la cotitura drumului şi încă nu vedeau fiara... Ei! pe aci!

Deodată el tăcu, îşi duse mâna deasupra ochilor şi spuse:― Dulce Iisuse Christoase, să fie oare ea?... Agnes! Agenes! strigă el.

Călărind bărbăteşte pe un cal pag alerga în galop spre dânşii o fată cu arbaleta în mână, cu suliţe la spinare, şi cu mâţişori de hameiu în părul despletit în bătaia vântului şi a alergăturei. Vânătoarea sări de pe cal şi Zych punând piciorul pe pământ, ea i se aruncă de gât. Multă vreme nu se auziră decât sgomotul sărutărilor şi aceste vorbe: „Dragă tată!...” „Agnes!...” „Tată dragă!” „Agnes!" Însfârşit când se săturară de sărutări şi exclamări fata întrebă cu vocea gâfâindă:

― Te înapoiezi dela războiu... Eşti bine, sănătos? spune de grabă!...― Pentru ce aş fi altcum? Şi tu? Dar băieţii? Văd că totul merge bine, altcum

n'ai alerga prin păduri... Dar după cât văd, vânezi pe moşia altora.― Am învoirea abatelui. El rni-a găsit chiar şi picherii şi cânii.Se întoarse spre oameni şi spuse:— Alungaţi cânii: au să-i rupă pielea.Apoi lui Zych:― O! sunt mulţumită, atât de mulţumită, că te văd însfârşit!― Atunci încă o sărutare, fetiţo!Şi contactul se restabili răsunător între pielea trandafirie a Agnesei şi aspra

piele părintească.― Pentru ca să ne înapoiem acasă, spunea acum Agnes, rămâne de făcut o

bună bucată de drum. Fiara asta ni-a târît pe urma ei cale de două poşte; caii noştri sunt lihniţi de foame. Dar e un zimbru de pomină. L'aţi văzut? Are în trupul lui trei din săgeţile mele; cea din urmă trebuie să'l fi doborit.

― Într'adevăr ultima, dar cavalerul acesta i-a înfipt'o.

Agnes îşi diete peste cap o şuviţă de păr ce-o împiedica să vadă, şi aruncă lui Zysko o privire puţin plăcută.

― Ştii cine este? întrebă Zych.― Nu.― Înţeleg... A crescut. Dar poate că vei recunoaşte pe bătrânul Matei de

Bogdania?― Matei de Bogdania este aci?Şi apropiindu-se de trăsură, ea sărută mâna lui Matei.― Şi zi, dumneata eşti?― Eu. Numai că mă duce cu căruţa, pentru că germanii m'au procopsit cu o

săgeată.― Care germani? că doar cu tătarii vă băturăţi.― Noi n'am luat parte la campania împotriva tătarilor; în timpul acela ne

răsboiam eu şi Zysko, în Litvania.― Şi Zysko unde este?― Nu l'ai recunoscut? spuse Matei râzând.― Acesta este Zysko? exclamă fata privind din nou pe tânăr.― Întinde-i buzele, ca să reînoiţi cunoştinţa, propuse cu voioşie tatăl.Cu buzele întinse ea se întoarse către Zysko, dar pe neaşteptate se dete

îndărăt, tremurând puţin şi cu ochii plecaţi m jos:― Nu cutez... şopti ea.― Nu trebuie să'ţi fie ruşine, spuse Zysko, suntem prieteni din copilărie.― O! prietenia asta! exclamă ea râzând, îmi aduc aminte. Într’o zi, sunt opt

ani de atunci, venirăti să ne vedeţi. Mama ne da nuci şi mere. Iată’ne singuri. Numai decât domnul îmi trânteşte pumnul subt nas şi mănâncă nucile până la cea din urmă.

― N’ar mai face aşa, spunea Matei. A vizitat curtea ducelui Witold, a fost primit la castelul din Cracovia. Cunoaşte obiceiurile.

Ea se întoarse spre Zysko.― Şi zi, dumneata eşti acela care a ucis zimbrul?― Eu.― Să vedem dar unde s'a înfipt săgeata.― N'ai s'o vezi: a intrat în întregime în partea moale a umărului.― Şi n'o mai discuta, Agnes, o sfătui Zych. Asta s'a petrecut subt ochii mei. Şi

am văzut încă mai bine că şi-a strunit arbaleta numai cu puterea pumnului.Pentru a treia oară ea îl privi pe Zysko, dar de astădată cu admiraţie:— Fără mânuitor?Zysko simţi din intonaţia ei o urmă de îndoială. Îşi luă arbaleta pe care-o

distrunase, o propti în pământ: arcul de fer scârţâi, coardele se aplecară şi strânsă de degetele vânătorului, coarda se făcu mai colţuroasă şi fixă cârligului opritor înţepeneala tremurătoare. Cu genunchiul în pământ, Zysko prezintă arma strunită Agnesei după obiceiurile Curţei.

Or, tinerica în loc să primească acest omagiu, se turbură, roşi şi instinctiv îşi strânse la gâtul descoperit o clipă, încreţiturile cămăşei sale de în.

CAPITOLUL XIIIVIZITE

Conacul din Bogdania se compunea numai dintr'un nesfârşit vestibul, două odăi de odihnă şi bucătăria, toate încăperi cu suprafeţele de pământ bătut, cu geamurile ferestrelor de ţiplă de porc. În miilocul fiecăreia era aşezată o vatră al căreia fum avea drept ieşire o gaura în tavan, aşa fel ca în timpuri bune fumul

pătrundea în chip desfătător, înainte de a ieşi afară, şuncile de cerb, spinările de cerbi, limbile de bou, şiragurile de cârnaţi cu cari se împodobiau grinzile. Nici unele din aceste mâncăruri gustoase şi nuci un taler de cositor sau de olărie nu împodobiau acum aceste locuri, ci numai arme de războiu şi de vânătoare, armuri şi hamuri. Se tăiase un bou şi două oi. Ţăranii aduseră câteva ouă şi puţină făină. „Pentru celelalte ne vor veni în ajutor vecinii", nădăjduia Matei, şi înntr'adevăr speranţa lui se înfăptui, cel puţin întru ce’l privia pe Zych de Gorelice.

A treia zi dela sosirea lui, bătrânul sta pe un buştean în faţa casei şi gusta plăcerea unei toamne frumoase, când sosi Agnes în trapul calului ei pag. Servitorul care despică lemne lângă gardul de mărăcini, voi să'i ajute să descalke — dar cât ai clipi din ochi ea şi puse piciorul pe pământ. Înăbuşită încă de alergătură şi roşie, înainta uşor spre Matei.

― Mărire Domnului! Vin să te salut din partea tatei şi să mă interesez de sănătatea dumitalc.

― Nu'i mult mai rea.― Dar trebuie să fie tare rău aci: un om de vârsta dumitale are trebuinţă de

îngrijiri.― Bătrânii sunt rezistenţi. Ceeace ne lipseşte mai mult, este serviciul de

bucătărie; dar avem ce mânca, asta’i lucrul de căpitenie.― Vreau să nu vă lipsească nimic. Am dat ordin să se încarce două care:

într’unul sunt două garnituri de pat şi văsărie trebuitoare; în celălalt turte uscate, făină, untură, ciuperci uscate, o tonă mică de mied, una de hidromel, pe scurt spus câte puţin din toate câte sunt pe la noi.

Matei bătu peste obrajii pe tânăra dăruitoare.― Dumnezeu să te răsplătească pe tine şi pe tatăl tău. Când vom fi instalaţi,

vă vom da înapoi toate astea.― Glumeşti, se vede! au suntem noi germani, ca să luăm înapoi ceea ce

dăruim?― Atunci cu mai mult motiv să vă răsplătească Dumnezeu!Dar Agnes privia în jurul ei. Matei zâmbi şi întrebă:― Pe cine'l cauţi?― Pe nimeni.― Îl vom trimite pe Zysko la Gorelice să vă mulţumească amândurora. Ţi-a

plăcut?― Parcă m'am uitat la el?― Ei bine, priveşte-l: vine.Aducea caii dela adăpoiu. Zărind pe Agnes îşi sili pasul. Era într'o scurtă de

piele de cerb şi nu avea pe cap decât boneta de postav ce amorţia contactul căştei; de desubtul acestei bonete părul lui auriu, tăiat scurt de asupra sprincenelor, ieşia prin dărăt şi şerpuia liber. Era îndemânatec, rumen şi mlădios.

Agnes se întoarse spre Matei, îngrijorată să arate astfel că pentru unchiu şi nu pentru nepot făcuse vizita asta.

Zysko o salută cu voioşie, apoi agăţându-se de mâna ce se împotrivia, depuse pe ea o sărutare

― Pentru ce'mi săruţi mâna? Au sunt preot?― Nu te apăra: aşa este obiceiul.― Chiar de ţi-ar săruta şi cealaltă mână, n'ar fi prea mult pentru tot ce aduci

tu, declară Matei.― Dar ce-a adus? întrebă Zysko inspectând curtea cu privirea.— Carele încă n'au sosit aci, lămuri Agnes.Matei înşiră, fără să scape ceva din minte, dărniciile făgăduite. La vestirea

celor două garnituri de pat Zysko spuse:― O piele de zimbru mi'i de-ajuns. Totuşi nu-ţi mulţumesc mai puţin că te-ai

gândit şi la mine.

― Nu eu ci tata, răspunse ea roşind. Dacă preferi pentru dormit o piele în locul unei saltele, cum ţi'i plăcerea!...

― Lui îi convine orice. A dormit cu un cadavru de teuton drept pernă.― Ucis'ai cândva teutonul? Nu, nici vorbă că nu...Zysko în loc să răspundă, începu a râde şi Matei exclamă:— Fată, nu'l cunoşti încă! El atacă chiar şi ambasadorii. Să'ţi povestesc...Şi într'adevăr prinse a povesti duelul cu frisonii, şi multe alte întâmplări nu

mai puţin onorabile. Se bătuse cu cutare armă şi în cutare luptă cu alta, la adă-postul zidurilor şi în câmpia netedă cu germani şi francezi, englezi şi burgunzi. Erau încă buimăciţi de zângănitul lănciilor, împuţiţi de mirosul sângelui. Ce n'au văzut ei? Văzuseră cetăţui teutonice de cărămidă roşie, forturi letone de lemn nelucrat, biserici cum nu sunt prin împrejurimea Bogdaniei, şi oraşe şi păduri groaznice, unde noaptea schiăunau zeii păgâni alungaţi din oltarele lor, şi multe alte minunăţii; şi pretutindeni Zysko uimise pe cei mai vârstnici ai lui.

Agnes care se aşezase lângă Matei, asculta cu gura căscată; şi cu capul întors când spre povestitor, când spre tinerel, părea că se învârte pe un pivot. Când Matei tăcu, ea ofta:

― Ce fericit e să se nască cineva băiat!Dar Zysko, care în timpul povestirei o cercetase pe îndelete, se minuna.― O fată atât de frumoasă nu are nimic de regretat.― Ai văzut şi mai frumoase. Zysko putu să'i răspundă fără să mintă că nu văzuse multe la fel cu ea. Umerii

ei de o nobilă croială, pieptul bombat şi tare, fructul suculent, care era buzele ei, ochii săi vii-albaştri, totul în ea de o tinereţe bogată ca frumuseţe, rasă şi voinicie. Era îmbrăcată cu mai multă grijă decât în ziua întâlnirei la vânătoare: manta de postav verde, fusta cu dungi de culori bătătoare la ochi, cizmuliţe noui, guler cu bobiţe roşii. Bătrânul Matei observase această găteală.

— Pentru cine te-ai îmbrăcat ca de sărbătoare? întrebă el.În loc să răspundă, ea începu să strige:— Vin carele!Descărcatul lor dură până pela asfinţitul soarelui, spre marea bucurie a lui

Matei, care examina fiecare lucru în parte, şi care la fiece lucru o lăudă pe Agnes. Într'amurg ea se pregăti de plecare. Cum era gata să pună piciorul în scara selei, Zysko o luă fără veste de mijloc şi înainte ca ea să fi putut spune un cuvânt, o ridică şi o aşeză în şea. Dânsa roşi şi cu o voce care tremura puţin, spuse:

— Eşti un băiat voinic...El, care în bezna născândă n'o văzuse îmbujorându-se, începu să râdă şi

întrebă:― Nu ţi'i frică de fiare?... Se înoptează.― E într'una din trăsuri o ţăpuşă. Dă-mi-o.― Mergi sănătoasă! îi spuse el dându'i-o.― Rămâi cu bine!― Dumnezeu să te răsplătească! Voiu veni mâine ori poimâine la Gorelice să

vă mulţumesc, dumitale şi lui Zych, pentru acest serviciu de bună megieşie.― Vino, asta ne va face plăcere! Înainte!În curând ea dispăru după stufişurile ce chenăruiau şoseaua, iar Zysko se

înapoie lângă Matei. ― E timpul să intri în casă.Unchiul răspunse, fără a se mişca de deasupra trunchiului său de copac:― Ah! ce fată!... Prezenţa ei a fost îndestulătoare pentru a ne lumina inima.— Fireşte!Urmă apoi o clipă de tăcere. Visător, Matei privia stelele. El reîncepu, ca şi

cum şi-ar fi vorbit sie-şi:― Şi o gospodină atât de bună, deşi nu are mai mult de cincisprezece ani...

― Şi bătrânul Zych o iubeşte ca pe ochii din cap.― Şi va avea ca zestre Moczydoly, unde paşte o herghelie de iepe cu mânzi.― În pădurile dela Moczydoly, sunt pare-mi-se lacuri cu noroiu?― Dar şi aşezăminte de castori.Ei tăcură. Matei se uita la Zysko cu coada ochiului.― De ce eşti aşa gânditor? la ce visezi?― Vezi dumneata, Agnes mi-a reamintit'o pe Danusia, şi asta îmi reaprinde

părerile de rău.― Intrăm în casă, spuse bătrânul. E târziu!...

Zysko se duse a doua zi la Gorelice.Pentru aceea se lăsase în voia dorinţei unchiului său, care îl hotărâse, mai cu

seamă, să se lase a fi cu măreţie urmat de doui servitori şi să îmbrace cel mai strălucitor costum, acea haină de mătasă albă, cu doui sgripţori brodaţi în aur. Zych îl primi cu braţele deschise. Agnes crezu că vede cine ştie ce fiu de rege, şi îmărmurită scăpă jos un urcior de vin ce-l aducea din celar. Ce se făcuse cutezanţa ei obişnuită? Sburdalnica fată sta tăcută. Zysko căruia îi lipsia priceperea şi cunoaşterea emoţiilor femeeşti, îşi închipuia că pentru motive necunoscute lui se supărase ea văzându'l, aşa încât nu vorbia decât cu Zych preamărindu'i mărinimia şi admirându'i castelul, care într'adevăr nu se asemăna întru nimic cu acela din Bogdania.

Aci totul avea o înfăţişare de propăşire. Geamurile ferestrelor erau de corn atât de subţire şi de lustruit încât sticla abia-abia ar fi fost mai transparentă. Căminurile cu coşuri ocupau unghierele, solul era pardosit cu zad. Zidurile împodobite cu armuri scânteietoare şi talere bine lustruite, covoarele îşi răsfăţau culorile lor orientale, pe poliţile de lemn atârnau rânduri de linguri iar două din aceste linguri erau de argint. Pe subt mese era căldura rămăşiţelor zimbrilor, bivolilor şi mistreţilor. Zysko intră într'o sală, unde se legănă în pachete pieile de castor, de jderi şi de vidre, Mirosul lor de sălbătăciuni amestecat cu acel al miresmelor ce le feria de muşită şi viermi, să'l înăbuşe nu alta, şi pentru a'şi veni în fire, călăuzit de voiosul boier, pătrunse în văgăuna brânzeturilor... Dar rezervele de ceară, de miere, de cânepă, de sbârciogi, atrăgeau atenţia: le vizitară; şi de asemenea vizitară grânarele, staulele, grajdurile, cocinele de porci, şoproanele şi hambarele, căci Zych era tare măgulit şi se fălia cu buna administraţie a Agnesei. Apoi se puseră la cină

― E bine de trăit şi de murit în Gorelice a dumneavoastră, zicea Zysko.― La Moczydoly e tot atât de bine orânduit totul, sau prea puţin lipseşte. Îţi

aminteşti de Moczydoly? Nu? E totuşi foarte aproape de Bogdania. Părinţii noştri s'au cam scărmănat din pricina hotărnicirilor. Dar nu eu unul voiu reînvia cândva aceste certuri.

Şi ciocnindu'şi cupa de hidromel de aceea a musafirului, zise:― Ursuleţii vor avea la rândul lor Gorelice. Pentru ca să nu fie între ei motiv

de ceartă!— Care ursuleţi?― Ia... băieţii, fraţii Agnesei.― Fireşte, n'or să fie reduşi a'şi suge labele iarna.― Şi la Moczydolgy nici căpisterea şi putina Agnesei nu's primejduite a fi

goale... Dar pentru ce nu mănânci şi nu bei?... Agnes, toarnă-i de băut, şi mie tot aşa, mi-i sete.

― Mănânc şi beau cât pot mai bine. ― Când n'ai să mai poţi, desnoadă'ti cingătoarea... Pe legea mea, e foarte

frumoasă cingătoarea ta. Trebuie să fi avut o pradă frumoasă în Litvania...

― Nu ne plângem de asta, răspunse Zysko care se folosia de prilej, ca să arate că proprietarii Bogdaniei nu erau nişte golani. Am vândut o parte la Cracovia pentru patruzeci de mărci argint.

― Cu asta s'ar cumpăra un sat întreg.― Era în acel lot o armură milaneză, pe care unchiul meu a vândut'o, crezând

că va muri.― Ah! Litvania! merită să călătoreşti pe acolo!.. Am vrut şi eu într’o vreme să

mă duc pe acolo, dar mi-a fost frică.― De teutoni?― Pf! Atâta timp cât nu v’au ucis, nu are nici un rost frica de ei. Mi-a fost

teamă de micile zeităţi păgâne, adică de diavoli. Se pare că foiesc prin păduri― Acolo este adăpostul lor. Sunt nevoţi să trăiască cu furnici şi cu ciuperci.― I-ai văzut?― Unii i-au văzut... De după un copac, ei scot înainte o labă păroasă şi

gesticulează, doar li se va da ceva de pomană.― Nimic uimitor pe acolo. Aci, deşi ţara'i de mult creştinată, încă se întâmplă

să hohotească ceva prin smârcuri, şi acasă e înţelept lucru să laşi spiriduşilor ceva mâncare peste noapte; — dacă nu, sgârie pe la pereţi şi nu poţi închide ochii... Agnes, fetiţa mea,du-te...

Ea luă o farfurie cu tocmagi fierţi în lapte presăraţi cu brânză şi o puse în prag. Zych reîncepu:

― Preoţii defaima lucrul ăsta. Dar pentru câţiva tăieţei, gloria A-tot-puternicului nu va păli, şi spiriduşul ne va feri de hoţi şi de foc... Acuma poate că'ţi vei descinge încingătoarea şi vei cânta puţin?

― Cântă. Arzi de dorinţa de a cânta şi ne vei face plăcere. Dar pe domnişoara Agnes n'o s'o auzim.

― Noi cântăm unul după altul, exclamă Zych încântat: avem aci un servitor care ne va întovărăşi la cântat.

Chiemară muzicantul.Cu degetele pe găurite flautului său, el se uită la cei trei comeseni, ca să ştie

pe cine îl va întovărăşi. Dar nu se hotărau care să înceapă. Pentru a pune capăt vorbirilor neroade, Zych hotărî că Agnes să dea pilda. Cu totul buimăcită, ea se sculă, îşi ascunse mânile subt şort şi începu:

De ce n'am oare repezi aripioareDe rândunică sau de guguştică!În Silezia dragostea mă chiamă:

Acolo cavalerul meu să mi'l întâlnesc.Zysko deschise ochii mari, apoi se sculă şi cu trăsăturile adânc schimbate,

bâigui:― Cum de... ştii... cântecul ăsta?Agnes se miră:― Dar toată lumea îl cântă... Ce ai?Zych la gândul că Zysko era puţin cam beat, nu mai putea de bucurie.— Desfă'ţi cingăţoarea. Ai să te simţi mult mai în voie.Dar tânărul îşi stăpânise turburarea. Adresându-se Jaginkăi (diminutivul

numelui Agnes: Jagula, Jaginka) spuse:― Îţi cer iertare. Mi-am adus fără voie aminte de ceva... Continuă...― Totuşi, dacă te mâhneşte cântecul meu...― Ei aş!., răspunse el cu o voce şovăielnică: aş asculta cântecul ăsta toată

noaptea.Se aşează iarăşi, puse coatele pe masă şi mânile lui făcură o mască turburărei

ce'i sguduia faţa. Dar când Agnes cântă al douilea cuplet, zări o lacrimă curgând de-alungul degetelor lui Zysko.

― Plângi... Nu vreau să plângi... Spune, ce ai?― Nimic! nimic! oftă el. Ar fi multe de spus... Ceea ce a trecut, e bun trecut.

Mă simt mult mai vesel.― Poate vrei să bei puţin vin cald?― Ce fetiţă cumsecade! se împăună Zych. Pentru ce să vă spuneţi

„dumneata”? Vă cunoaşteţi doar din copilărie... şi întorcându-se spre fie-sa zise: „Frumoasa ispravă de odinioară când te-a chelfănit, fireşte că astăzi n'o va mai reîncepe".

— Ba chiar, zâmbi Zysko, dacă aşa e buna ei plăcere, să'şi ia şi dânsa revanşa!...

Pentru a restabili voioşia, ea îşi închise pumnul şi râzând din toată inima, se prefăcu că bate pe vechiul ei protrvnic.

— Na! na! uite pentru nasul meu prefăcut în marmeladă! Na!— Vin! mugi stăpânul Gorelicei.Ea sbură spre pivniţă şi se înapoie curând cu o damigeana pântecoasă, cu

două pocaluri de argint cizelat, capodoperă a giuvaergiilor din Breslau, şi două brânzeturi cu miros puternic.

La această privelişte Zych şi aşa ghiftuit de băutura, se înduioşă. Şi ca şi cum ar fi fost vorba de Agnes, eil atrase damigeana la sânul său.

— O! fetiţa mea, fonfăia el, ce m'oiu face — biet orfan — când mă vei părăsi? Ce mă voiu face eu la Gorelice? Şi întâmplarea te poate lovi înainte de a fi timpul...

Deodată Zych trecu dela tânguire la râsete:― Hi! hi! dar are abia cincisprezece ani şi băeţii o şi atrag. Numai cât o zări

unul, s'o vezi cum îşi freacă genunchii unul de altul!― Tată, încetează cu glumele astea, sau ies afară!— Nu te duce! E bine lângă tine... Şi clipi tainic din ochi spre Zysko:― Sunt doui cari târcolesc în jurul ei: unul, tânărul Lup, fiul lui Lup de Broz, şi

celălalt Ktan de Rogow. Dacă ar fi ei aci, ar scrâşni din. dinţi împotriva ta, cum scrâşnesc când se văd unul pe altul.

― Ho! ho! spuse Zysko.Apoi tutuind'o pe Agnes, după recomandaţia lui Zych, o întrebă:― Pe care îl preferi tu?― Pe nici unul. ― Lup e un straşnic flăcău! observă Zych.― Urle aiurea!― Şi Ktan?Ea începu să râdă.— Ktan, spuse ea întorcându-se spre Zysko, e păros ca un ţap, nici ochii nu i

se văd. Şi e gras ca un urs.Zysko îşi lovi fruntea şi spuse:― Apropos... Untură de urs nu veţi fi având cumva pe la dumneavoastră? Mi-

ar trebui pentru rana unchiului meu, şi e cu neputinţă de găsit prin Bogdania.― Era pe aci, spuse Agnes; dar fraţii mei au luat'o în curte, ca să-şi ungă

arcurile şi s'au folosit de ea cânii: n'a mai rămas de loc.― Cu atât mai rău! Mă voiu duce dar să caut un urs în pădure.― Fă o goană. Ursul nu este rar. Şi dacă'ţi lipsesc dichisuri de vânătoare, ţi-

om împrumuta noi.― N'am timp să aştept! Mă voiu aşeza la noapte lângă stupii din pădure,― Ia cu tine ţărani.― Ar speria numai vânatul.― Atunci te vei duce singur înarmat cu o arbaletă? ― O arbaletă!... Nopţile sunt fără lună. Nu, voiu lua o furcă dinţată mânerul

ascuţit, şi o secure. O mască împletită îmi va ocroti tivda.

Faţa Jaginkăi exprima nelinişte: ― Anul trecut, Bezduch, care şi-a pus în minte să vâneze singur, fu sfâşiat în

bucăţi. Îndată ce un urs simte un singur ins, mai ales dacă e în apropierea stupilor, se ridică şi înaintează.

— Dacă ar fugi, nu l'ai dobori.În acest timp Zych care aţipise, se trezi cu un cântec:

Unde aleargă bătrânul acesta nebun?Să muncească un pământ pietros!...

Cu Aneta cea cu ochii dulci,Eu nebunii fac în grădiniţă,

Apoi întrebându-l pe Zysko:— Ştii, sunt doui: Lup de Broz şi Ktan de Rogow — şi... tu...Dar Agnes temându-se să nu spună Zych ceva nepotrivit, luă pe Zysko la o

parte:― Şi când te duci?― Mâine pe la asfinţitul soarelui.― Lângă care stupi?― Lângă stupii dinspre Bogdania, nu departe de hotarele voastre, de-alungul

iazului Radzikow. Acolo mi s'a spus că este mai lesne de întâlnit moş-Martin.

CAPITOLUL XIVÎMPOTRIVA URSULUI

Pentru a prinde în mreji ursul, după ce unsese cu miere copacii din apropierea stupăriei, Zysko se puse la pândă în ceasul când se îngână noaptea cu ziua, în frunzişurile unde adoarme ciripitul păsărelelor.

Când pieri soarele de pe cer, pădurea se făcu sgomotoasă. O turmă de porci sălbateci trecu grohăind nu departe de vânătorul nemişcat. Crengile uscate trosniră în ropotul goanei cerbilor ce se duceau în şiruri la smârcuri, pentru a petrece acolo noaptea, la adăpost de sălbăticiuni. Dar încetul cu încetul sgomotele se potoliră, pădurea adormise şi Zysko se gândia: „De acum şi până în ceasul urletului lupilor, totul va fi liniştit .

Pădurea nu dormia cu desăvârşire. Se auziau venind dinspre smârcuri nedesluşite plângeri, şi el privia neîncrezător. Ţăranul Radzik şi familia lui, care odată locuia într'o colibă aşezată prin partea aceea, pieriseră înghiţiţi parcă. Dintru 'ntâi îi crezuseră răpiţi de hoţi. Mai târziu nişte observatori zăriseră prin împrejurimi urme ce nu corespundeau nici paşilor de om, nici celor de animale; clătinaseră din cap: poate se cădea să alunge duhurile rele prin vrăji? Nu voi nimeni să vină acolo, nevrând să'şi găsească mormântul aci. Într'adevăr, Laurentin, crescătorul de albine, se culca aci în lunile de vară, dar se spune şi despre dânsul tare multe lucruri.

Înarmat cu furca şi securea Zysko nu se temea de fiare, dar strigoii îl înfricoşau şi nu se linişti decât când svonurile se irosiră într'o tăcere pe care n'o mai turbură nici fiorul creştetelor copacilor. Îşi auzia acum propria răsuflare.

Stete aşa vreme îndelungată, gândindu-se la ursul aşteptat, apoi la Danusia plecată cu curtea mazoviană spre locuri îndepărtate. Îşi reamintea de chipşorul acela rumen, de sburlirea bălaie a acestui păr, de acei pantofi roşii al cărora vârf îi muşcase sărutarea lui şi acest cânt care era o desmierdare. Uite că era în desiş, că era la pânda fiarei primejdioase, şi’şi spuse în taina sufletului său:

— Te voiu întâlni, căci fără tine nu pot trăi.La un sgomot neaşteptat recapătă noţiunea realităţei.

Asigurându'şi furca în mâni, ciuli bine urechile. Sgomotul se lămuri; frunzele uscate crâşcau subt paşii unui mers tare atent. Uneori sgomotele lor încetau, şi din nou auzi paşi atenţi.

— Să'i fie oare teamă „bătrânului"? Se întrebă el mirat... Sau e vr'un lup care vrea să mă surprindă?

Sgomotul de paşi încetă. Şi Zysko ale căruia simţuri erau trezite toate, îşi dete seama că la douăzeci sau treizeci de paşi în urma lui se pitise cineva. Privi, se uită iarăşi: dar deşi trunchii se zăriau lămurit din întuneric, el nu putu zări însă nimic. Nu avea alta de făcut decât să aştepte.

Şi aşteptă atât de mult, încât din nou îl năpădi mirarea.— Că doar ursul nu vine să doarmă la poalele stupilor, iar un lup n'ar fi atât de

răbdător.Se înfiora...Dacă ceva „necurat" fugise cumva din smârcuri? Dacă braţele vâscoase ale

cine ştie cărui înecat, l'ar înşfăca fără veste, dacă ochii sticloşi a vre-unei stafii l’ar fi privit tam-nesam, dacă un râs fioros ar isbucni subt tălpile lui ca o băşică, sau dacă ar circula deodată un cap palid, cu labe de păiajen... Şi tivda lui se înfioră straşnic sub masca metalică.

Încurând auzi iarăşi, dar mai lămurit, un trosnet dintre ramuri şi frunze, de astădată înaintea lui: fără îndoială „monstrul" de adineaurea se întorsese, ca să’l atace din faţă. Zysko prefera asta, se sculă aşteptându-se la acest lucru. Şi pe neaşteptate nările i se sbârciră la mirosul ursului.

Încetă să'i mai fie frică. înclină capul îşi încordă privirea şi auzul. Paşii se apropiau greoiu şi duhoarea fiarei se făcea mai acră; fiara mormăia...

― Numai de n'ar veni doui, se gândia Zysko. În acea clipă zări puternica fiară, care mergând în bătaia vântului, nu putuse

adulmeca până atunci pe pânditorul ei.— Vino, bătrâne! exclamă Zysko ieşind din ascunzătoarea lui.Ursul mormăi mai tare, surprins de apariţia omului, şi prea aproape pentru a

fugi, se ridică pe labele din urmă întinzând pentru a strânge, labele dinainte, — mişcare ce-o aştepta vânătorul: cu toată puterea celor două braţe deprinse cu luptele, cu tot avântul unui trup năpusti furca care se afundă în pieptul păros.

Un răcnet sălbatec sgudui marile păduri. Ursul apucă furca între labele sale, voi s'o smulgă, dar zimţii furcei se incârligau în carnea lui. Atunci el se aruncă asupra omului. Acesta ţinea cu amândoui pumnii furca, în aşa fel că în smuncirea ei furioasă, fiara îşi înrăutăţia rana crăpată în două. Omul sguduit cu furie, putea să se poticnească de vreun buştean şi să cadă. Şi cum el se îndoia că arma lui intrase destul de adânc, nu voia să’i dea drumul pentru ca să ia securea, înainte de a'l fi imobilizat — fie pentru o clipă chiar — pe protivnic înfingând în pământ capătul furcei. Dar moş-Martin părea prea puţin înclinat să se lase a i se pune proptea. Zysko înţelese că puterile îi erau în primejdia de a secătui mai înainte decăt sângele fiarei şi că trebuia să’i zorească sfârşitul.

El se încordă, îşi întări muşchii într'o sforţare totală. ― Moartea mea ori a ta!... scrâşni el.O mânie atât de furioasă îl stăpânia, încât într’adevăr, ar fi voit mai bine să

moară decât să'şi lase prada. Dar se isbi de o rădăcină agăţătoare şi era să cadă, când o formă întunecoasă răsări lângă dânsul: o a doua furcă „înţepeni" animalul şi o voce poruncitoare îi strigă:

— Cu securea!Zysko în beţia luptei nu se întreba de unde vine ajutorul acesta.Ridică securea şi lovi. Ursul se prăbuşi sfărâmând subt povara lui furca ce'l

înţepenise, şi începu să horcăiască. Horcăiala îi fu scurtă, şi numai răsuflarea încă neregulată şi gâfâitoare a lui Zysko turbură tăcerea, se răzămase de un brad, căci i se tăiaseră picioarele. Şi numai după trecere de o clipă se uită la forma ce sta în

picioare lângă dânsul, şi'i fu teamă, gândindu-se că poate nu era făptură omenească.

― Cine eşti?― Jaginka, răspunse o voce subţirică.Zysko rămase mut de uimire. Vocea Jaginkăi se auzi din nou.— O să scapăr acuşica!...Un amnar de cremene scânteie şi la slaba lui licărire, Zysko zări o gură

rotundă şi proeminentă şi doui obraji umflaţi de suflarea ce aţâţa iasca. Cu inima plină de recunoştinţă şi fără a se mai gândi, înlănţui pe tânăra fată, care scăpă şi iască şi amnar.

— Lasă-mă! lasă-mă! repeta ea cu glas înăbuşit, dar fără a se gândi să'şi îndepărteze faţa, şi ca din întâmplare, buzele ei atinseră pe acelea ale lui Zysko.

El se desprinse din îmbrăţişare.— Dumnezeu să te răsplătească! Fără tine nu ştiu ce s' ar fi întâmplat.Agnes pitită în întunecime, pentru ca să caute uneltele, îi da lămuriri.― Îmi era frică. Bezduch plecase şi el cu o săgeată şi o secure, şi ursul fu

învingător. De ţi s'ar fi întâmplat ceva, Matei ar fi fost prea nenorocit, şi aşa abia îşi mai trage răsuflarea... Aşa că am venit.

― Aşadar, tu te apropiai înăbuşindu'ţi paşii?― Da.― Şi eu care mă gândiam să nu fie vre-o stafie! De ce tăceai?— Îmi era frică să nu fiu alungată.Ea începu să scapere amnarul, apoi puse călţii în atingere cu punctul

incadescent.— Repede, lemne uscate şi va fi foc.În curând scânteie o jarişte a căreia licărire pâlpâia toată deasupra uriaşului

trup roşu şi în sângele ursului.― Hai, ce zici, voinic animal? spuse Zysko.― Dar şi tu i-ai sdrobit îngrozitor capul.Aplecată, ea îşi adânci mâna în părul ursului, îl pipăi, apoi cu chip voios spuse: ― Va fi untură pentru doui ani!― Furca ta s'a sfărmat, ia te uită!...― E plictisitor... Ce voiu spune acasă?― Ce însemnătate are?― Are, pentru că tata nu m’ar fi lăsat, Doamne-fereşte! să vin în codru; a

trebuit să aştept să se culce toţi... Şi vezi, de nu vorbi nimănui despre asta: s’ar flecări.

― Dar cel puţin, am să te însoţesc până acasă; s'ar putea să te atace lupii şi numai ai furcă...

― Vreau şi eu.Aşa sfătuiai ei în tăcerea pădurei, stând pe cadavru. Zysko privia fata; o

admiraţie se năştea în el. Pe neaşteptate şi parcă fără vrerea lui, spuse:— Agnes, zadarnic s'ar căuta ţie seamăn pe lume... Ai putea să mergi şi la

războiu.Ea îl privi o clipă în ochi, apoi aproape mâhnită îi răspunse:— Ştiu..., dar nu'ti râde de mine...

CAPITOLUL XVDISTĂINUIRI

Agnes pregăti pentru Matei un ibric de untură de urs cu anghelică. El bău din ea cu plăcere întâia parte, se simţi mai înzdrăvenit şi zămisli speranţa tămăduirei:

— E tocmai ceea ce'mi trebuia. Când voiu fi îmbibat cu asta, blestemata de săgeată se va hotărî poate să iasă.

Sferturile următoare i se părură mai puţin plăcute. Le bău smorcăindu-se, dar le bău.

― Ai să te vindeci, îi afirma Agnes. Grăsimea de urs n’o să dea greş întru a face ca săgeata să iasă afară, — şi fireşte — pentru ca să iasă, va redeschide rana: atunci va trebui întrebuinţată pentru repedea vindecare a rănei untura de castor; nu se înghite, numai cât se unge rana.

― Ai grăsime de asta?― Da, şi dacă ar trebui proaspătă, Zysko şi cu mine vom merge la vânătoarea

de castori, nu’i rar animalul acesta. Dar ar fi nimerit poate de solicitat bunele servicii ale vr'unui binefăcător.

― M’am gândit la asta. Sfântul Gheorghe este patronul călărimei, dar lui îi place foarte mult să lovească, pentru că îi place să se răyboiască. De altmintrelea ar şovăi să încalce atribuţiile vecinului său. Fiecare sfânt îşi are rolul lui. Unul nu se amestecă în trebile altuia: dacă nu, ar fi certuri în raiu, şi prin urmare scandal. Medicii invoacă pe Com şi Damian, rugându-i să împiedice dispariţia boalelor, căci boala hrăneşte pe cel ce-o tratează. Deci nu la aceştia doui vom recurge. Mai e încă sfânta Apolinaria, luată ca ocrotitoare pentru durerile de dinţi, şi sfântul Liberius pentru bolile de rinichi. Nu este ceeace ne trebuie. Când se va îi înapoiat abatele, el îmi va spune pe care să'l aleg. Ne pierdem timpul cerând părerea vre-unui cleric în lipsa lui; pentru ca să ştii toate aceste taine, nu'i de ajuns să ai capul ras...

― Dacă ai face un jurământ lui Iisus însu'şi,..― Fireşte, el predomină ierarhiile cereşti. Dar ia presupune că tatăl tău îmi

snopeşte în bătăi pe unul dintre servitorii mei şi că mă duc la Cracovia, ca să mă plâng regelui. Ce mi-ar spune regele? El mi-ar spune aceste cuvinte: „Am grija întregului regat, şi vii să mă baţi la cap pentru ţăranul tău! Adresează-te castelanului sau subordonaţilor săi". Tot aşa şi cu Iisus. El cârmuieşte tot pământul, pricepi? Asta îl preocupă. Pentru treburile de mai mică însemnătate, îl înlocuiesc sfinţii.

― Uite părerea mea, întrerupse Zysko, care tocmai intrase; făgăduieşte reposatei regine că te vei duce în pelerinaj la mormântul ei, dacă te va vindeca, Pentru ce să recurgi la sfinţi străini, când suverana noastră e în ceruri?

― Dacă aş şti numai că ea se ocupă de răni!...― Şi chiar dacă n'ar fi aşa? Care sfânt ar cuteza să’i facă mutre? Dumnezeu l-

ar biciui pe obraznic. Nu’i vorba de o ţesătoare de în, ci de regina Poloniei...Acest sfat avu aprobairea Jaginkăi, care nu se putu stăpâni să nu admire

bunul simţ al lui Zysko. Chiar în seara aceea unchiul îşi rosti făgăduiala-jurământ, şi de atunci bău sorbiturile de grăsime de urs mult mai lesne. Totuşi după trecere de o săptămână speranţa lui se risipi. Grăsimea îi forfotia în burtă şi simţia în josul pieptului o umflătură dureroasă, care — către a zecea zi — deveni albăstruie şi tare umflată. Matei slăbia, îl prinse iar frigurile. Se pregătia de moarte.

Dar într'o noapte trezi brusc pe Zysko:— Repede, luminat E ceva nou...Zysko alergă să aprindă la căminul încă nestins bine o feştilă de lemn răsinos.― Ce'ţi este?― Abcesul plesneşte. Simt ceva tare care înţeapă. Mă înţeapă până subt

unghii...— Trage cu tărie! e săgeata dumitale.Bolnavul îşi vârî degetele în rana deschisă în coasta lui şi prinse obiectul.― Of! Iisuse!― Ai prîns'o?― Uf! ce sudoare rece? Uite-o! na, uită-te!

Şi arăta lui Zysko metalica frântură destul de lungă care desprinsă de pe săgetătorul rău călit, îl chinuia de luni de zile.

― Mărire lui Dumnezeu şi sfintei Hedviga! Ai să te vindeci.― E cu putinţă să mă mai uşurez, dar pentru moment mă doare, gemu Matei

apăsând pe rană, care dete afară un puroiu sângeriu. Ar trebui închisă cu untură de castor; mi-a spus’o Jaginka.

― Mâine ne vom duce la vânătoare.

Matei dormi târziu. Nu boala, ci foamea îl trezi, şi cum îi era îngăduit de aci înainte să dispreţuiască untura de urs, i se sparse douăzeci de ouă într’o oală; Agnes, prevăzătoare, oprise să i se pună mai multe. El le mâncă cu lăcomie şi le stropi cu un urcior de mied (vin dulce pregătit după gustul polonez), apoi cum se simţia bine dispus, îl chiemă pe Zych printr'unul din turcii lui Zysko.

Zych sosi în după amiaza zilei, tocmai când tinerii plecau la iezuleţul din Ostajany în căutarea castorilor. În jurul unui hidromel spumos se rostiră glume şi cântări. După care bătrânii vorbiră de copiii lor, fiecare lăudându-şi'l pe al lui.

— Zysko ăsta! exclama unchiul, nu are seamăn pe lume. E uşor ca un dihor, şi voinic! La Cracovia, în ziua când îl duceau la eşafod, fecioarele piuiau în pervazul ferestrelor, ca şi cum le-ar fi înţepat în coapsă cu o sulă; şi erau fete de cavaleri şi castelani. Nu vorbesc de fetele din burghezie, dar erau printre ele adevărate minuni.

― Fiice de castelani ori de târgoveţi, nu pretuiau mai mult decât Jaginka mea, răspundea boierul din Gorelice.

― Spun eu contrariul? Fireşte, Agnes preţuieşte cât toate laolaltă, şi mai mult încă.

― Nu spun nici eu nimic împotriva lui Zysko: stuneşte o arbaletă fără mâner.― Şi singur înţepeneşte un urs. Văzut'ai ce crăpătură i-a făcut în cap?― I'a zdrobit capul, dar nu l'a înţepenit singur. Agnes îl ajuta...― Ea?... El nu mi-a spus nimic despre asta.― I-a făgăduit să nu spună nimic... Era buimăcită că l'a întâlnit noaptea în

pădure. Dar i-ar fi fost mult mai ruşine să se ascundă de mine. E atât de sinceră! La dreptul vorbind nu eram mulţumit, pentru că... cine ştie? Şi am voit s'o dojenesc cu asprime. Or, iată ce mi-a spus fata: .„Dacă n'aş fi în stare să'mi păstrez eu însămi virtutea, dumneata dragă tată, nu vei reuşi să mi-o aperi. Nu te teme de nimic. De altcum Zysko are grijă de cinstea lui de cavaler!"

― Întocmai aşa. Totuşi, iată'i plecaţi iarăşi singuri.― Dar din fericire se vor înapoia înainte de a se însera, căci pe întuneric

diavolul e mai viclean, iar fetele tinere se gândesc mai puţin să roşească, — nu li se vede faţa.

Matei se chibzuia, apoi ca şi cum şi-ar fi vorbit lui însu'şi, zise:― Cu toate astea ei se văd cu plăcere.― Ah! de n'ar fi jurat credinţă alteia!...― Abatele poate să'l deslege de jurământul lui, şi mi-ai spus că înapoierea lui

e apropiată.― Spusu-ţi-am de asemeni că el o iubeşte pe Agnes, ca şi cum ar fi fiica lui?— Dar dumneata îl iubeşti pe Zysko!Zych clipi din ochi şi spuse:― Răul e că, îndată ce i se vorbeşte despre dânsul, ea întoarce spatele.― Şi cănd vorbeşti de altcineva? ― Se mărgineşte a face mutre şi ridică din umeri.― Ah! vezi dumneata. Dumnezeu va face ca lângă dânsa s’o uite pe cealaltă

Eu, eu sunt bătrân, lesne aş uita-o... Vrei puţin hidromel? ― În sănătatea lui Zysko şi a Jaginkăi!

În acest timp tinerii călări ajunseră la Moczydoly, zestrea Jagulei, şi apucară pe subt copaci, apoi ajunşi în regiunea desişurilor şi a smârcurilor îşi lăsaseră caii unui servitor şi'şi urmară drumul pe jos. Arătând însoţitorului ei marginea unei păduri la o mică distanţă, Agnes spuse:

― Uite pădurile lui Ktan de Rogow.― Acel care ar vrea să te ia de nevastă?Fata începu s ă râdă.― M'ar lua el, dacă i’aş face eu pe voie.— Ai să te aperi lesne împotriva lui; ai pentru apărarea ta un Lup, care, mi s'a

spus, îi arată colţii. Mă mir că nu s'au încăierat la luptă pe viată şi pe moarte.― Tatăl meu înainte de a pleca, li-a ţinut această cuvântare: „Dacă vă

bateţi, vă închid amândurora uşa casei mele”. Ce trebuiau să facă? La Gorelice ei suflă unul împotriva altuia; la Kresnia ciocnesc împreună paharele, până ce cad sub masă.

― Ce nătărăi! ― Pentru ce?― Zych lipsă, unul ori altul trebuia să se năpustească asupra Gorelicei şi să te

răpească. Ce ar fi făcut tatăl tău, dacă la înapoiere i s’ar fi pus în braţe un nepoţel?Ochii verzi ai Jaginkăi se aprinseră dintr’odată.― Şi tu crezi că m'aş fi lăsat, hai? Ştiu doar să mânuesc ciomagul.— Cu această sălbatecă înfăţişare, spuse Zysko râzând, ar trebui să fii un

luptător şi nu o fata.Ea îi răspunse potolită:― Mai mult, Ktan mă apăra împotriva lui Lup şi Lup în contra lui Ktan. Afară de

asta eram sub ocrotirea abatelui şi nu-l jigneşte cineva, fără să'şi pună pielea în primejdie!...

― Toată lumea de aci se teme de abatele? Ei bine! eu nu m'aş teme nici de dânsul, nici de Zych, nici de servitori, nici de tine; te-aş lua!

Agnes se opri scurt şi ridicându'şi ochii spre însoţitorul ei, îl întrebă cu vocea şovăielnică:

— M'ai lua tu?Cu buzele întredeschise, rumenită ca Aurora, ea îi aştepta răspunsul... Dar

fireşte, el nu se gândia decât la ceea ce-ar fi făcut în locul lui Ktan sau al lui Lup, căci o clipă după aceea, scutură din cap şi spuse:

― De ce să se răsboiască o fată cu băieţii, când chiemarea ei este să se mărite? Dacă un al treilea pretendent nu se prezintă, vei fi silită chiar să alegi pe unul din doui.

― Nu'mi spune asta tocmai tu, răspunse cu tristeţe fata.― Pentru ce? Lipsă atât amar de vreme, nu ştiu dacă mai e pe aci unul care

să'ti placă mai bine.— Ah! răspunse fata, zău! ajunge...Şi străbătură drumul în tăcere prin desişurile cari bielşugul de hameiu

sălbatec le făcea cu neputinţă de trecut. Zysko deschidea calea, atent fiind ca biciuiala ramurilor să n'o lovească pe Agnes, care venia în urma lui cu arbaleta pe umăr.

― După desişul ăsta, spuse ea, vom avea de trecut un râuşor destul de adânc. Îi cunosc vadul.

― Sunt îmbrăcat cu nişte cizme până la burtă, răspunse Zysko, vom trece pe uscat.

Într’adevăr încurând ajungeau până la râuleţ. Agnes, care cunoştea foarte bine pădurile din Moczydoly, găsi cu uşurinţă vadul; dar ploile umflase cursul apei şi chiar şi acolo albia era adâncă. Zysko o înşfacă în braţe.

― Voiu trece şi fără ajutorul tău, se sbătu ea.― Ţine-mă de gât!

El merse încetinel în cursul apei, pipăind cu piciorul la fiecare pas, spre a se feri de crăpături. Agnes se strângea la pieptul lui, cum îi spusese el. Când ajunseră pe ţărmul celălalt, ea îi spuse:

― Zysko!― Ce este?― N'o să mă mărit nici cu Lup nici cu Ktan!...El o lăsă încetişor jos şi răspunse cam ursuz:― Dumnezeu să'ti dăruiască cel mai bun dintre bărbaţi, acela ştiu că n'o să

aibă de ce se plânge... Se apropiau de iazul din Odstajany. Agnes mergea acum cea dintâi, se

întorcea câte odată şi cu degetele un tărâm ierbos şi plin de bureţi, care din paşii lor stărniau păsările de apă. Într’un colţ peisagiul era învăluit în aburii ce se târau în fâşii ostenite, sau pe alocurea se urcau ca nişte pămătufuri: acolo era iazul. Pe o salcie care'şi apleca vârsta seculară se cocoţă Jaginka urmată de Zysko. Rămaseră nemişcaţi timp îndelungat şi nimic nu mişca în preajma lor. Deodată frunzişul sălciei fremăta ca miile de peşti dintr’o plasă, şi aceiaşi bătaie de vânt isgoni masa ceţoasă şi o duse în pachete. Pânza de apă pe care o încreţia vântul, se întindea absolut goală.

― Nu se vede nimic? întrebă el încetişor― Nimic... Taci!Când înceta vântul, tăcerea fu totală.Atunci la suprafaţă se ivi un cap negru, apoi un altul, şi însfârşit din meleagul

plin de sălcii se arătă foarte aproape de pândaşi un castor mare, care se lăsă în apă şi înotă cu capul bine scos în afară, căci ţinea în botul lui o ramură de curând ruptă. Zysko stând rnai jos decât Agnes, o văzu că ocheşte animalul drept în faţă, acesta era la o jumătate bătaie de arbaletă, când coarda se destinse, în acelaşi timp Agnes exclamă:

— S'a făcut! îl avem!Zysko se cocoţă mai sus şi privi prin perdeaua mai puţin înfrunzită. Castorul

aci se scufunda, aci se înălţa iar uneori se răsturnă şi atunci i se vedea pântecul alb, mai deschis decât spatele.

— O să fie încurând liniştit, prezise vânătoarea Mişcările animalului erau mai greoaie. Încurând pluti nemişcat, cu labele

înţepenite în văzduh.— Mă voiu duce să'l aduc, spuse Zysko.― Nu te duce. E un noroiu pe acolo de mai multe staturi de om.― Atunci cum vom pune mâna pe el? ― Va fi în astă seară la Bogdania, nu te îngrija de asta. E timp să ne înapoiem.― Bine l'ai atins!― Obişnuinţa...Alte fete ar leşina la vederea unei arme... Cu o voinică cum eşti tu, ar putea

trăi omul foarte bine toata viaţa în pădure!...Ea zâmbi la auzul acestei laude, dar nu-i răspunse. Luară aceeaşi cale ca şi la

venire. Zysko o întreba despre castori şi ea îi lămuri obiceiurile lor harnice, cum îşi clădesc bordeiele, cum sapă galerii, cum schimbă nivelul apelor prin zăgazuri şi diguri. Deodată se lovi peste coapse în chip răsunător.

— Ah! exclamă ea... Mi-am uitat săgeţile în salcie. Aşteaptă-mă puţin!...El nu avu răgazul să'i răspundă, că se duce el să le aducă. Ea făcuse cale

întoarsă şi fugise ca o fauniţă.. Aşteaptă el multe clipe şi sfârşi prin a se nelinişti de o atât de îndelungată aşteptare.

— Fără îndoială, nu'şi mai găseşte săgeţile şi se îndărătniceşte să le găsească... Fie ce o fi, mă duc să văd ce este...

Abia făcu însă câţiva paşi, şi iată că fata se ivi înaintea lui cu arbaleta în mână şi cu castorul la spinare.

— Pentru Dumnezeu! cum l'ai pescuit?― Am intrat în apă şi atâta tot. N'am vrut să fii tu acela, pentru că în afară de

vârtej sunt în iaz plante primejdioase pentru înotători, înlănţuiesc, când nu ai deprinderea să te strecori printre ele.

― Şi eu te aşteptam aici ca un gură-cască! Eşti o drăcoaică vicleană...― Ei, as! trebuia să mă desbrac în faţa ta? ― Nu’ţi uitaşi dar tolba?― Nu, voiam numai să te îndepărtez dela ţărm.— Şi dacă te-aş fi urmat? Aş fi avut de ce mă minuna? hai, ce zici?...― Taci!...― După cum e adevărat că'l iubesc pe Dumnezeu, tot atât de adevărat îţi

spun că aş fi venit să te găsesc.— Taci!... Na împleteşte-mi coada, îmi udă umerii.Cu o mână puternică îi apucă coada de lângă ceafă, şi cu cealaltă mână prinse

a i-o împleti.― Desfă-o mai bine, o povăţui el, vântul o va usca repede.― Nu prea. O să'mi las părul pe spate.Zysko luă castorul şi'l aruncă pe umăr. Agnes care mergea înainte, zicea:— Nici o alifie nu vindecă o rană atât de bine ca untura de castor. În

cinsprezece zile Matei va putea să încalece...― Dumnezeu să'l apere! aştept clipa asta ca pe însăşi mântuirea mea, căci nu

se cade să'l las bolnav, şi mi'i tare greu să rămân aci.― Ţi'i greu să stai aci?― Nu ţi-a spus nimic Zych despre Danusia?― Ba da. Ea te -a învăluit cu vălul ei. Ştiu. De asemeni mi-a mai spus că orice

cavaler face jurământ de a servi cu credinţă o femee. Şi a adăugat: „Acest fel de făgăduinţă nu are urmări; cine serveşte o doamnă şi se căsătoreşte ca o alta, continuă a servi pe întâia şi iubeşte pe a doua". Dar această Danusie ce este cu ea Zysko? Spune, cine'i Danusia asta?

Şi apropiindu-se foarte aproape, ea ridică spre el nişte ochi ce se umbriau de nelinişte. Fără să dea luare aminte nici vocei tremurătoare, nici privirea ei tulburată, spuse:

― E doamna gândurilor mele şi de asemeni dragostea mea cea mai dulce. N'o spun nimănui, dar ţie ţi-o spun, ca unei surori. Aş merge, spre a o urma, până la al noulea hotar şi la a noua mare, la teutoni şi la tătari, căci ea este fără pereche în Univers.

― Nu ştiam... răspunse Agnes cu o voce înăbuşită. Zysko ii făcu pe plac, spunându’i cum o cunoscuse pe Danusia la Tynieç şi

toate episoadele acestei iubiri care avea pretenţia că'l supără pe Jurand de Spychow. Distăinuirile lui nu fură întrerupte decât de vederea servitorului, care cu frâiele cailor în mână aştepta la marginea pădurei.

Agnes încalecă pe calul ei şi'şi luă rămas bun de la Zysko.― Omul acesta te va urma cu castorul. Mă înapoiez la Gorelice.― Cum! nu vii la Bogdania? Vei găsi acolo pe tatâl tău.― Nu prea avea de gând să întârzie...― Cu atât mai rău! §i mulţumesc iarăşi pentru lovitura ta de arbaletă.― Adio!Agnes mergea de-a curmezişul peste câmp, drept spre locuinţa ei. Uneori

întorcea capul şi urmăria cu privirea pe Zysko. Când dispăru după copaci, ea îşi acoperi ochii cu mâinile, ca pentru a’i feri de soare. Dar plânsetele o sguduiau totuşi şi lacrimile cădeau grele pe coama şi şeaua calului.

CAPITOLUL XVI

UN ABATE

Trei zile Agnes nu se mai arătă pe la Bogdania, dar în a patra aduse aci ştirea înapoerii abatelui.

Matei era în măsură să'i înapoieze suma împrumutată, şi tot i-ar fi rămas încă destui bani pentru aşezarea târlelor şi să sporească numărul pădurarilor şi muncitorilor. Dar multe amănunte atârnau de bunăvoinţa bogatului văr: acesta din urmă, de pildă, putea aduce turmele stabilite prin îngrijirea lui, sau să le lase pe moşie. Agnes, întrebată de Matei despre cheful abatelui, îi spuse că este excelent: era destul de voinic şi vesel; cânta refrenuri prea puţin aspre; se interesa de sănătatea unchiului şi asculta cu plăcere aventurile nepotului. Şi fata adăugă:

— Eu una, cred că Zysko ar face foarte bine, să se ducă să salute un văr mai în etate, în loc să aştepte ca acest văr — un prelat mai cu seamă! — să vină el întâi la Bogdania.

Matei aplaudă şi hotărî ca el însu'şi, cu toată rana lui care mai lăsa puroiu, să ia şi el parte la acest demers; abatele, spera el, s'ar arăta simţitor la atâta zor. Zysko protesta:

— Sfinţia-sa mi'i mult mai preţios decât dărnicia sa. Dar Matei se indărătnici, şi cei doui bărbaţi ― bolnavul pe un cărucior —

porniră cu Agnes la Gorelice. Acolo găsiră pe Zych şi pe abatele, stând la masă în curte, cu faţa spre

Universul bunului Dumnezeu, cu un pahar mare de bere în mână. De-alungul zidului erau aşezaţi pe o bancă oamenii din suita abaţială, printre care un cântăreţ ambulant şi un pelerin, lesne de recunoscut după toiagul de hagiu şi după ghioceii prinşi pe mantaua lui; alţii, fără îndoială, erau feţe bisericeşti, căci aveau tonsură, dar purtau hainele laice, cingători de piele de vacă şi sabia.

Zych se îndreptă spre Matei. Abatele îngrijat de demnitatea lui religioasă, nu se mişcă şi'şi da aerul că vorbeşte cu feţele bisericeşti. Zysko şi Zych aduseră înaintea lui pe Matei, ai căruia paşi şovăielnici îl susţineau.

― Încă nu prea sunt voinic, spuse Matei, sărutând mâna abatelui: dar am voit să salut fără zăbavă pe binefăcătorul meu, să'i aduc mulţumire că a administrat atât de dibaciu Bogdania, şi — păcătos — să'i cer binecuvântarea.

― Am aflat că'ţi merge mai bine, spuse abatele strângându'i părinteşte capul, şi că ai făcut făgăduială să te duci la mormântul reginei noastre.

― Neştiind cărui sfânt să mă devotez, în urmă asupra acestui mormânt mi-am oprit alegerea mea...

― La asta trebuia să cugeţi mai întâi: ea este persoana grata pe lângă Sfânta-Treime... Dar tânărul nu’i oare nepotul dumitale, şi deci vărul meu?

Zysko se aplecă sărutându'i inelul.― Nu l’aş fi recunoscut. Arată-mi-te puţin! Îl examină cap până în picioare, apoi zise: ― Foarte fumos! E o domnişoară şi nu un războinic.― Germanii, îi răsuci Matei argumentele, au voit s’o facă pe domnişoara asta

să danseze: s'au răsturnat şi au rămas lungiţi la pământ. ― Şi'şi încordează arbaleta fără mânuitor, exclamă Agnes de odată.Abatele se întoarse spre dânsa:— Ah, asta'i acum! de ce ne amestecăm noi în vorbă?Ea roşi până la urechi şi răspunse, pierzându’şi cu totul cumpătul.― Spun ceea ce am văzut...― Ia seama, să nu te lovească cu o săgeată de nouă luni!Râsul pelerinului, a clericilor şi a cântăreţilor ambulanţi răsună sgomotos, spre

marea buimăceală a Jaginkăi, de care'i fu însfârşit milă călugărului. Ridicând braţele într'un gest care făcu să se caşte cât gura unui cuptor mâneca rasei sale, glăsui:

— Ascunde-te dedesubt fetiţo, căci o să'ţi ţâşnească sângele din obraz.Zych aşeză pe Matei pe o bancă, şi trimise pe Agnes să umple urcioarele.

Abatele îl întrebă pe Zysko:— Gluma la o parte! nu ca să te jignesc, te asemănai cu o fată, ci pentru că

mă bucur de înfâţişarea încântătoare. Îţi ştiu isprăvile. Şi de oarece făcuşi jurământul să culegi depe căştile teutonice trei peneturi de păun, le vei culege: Dumnezeu îţi va veni în ajutor, pentru ca să le faci de petrecanie duşmanilor neamului nostru... Dar dacă ai făcut un alt legământ, află că te pot deslega de el în ceasul, acesta, chiar pe dată.

— Ei! spuse Zysko, când un om a făgăduit în inima sa ceva lui Iisus-Cristos, ce putere l’ar mai deslega de acest legământ?

Matei se uită la abate cu nelinişte, dar acesta, fără îndoială, era într'o încântătoare voie bună: departe de a se supăra, zâmbi şi ameninţând cu degetul pe tânăr, cuvântă:

― Ia vedeţi'mi numai pe vicleanul ăsta! Ia aminte, dragul meu, soarta germanului Beyhard!

― Ce i s'a întâmplat? întrebă Zych. ― Ei bine, a fost ars pe rug.― Pentru ce?... ― Pretindea că un laic poate înţelege misterele tot aşa de bine ca şi un preot.― Au fost aspri cu el!...― Şi pe bună dreptate! mugi abatele. Defăimase Sfântul Duh. Un laic poate

înţelege misterele?― Nu, n'o poate, rostiră în cor toţi clericii.― Voi să tăceţi! căci nu sunteti feţe preoţeşti, cu tot capul vostru ras.― Noi suntem curtenii prea smeriţi ai Eminenţiei- Voastre, răspunse unul din

ei cu o ploconire de care se folosi ca să inspecteze cu nasul adâncimile unui urcior.― Auziţi?... Vorbeşte ca din adâncul unei prăpăstii aclamă abatele... Ce ai de

căutat în urciorul ăsta? latineasca?― Bere, dar nu găsesc în el decât golul...Marele abate se întoarse spre Zysko, care uimia pe aceşti lăudăroşi.― Ăştia toţi sunt, lămuri el, niste „clerici scholares” (seminarişti), dar au

preferat să’şi părăsească cărţile, să ia o lăută şi să’şi târască trândăvia şi pierde-vară ale lor prin lume. I-am înrolat în seviciul meu. Sunt nişte vagabonzi fără îndreptare; dar ştiu să cânte şi au muşcat puţin ceremoniile cultului. Îi vom întrebuinţa deci la biserică şi la nevoie, voiu avea în ei apărători, căci îmi sunt flăcăi voinici. Pelerinul ăsta care, dându-i crezare, se înapoiază de prin locurile sfinte, feriţi-vă a’l întreba: marele nostru călător nu ştie nici numele împăratului grec, nici cine domneşte la Byzanţ.

― Ştiu toate astea, se scuză rătăcitorul, dar frigurile m'au scuturat pe Dunăre, şi mi-am pierdut rnemoria.

― Dar paloşele lor?... se miră Zysko.― Au dreptate, nefiind încă preoţi. Întru ce mă priveşte, e mai puţin firesc că

port o sabie. E un an de când l’am provocat pe bătrânul Lup de Broz, în chestia acelor păduri ce le-ai străbătut. Şi nu s-a prezintat.

― Cum s'ar fi putut bate cu un preot? întrerupse boerul din Gorelice.Dar abatele dând o lovitură de pumn m masă.― Când sunt înarmat, nu mai sunt preot — ci numai nobil! Dacă nu s'a

înfăţişat, este fiindcă a socotit mai acătărei să mă atace noaptea la Tulcza cu slujitorii săi. Se cuvine dar ca eu şi ai mei să avem sabia la coapsă!

O clipă încă rostogoli nişte ochi furioşi, apoi potolit, zise:― Am văzut pe tânărul Lup bând cu Ktan de Rogow la hanul din Kresnia. Nu

ne-au recunoscut, căci era întuneric: şi se sfătuiau în privinţa Jaginkăi. Întorcându-se spre Zysko, adăugă:

― Şi despre tine.― Despre mine?... Ce vor de la mine?― Nimic, dar nu le vine la socoteală ca un al treilea concurent să târcolească

în jurul Gorelicei. Ktan spunea lui Lup. „Când îi voiu fi tăbăcit pielea, va fi mai puţin încăpăţinat”. Şi Lup spunea: „Se va feri de noi, dacă nu, cu atât mai rău, îi voiu frământa oasele". După care se convinseră unul pe altul, că ţie ti'i frică.

Matei şi Zych schimbară o privire de înţelegere în care scânteia bucuria lor: exactă ori născocită, povestirea prelatului era cu totul nimerită pentruca să'l aţâţe pe Zysko şi să-l împingă spre Agnes. Ca bun bărbat politic, povestitorul adăugă:

― Şi pe legea mea, sunt nişte găligani îngrozitori! Zysko atent, spre a spune cu voce tare, ceeace spunea, întrebă liniştit: ― Mâine este duminică? ― Apoi da...― Vă duceţi la leturghie? ― Fireşte.― Unde? la Kresnia? ― Acolo'i mai aproape.― Uite ceva nu se poate mai bine nimerit în lumea asta.

CAPITOLUL XVIIDOI COCOŞI

Zysko ajungând pe Agnes, Zych şi abatele, cari excortaţi de clerici se 'napoiau la Kresnia, nu'i mai părăsi. Era vorba pentru el să dovedească prin fapte nu’i era teamă să'i întâlnească pe Lup de Broz ori pe Ktan de Rogow... Dintr’untâi Agnes îl miră. N-o văzuse încă niciodată cu găteli aşa de bogate. În vestmânt de lână imitând pielea, cu căptuşeala de hermină, înmănuşată cu mănuşi de piele de căprioară, pe cap cu o grimea tivită cu aur, de subt care se revărsa cascada celor două cozi, nu mai era de astădată încălecată bărbăteşte, ci sta într’o şea seniorială, pe care o învăluiau cei cinci coşi al fustei sale roşii. Zych care îngăduia tinerei fete să poarte acasa o blana de rând şi cizme grosolane, ţinea ca la serbări, fiecare să vadă în ea — nu pe fiica unui boiernaş de ţara, ci pe o domnişoară dintr'o casa bogată. De asemenea iapa care mergea în buestru, era ţinută de hăţuri de doui paji tineri, şi urmată de patru servitori. Abatele în bogatul său costum roşu, cu mâneci largi, părea un prinţ în călătorie. Dintre toţi, cel mai modest echipat era Zych, care îşi râdea de luxuil personal.

Obosit de cântările clericilor prelatul începu a vorbi cu Zysko, care privia cu un zâmbet sabia lui tot atât de grea, ca şi săbiile germane cu două tâiuşuri.

― Văd, spuse abatele, că'mi admiri paloşul. Află că, atunci când sfântul Petru a oprit preoţilor vestmintele roşii şi armele, se gândia, desigur, la oameni de rând, căci Dumnezeu a făcut pe nobil pentru arme, şi cine încearcă să i le ia, se pune de price cu scopurile Sale veşnice.

― L'am văzut pe prinţul Enric de Mazovia luptând la concursurile militare, răspunse Zysko.

— Dar nu asta i se impută, spuse stăruitor abatele ridicând un deget, ci că s'ar fi căsătorit într’un chip nenorocit, căci a luat mulierem fornicariam et bibulam, care — pare-se — adorabat Bacchum (Muiere desfrânată şi beţivă, care adora pe Bachus (latineşte)) din tinereţea lui şi, mai mult, era adulteră, din care pricină nu putea să iasă nimic bun, cel puţin pentru bărbaţi.

Îşi opri calul şi predică:

― Dacă vrei să te însori, adică să'ti alegi uxorem, veghiază să fie miloasă, cu moravuri curate şi bună gospodină, toate calităţile cari în afară de Părinţii Bisericei, ţi le recomandă un oare-care înţelept păgân, cu numele de Seneca. Or, cum ai duce la bun sfârşit afacerea însurătorii, dacă nu cunoşti cuibul de unde îţi alegi soaţa? Cum e boul aşa şi pielea; cum e mama aşa şi fata. Cu asta ia aminte, păcătosule, să nu'ti cauţi nevastă prea departe, ci s'o iai cât mai de aproape.

Abatele nu vorbia anume lui Zysko, dar se întorcea mai ales spre Zych şi Agnes, ca şi cum şi-ar fi propus să'i povăţuiască spre mai bine în chip desinteresat. Totuşi Agnes trebuie să fi înţeles scopurile ascunse ale acestei vorbării, căci de desubtul lungilor ei gene ea privia cu luare aminte pe tânăr, care încrunta sprincenile şi lăsa capul în jos, ca pentru a adânci cuvintele magistrale.

Cortegiul se pusc încet în mişcare. Dar când se apropiară de oraş, Zysko care călăria alăturea de Agnes, o întrebă despre anume puncte interesante:

― Vom găsi pe Ktan şi pe tânărul Lup, la Kresnia.― Bine, Zysko.― La intrarea şi ieşirea din biserică, fără îndoială, că ei te vor întâmpina? Ce

fac eu atunci?― Mă servesc cât pot mai bine. ― Azi nu te vor servi: intelegi?... ― Bine, Zysko. O clipă după aceea sosiră la Kresnia. Din mulţimea ce’i aştepta în faţa

bisericei, se desprinseră numai decât tânărul Lup de Broz şi Ktan de Rogow; dar Zysko le-o luă înainte; descălecă cu uşurinţă şi apucând’o pe Agnes de mijloc, o ridică din şea, apoi luând’o de mână şi privindu'i pe cei doi în chip provocător, conduse pe fată în biserică.

În vestibul ei avură o nouă desamăgire. Amânduoi se năpustiseră spre aghiazmatar şi întindeau tinerei fete degetele lor umede. Dar Zysko făcuse ca şi ei, şi mâna lui o atinse ca pentru a'şi face cruce, şi intră cu dânsul în naos. Tânărul Lup şi chiar — cu toată mintea lui mărginită — Ktan de Rogow înţeleseră că toate astea erau dinadins făcute. Mânia mugi cu sălbătăcie în ei. Avură totuşi destul sânge-rece, pentru ca să nu intre în acest hal în biserică, unde mânia lui Dumnezeu i-ar fi putut pedepsi de .lipsa lor de respect. Lup sări afară din vestibul şi alergă într'o doară, ca un nebun, prin cimitir, printre copăcei şi morminte. Ktan îl urmase şi se asocia fioroaselor lui ţupăieli, cu un zel nerod.

Se opriră în unghierul îngrăditurei: aci erau mormane de pietre, materiale pentru temeliile clopotniţei ce trebuia să se clădească în Kresnia. Lup, ca să'şi alunge furia ce ctocotia în pieptul lui, apucă una, o asvârli. Ktan îi veni în ajutor. Şi prin cimitirul desfundat de ploi, rostogoliră cu furie blocul până la uşa bisericei.

Oamenii îi priviau uimiţi, bănuind că făcuseră vr’un jurămâni în vederea ridicărei clopotniţei. Întru ce’i privia, ei, palizi la faţă din pricina unei munci atât de anevoioase şi gâfâind încă, se priviau unul pe altul cu priviri nesigure.

― Ei bine! spuse Ktan de Rogow.― Ce?― Îl atacăm fără zăbavă?― Să’l atăcăm în biserică?― Nu în biserică. După slujbă.― E cu Zych şi cu abatele. Ai uitat ce a spus Zych? Astfel nu ţi-aş fi frânt de

mult coastele?― Sau eu pe ale tale!Dar se răsgândiră la timp că, mai mult ca oricând trebuiau să se înţeleagă în

prezenţa duşmanului comun. Se bătuseră ei de mai multe ori, dar totdeauna se împăcaseră după lovituri, căci oricât de despărţiţi ar fi fost din lăcomia lor amoroasă, nu puteau trăi unul fără altul.

― Ce'i de făcut? Să ne ducem la leturghie, apoi întâmplă-se ce va vrea Dumnezeu.

Această propunere plină de bun-simţ îl mulţumi pe Ktan de Rogow.― Poate să ne inspire Cel de Sus; zise el. ― Şi ne va binecuvânta, adăugă Lup. ― Pe bună dreptate.Ascultând leturghia, se reînseninară. Fără să mişte, văzură sub portal pe

Zysko dând din nou aiazmă Jaginkăi. La cimitir, lângă poarta de intrare, se închinară înaintea ei şi a tatălui său, şi chiar înaintea abatelui. Fără să’şi ridice ochii, priviră pe Zysko — dar nu suflară o vorbă — deşi inima lor svâcnia de durere, de mânie şi de gelozie, căci niciodată nu li se păruse Agnes atât de aidoma unei regine. Dar când măreţul cortegiu luă drumul înapoierei, Ktan îşi şterse sudoarea depe obrajii păroşi şi necheză ca un cal îndărătnic. Lup scrâşni din dinţi:

― La han! nu mai pot.Dar înainte de a se duce acolo, amintindu’şi de sforţarea ce’i uşurase,

înşfăcară din nou piatra şi o rostogoliră la locul ei dintâi. Zysko călăria alăturea de Agnes, ascultând cântecele clericilor; dar după cinci

sau şase sute de paşi el îşi opri pe neaşteptate calul.― Na!... exclamă el, trebuia să pun să se facă o slujbă pentru însănătoşirea

unchiului meu şi am uitat: mă înapoiez la Kresnia.― Nu te mai duce acolo, strigă Agnes; vom trimite pe cineva dela Gorelice.― Nu mă mai aşteptaţi; cu bine!...― Cu bine, fiule, spuse abatele... Du-te!...Şi faţa lui se înveseli. Când Zysko se făcu nevăzut, îmboldindu-l pe Zych cu

cotul, îi spuse:― Înţelegi?― Ce trebuie să înţeleg?― Se va bate la Kresnia cu Lup şi cu Ktan, asta’i atât de adevărat, pe cât de

adevărat este că la sfârşitul fiecărei rugăciuni este un „amin”. Bătându-se pentru Agnes, cum s’ar mai putea gândi la aceea domnişoară Jurand? Agnes va fi de aici înainte doamna lui, şi nu cealaltă, şi asta’i ceea ce voiesc şi eu, căci mi’i rudă şi’mi place foarte mult.

― Da, dar juruinţele?― Îl voiu deslega, cât aş bate din palme, am spus.― Ştiinţa dumitale găseşte leac la toate.Seniorul abate, foarte înveselit de compliment, se apropie de Agnes:― Pentru ce atât de gânditoare?Ea se aplecă în sea şi apucând mâna abatelui o sărută:― Naşule, poate vei binevoi să trimiţi duoi dintre clericii dumitale la Kresnia?― Pentru ce? Se vor îmbăta la han, şi atâta tot!...― Dar vor împiedica poate o încăierare...Abatele o privi în ochi şi cu grosolănie îi spuse:― Şi dacă la urma urmei l’ar ucide acolo?― Atunci voiu muri şi eu, exclamă fata.Şi amărăciunea ce se îngrămădise în ea dela convorbirea cu Zysko, se prefăcu

în lacrimi. Mişcat, abatele luă fata în braţe, acoperind’o aproape toată cu mâneca lui cât toate zilele de mare.

― Nu te teme de nimic, fetiţa mea. Va fi poate ceartă pe-acolo; dar la urma-urmei şi ceilalţi sunt nobili; nu’l vor ataca în bandă, ci’l vor provoca după obiceiurile cavalereşti la loc închis, şi el va ieşi din încurcătură, chiar de va trebui să se bată cu amânduoi potrivnicii săi laolaltă. Cât despre fiica lui Jurand, nu’ţi pot spune decât un lucru, că lemnul patului ei de nuntă nu creşte în nici o pădure.

― Dacă alta îi este dragă, nu ţin la el, răspunse Agnes printre lacrimi.― Atunci de ce plângi?

― Pentru că mi’i teamă de viaţa lui.― Uite o bună logică femeească! spuse abatele râzând. Apoi aplecându-se la

urechea Jaginkăi, zise:― Gândeşte-te bine, copilo, că chiar de te va lua de nevastă, nu numai o dată

are să i se întâmple să se bată; dacă nu, n’ar fi nobil.Şi plecându-se iarăşi:― Vei fi nevasta lui, şi peste puţin timp, asta’i tot atât de adevărat, pe cât de

adevărat e că este un Dumnezeu în ceruri.— El nici nu se gândeşte la una ca asta...Dar ea zâmbia printre lacrimi şi se uita la abate, ca pentru a'l întreba de unde

ştia asta.În acest timp Zysko se înapoiase în Kresnia. Se duse mai întâi la parohul, căci

avea chiar de gând să'i ceară acestuia să facă o slujbă pentru sănătatea unchiului său. Sfârşi cu asta şi se duse la hanul unde spera că va găsi pe tânărul Lup de Broz şi pe Ktan de Rogow.

Erau într'adevăr aci, în mijlocul mulţimei ce-o atrasaseră nişte scamatori germani. În prima clipă el nu putu recunoaşte pe nimeni, căci ţipla ferestrelor nu lăsa să străbată decât puţină lumină. Dar când servitorii aruncară câţiva buşteni de mesteacăn pe grătarele mari ale bucătăriei, Zysko zări într'un colţ, după un zăgaz de urcioare, pe Ktan cel cu faţă păroasă şi pe Lup de Broz.

Păşi încetişor şi-ajuns în fata lor, isbi cu pumnul în masă, atât de tare, încât tot hanul răsună. Ei se sculară, dar înainte de a fi avut timp să pună mâna pe săbii, Zysko le asvârlia subt nas o mănuşă şi vorbind pe nas, cum era obiceiul când se provoca cineva, rosti rar şi cadenţat aceste vorbe:

— Care dintre voi amândoui, sau care alt cavaler, aci de faţă, ar tăgădui că dintre toate fetele cea mai admirabilă şi mai virtuoasă este domnişoara Danusia Jurand de Spychow? Dacă da, pe acela îl provoc la duel, călare ori pe jos, până la întâia îngenunchiere sau până la ultimul suspin.

Lup şi Ktan rămaseră încremeniţi, cum ar fi fost şi abatele însuşi, dacă ar fi auzit aceasta declaraţie, şi dintr’untâi nu putură rosti o singură vorbă Cine era domnişoara asta? Pentru ei era vorba de Agnes şi de nimeni alta. Şi dacă turbatul ăsta nu se sinchisia de Agnes ce voia dela dânşii? Pentru ce'i făcuse de ocară în faţa bisericei? Pentru ce se înapoiase şi de ce le căuta ceartă? Ktan holbă nişte ochi mari ca în faţa unei scamatorii sau a expunerii unui animal de pomină.

Dar Lup mai pătrunzător şi care cunoştea rătăcirile cavalereşti, ştia că uneori cavalerii făceau jurăminţi de a servi anumite domnişoare, dar se căsătoriau cu altele: se gândi că, în cazul de faţă se putea să fie aşa, şi că de oarece se înfăţişa un prilej ca să susţină meritele Jaginkăi, credea să prindă prilejul.

Ieşi deci din dosul mesei, şi apropiindu-se de Zysko cu o înfăţişare fioroasă, întrebă:

— Cum, frate al câinilor! nu'i Agnes de Zych cea mai admirabilă?...Ktan se aşeză lângă el, iar oamenii roată în jurul lor, căci vedeau cu toţii

lămurit că convorbirea atât de bine începută, nu se va sfârşi numai cu vorbele.

CAPITOLUL XVIIIPLECARE

Servitorul pe care nerăbdarea Jaginkăi îl trimisese după informaţii, se pusese la masă cu servitorii parohului din Kresnia şi nu se mai gândia la înapoiere. Un altul trimis la Bogdania ca să dea de ştire acolo despre apropiata vizită a abatelui, se înapoie cu deplina îndeplinire a însărcinărei sale: îl văzu pe Zysko jucând zaruri cu boerul bătrân.

Această informaţie o linişti pe Agnes. Tot odată voi să se ducă la Bogdamia cu abatele, care se împotrivi acestui plan: doria să vorbească cu Matei despre interesele lor băneşti şi'şi mai dă seamă despre o afacere în care prezenta Jaginkăi ar fi putut fi stânjinitoare.

Înştiinţaţi de cântecele şi sgomotele ce'l făceau prin împrejurimi cortegiul abaţial, Matei şi Zysko ieşiră în prag, ca să primească pe musafir. Acesta se uita la Zysko cu o neliniştită luare aminte şi se miră că nu descopere în el nici o urmă de probabilă încăerare. Nu'şi putu stăpâni mai mult curiozitatea.

— Să intrăm în odaia voastră; avem de vorbit. Iar voi, se adresă el clericilor săi, staţi liniştiţi şi nu ascultaţi pe la uşi!...

Cei trei bărbaţi se închiseră în odaie şi se aşezară pe nişte cufere. Abatele adresându-se atunci tânărului, îl întrebă:

― Te-ai înapoiat dela Kresnia?― Da.― Ei bine?― Am făcut cele trebuitoare ca să se cetească o slujbă pentru sănătatea

unchiului meu şi atâta tot. Abatele sări în sus de trosni cufărul ce-i răbda pântecoşia.— Ah! se gândi el, nu l'a întâlnit nici pe Ktan, nici pe Lup. Poate că lipsiau de

acolo... Poate că nu i-o fi căutat.Nemulţumit că se înşelase în socotelile lui, se înroşi şi se mohorî. — Să vorbim de zălog! Aveţi banii? Dacă nu, proprietatea este a mea. Matei se

sculă şi deschizând cufărul pe care stătuse, scoase un sac gata pregătit şi din care se auzia sunet de aur.

― Suntem oameni săraci; dar suntem în măsură să vă plătim ceeace vă datorim. Chiar dacă ţi se pare legiut să primeşti o sumă suplimentară pentru îmbunătăţirile de cari s'a folosit proprietatea, noi încă ne vom ploconi la picioarele dumitale, o! binefăcătorul nostru.

Acest fel de a proceda, desarmă pe abate. Prevăzuse târguielile, şi s'ar fi folosit de ele pentru a'şi arăta reaua dispoziţie prin mii de pretenţii şicănatoare. Dar ori ce motiv de a se arăta cârciobar, supărăcios, îngrijat de fleacuri, scurt şi lămurit, nesuferit, îi scăpa. Ba chiar îl contrazicea...

— Pentru ce'mi vorbeşti de supliment? spuse el cu asprime.― Pentru ca să nu primim nimic pe degeaba, răspunse cu dibăcie Matei, care

simţia că pentru a se lupta cu mărinimoasele dispoziţii ale prelatului, trebuia să i le exalte.

― Ia vedeţi-mi’i!... Nu vor să primească nimic pe degeaba dela o rudă!... Pâinea vă sgârie gâtul! Luând un pământ pârloagă, nu trebuie să vă înapoiez tot o pârloagă? Şi apoi, dacă mi-ar plăcea să asvârl pe fereastră sacul ăsta îl voiu arunca!

― Nu vei face asta!... exclamă Matei.― Nu voiu face? Află că’mi bat joc de contracte! Îmi râd de aurul vostru!...

Dau, când aşa mi'i placul... Uite, ajunge auzitu-m’aţi? Iar întru ce priveşte sacul vostru...

Spunând asta îl aruncă cu tărie de perete! pânza plesni; banii se rostogoliră— Dumnezeu să ţi'i înapoieze! Dumnezeu să ţi'i înapoieze, tată şi

binefăcătorul nostru! Se grăbi să strige Matei, care nu pândia decât această întâmplare. Nu i'aş primi dela un altul, dar dela o rudă şi un demnitar al sfintei biserici, îl primesc!...

Abatele privia cu un aer ameninţător, când pe Matei, când pe Zysko. Însfârşit spuse: — Chiar în mânie, încă ştiu ceeace fac şi ce spun. Or păstraţi bine ceeace primirăţi, căci nu veţi avea dela mine nici o lescaie. Ceeace voiu lăsa când mă va chiema Dumnezeu la el, va fi pentru Agnes.

― Şi pământurile? întrebă Matei cu naivitate― Şi! mugi abatele.

Matei simţi că i se lungeşte nasul de un cot. Totuşi se stăpâni.― Şi pentru ce să te gândeşti la moarte! Dăruiască’ţi Iisus-Mântuitorul o sută

de ani, şi mai mult chiar, şi mai întâi un episcopat bun,― Şi dece nu? Sunt mai rău decât un altul?― Mai rău, nu. Mai bun!Acest cuvânt linişti pe abatele a căruia mânie era îndeobşte foc de paie.— Sunteti rudele mele, ea nu'i decât fina mea: dar de mulţi ani o iubesc şi'l

iubesc şi pe tatăl ei. Dintre bărbat şî femee nu ştiu care preţueşte mai mult... unul cât altul. Cine cutează să spună că nu'i aşa?

Şi'şi rotia ochii sfidători. Dar Matei nu avea nici decum poftă să'l contrazică: îl preţuia pe Zych ca pe cel mai de aproape şi mai prietenos vecin, şi adăugă:

― Iar de fie-sa, n'aş iubi mai mult nici pe a mea proprie. Ea m'a vindecat, şi'mi voiu aminti asta până la moarte.

― Aţi fi afurisiţi amândoui, dacă aţi uita-o, spuse abatele, şi voiu îngriji eu să vă blestem. Nu vă vreau decât binele: nu sunteti din familia mea? Aşa că am născocit un mijloc pentru ca averea mea să fie toată a Jaginkăi şi a voastră laolaltă. Înţelegeţi?

― Să dea Dumnezeu să isbutească lucrul acesta! răspunse Matei.― Ea are dreptul de alegere, căci are o bună înfăţişare, zestre respectabilă şi

o naştere ilustră. Ce'i pentru ea un Ktan ori un Lup oare-care? Fiul unui voevod s'ar simţi onorat s'o aibă de nevastă. Dar fie spus fără nici o aluzie, dacă i-aş recomanda pe cineva, ea l'ar primi, căci are încredere în mine.

― Ferice de acela ce i'l vei recomanda! spuse Mateî.Abatele întorcându-se spre Zysko.― Şi tu ce zici despre asta?― Cuget ca şi unchiul meu.Fata abatelui străluci de bucurie. Îl bătu pe Zysko pe umeri şi'l întrebă:― Pentru ce nu l'ai lăsat în faţa bisericei nici pe Ktan nici pe Lup să se apropie

de Agnes? Hai?― Pentru ca să nu creadă că mi'i frică.― I-ai dat şi aiazma?― E drept.― Ia-o! exclamă Matei ca un ecou.― Cum aş putea s'o iau după jurământul ce l'am făcut Danusiei Jurand în fata

altarului?― I-ai făgăduit peneturi de păun; cucereşte-le şi dă-i-le; dar ia-o pe Agnes.― Nu!... Mai apoi când ea îşi aruncase asupra mea vălul ei, am făcut

jurământul s’o iau de soţie.Faţa abatelui se înroşi ca sângele, apoi urechile i se îngălbeniră. Se apropie de

Zysko şi-i spuse cu o voce de înăbuşită mânie:— Jurăminţile tale sunt neghină, şi eu sunt vântul. Pricepi?Şi'i suflă peste cap cu atâta tărie, încât reteaua căzu şi părul se împrăştie în

neorânduială. Zysko privi pe abate drept în faţă:— În jurământul meu este cinstea mea, şi sunt singurul păzitor al onoarei

mele.Abatele puţin obişnuit cu împotrivirea, se înăbuşi. Matei rupse tăcerea

prevestitoare de rele.― Zysko, exclamă el, potoleşte-te! Ce ai?― Ce are? Nu are sufletul unui luptător şi al unui nobil, ci al unui iepure: se

teme de Ktan şi Lup?Zysko ridică cu nepăsare din umeri:― Haida-de!... le-am crăpat niţel capul la Kresnia.― Cum! exclamă Matei.

Abatele se uita la Zysko cu nişte ochi holbaţi. Mânia lupta în el cu admiraţia. Dar din această înfrângere a lui Ktan şi a lui Lup putea trage folos:

― Pentru ce nu vorbiai dar? strigă el lui Zysko.― Fiindcă'mi era ruşine... Mă gândiam că ei mă vor provoca, cum se cade

unor războinici, dar ăştia sunt nişte hoţomani. Lup — cel dintâi — smulse o scândură depe masă, Ktan o alta şi iată'i că se aruncă asuprea mea. Ce trebuia să fac? Înşfăcai o bancă, şi atunci ştiţi...

― Sunt încă în viaţă? întrebă Matei.― S'au mulţumit numai să leşine...― Ei bine, declară prelatul, bătându-te pentru Agnes şispărgând capetele

celor doui ţopârlani, eşti cavalerul ei, nu alt alteia, eşti silit să te căsătoreşti cu ea..,― O! ştiam pentru ce mă asmuţiai asupra lor; dar acest plan frumos a căzut. ― Căzut?... Vorbeşte!...― Iată pentru ce: i-am somat să declare că cea mai frumoasă şi mai vârtoasă

fată, este Danusia Jurand; ei au ţinut pentru Agnes: de unde şi bătaia. Abatele rămase buimac... Deodată făcu o învârtitură, cu o lovitură de picior,

scoase uşa din ţâţâni, sări în tinda casei, smulse din mâna hagiului său toiagul acestuia şi începu a ciomăgi pe clerici răcnind:

― Pe cai secăturilor! Pe cai, păgânilor, care dintre voi crede în Dumnezeu! Pe cai! N'o să calc mai mult cu piciorul în în această casă.

Subt lovitura piciorului său uşa dela ieşire se deschise cât ai clipi din ochi. Alergă în curte urmat de curtenii lui înspăimântaţi. Într'o clipă fură înşeuati caii. Zadarnic il ruga Matei, care alergase după dânsul. Abatele blestema casa, făpturile din ea, şi când i se aduse calul sări în şea fără ajutorul scărilor şi porni în goana mare. Oamenii săi goniau nebumeşte din urmă. Matei îi urmări cu privirile. Când se făcură nevăzuţi în pădure, intră iar în casă clătinând cu mâhnire din cap:

— Ce ai făcut, fătul meu?― Asta nu s'ar fi întâmplat, dacă aş fi plecat mai curând. Or, dacă n'am plecat

a cui este vina? a dumitale. ― A mea?― Ei, da!... nu voiam să te las bolnav. ― Şi acum, ce vei face? ― Voiu pleca... ― Unde?— În Mazovia, lângă Danusia, şj de acolo aiurea, unde sper să găsesc germani

ca să'i jumulesc de peneturi.Matei se adânci în cugetări. Nimic nu mersese după dorinţele sale. Tot atât de

mult ca şi prelatul, dorise şi el ca Agnes să fie a lui Zysko: nu mai trebuia să se bizuie pentru o clipa pe acest plan. La Bogdania — adică în vecinătatea lui Zych şi a Jaginkăi, situaţia lui Zysko ar fi prea delicată. Mai mult ar fi expus duşmanilor abatelui, pândirilor lui Lup şi a lui Ktan. Hotărât, mai bine să plece!...

— La urma-urmei, declară unchiul, fără îndoială ai dreptate. Nu aci găsi-vei teutonici. Pleacă deci, dacă aşa este voia lui Iisus Cristos.

Privi pe Zysko în albul ochilor:― Dar, spune'mi, nu'ti pare rău după Agnes?― Dumnezeu să'i dea sănătate şi îndeplinirea tuturor mulţumirilor! răspunse

Zysko.

CARTEA DOUANEGUŢĂTORUL DE INDULGENŢE

RĂPIREA DANUSIEI

CAPITOLUL ISANDERUS, NEGUŢĂTOR DE INDULGENŢE

Zysko părăsise Bogdania cu inima grea. Mai întâi îi lipsia unchiul său, acest unchiu bătrân a căruia grijă nu'l dase nicicând de minciună. Al douilea, o regretă pe Agnes. O revedea alergând în ajutorul lui, atunci când se lupta cu ursul. Parcă era mai ieri, când amândoi vânau castorul din baltă! Nu era de faţă ― ce'i dreptul ― când se aruncase în apă, ca să’şi pescuiască prada, dar îşi închipuia că o vede înotând, şi un fior îl străbătu din cap până în picioare, ca într’o anume zi când o răbufneala de vânt obraznică, ridicase prea sus fustele vânătoarei. Amintiri ce’i umpleau inima de mâhnire, de plăcere, de dorinţi. Se gândi la ceeace pierduse din lipsă de îndrăzneală, la acele priviri ce ea le îndreptase spre dânsul, la felul cum se pleca pe umerii lui... Ah! îşi spuse el, dac’aş fi strâns'o în braţe numai odată şi bine, nebunia asta negreşit că m’ar fi părăsit...” Dar nu, căci numai închipuind’şi îmbrăţişarea Zysko simţia — deşi era un straşnic ger ― că mii de scântei îi ard pielea. Atunci se linişti de această mohorâtă desfătare, de aceste păreri de rău prea îmbietoare cu plăceri reîngăduite: le alungă din suflet, cum ar fi scuturat zăpada depe mantaua lui.

― Am s'o revăd pe Danusia, se gândi el, pe Danusia, unica mea iubită.Şi mtelese că era vorba de o cu totul altă dragoste, de iubire cucernică, ce nu

chinuia simţurile. Cu cât mai mult îi îngheţau picioarele în scări, cu atât mai mult îi ribegia vântul — şi gândurile sburau mai lesne spre dansa. Ah! era chiar omul ei devotat; fără ea capul lui s'ar fi rostogolit pe piaţa mare din Cracovia.

De atunci îi aparţinea, n'o cucerise el — ci ea îl luase. Împotrivirea lui Jurand pu va schimba nimic. Ee singură îl putea libera şi ea nu'l va elibera — o ştia bine. Şi începu s'o laude în sufletul său, în paguba Agnes-ei, ca şi cum aceste ispitiri ce'l făcuseră să’i svâcniească inima mai adineauri ar fi fost opera exclusivă a frumoasei vânătoare; şi se răsvrătia cu aparentă de adevăr şi sincer totodată, sperând astfel să binemeriteze în ochii Danusiei, îndreptăţindu-se totodată în ochii săi.

În felul ăsta se gândia, când îl ajunse un oarecine călare pe un cal murg-pintenog şi ducând de hăţuri un alt cal.

― Laudetur (rugăciune catolică: Mărire!) spuse omul cu un salut adânc.― În vecii-vecilor... Dar cine eşti dumneata?― Servitorii mei, iată’i!...― Sluga dumitale, ilustre stăpâne.Şi arăta pe cei doui tineri osmanlâi dăruiţi de Zawiszwa –Negrul, şi alţi doui

voinici cu pieliţa mai apuseană.― Cine te trimite? reluă Zysko. ― Domnişoara Agnes de Gorelice.Zysko recunoscu că l'ar mai fi văzut odată sau de două ori la Gorelice pe

cehul Klawa, acest prins al lui Zych, devenit scutelnicul Jaginkăi. Dar împotriva cutezanţei acesteia se răsvrătia el, şi inima lui era. încă plină de o duşmănoasă pornire.

― Înapoiază-te de unde ai venit, şi mulţumeşte aceleia ce te trimite pentru buna ei intenţie.

― N'o sa mă inapoiez. A trebuit să'i jur că vă voiu servi până la moarte.— Deci îmi aparţii.― Da, stăpâne.― Ei bine, îţi poruncesc să te duci înapoi!...― Am jurat să rămân. Nu's un biet ticălos, un prins de războiu, ci un om de

condiţie nobilă. Jurământul meu este însăşi onoarea mea.― Pleacă, dacă ţii la pielea ta!Omul, fără să se emoţioneze, desprinse din şeaua lui o blană de lup.

― Haide, ar trebui să’ţi frâng oasele! şi Zysko ridică asupra lui vârful lanciei sale.

― Am şi o pungă doldora, care stă la dispoziţia domniei voastre, continuă Klawa neturburat.

Zysko se ridică în oblâncul şelei, gata să lovească; dar se gândia că bietul om spunea că este nobil, că — fără îndoială — nu avea destui bani pentru a’şi plăti răscumpărarea şi lăsă să'i cadă braţul în jos.

Klawa se ploconi până la scara şelei noului său stăpân.― Nu vă supăraţi, stăpâne! Dacă nu vă place să mă vedeţi călărind alăturea

de voi, vă voiu urmări dela distanţă de un pas ori doui: dar vă voiu urma, fiindcă am jurat'o.

― Şi dacă te-aş omorî, sau te-aş lega fedeleş şi te-aş părăsi în cale?...― Dacă mă omoară cineva, făgăduiala mea moare cu mine. Dacă voiu fi

ferecat şi m'or cruţa lupii, vr’un suflet bun mă va deslega: atunci mă voiu zori să vă ajung, cum mi'i datoria.

Zysko împinse calul, oamenii săi îl urmară, şi zăpada îl biciuia cu răbufneala ei. Klawa călăria sungur, bine încotosmânat în pielea lui de bizon. Micii smirnioţi dârdâiau de frig în cojoacele lor; cei doui ostaşi îşi băteau coapsele cu mânile, şi Zysko însuşi, pe care armura nu'l ocrotia de lănciile viscolului, arunca lacome priviri spre blana de lup, dar al prevăzătoarei Agnes. Însfârşit răsbit de frig spuse unui turc să i-o aducă.

Abia se înfăşură în ea şi o căldură plăcută îl pătrunse; fruntea şi obrajii lui simţiră binefacerile glugie: această Agnes era totuşi o fată bună! Atunci îşi opri calul şi chiemă pe ceh printr'un semn.

— Spunie'mi, bătrânul Zych ştie că Agnes te-a trimis la mine?― Ştie.― Şi nu s'a împotrivit? ― Ba da.― Povesteşte.― Stăpânul se primbla prin odaie şi domnişoara îl urmăria pas cu pas.

Stăpânul striga, da din mâni, domnişoara nu sufla o vorbă, dar îi lua din când în mâna şi i-o săruta. Însfârşit îşi ajunse scopurile. Stăpânul îi diete un cal; ea ceru doui. Apoi îi trebui blana de lup, apoi o pungă... Stăpânul pufnia, dar se supunea.

Dacă domnişoarei i-ar veni toana sa dea foc conacului, bătrânul boier ar sfârşi prin a spune: „Dă-i foc". Şi iată cum de mă aflu aci cu doui cai, cu această blană şi cu punga.

― Şi abatele?— Pornii înainte de sosirea seniorului abate... Abatele, vedeţi dumneavoastră,

mugeşte, tună, dar de fapt nu se teme de nimic atât de mult, ca de faptul să nu displacă domnişoarei, şi el o iubeşte nu mai puţin decât dacă ar fi fiica lui.

Îşi continuau drumul prin viscol şi vânt. Deodată Zysko îşi opri calul... O tânguire se auzi din marele freamăt al pădurei.

― Creştini, ajutaţi pe un slujitor a lui Dumnezeu, la mare ananghie.În aceeaşi clipa se ivi un om cu o învestmântare jumătate laică, jumătate

preoţească.― Oricine veţi fi, stăpâne, se rugă el, ajutaţi pe aproapele vostru, victimă a

celei mai jalnice întâmplări! ― Ce aventură! şi cine eşti dumneata? ― Un slujitor al lui Dumnezeu, deşi încă n'am fost hirotonit... Calul meu a

fugit, luându-mi cuferile cu relicvii şi lucruri sfinte. Iată-mă's singur, fără arme, pe înoptate, în ceasul când ies sălbăticiuni. Ajutaţi-mă, stăpâne, sau sunt pierdut!

― Dacă ai pieri din vina mea, răspunse tânărul războinic, păcatele dumitale ar cădea asupra capului meu... Dar după ce să recunosc că nu eşti unul dintre acei hoţi de drumul mare?...

― După relicviile mele, stăpâne... Valoarea lor e fără de preţ. Or, aş oferi câteva din ele, şi încă cele mai preţioase, aceluia ce ne va lua, pe mine şi cuferile mele, subt a lui pază...

― Cuferile dumitale?... Doar ţi-a fugit calul, ducându-le cu el.― L'arn regăsit într'un luminiş, pe jumătate sfâşiat de lupi, cu lăzile alăturea...

Am putut să le târăsc până la marginea drumului.Şi pentru a da tărie vorbelor sale, arătă două cufere de piele răsturnate la

poalele unui molift. Omul insufla o încredere îndoelnică. Felul în care rostia limba polonă, da de gol o obârşie străină.

Totuşi Zysko se învoi să'l aşeze pe dânsul şi bagajele lui într'unul din care.— Dumnezeu să'ţi înmulţească isprăvile, mărinimosule războinic, exclamă

necunoscutul.Apoi făcând aluzie la faţa tinerească a bunului samarinean:— Şi părul de subt nasul tău! adăugă el cu jumătate glas.O clipă după aceea, Klawa şi străinul călăriau alăturea. În ciuda zăpezei, ei se

apucară de taifas.― Îmi era mult mai cald decât acum, pe o asemenea vreme la Roma... începu

cucernicul ins.― Poate, şi n'aş vrea să-ţi contest şederea la Roma. Cu toate astea îmi ai mai

mult înfăţişarea unui iubitor de mied, altcum zis a unui sugaciu de meserie. ― Ia seama!... să nu'ţi dai de sminteală mântuirea veşnică prin vorbe

nerespectuoase. Gândeşte-te că vorbeşti unei feţe bisericeşti, care anul trecut mânca ouăle de Paşte în tovărăşia Sfântului-Părinte. Dă'mi mai bine plosca dumitale: pentru trei înghiţituri de vin îţi voiu da o luna de Purgatoriu.

― Mărturisiai adineaurea că n'ai primit hirotonirea şi pretinzi că poţi da deslegarea de păcate!

― E drept, nu sunt preot, dar am fost tuns întru călugărie, printr'o autorizaţie specială. Afară de asta am colo relicvii şi indulgenţi gata.

― În aceste cufere?― Da. Dacă ţi le-aş arăta, ai îngenunchia cu fruntea în zăpadă, şi nu numai

dumneata şi ai voştri, ci şi toţi brazii şi toate animalele din această pădure.Bănuitor din fire, Klawa aruncă o privire ironică spre vorbitorul lui. ― Şi astea nu ţi-au ocrotit calul de lupi?― Ei sunt cumetrii diavolului; dar dacă mi-au sfâşiat calul, au crăpat din

pricina asta! Haide, dă’mi plosca dumitale: am înţepenit ore întregi subt un brad.Klawa se făcea surd de o ureche. Sătul de luptă, neguţătorul de relicvii începu

iar să’l întrebe:― Şi vă duceţi?...― Departe. Astăzi vom face popas la Sieradz. Ne vei întovărăşi?― Chiar trebuie. Mă voiu culca în grajd. În zori, dacă acest cucernic cavaler

mă va hărăzi cu calul ăsta, îmi voiu continua singur calea. ― Dar de unde eşti?― Din Marienburg, capitala cavalerilor teutoni. Zysko care îl auzia, se întoarse.― Vii din Marienburg?― Da, stăpâne... Acolo mi-am petrecut mai mult ca jumătate din viaţa mea.― Dar nu eşti german, vorbeşti prea curent limba noastră. Numele tău?― Ba da, sunt german şi mă numesc Sanderus; vorbesc poloneza pentrucă

Thornul este leagănul meu. După aceea am locuit la Marienburg, dar şi pe acolo e răspândită limba polonă. Fraţii ordinului cruciaţilor o înţeleg cu toţii... Am fost în Tara-sfântă, de acolo la Constantinopol, apoi la Roma: după aceea prin frumoasa ţară a Franţei şi Germaniei m'am înapoiat la Marienburg. De unde cu sfintele mele relicvii m’am îndreptat spre Mazovia. Sufletele cucernice cari vor să-şi asigure mântuirea, mi le cumpără bucuros.

― Trecut-ai prin Ploçk şi Varşovia?― Da, măria-ta. Dumnezeu să aibă în a lui pază pe Alteţile Lor!― Curtea ducală sălăşluieşte într'unul din aceste oraşe?― Se află la Çiechanow. Măriile-lor m'au primit cu atenţiile datorite unui

slujitor al lui Christ. Mi-au dat cu mărinimie de toate. În schimb relicviile cu cari i-am hărăzit, le vor atrage binecuvântările cereşti...

Zysko se gândi o clipă să-l întrebe de nu auzise vorbindu-se despre Danusia. Un simţământ de pudoare îl împiedica să spună omului ăsta de neam de rând, poate un şarlatan josnic, taina simţimintelor lui intime. Începu o altă vorbire.

— Şi ce relicvii sunt acestea?― Relicvii şi de asemeni indulgenţi, stăpâne... Îndulgenţi de toate felurile şi de

toată durata! Sunt pline şi întregi; altele de cinci sute de ani. Dar am şi trei de câte două sute de ani... şi mai scurte încă... multe mai puţin scumpe. Ele ne desleagă de păcatele trecute, prezente şi viitoare. Să nu credeţi că păstrez pentru mine banii ce scot după ele. Nu, o coaja de pâne şi o înghiţitură de apă mi'i de ajuns. Ceea ce adun, trimit la Roma pentru ca într'o zi popoarele creştine să poată face o nouă cruciadă. Fireşte că sunt şarlatani ce fac negoţ cu relicvii false, cu indulgenţi false, pe temeiul scrisorilor false, pecetluite cu peceti falsificate. Aceia merită afurisenia cu care îi loveşte Sfântul nostru părinte. Eu, măria-ta, eu am scrisori bune şi cu forma datorită, prevăzute cu peceti autentice. Aşa că stareţul mănăstirei Sieradz tare nedrept s'a purtat cu mine.

— Spune.― Erezia lui Wiclef îi spurcă doctrina. Dacă vă opriţi la Sieradz, doresc foarte

mult să nu'l văd. Asta anume, ca sa nu-l expun să săvârşească un păcat mortal, căci desigur, n’o să scape prilejul de a rosti vreo defăimare împotriva sfintelor mele relicvii.

― Dar cari sunt, însfârşit, aceste relicvii atât de puternice?― Cuvine-se să vorbim despre ele cu capul descoperit, stăpâne! Dar pentru

astădată, şi în vederea acestui frig îngrojitor, vă dau îngăduiala trebuitoare. Păstraţi-vă căciula pe cap. Îmi veţi cumpăra o mică indulgenţă la apropiatul popas, şi prin asta veţi fi isbăvit de orice greşeală. Cari sunt aceste relicvii, mă întrebaţi? Am mai întâi o potcoavă de-a măgarului care duse Sfânta-Familie, în timpul fugei în Egipt, a fost găsită la picioarele piramidelor; regele Aragonului, îmi oferia pe dânsa cincizeci de ducaţi de aur. Am o pană de a Arhanghelului Gavril, căzută din aripa lui stângă la Nazareth în timpul Bunei-vestiri: am două capete de prepeliţă, din acele prepeliţi ce fură trimise isdraeliţilor în pustie; am uleiul în care păgânii se pregătiau să-l prăjească pe Sfântul Ioan; am una din spiţele scărei lui lacob şi lacrimile Măriei egipteanca; puţin din rugina cheilor Paradisului... Stăpâne, n'o să mai sfârşesc înşirându'ti toate aceste bogăţii, căci sunt îngheţat, dacă scutelnicul dumneavoastră îmi refuză o înghiţitură de vin, căci sunt foarte numeroase.

― Puternice relicvii, dacă sunt adevărate!...― Adevărate, stăpâne? Repede o lance şi puneţi-vă la post; diavolul e prin

apropiere. El vă şopteşte atari idei. Stăpâne, opreşte-l la o lungime de o suliţă... Mai bine cumpără'mi indulgenţa care te va isbăvi de acest păcat mortal... dacă nu, nu se va scurge timp de o lună şi vei plânge moartea fiinţei pe care o iubeşti

Zysko se gândi numai decât la Danusia şi’l cuprinse frica.― Nu eu sunt acela care se îndoeşte, exclamă el, ci stareţul din Sieradz.― Veţi cerceta peceţile brevetelor mele, stăpâne, şi veţi fi convins. Întruce

priveşte acest stareţ eretic, tare mă tem că n'o să mai fie în viată, căci dreptatea Dumnezeească e ades foarte zorită întru a pedepsi necucernicia.

CAPITOLUL IIFOULQUES DE LORCHES

La Sieradz Zysko găsi pe stareţ sănătos-tun, în ciuda orăcăielilor lui Sanderus. Îi ceru două slujbe divine, una pentru unchiul său Matei, cealaltă pentru isbânda lui în afacerea peneturilor teutonice. Întrebându'l despre crezământul ce trebuia să dea lui jupân-Sanderus, află că bulele pontificate prescriau a se urmări orice traficant de indulgenţi sau de lucruri sfinte, bănuite a fi false. Or, certificatele acestei haimanale inspirând neîncredere stareţului, se pregătia să'l trimită în fata tribunalului episcopal. Fuga cumătrului nu făcuse altceva, de cât să'i confirme bănuielile. Apoi bunul călugăr făcu pe vizitator să primească ospitalitatea mânăstirei. Zysko refuză propunerea: avea zor să se înapoieze la han, pentru ca să afişeze o pancartă prin care el, Zysko de Bogdania, ar provoca la luptă în loc deschis, cu lancea ori cu spada, călare sau pe jos, pe oricare luptător ce’ar cuteza să conteste că domnişoara Danusia Jurand de Spychow ar fi cea mai frumoasă şi cea mai virtuoasă fată din regat. Or, o atare sfidare nu putea fi atârnată prin împrejurimile mânăstirei. Ba mai mult, nici stareţul, nici unul dintre călugări nu consimţiau s'o transcrie... Foarte încurcat, Zysko la înapoierea lui la han, trebui să se adreseze neguţătorului de relicvii.

― Stareţul ar înclina, îi spuse el, să creadă că eşti un înşelător. Pentru ce să fugi de justiţia episcopală, dacă ai conştiinţa împăcată?

― Mă îndoiesc de competinţa unor anumiţi călugări în materie de peceţi şi pergamenturi; nu mă tem de justiţia episcopală. Cu atari semne m’aş duce şi la Cracovia, ca să cer acolo ocrotirea episcopului. Din vina lupilor, trebuie să aştept ca un boier milostiv să-mi dea un cal. Dar îi scriu chiar astăzi.

― Atunci mi-ai putea scrie un afipt?― Aş putea scri tot ce veţi voi, stăpâne, pe pergament, pe lemn...— Pe lemn, prefer pe lemn! e mai trainicSanderus se puse pe lucru.În curând tăbliţa cu inscripţia provocatoare fu agăţată în fata hanului. Zysko

îşi împlântă lancea alăturea. Cei doui paji smirnioţi făceau rând pe rând de caraulă. Oricine ar fi lovit tăbliţa cu lancea, prin insu'şi faptul acesta ar fi primit sfidarea. Dar iubitorii de isprăvi vitejeşti nu prea foiau prin ţinutul ăsta: a doua zi pe la amiezi nu se prezintase nici unul care să tăgăduiasgă frumuseţea şi virtutea fără pereche a Danusiei Jurand de Spychow. Obosit de aşteptare, Zysko porunci plecarea.

Sanderus îl însoţia.― Stăpâne, îi spunea el, dacă provocarea ar fi fost făcută şi afişată în tara

prusiană, ai fi putut să’ţi încătărămezi curelile armurei...― Cum asta? Cavalerii teutonici sunt călugări, le este oprit să'şi sfârâme

lancea în cinstea unei doamne, mai mult încă, să iubească vre-una...― În afară de călugări Ordinul numără în rândurile sale, războinicii veniţi din

cele patru unghiuri ale lumei. Totul, şi prin urmare şi iubirea, le este o pricină de a se bate... Luptătorii francezi mai cu seamă au spada gata... Cumpără-mi stăpâne, două sau trei picături din sudoarea cea vărsat'o sfântul Gheorghe luptând cu balaurul. Îi chezăşuiesc puterea de înrâurire. În schimb îmi veţi ceda calul ăsta, pe care călăresc; şi eu îţi voiu da pe deasupra şi o indulgenţă care te va isbăvi de păcatul vărsării sângelui creştinesc în această luptă.

― Voiu lua marfa ta, când voiu fi convins de virtutea ei.― Vă duceţi, după cum ziceţi, la curtea ducelui Janus de Mazovia... Ei, bine,

veţi întreba câte din relicviile mele a trebuit să las acolo. Însă'şi ducesa mi-a laur, şi cavalerii şi nobilele domnişoare a cărora nuntă se celebra.

― Ce domnişoare?― Domnişoarele de onoare ale ducesei. Pe legea mea, nu ştiu dacă a rămas

vre-una disponibilă. Zysko tăcu vre-o câteva clipe, apoi întrebă cu o voce schimbată:

― Domnişoara Danusia Jurand, al căreia nume l'ai înscris pe tăbliţa provocatoare, era în numărul căsătoritelor?

Sanderus şovăi. Mai întâi pentru că nu ştia dacă fusese condusă la altar; al douilea pentru că adurmeca tot folosul de pe urma tânărului, dacă’l ţinea între da şi nu. Ar fi fost bine să trăiască câtva timp pe lângă acest tânăr boer, care i-ar deschide porţile castelelor, i-ar asigura mersul productiv al negoţului cu indulgenţile şi relicvile sale, siguranţa drumului, şi însfârşit ceea ce preţuia mai presus de orice, o masă îmbielşugată în cărnuri şi vinuri.

Aşa că se prefăcu că cu anevoie îşi concentrează amintirile; cu fruntea îngheţată, cu ochii la cer, el răspunse:

— Domnişoara Danusîa Jurand, spuneţi, stăpâne? Şi de unde este ea?— Din Spychow.― Din Spychow! am auzit atâtea nume,... pricepeţi dar că nu mi le pot

reaminti pe toate...― Foarte tânără... Şi cântă din' alăută... Ducesei îi place s'o audă cântând...— Am văzut atâtea tinere, cu cununa de lămâiţă pe frunte... Staţi puţin! Nu'i

neagră ca un cărbune?Zysko răsuflă uşurat.― Nu, nu'i ea! Este albă, rumenă şj bălaie.― Căci ştiu una, reluă Sanderus, neagră ca cărbunele, aceea care stă pe

lângă ducesa. Celelalte, de pildă, sunt măritate... toate... ori aproape toate...― Tu zici: aproape toate... Pentru Dumnezeu! Dacă ţii la vreun dar oarecare,

fixează'ţi amintirile...― Mi-ar trebui trei sau patru zile... Poate voiu isbuti... Şi întru ce priveşte un

dar mărinimos, mărturisesc că cel mai plăcut inimei mele, ar fi acest viteaz cal, sfinţit de-asemenea, fiindcă a adus în spate relicviile mele.

— Îl vei avea, numai să'mi spui adevărul.Cehul care ascultase cuvântarea şi care rămânea neîncrezător, se amestecă

în vorbă:— Adevărul îl vom afla noi la curtea ducesei.Sanderus foarte demn răspunse:― Crezi că mi'i teamă de mărturia Curţii?― N'aş cuteza s'o afirm, dar pretind să te opresc de a ne minciuni şi să ne mai

ţii azi, nici mâine. Adaug că, dacă din întâmplare, ţi-o da prin minte să minţi, n'o să te desparţi de noi nici pe calul acesta, ba nici chiar pe picioarele dumitale: căci vom avea grijă de a ţi le rupe cu lovituri de ciomag.

Această eventualitate îl făcu pe Sanderus mai prevăzător.― Dacă aş minţj, spuse el, aş fi spus numai decât: „Da, s'a măritat" sau

chiar: „Nu s'a măritat". Ori care îmi fu vorbirea?... „Nu cunosc, nu ştiu... amintirile mele nu's tocmai lămurite..."

Zysko calăria la o parte, adâncit în gândurile lui. Drumul larg, ocrotit de talus, se desvăluia dintre păduri şi mlaştini. În ţinutul băltos era şoseluit cu taraşi înfipţi vertical, urmă a operei ultimului rege, Cazimir poreclit Clăditornl. De atunci războaiele civile nimiciseră în parte uriaşa întreprindere a marelui monarh, dar la urcarea pe tron a Hedwigei, şi mai apoi sub domnia soţului său Jagelonul, se văzură din nou sape şi cazmale dregând cu miile, sau construind drumuri Caravanele străbăteau drumurile devenite sigure. Torţele luminau noaptea de ţineau la distantă lupii. Ziua avea oricine arcul său, spre a se apăra de furii mai puţin numeroşi pe aci decât în orice alte meleaguri.

De altcum lui Zysko nu'i era teamă de nimic. Gândire lui sbura la curtea prinţului. Găsi-va acolo pe domnişoara de onoare a Altetei sale, sau va fi soţia unui boer mazovian? Nesiguranţa îl chinuia.

Ideea unui apropiat războiu îl mângâia; un războiu ar fi înăbuşit zăngănitul şi freamătul chinuitoarelor sale amintiri, şi găndul Danusiei pierind, putea să moară glorios. În chip oficial pacea exista între regele Poloniei şi Ordinul teutonic.

Totuşi oriunde se opria Zysko, nu se vorbia decât de războiu. El se miră de acest lucru, nestiind că la apropierea marilor ceasuri istorice instinctul ia înaintea evenimentului. Noapte şi zi răsunau nicovalele; se făuriau acele greoaie armuri, prea grosolane pentru gustul rafinat al luptătorilor din Apus, dar a cărora uriaşă povară nobilele vlăstare din marea şi mica Polonie o răbdau fără să crâcnească.

Peste două zile, pe înoptate, mica ceată zări zidurile castelului Çiechanow. Zysko făcu popas la un han de mahala; îşi îmbrăcă iar faimoasa armură milaneză şi încălecat pe un măreţ armăsar, făcu în văzduhuri semnul crucei cu vârful paloşului său şi'şi îndemnă calul spre castel...

Dar abia făcu câţi-va paşi, cehul îl ajunse exclamând înăbuşit:— Stăpâne, nişte luptători urmăresc pas cu pas pe Luminăţia-Voastră. S'ar

zice că sunt, zău aşa, cavaleri ai ordinului!...Zysko se întoarse. O impunătoare ceată înainta; în fruntea lor, călărind pe cai

voinici de Pomerania, duoi cavaleri echipaţi ca de războiu, cu coiful cu penet de pene de păun pe cap, cu mantaua albă, de pe care se desprindea crucea neagră, le fâlfâia pe umeri.

— Nişte teutonici, sfinte-Dumnezeule din ceruri! Nişte cavaleri!...Şi fără voia lui se încovoie în şea, cu lancea la înălţimea urechilor murgului

său, Ceea ce văzând, slujnicarii săi se pregătiră — oameni de rând, ei nu puteau ajuta stăpânului lor într'o luptă cinstită, decât măsurând tărâmul sau măturând zăpada. Numai cehul, avându-se în vedere obârşia'i nobilă, sta gata cu grămada lui de arme în mâni. Se aştepta ca tânăru’i stăpân să provoace pe străini cu vocea şi şi cu gestul, înainte de a se arunca asupră-le. Aşa că simţi o mare desamăgire, când îl văzu pe neaşteptate întinzându'şi lancea.

Fapt e că Zysko îşi amintia prea bine urmările ce le avuse nebuna sa trăsnaie dela Cracovia. Cu mânile libere alergă în galop spre trupă. În curând el recunoscu ceva mai în urma cruciaţilor: un al treitea cavaler deopotrivă înarmat şi cu coiful cu penet al unui războinic, numai cu platoşa de zale, pe care'l recunoscu după pletele'i lungi, a fi un om din partea locului ― un mazovian — călăriau unul lângă altul, înfrânându'şi orice ispită răsboinică, el spuse:

― Mărire sfântului Gheorghe! ― E patronul nostru. Salutare, tinere drumeţ! Atunci se făcură prezintările. Zysko îşi spuse numele, îşi numi herbul, deviza,

strigătul de războiu, de unde venia, unde se ducea. Răsboinicul cu plete lungi declară că se numeşte Andrei de Kropiwo, că escorta oaspeţii princiari, fratele Godefroy, fratele Roger şi seniorul Foulques de Lorches, unul dintre aderenţii străini ai Ordinului, care se folosia de sălăşluirea sa printre cavaleri, spre a veni la curtea mazoviană, doritor mai cu seamă să vadă acolo pe fiica ilustrului Kieystut.

Pe măsură ce Andrei de Kropiwo rostia numele lor, cei doui cavaleri, drepţi în şea, îşi aplecau frunţile lor îmbrăcate în căşti de fer, socotind după măreaţa armură a lui Zysko, că ducele trimitea întru a lor pe una din rubedeniile sale cele mai apropiate, poate pe fiul său.

Acum Kropiwo convorbia aparte cu Zysko.― Ducele, îi lămuria el, aflând că aceşti doui „fraţi" şi mai ales cavalerul

lorenez doriau foarte să'i fie prezintaţi, m'a trimis întru a lor întâmpinare. Îi excortez dela frontieră. Ei îşi închipuiau că ţara noastră e populată de turci şi de necredincioşi.

― Avut'au vreun neajuns, vre-o prjmejdie?― Poporul urăşte pe cavalerii teutonici pentru necontenitele lor prădăciuni şi

trădarea lor. Ei te îmbrăţisă;, dar abia de le-ai întors spatele, şi se şi pregătesc să te înjunghie. Astfel, printre luptătorii noştri mulţi şi-au luat sarcina de a pedepsi

această liftă. E unul de care se tem mai mult ca de moarte: este Jurand de Spychow.

Zysko tresări de mulţumire. El se hotărî să’l facă pe mazovian să vorbească.— Ştiu, reîncepu el. Nu este acela a căruia fiică, bălaia Danusie, fu înainte de

căsătoria ei, nu de mult, una dintre domnişoarele din suita ducesei?— De unde dracu luat'ai aceste informaţiuni? se miră Andrei de Kropiwo cu un

zâmbet. Bălaia Danusie e aproape o copilă. În orice caz, ştiu bine, s’ar fi putut mărita; dar însfârşit, nu este aşa cazul ei. Am văzut'o, nu sunt nici opt zile de atunci... O căsătorie în mijlocul postului Crăciunului, la asta cugeţi?

Zysko avu poftă să'l strângă în braţe pe cinstitul mazur şi să'i strige: „mulţumesc!", dar se stăpâni.

― Credeam că Jurand i-a ales un soţ...― Ducesa da; nu însă Jurand, care dimpotrivă se împotriveşte acestei

căsătorii. Ea a destinat'o unui foarte tânăr luptător, care i-a şi jurat credinţă la Cracovia şi pe care fetişcana îl iubeşte din toată inima.

― E adevărat? Îl iubeşte? Exclamă Zysko. Andrei îl învălui într'o privire scrutătoare— Ei! exclamă el, îmi pare că te interesezi prea tare de dânsa?Sub viziera plecată a coifului nu i ise întrezăria decât ochii, vârful nasului şi

puţin obrajii, dar acest puţin era cărămiziu.― Au, să fie frigul care te face să roşeşti? întrebă Kropiwo. Pe legea mea, dar

aş putea zice un frumos ou de Paşte!Călăriră câte-va clipe m tăcere. Caii lor sforăiau cu boturile fumegânde; în

urma lor cavalerii, pisau guturalele silabe teutone.― Auzit'am eu rău numele dumitale, reluă deodată vorba Andrei de Kropiwo.

Vrei să mi'l repeţi? ― Zysko de Bogdania.― Ah! dar, prea scumpule, nu aşa se numeşte oare tinerelul acela ce jură

credinţă fetei lui Jurand?― Ai crede că voiu tăgădui-o? întrebă Zysko cu măreţie.— Nu ai avea nici de cum motiv temeinic.Cei doui bărbaţi fură de aci încolo prieteni şi se destăinuiră unul altuia. Zysko

nu mai obosia întrebând pe tovarăşul său în privinţa Damisiei; apoi îi făcu cunoscută juruita sa: trei peneturi teutonice de aruncat la picioarele iubitei sale, şi'i vorbi de asemenea de pregătirile de răsboiu ce le observase în cale. Ducele de Mazovia se înarma şi el?

― Nu!...Kropiwo se îndoia de faptul că prinţul să fi avut în vedere o apropiată bătălie. ― Cavalerii, spunea el, îşi ascund coarnele — cel puţin pentru moment. În

timpul de curândei vizite a ducelui la Marienburg, marele maestru al Ordinului l’a primit cu mare pompă... Iată nuoi oaspeţi ducându-se la Curte, unde au fost mai înainte comandorii. Cavalerii în prevederea unui războiu cu regele Poloniei pun totul în mişcare, pentru a căstiga alianţa sau cel puţin să'şi asigure neutralitatea Alteţei-Sale, ca şi pe acea a fratelui său, ducele Ziemowit de Ploçk.

― Pentru aceea se duc nemţii la Curte?― Aceşti doui cavaleri ai Ordinului?.. Poate!...― Şi ăsta de al treilea?― Acest al treilea nu'i însoţeşte decât atras de curiozitate.― Ăsta trebuie să fie vr'un înalt nobil.― Aşa îl arată şi suita lui: zece valeţi şi oameni înarmaţi, măreţ echipaţi,

trei.care pline cu lucruri de preţ. Drace! ar fi bine să ai la largul tău un aşa ins şi să pui mâna pe pradă, prin dreptul de cucerire?...

― Te gândeşti la una ca asta?― Nici de cum. Au nu mi i-a încredinţat ducele pe toţi pazei mele?

― Şi dacă eu unul i-aş provoca?― Ar trebui mai întâi s'o începi cu mine Nu, prea scumpule, eu în viaţă fiind, ai

să'mi laşi oaspeţii în pace.― Înţeleg respectul datorit cuvântului şi ţin să leg prietenie cu dumneata. Dar

ajuns la Çiechanow, sper că...― La Çiechanow vei face cum ţi-o plăcea,... dacă ducele şi comandorii

Ordinului se învoiesc şi ei...— Am cu mine o tăbliţă pe care am pus să se sape în ea o provocare a oricui

ar tăgădui că Danusia întrece pe toate femeile în virtute şi frumuseţe. O vei crede? pretutindeni unde am atârnat-o, oamenii treceau nepăsători, sau fără a o înţelege?

― Asta pentru ca e un obiceiu străin, care abia începe a se răspândi pe la noi. Aşa cavalerul acesta lorenez opria drumeţii, pentru a’i soma să preamărească neasemănatele virtuţi ale doamnei gândurilor sale.

Zysko se întoarse spre viteaz, aşteptându-se să'i găsească o mutră aspră şi respingătoare; Foulques de Lorches nu se asemăna nicidecum cu un monstru însetat de sânge; ochii lui erau dulci şi fata melancolică.

― Sanderus! ― Iată-mă's, stăpâne!― Întreabă pe cavalerul acesta care este cea mai admirabilă şi mai virtuoasă

femee din lume. ― Doamne, spuse neguţătorul de relicvii, înturnându-se spre de Lorches,

stăpânul meu, aci de faţă, vă pune următoarea întrebare: „Care este cea mai admirabilă şi cea mai virtuoasă femee din toată lumea?"

— Ulrica d'Elenen, răspunse Foulques de Lorches, cu ochii la cer şi cu un oftat de îndrăgostit.

― La această defăimare, Zysko îşi împinse calul spre lorenez. Dar, înainte de a fi putut rosti un cuvânt, Andrei de Kropiwo se şi interpuse între cei doui luptători.

― N'o să vă bateţi aici, declară el.Fără să'l asculte, Zysko se adresă iar lui Sanderus:― Spune'i că este îndrăgostit de o pupăză.― Stăpânul meu, nobile stăpân, socoate că eşti îndrăgostit de o pupăză,

repetă credinciosul ecou.Ceea ce auzind, nobilul de Lorches scăpă frânele, îşi scoase mănuşa şi o

aruncă în zăpadă la picioarele protivnicului său. Acesta din urmă făcu semn scutelnicului ceh să ridice mănuşa cu vârful suliţei lui.

De astă dată Kropiwo certă ameninţător pe compatriotul său.― N-o să vă bateţi aci, vă opresc, şi pe dumneata şi pe dânsul. ― El este acela care a aruncat mănuşa.― Ca răspuns la insulta dumitale... Dar destul!...― Cum este de făcut atunci?... exclamă Zysko îndărătnicit în ideea lui.― Çiechanow nu 'i departe.― Şi ce va gândi despre mine străinul acesta? — Spune'i servitorului dumitale să'i spună că nu vă puteţi întâlni, fără să

aveţi, el învoirea comandorului, dumneata pe acea a prinţului.Zysko trebui să se supună; şi Sanderus lămuri lui de Lorches motivele ce se

împotriviau unei lupte imediate.De Lorches îşi înclină capul în semn de aprobare, apoi, întinzând dreapta,

scutură de trei ori la şir pe acea a potrivnicului său, ceeace după codul cavaleresc însemna că trebuiau să se măsoare cu orice preţ, în vremi şi locuri prielnice. Această făgăduială odată schimbată, continuară calea în bună înţelegere aparentă, îndreptându-se spre castelul ale căruia turnuri suinde se întunecau în lumina soarelui în asfinţit.

Fură primiţi de starostele Nicolae de Dlugolas.

Zysko află dela dânsul că curtea era lipsă: prinţul în cinstea oaspeţilor săi străini organizase mari vânători; ducesa asista la ele cu întreaga ei suită. Dar venerabila doamnă ofta, intendenta castelului era acolo şi cu o nesecată elocintă, vorbi tânărului războinic despre Danusia.

― N'o vei mai recunoaşte-o, frumosule boer. Rochia ei începe a pârâi din cusuturi, într'atât pubertatea născândă umflă acest trup tânăr. Ah! numai este fetiţa subţirică şi slăbuţă de anul trecut. Şi te iubeşte cu totul altul altfel. Şoptească'i cineva la ureche „Zysko”! şi freamătă, ca şi cum i s'ar înfige un acuşor în coapse.

― E timpul să'mi mân caii, şi să alerg s'o văd... da, chiar în astă seară.La cină Zysko declară starostelui că avea de gând să pornească numai decât

la drum şi să'i dea un călăuz. Cei doui cavaleri teutonici osteniţi de călătoria lor se aşezară la gura marei sobe. Ei preferau să amâne călătoria lor pe a doua zi. Numai de Lorches, în nerăbdarea lui de a asista la vânători, exprimă dorinţa să’l însoţească pe Zysko. Şi înaintând spre dânsul, îi strânse de trei ori în şir mâna dreaptă.

CAPITOLUL IIIPE MARGINEA PĂDUREI

Dar neînţelegerea lor aci trebuia să rămână. Nicolae de Dlugolas pus în curent despre pricina ei, îi făcuse să făgăduiască amânduoi că vor recurge la arbitrajul prinţului. Or, Zysko doria mai întâi de toate s’o găsească pe Danusia, şi lorenezul, binevoitor din fire, îşi făcea o datorie să lase acest lucru la voia oaspetelui său. De altcum, ca adevărat cavaler din apus, prefera ― dacă trebuia să se bată ― să lupte în prezenţa curţei: victoria lui, de care nu se îndoia, ar părea mai strălucitoare şi i-ar aduce în sfârşit pintenii de aur, ţintă a ambiţiei sale.

Plecară ceva mai târziu de miezul nopţei, escortaţi de purtători de făclii. În curând intrară în acele nesfârşite păduri ce leagă Vistuala cu Niemenul. De Lorches asculta povestirile şefului escortei, bătrânul Matsko de Turuboi. Rău informat de proaspetetele evenimente, cu bună credinţă, dase crezare minciunilor răspândite de oamenii Ordinului: îşi închipuia deci Mazovia ca un tărâm păgân... Dar ochii lui începeau a se deschide. Acest popor îşi făcea o cinste din a crede şi mărturisi de veacuri întregi învăţătura lui Cristos; în afară de asta răposata regină, după căsătoria ei cu marele duce de Jagellon, întrunise sub sceptrul său cele două state: Polonia şi Lituania, şi cu mânile prea curate prea curate botezase pe nouii convertiţi cu miile. Astfel Matsko da de gol vicleniile şi minciunile teutonice. Încremenirea lui de Lorches era egală cu mânia lui.

Cu lăcomie întreba el pe venerabilul său călăuz, dacă nu cumva fiinţau prin codrii aceştia balaurii cărora pe fiecare an trebuia să li se dea ca jertfă fecioarele? Si spera chiar că'i va fi norocul lui să le scape cândva, nimicind una din aceste dihănii.

Răspunsul lui Matsko îl desamăgi:— Codrii noştri, lămuri bătrânul, sunt populaţi cu lupi, cerbi, bouri, urşi,

căprioare, ciute... Poate că iazmele rele sălăşluiesc prin smârcuri. Dar de balauri, dacă ar fiinţa, fiţi sigur că în loc de a le da fetele şi surorile noastre drept pradă, ne-am fi tăiat curele din pielea lor.

De Lorches şi Zysko călăriau acum alăturea în cea mai bună înţelegere, schimbând numeroase politeţi şi golind tot atât de multe urcioare de vin vestit, pe care lorenezul da poruncă să'l scoată dintr'o balercă pusă într'una din căruţile sale. Totuşi, când în cursul convorbirei, de Lorches informă pe însoţitorii săi de neasemănata Ulrica d'Elenen, mama unei numeroase odrasle, trecuse de patruzeci de ani; Zysko bănui starea mintală strălucitului cavaler. Iar Matsko, merse până acolo cu bănuiala încât crezu că e stăpânit de diavol.

― Se întâmplă, afirmă el, că diavolii cu zecile, ba ades cu sutele, îşi aleg locuinţă într'un suflet. De se gasesc strâmtoraţi acolo, ei fug spre a se duce să se sălăşluiască prin apropiere, să luăm aminte?

Şi fără veste se întoarse spre De Lorches: ― Mărire lui Dumnezeu!― Îl preamăresc ca şi dumneata, răspunse lorenezul cu convingere, dar nu

fără semnele unei oarecari uimiri. Acest răspuns fu de ajuns să'l liniştească pe Matsko. ― Totul merge bine, zise el. Chinuit de cel viclean, se va fi prefăcut în cenuşă

la auzul numelui celui veşnic, sau se va fi rostogolit pe pământ... Hotărît, ne putem continua drumul în tovărăşia lui.

Nu ajunseră la Praznysz, loc de vânătoare al ducilor Maroviei decât când se crăpa de ziuă. Locuinţa era aproape de pădure. În curte puţurile îşi înălţau înaltele lor cumpene spre cerul lăptos. De fiecare parte se aliniau două mari hambare servind de grajd. În lumina nelămurită încă a zorilor dimineţei flacăra jariştilor pica pe feţele pândarilor şi a acelora ce doborau vânaturile îmbrăcaţi în piei. Seniorul de Lorches crezu că vede înaintea lui necunoscute fiare cu două picioare, căci cea mai mare parte a acestor ciudate făpturi erau îmbrăcate la cap cu capete de animale, urşi, zimbri, lupi, mistreţi şi vulpi. Unii împleteau uriaşe plăşi de frânghie, alţii frigeau sferturi de bou sau de cerb. Mai departe, în ceaţă, se zăriau nelămurit alte grupuri. Cavalerul lorenez se mira:

― Prinţii voştri, glăsui el, se duc la vânătoare ca şi cum ar pleca la războiu.— Aci nu's numai oamenii Alteţei sa, lămuri Matsko de Turoboi, ci şi oameni

liberi veniţi de prin fundurile pădurilor, spre a'şi schimba produsele lor.Şi'şi însoţi pe cei doui oaspeţi ai săi la unul din focuri. Îndată colonii pădurari

le făcu loc să stea pe o grămadă de piei de zimbru şi de urs, şi’i poftiră să guste cărnurile, pe când femeile rumene ca un măr, se uitau pe furiş la cavalerul apusean.

Prasnysz, chiar de lipsia suveranul, era intrepositul unde se concentra viaţa comercială a localităţei. Locuitorii oraşului aci îşi aduceau berea cu trăsura, făinurile, sarea şi anumite lucruri de manufactură; luau în schimb piei crude, mănătărci uscate, ierburi medicinale, chilimbar. Astfel în vecinătăţile reşedinţelor princiare era un necontenit bâlciu, care pe vremea vânătorilor îşi îndoia viaţa.

De Lorches ascultă cu un interes crescănd lâmurile bătrânului boier. El examina aceste neobişnuite chipuri, vieţuind în aer liber, respirând mirosurile răşinoase ale pădurilor, hrăniţi cu cărnuri sângerânde, oamenii ăştia îl înmărmuriau prin musculatura şi boiul lor. Iar Zysko se feria a'i distrage atenţia: era în întregime aţintită asupra locuinţei ermetic închisă. Totuşi câteodată una din scundele porţi laterale se întredeschidea şi valeţii în livrea se îndreptau cu doniţa în mână spre puţuri. Întrebaţi de tânărul boier, ei răspundeau că Înălţimile lor şi invitaţii încă se mai odihniau după oboselile din ajun, dar că totuşi fierbiau căldările în care se gătia masa de dimineaţă.

Însfârşit balamalele porţei de onoare scârţâiră iar Zysko putu pătrunde cu prietenii săi în vestibului împodobit cu coarne de cerb şi coarne de zimbri. Buşteni întregi ardeau în uriaşa vatră. Masa era pusă. Câţiva boieri tăifăsuiau în aşteptarea Înălţimilor Lor. Printre cei duoi cavaleri teutonici: fratele Hugo de Damveld, starostele din Scytno, vărul fostului mare-mareşal al Ordinului, şi Siegfried de Loewe, guvernatorul Jansborck-ului. Întâiul încă tânăr, dar prea gras, cu faţa de beţiv, tare buzat; celălalt bine legat, cu trăsături aspre şi nobile. Zysko crezu că'l recunoaşte pe Damveld. Au nu era el acela, care la Curtea marelui duce al Lituaniei, fusese înfundat odinioară de episcopul din Ploçk, Enrik?... Dar nu avu timpul să-şi fixeze amintirile, căci iată că se ivi ducele. Atunci răsunară buciumele vestind că Domnul şi stăpânul venia să şadă la masă. Şi cum ele sunau pentru a treia oară, una din uşă se deschise în ambele laturi, pentru ca să intre Ana, înaintea căreia păşia o fetică cu părul ca grâul copt, cu o alăută pe umăr.

Zysko făcu un pas înainte şi cu degetul lipit pe buze, îngenunchie ca un adorator. Un murmur străbătu sala. Acest obiceiu al cavalerilor apuseni scandaliză pe bătrânii războinici mazuri: ei vedeau în aceasta prefăcătoria care încălca cultul ce se datoreşte numai lui Dumnezeu. Alţii mişcaţi de priveliştea unei atari tinereţi şi iubiri, spuneau: „Pentru ce să ne mirăm? Nu l’a scăpat ea de călău?" Dar nici ducesa nici Danusia nu recunoscură dintru'ntâi pe tinerelul lor, căci sta îngenunchiat în umbra căminului. Era vr'un solicitator? un vinovat care cerea graţia ei? De odată Danusia, vestită instinctiv, se îndreptă spre el...

― Zysko!Şi nepăsătoare de privirile ce se aţintiau asupra ei, fata îi acoperi ochii cu

sărutări, obrajii, buzele; lipită de dânsul, scoţând uşoare ţipete tânguioase în excesul bucuriei sale, spre marea veselie a marilor mazuri, pe cari îi sgudui un hohot de râs formidabil. Ducesa o apucă de o pulpană a rochiei. Atunci Danusia — la vederea acestor feţe râzătoare ― roşi, crud buimăcită, şi se ghemui lângă ducesă. Totuşi aceasta cu bunătatea ei obişnuită, ridică pe Zysko şi’i spuse:

— Ti-ar plăcea, frumosule paj, să ne serveşti ― pe mine şi pe fetişcana asta, nu numai la această masă ci tot timpul vieţei dumitale? Şi tu, ieşi dintre fustele mele, ai să sfârşeşti prin a mi le smulge.

Atunci fetiţa se ivi rumenă toată şi ochii ei chiemau temători privirea lui Zysko. La aceasta duioasă manevră, inimile tuturor acestor aspri războinici se inmuiară, şi cu vârful degetelor sale păroase, Hugo de Damveld trimise sărutări tinericăi.

Întru ce-l privia pe de Lorches, era înmărmurit de admiraţie.— Pe sfântul Iacob de Compostella! exclamă el, cine este această răpitoare

fată?Uriciosul Damveld, ridicat în vârful picioarelor, îi suflă la ureche:— Fiica diavolului!... .De Lorches îl învălui într'o privire dispreţuitoare:― Nu este vrednic de numele de cavaler acela ce defaimă nevinovăţia şi

frumuseţea.― Mi-am câştigat pintenii de aur şi sunt cavaler al Ordinului, răspunse

Damveld cu măreţie.Aşa de mare era respectul ce'i insufla calitatea de cavaler teutonic, încât

lorenezul lăsă capul în jos... El reîncepu după o scurtă tăcere:― Iar eu ruda cea mai apropiată a ducilor de Brabant! ― Pax! pax! pace vouă, răspunse călugărul. Cinste puternicilor prinţi de

Hainaut şi de Brabant, prieteni şi ocrotitorii Ordinului, ai acestui Ordin care în curând îţi va da pintenii. Nu contest farmecul acestei fecioare, ţineam numai să te lămuresc în privinţa individului care, din păcate, este tatăl ei.

Dumveld nu avu răgazul să intre în îndelungi lămuriri; ducele informat de rubedeniile şi înaltele legături ale nobilului lorenez, îi arăta un loc alăturea de dânsul. În faţa se aşezară doamna Ana şi Danusia. Zysko, ca odinioară la Cracovia, stete în picioare în dosul jâlţurilor lor, gata să servească.

Un val de iubire, îl îneca. Sărutările ce încă îi mai înfiorau pielea, nu mai erau sărutările acelea frăţeşti şi neprihănite de odinioară. Danusia îi părea acum o mare domnişoară. Fapt e că s'a şi desvoltat în chip ciudat. Ea auzia vorbindu-se atât de des în jurul ei de iubire, în aşa fel că inima ei înflorise, întocmai cum se întredeschid şi se colorează un boboc la viile revărsări ale primăverei.

Zysko se desfăta la vederea acestei străluciri, a acestei miresme. Îşi uita funcţiile sale de paj şi de paharnic. Nu se smulse din visarea lui decât când arămurile buciumând semnalul de încălecare, prinţesa se întoarse spre dâmsul:

― Ai să ne urmezi la vânătoare, drăguţule, şi ai să farmeci pe copila asta cu povestiri de dragoste, pa cari voiu avea şi eu plăcerea să le ascult.

În curte se stingeau focurile unul câte unul. Cerul se lumina cu o lumină de ghiaţă; zăpada scârţia subt paşi şi din copaci cădea la cea mai mică suflare un fin poleiu diamantin.

Ducele îşi încalecă armăsarul: un fecior de casă cu armele îi duceau arcul şi lancea. Apoi se iviră ducesa şi Danusia, amândouă cu blănuri de hermină pe cap. Vrednica fiică a marelui Kieystut, Doamna Ana, ochia mai bine cu arcul, aşa se spunea, decât cum mânuia acul. Plecară. Chenar viu pe un covor întunecos, cortegiul apucă o clipă de-alungul pădurei, apoi se pierdu în ea. Trecuseră de jumătatea căiei, când ducesa se adresă tânărului paj:

― Vorbeşte'i! Astfel se poartă un cavaler curtenitor? Dar Zysko se simţia cuprins de o neînfrânată sfială.― Danusio... şopti el în cele din urmă.― Ce'i Zysko?― Te iubesc atât de tare... încât...Amuţi scurt, căutând de-asurda o asemănare. De îndată ce era vorba de

discursuri uimitoare, îndrăgostitul cavaler îşi pierdu siguranţa: sufletul său naiv şi ţărănesc nu-i insufla decât cuvinte de rând şi naive. Totuşi îşi sfârşi fraza.

— Te iubesc atât de mult... încât îmi moare suflarea în piept.— Şi eu de asemenea, Zysko, te iubesc, răspunse ea foarte repede, recitând

parcă o lecţie. Ei tăcură şi iarăşi ducesa veni în ajutorul nevinovăţiei lor. ― Spune-i părerile de rău ce te consumau, şi dacă întâmplător, subt desişul

pădurei, în înflăcărarea povestirei, buzele tale vor atinge pe ale ei, nu voiu fi indiscretă. Să ştiţi dela mine, copii, nu e graiul mai elocvent decât o sărutare.

Atunci Zysko povesti cât de mult tânjia la Bogdania, şi dacă tăcu în privinţa preumblărilor sale prin păduri cu Agnes, nu era nici decum reaua credinţă: nu se gândia decât la Danusia. Supunându-se ispitei prea puternice, el se aplecă spre căciulită de hermină şi buzele se lipiră de buzele ce se întredeschideau.

Dar cine nu ştie că iarna alunii despuiaţi de frunze, nu sunt taine pentru ochii pizmaşi? Hugo de Damveld, seniorul de Lorches şi încă alţii surprinseră taina. Nobilii mazuri zâmbiau în bărbile lor.

„Ei! spuneau dânşii, ducesa o să ne poftească în curând la nunta acestor două turturele".

Damveld a căruia mutră lucia de pofte lacome, întrebă pe cavalerul lorenez:― Ţi-ar plăcea, seniore, ca vărguţa lui Merlin fermecătorul să te preschimbe în

locul acestui tânăr?― Dar dumitale?― Pe sufletul meu că da! mormăi el. Dar reculegându-se spuse: însă eu sunt

călugăr şi am făcut juramânt de neprihănire.El scormonia cu privirea pe lorenez. Îl ghicise oare acesta după zâmbetu-i

bălos? Fapt este că Damveld trecea drept cel mai desfrânat dintre toţi ţapii. Danusia îi deşteptase pofte lacome de la prima vedere: dar cum numele de Jurand stârnia în el amintiri ce’l îngheţau, buruiana rău făcătoare a patimei lui prindea rădăcină într’un tărâm de pizmă şi ură. Şi iată că de Lorches răscolia această mocirlă înciumată. Damveld îşi vărsa ura care avea motive crud personale. Erau abia doui ani de atunci: provocat la o luptă ciudată de Jurand, în clipa când să încrucişeze lancea, simţise o spaimă atât de nebună la vederea potrivnicului său, încât părăsindu-şi cei doui martori, suita, echipajurile, fugise lăsând frâu liber calului drept la Scytno. Acolo groaznica frică îl ţinu ţintuit în pat luni întregi. În convalescenţă fu citat de marele mareşal al Ordinului în faţa judecăţei fraţilor, şi nu’şi datori achitarea decât unei minciuni pe cruce şi Evanghelie: impută întâmplarea calului său care luase vânt. Se prefăcură a'l crede, spre a scăpa cinstea Ordinului; dar de atunci drumul la demnităţile cele mai înalte fu oprit. Hugo de

Damveld se feri, să facă aceste distăinuiri lui de Lorches, dar se tângui împotriva relei credinţi, a îndrăznelei şi crimelor naţiunei poloneze

— Totuşi nu suntem aci în Polonia, objectă de Lorches.— Mazuria, îi explică Damveld, nu'i decât un ducat feudatar. Locuitorii de aci

sunt de aceeaşi seminţie cu acei din regatul vecin; au pentru noi o atare duşmănie, şi sunt în stare de aceleaşi fapte. Ah! e timpul ca paloşul teuton să cureţe pământul de aceasta liftă!

Vânătoarea se desfăşura pe trâmba de nea a unei livezi cuprinse în pădure. Prinţul descălică. Unul câte unul boierii din suită îi imitară pilda. Ducesa şi Danusia rămaseră călări pentru ca în caz de primejdie grabnică să aibă mijlocul fugei.

CAPITOLUL IVVÂNĂTOAREA

Marele-vânător Mrokota aşeză în codru lungul şir de vânători, în aşa fel ca să lase înaintea lor un mare spaţiu liber, prielnic aruncărei săgeţilor. În adâncurile pădurei, gonacii se desfăşuraseră într'o jumătate de cerc, a căruia întindere o restrângeau acum, pentru a aduce fiarele spre vânători. În urma acestora şi de cele două laturi erau întinse plăşi cari ar fi oprit vânatul, dacă ar fi isbutit să străbată linia de tragere, sau ar fi voit să fugă la dreapta sau la stânga.

Din depărtare şi abia perceptibil se auzi sunetul de trâmbiţi. Numai decât răspunseră buciumele din luminişuri. Apoi totul se adânci iar în tăcere. Dar fiecare se aştepta să vadă dintr'o clipă într'alta un monstru al pădurei pătând cu negreala lui zăpada strălucitoare. Goana speriase câţiva urşi ce orobăcăiau subt frunzişuri şi nu se hotărau să iasă: prevăzători, trebuie să fi simţit că nu era vorba numai de odihna lor iernatecă turburată pe neaşteptate, ci chiar de viaţa lor.

Vânătorii aşteptară multă vreme. Hăituiala nu înainta decât pas cu pas, şi curba ei era încă atât de îndepărtată de centru, încât lătrăturile potăiei de câni erau tot nelămurite. Hăitaşii croncăniau într’un mod special pentru a vesti că treaba începuse. Într'adevăr la marginea pădurei se iviră vre-o câţiva lupi, dar repede se afundară pe subt copaci, în căutarea unei alte ieşiri. Apoi nişte mistreţi ieşiră la larg şi unul câte unul îşi desfăşurară lungul lor şirag pe strălucirea albă a gliei, aidoma unei cete de porci domnestici, cari ascultători la chiemarea glasurilor cunoscute, reintră în adăpostul firesc, cu coapsele sguduite de goana măruntă a umbletului, cu urechile bălăbănindu-se. Deodată ceata făcu popas. Dobitoacele ciuliau urechile spre lături. La vederea hăitaşilor ascunşi în urma lor, cu furca în mână, făceau calea întoarsă, grohăind şi sburliţi, apropiindu-se mereu de linia trăgătorilor până ce în sfârşit scârtâi lovindu-se dispărţitura cârligului de lemnăria arbaletelor; săgeţile puse în mişcare vâjâiră în văzduh, şi un sânge negricios murdări zăpada, ici şi colo, băltoace-băltoace... Turma de mistreţi se irosi într-o prăbuşitoare nerânduială. Unii orbiţi de furie sau de groază, se aruncau înaintea lor cu râtul plecat în jos şi se încercau în reţele; alţii se amestecau cu totul într'o altă turmă de sălbătăciuni ce populase fără veste luminişul. Sunetele de trâmbiti şi lătrăturile se apropiau, se confundau cu tărăboiul animalelor gonite. Cei doui cavaleri teutonici, cari în cursul expediţiilor lor prin Litvania văzuseră totuşi nu numai odată cetele de zimbri spărgând rândurile miliţienilor şi ale puşcaşilor, se uluiau de bogăţia faunei mazoviene.

De Lorches întărâtat de aşteptare, crezuse că vânătoarea dăduse greş, şi vedea deodată turme compacte de căprioare uşoare şi cerbi cu părul roşu, şi elani. Ducesa Ana arunca săgeţi după săgeţi în această grămadă de coapse pestriţe. Salută cu un ţipăt de bucurie căderea cerbului ori a elanului, victima ei. Nepăsător de isprăvile vânătoreşti, cu coatele răzămate de genunchii Danusiei, cu bărbia între

mâni, Zysko contempla fata în timp ce pe jumătate zâmbitoare ea se înveselia să'i închidă ochii cu vârful arătătorului, neputându’i susţine strălucirea privirei.

Dar neaşteptata ivire a unui urs uriaş atrase toate privirile. Fiara numai era decât la vre-o douăzeci de paşi de vânători. Ducele îl ochi cel dintâi cu arbaleta, apoi îi înfipse furca în clipa când ursul, în picioare, era să’l strângă în braţe. De Lorches privitor la această scenă groaznică, îşi spuse că aceşti obraznici cavaleri teutonici, când le va sosi ceasul răfuielii socotelilor, vor trece prin grele încercări cu un prinţ şi un popor de o atât de voinică constituţie. În acelaş timp sub ţăpoiul vânătorilor cădeau mistreţii cu totul altfel înspăimântători decât aceia ce'i desăla prin smârcurile Lorenei de jos. Ce îndrăzneţi trăgători, ce încredere în puterea şi îndemânarea braţelor lor! Numeroase leşuri umpleau luminişurile, şi totuşi vânătoarea părea încă departe de a se sfârşi, căci iată că încolţiţi de hăituială, se iviau vreo douăzeci de bivoli sălbatici şi zimbri, aceste fiare singuratice înaintau de astădată într'o singură turmă, dar mai puţin îngrozitoare decât ameninţătoare. Tremura pământul sub copitele lor. În frunte bătrânii cetei, taurii cu bărbile lungi şi înălbite, cu botul în jos se opriau pe-alocurea, ca pentru a'şi alege punctul de atac. Atunci gonacii deteră un chiot înspăimântător, trăgătorii răspunseră printr'o gălăgie de care răsună pădurea toată; trâmbiţele continuară şi gaiţa proptită în loc năpădi arena. Însfârşit muginda turmă se împrăştie şi o luă la goană. Un zimbru uriaş domina pe toţi ceilalţi. El se năpusti drept spre linia de trăgători, apoi zărind la stânga caii vânătoarelor, tăie calea spre ele cu o goană şi mai furioasă.

Un strigăt de groază se auzi: „Ducesa! Scăpaţi pe Ducesa!” Zysko se avântă urmat de doui servitori letoni, hotărâţi să’şi jertfească viaţa lor pentru fiica legendarului Kieystut. Dar arbaleta răsună pe dată în frumoasele mâni războinice; săgeata sbură pe deasupra botului lăsat în jos şi se înfipse în îndoiturile cefei lui.

— Atins! exclamă viteaza. N'o să merargă departe! Un muget groaznic îi răspunse, caii se ridicară în două picioare, şi masa roşcată cuprinsă de un avânt de neînfrânt, se năpusti asupra ducesei. Mult mai repede încă, de Lorches se interpuse. Fu o lovitură tot atât de momentană ca şi a fulgerului. Lancea lorenezului se adânci în hălăciuga de smocuri de păr, isbi osul, se îndoi, se rupse; botul zimbrului dispăru subt burta calului, şi mai înainte, ca spectatorii împietriţi să fi dat un ţipăt, cal şi călăreţ se rostogoliseră la câţiva coţi unul de altul. În timp ce căzut pe o coastă, calul depăna cu picioarele sbuciumate de spasmuri încâlcirea măruntaielor sale, de Lorches zăcea nemişcat, strălucitoare bucată de oţel în zăpadă. Zimbrul şovăi o clipă, coarnele lui răscoliră din nou nefericitul stârv. Dar oamenii Ducelui se grăbiau, cu Zysko în frunte. El îşi adânci furca în cărnurile animalului cu atâta tărie încât lemnul se frânse în mâna lui şi el însu'şi — pierzându-şi cumpătul — căzu. „E pierdut!" Băloasă şi stropită toată de sânge aburind, fiara apleca îndoitul şir de coarne, pentru a-l sfârteca, când cu o lovitură de măciucă dată cu amândouă mânile, Klawa scutierul ceh, sdrobi şira spinărei încovoiate a monstrului. Acesta căzu grămadă, sdrobindu'l pe Zysko sub povara lui. Într'o grabă înfrigurată se mută din loc masa uriaşă. Palid şi stropit de sângele zimbrului şi al său, tânărul voi să se ridice, dar şovăi şi căzu iarăşi.

— Danusia, şopti el.Sângele îi tâşnia din gură şi din nări; ochii i se întunecau. Danusia pierdută, îl

susţinea de subţiori. Vânătorii se grăbiră în jurul lui. Unii îl frecau cu zăpadă, alţii îi turnau vin. Însfârşit bătrânul vânător Mrokota porunci să'l întindă pe o largă manta de dimie albă şi opri sângele cu ajutorul şumuioagelor de iască.

― A căzut din fericire, pe o grămadă de zăpadă. Dacă nu are decât coastele rănite şi nu şira spinărei, va trăi spuse întorcându-se spre ducesa Ana, răspund de asta.

Celelalte doamne şi fete din cortegiu copleşiau cu îngrijirile lor pe seniorul de Lorches. Armura lui era neatinsă: numai străşnicia căderei îl făcuse pe lorenez să leşine. Totuşi când îşi veni în fire, se constată că avea un umăr scrântit. Mâni

meştere şi plăcute îi desfăcură chiurasa, îi scoaseră coiful nalt cu penet, îi turnară între buzele decolorate un întăritor. Şi cavalerul la vederea acestor feţe tinere aplecate spre dânsul, îşi spuse cu o voce încă slabă:

― Au sunt în ceruri şi văd îngeri?Pe zăpadă, uriaşa rămăşiţă a zimbrului îşi răsfrângea umbra. Alăturea de

dânsul, zări pe Danusia aplecată asupra l.ui Zysko.― Nu cumva acest tânăr cavaler e acela care mi-a venit în ajutor? întrebă el

de astădată în latineşte.― El însuşi! hic est!― Atunci nu împotriva lui, ci alăturea de el lupta-voiu de aci înainte.În acest timp îl ridicau pe Zysko de cele patru colţuri ale mantalei şi’l duceau

în casa de vânătoare. Acolo părintele Wysionek, meşter în tratamentul bolilor, îl va tămădui fără doar şi poate. Dintru’ntâiu Danusia se îndărătnici să urmeze cortegiul pe jos, dar se scufunda în chip jalnic în zăpadă. După porunca formală, a ducesei Ana, ea trebui să se urce în şea. De astădată Hugo de Damveld fu acela care’i ţinu scara... Tăcut, el călăria lângă dânsa. Deodată, aplecat spre tânăra fată, îi şopti aşa ca să nu fie auzit decât de ea:

— Am un balsam minunat ce mi l'a procurat cândva un schimnic din pădurile hercyniene. Vă va fi de ajuns să ungeţi cu el trupul rănitului.

— Dumnezeu să vă răsplătească însutit!— Dumnezeu tine seamă de cea mai mică faptă milostivă; dar pot nădăjdui

să mă văd răsplătit de dumneata ?― Cum asta, seniore?Călugărul îşi împinse calul său de paradă cu totul lângă iapă. O clipă păru că

şovăieste. Apoi cu glas răguşit spuse:— Ordinul nostru numără nu numai fraţi, ci şi surori. Una din ele vă va aduce

acest balsam. Vă voiu comunica prin ea ce răsplată nădăjduiesc în schimb.

CAPITOLUL VCRUCIAŢII TEUTONI ÎNVINUIESC ŞI COMPLOTEAZĂ

Părintele Wysionek obloji rănile lui Zysko. El constată frângerea a două coaste, dar fără a se rosti asupra putinţelor de vindecare. Nu'şi lua răspunderea faptului, dacă bolnavul nu avea inima dislocată sau ficatul întors. De Lorches trebui să stea şi el în pat, într'atât suferia de umăr. Prinţesa şi doamnele dela curte umblau dela un bolnav la altul, pregătind feşe sau fierturi de sipică. În acest timp starea lui Zysko părea că se înrăutăţeşte; vărsăturile de sânge se reînoiră. Dar îşi păstra prezenta de spirit. Danusia pe care n’o puteau smulge dela căpătâiul lui, îl puse în curent cu actul eroic al lui Klawa. El chiemă pe tânărul ceh şi’i mulţumi în termeni foarte mişcători. Se gândia ca Agnes-ei îi datora acest servitor credincios şi astfel ea îi scăpase viata. Această gândire apăsa asupra lui ca o remuşcare, de oarece nicicând nu s'ar putea achita de datoria sa, cel puţin aşa cum ar fi dorit Agnes.

— Am jurat domnişoarei, spuse Klawa sa vă păzesc de orice rău, şi să vă servesc în orice împrejurare: deci nu mie, ci ei îi datoraţi mântuirea.

Domnul de Lorches, fu încurând sănătos. Neastâmpărat, îşi oferi cucoanelor serviciile sale, fie pentru a le ocroti împotriva coarnelor monştrilor de pădure, fie să le apere împotriva „Sarazinilor" (turcilor li se spunea de cruciaţi sarazini. Împotriva lor s’au luptat ei pentru eliberarea Sfântului Mormânt) cărora li-ar trece prin minte să năvălească în Mazovia.. Cum puteau sarazinii ajunge prin aceste coclauri sarmatice, valorosul lorenez nu se întreba. Se ţinea scaiu de una din acele fabule caraghioase ce le scorniseră cavalerii teuton şi le făcuse să aibă crezământ în Franţa, pentru trebuinţele pricinei lor.

Între acestea se produse un incident care turbură relaţiile paşnice păstrate până atunci între statele ducale şi Ordin. Fraţii Godefroy şi Roger, pe cari de Lorches şi Zysko nerăbdători de a asista la vânătoare, îi lăsaseră la Çiechanow, sosiseră la Prasnysz. Erau însoţiiţi de domnul de Fourcy. Acest Fourcy, unul dintre acei cavaleri rătăcitori, cari îşi puneau braţul şi paloşul lor în slujba cruciaţilor, le adusese la Çiechanow ştirea unei „crime", pe care tustrei alergau s'o denunţe răzbunării marelui-duce. Iată cum îşi expuneau ei plângerile. Fourcy şi alţi doui luptători — Bergow şi Meineger ― indignaţi de isprăvile lui Jurand de Spychow, îi aruncase sfidarea pe propria lui moşie. Or, el pusese ca condiţie să’şi dea drumul escortei lor de lăncieri, şi ca lupta să fie dată în afara moşiilor sale, sau cel puţin la hotarele statelor Ordinului. La refuzul lor de a subscrie, vicleannul, nebun de furie, în capul slujitorimei sale, le măcelărise lăncierii, îl ucise pe Meineger cu o lovitură de lance şi prinsese pe Bergow. Numai Fourcy putuse scăpa de nebun. Trei zile rătăcise prin păduri. Însfârşit tăietorii de lemne şi păcurarii informându'l că înălţimea-sa se află la castelul de vânătoare, el se prezintă asistat de fraţii Godefroy şi Roger, de Siegfried de Loewe şi Hugo de Damweld.

— Dacă Înălţimea-voastră, declară acesta din urmă, ne refuză dreptatea, marele-maestru va interveni şi afară de Dumnezeu nimeni nu'l poate birui.

― Jurand, obiecta ducele, s'a apărat împotriva unui atac neîndreptăţit, de altcum ocrotit de Ordin.

― Ordinul, protesta Damveld, nu este amestecat. E vorba de oaspeţii străini.― Când ai oaspeţi, eşti răspunzător de fapta lor. ― Dar cum noi socotim că ai noştri n'au săvârşit excese, răstălmăci Siegfried,

cerem ca Bergow să fie pus în libertate. ― Şi ca moartea lui Meineger să fie răzbunată, adaugă Hugo de Damveld.― Ascultaţi, spuse ducele al căruia sânge se înfiebântă, pe crucea asta care o

purtaţi pe mantalele voastre, în sufletul şi conştiinţa Voastră, credeţi că Jurand n’a lucrat după dreptul său?

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Siegfried reluă: ― De când fiinţează Ordinul, niciodată şi în nici unul din răsboaiele noastre

împotriva ereticilor sau împotriva păgânilor, nici în Litvania, nici în Palestina, nici în Dacia n'arn dat peste un protivnic de o atât de neruşinată criminalitate, cerem răsbunarea nu pentru o insultă proaspătă, ci pentru altele vechi, cu miile.

Palid de emotiune, el tăcu. Ducele umbla cu paşi înceţi prin odaie, cu capul plecat în jos, plin de mâhnire, mai mult decât de mânie.

― Răsgândiţi-vă, spuse el însfârşit. Cui datoreşte Jurand faptul că este văduv? câte curse nu i-ati întins? Fără îndoială, are mâna sigură. Dar eu ce-am făcut Ordinului vostru, ca să'şi poată îndreptăţi sâlniciile faţă de supuşii mei: turme răpite, târguri în flăcări, femei şi copii trecuţi prin vârful săbiei? Şi când ceream dreptate marelui vostru maestru, ce'mi răspundea el? „Simple incidente de hotar".

Apoi apropiindu-se pe neaşteptate, cu ochii ţintă la ei.― Eu nu văd decât un chip onorabil să vă dau mulţumire. Autorizez pe fiecare

dintre voi separat, să’l provoace pe Jurand de Spychow la loc închis. Dacă moare, Bergow va fi eliberat fără răscumpărare.

Fu tăcere o clipă, căci oricât de curagioşi ar fi fost, nici Hugo de Damveld, nici Godefroy, nici fraţii Roger şi Siegfried nu ambiţionau să se lupte faţă în faţă cu groaznicul Jurand. Poate că oaspeţii străini ai Ordinului ar primi această luptă, de Lorches, sau Fourcy? Dar cel întâi nu era faţă la convorbire şi cestălalt şoptia:

― Nu l’am văzut decât odată, şi nu vreau să’l mai văd. Atunci Loewe spuse:― Statutele noastre interzic fraţilor orice fel de luptă singuratecă. Ne-ar trebui

o dispensă a marelui-maestru. Dar nu’i vorba aici de lupte la loc închis. Noi cerem ca Bergow să fie liber şi Jurand pedepsit.

― Nu vouă vă aparţine dreptul să’mi dictaţi legi!― Marele-maestru va şti să le impună alteţei-voastre.

― Să fie cu băgare de seamă, dacă nu...― El are la spate Germania şi pe regele Romanilor.― Eu am pe regele Poloniei.― Deci înălţimea-voastră vrea războiul?― Dacă l’aş vrea, nu l’aş aştepta aici, ci m’aş duce să’l fac în statele voastre.

Încetaţi cu ameninţările până nu mi se va sfârşi răbdarea.― Ce răspuns vom duce marelui-maestru?― Marelui-maestru necerându-mi nimic, n’am nimic a’i răspunde. Şi ducele ieşi la aceste spuse, incapabil să’şi mai stăpânească mult timp

mânia.Încremeniţi, cavalerii se uitau unii la alţii.― Ce vom face acum?― Trebuie, declară Siegfried de Loewe, s’o sfârşim cu acest câne turbat din

Spychow. Să ne adunăm garnizoanele din Scytno, Insburg, Lubawa şi să ne aruncăm asupra lui.

Dar vicleanul Damveld după ce se răsgândi bine zise:― N’o putem face fără autorizaţia marelui-maestru.― Dacă lovitura isbuteşte, marele-maestru va aproba, răspunse fratele

Godefroy.― Dar în caz de neisbândă?― Ah! exclamă fratele Roger, dece oare trebuieşte acest lucru, de ce numai e

printre noi Markwardt? sau mai bine Schömberg, care prin vicleşug puse mâna pe copiii lui Witold şi'i gâtui? Ăştia ar fi găsit mijlocul de a'l reduce pe Jurand. Ordinului îi lipsesc minţile rodnice.

― Binecuvântată fie clipa când aţi rostit acest nume: Schömberg!... Ascultaţi, Jurand are o singură fiică. Ea este aci. Dacă am răpi-o?... Pentru ca s’o recapete, Jurand ar libera pe Bergow şi pe ceilalţi prinşi ai lui; şi-ar jertfi Spychowul lui, comorile sale; s-ar preda pe sine însuşi fără condiţii... Scandalul, veţi spune voi!... Ei!... nu vom întrebuinţa sâlnicia. Ştiu la Marienburg un gravor scăpat din ocnă, care’ţi falsifică de minune o pecete. Şi nu sunt atâţia trădători mazovieni printre supuşii Ordinului? Mă pricepeţi, în sfârşit? O scrisoare a lui Jurand, întărită cu sigiliul lui, adusă de oamenii săi...

― Înţelegem! exclamă fratele Godefroy şi Siegfried de Loewe entuziasmaţi.Fratele Roger îşi înălţă ochii spre cer:― Reverse asupră’ţi Prea-Înaltul toate harurile sale! Markwardt, Salzbach, nici

chiar Schömberg n’ar fi fost mai înţelepţi în sfaturile lor.― Îl văd pe Jurand, aiura el. Îl văd cu funia de gât, în genunchi în zăpadă. Văd

cizma lăncierilor noştri dându’i poruncă să apară în faţa noastră.― Şi eu, reluă Hugo de Damveld, văd pe fiică-sa smerita servitoare a Ordinului

nostru... Dar iată că mânia ducelui trebuie să se fi potolit. Haidem să ne luăm rămas bun de la înălţimile lor, şi la drum spre Scytno!

CAPITOLUL VIO STRÂNGERE DE MÂNĂ CAM ASPRĂ

Cei patru cavaleri şi Fourcy călăriau în tăcere. Hăt-departe, înainte, oamenii din excortă desfundau calea, căci în timpul nopţei căzuse zăpadă cu nemiluita. Un cer posomorât apăsa asupra toropelei marilor păduri.

Fourcy ceva mai la o parte, se adância în gânduri chinuitoare. De mai mulţi ani servia ordinul cu credinţa, şi nu fără glorie. Sperând că va fi admis în numărul fraţilor, îşi împărţia timpul între diferitele comanderii. Astfel fusese adus să sfideze pe groaznicul Jurand de Spychow. Se ştie rezultatul acestei întâlniri. La această

amintire atât de umilitoare pentru el, se simţia hărţuit de groază, de ură şi de dorinţa atât de legitimă a răzbunărei. Deplângea soarta lui Bergow, şi din toată inima se întovărăşise revendicărilor tovarăşilor săi. Dar sfatul ţinut de fraţi la sfârşitul audienţei îl lăsase să întrezărească prăpăstii de ticăloşie, şi şi acum îi venia ameţeală... Îşi împinse calul spre acela a lui Damveld şi'l întrebă pe neaşteptate:

— Dacă Jurand s'ar supune condiţiilor voastre, îi veţi înapoia fata?— Dacă dăm drumul unuia ori altuia, lumea ar afla că am pus mâna pe dânşii

prin vicleşug.— Atunci ce veţi face cu dânsa?Damveld se plecă spre vorbitorul său. Un zâmbet fioros se răsfrângea pe

îndoitul şirag de dinţi negri.― Doreşti să ştii ce vom face cu ea ante sau post factum?Fourcy cuprins de groază, se dete înapoi. De aci înainte ştia destul. Avu înc'o

clipă de şovăire, apoi ridicându-se în scări, rosti cu voce tare: ― Fratele Ulrich de Jungingen, mărgăritarul tuturor virtuţilor, îmi spuse într'o

zi, şi nu i-am uitat cuvintele: „Vei găsi incă printre cavalerii teutonici fraţi vrednici de numele de CAVALERI AI CRUCEI, printre cei mai bătrâni călugări din Marienburg, dar cei din comanderiile dela hotare, sunt ruşinea Ordinului”.

― Fireşte, suntem cu toţii păcătuitori, răspunse Hugo Damveld cu pocăinţa; dar pentru asta nu servim mai puţin cauzei lui Christ.

― Atunci ce faceţi cu credinţa voastră, cu cinstea voastră? Este oare a servi pe Dumnezeu, servindu’l prin mijloace ticăloase? Eu refuz să dau mână de ajutor la crimele voastre. Voiu şti să vă împiedic de a le săvârşi.

― Cum vei face ca să ne pui piedică? Ţi-ai pierdut oamenii, armele, bagajele, mulţumită bunului dumitale prieten, Jurand. De aci înainte numai pomana ce ţi-o va arunca Ordinul poate să te împiedice de a muri de foame... Adaug că eşti singur, noi ― patru. Da, spune-ne, rogu-te cum vei face-o

― Pot face calea întoarsă şi să’l înştiinţez ducele de...Cavalerii tresăriră. Hugo de Damveld intrebă îndelung cu privirea pe Siegfried

de Loewe.. Ei se înţeleseră fără îndoială, căci întorcându’se spre domnul de Fourcy, zise:

― Strămoşii dumitale, spuse Damveld au binemeritat din partea Ordinului; dumneata cereai admiterea în Ordin. Dar nu voim trădători printre noi.

― Şi eu refuz să servesc cu sperjurii şi trădătorii. ― Nu’ţi vei îndeplini ameninţările. Uiţi că Ordinul pedepseşte pe acela care'l

insultă?Fourcy îşi trase spada, şi ţinând’o cu mâna stângă de lamă, îşi puse dreapta

pe mâner:— Pe această cruce, rosti el, pe ocrotitorul meu, sfântul episcop Denis, pe

onoarea şi credinţa mea de cavaler, jur să denunţ planurile voastre ducelui de Mazovia şd marelui-maestru.

― Sfântul Denis şi-a putut duce capul subt braţul lui, dar mă îndoesc că atunci când ţi s'o tăia capul...

― Ameninţi? întrerupse dispreţuitor Fourcy.— Nu, eu ucid...Şi pumnalul lui Damveld dispăru până la mâner. Fourcy dete un ţipăt

groaznic, voi să 'şi treacă spada din stânga în dreapta: arma căzu. Atunci ucigaşii se înverşunară. Îl ciuruiră cu lovituri, până ce, desarmat, se rostogoli'n zăpadă şi se răsuci, frământând'o cu mânile.

Între complici fu un schimb de cuvinte grabnice:― N'a văzut cineva ceva?― Nimeni. Oamenii noştri au înaintat prea mult...

― Ascultaţi, spuse Damveld... O nouă plângere împotriva inamicilor noştri... Ducele Janus a tocmit ucigaşi pentru a ucide pe acela dintre noi, care cu mai mult curaj îi denunţase fără-de-legile sale...

― ...Pe acela dintre noi care cu mai mult curaj îi imputase crimele sale! repetă Loewe ca un ecou.

Fourcy zăcea cu braţele în cruce, cu ochii sticloşi. Fratele Roger privi câteva clipe leşul.― Vedeţi, fraţilor, spuse el, cât de grabnic ştie să pedepsească braţul

Domnului pe necredincioşi şi trădători!― N'am lucrat decât în vederea mântuirei Ordinului, întări fratele Godefroy,

şi... dacă...― Dar nu sfârşi. În urma lor, la întretăierea drumului, alerga un călăreţ cu

hăţurile slobode. Hugo de Damveld se întoarse spre tovarăşii săi. ― Oricine ar fi omul acesta, trebuie să moară!Loewe, cu toată vârsta lui, avea o vedere ca de dihor: Îl recunosc, spuse el... E

acel scutelnic ceh care a ucis taurul cu o măciucă... Da, e chiar el!― Ascundeţi-vă pumnalele, spuse Damveld, pentru ca să înainteze fără

bănuială. Voiu lovi cel dintâi, ca adineaurea.. Vă veţi supune la semnal.Cehul sosia...De odată, la zece paşi, îşi opri scurt calul. Zărise cadavrul, şi lângă cadavru

calul fără călăreţ. Încremenirea se zugrăvi pe trăsăturile lui. Dar fu o impresie grabnică, o licărire de fulger. Se întoarse spre fraţi, şi cu faţa nepăsătoare, cuvântă: „Salut nobilii cavaleri!...”

― Salutare! Ne cunoaştem, răspunse Damveld cu blândeţe. Însărcinatu-te-a cineva cu vr’un mesagiu?

― Scutelnic al domnului Zysko de Bogdania, am fost trimis de el.― Ce vrea de la noi stăpânul dumitale?― Pentru că l’aţi învinuit pe nedrept pe Jurand de Spychow, începu Klawa cu o

voce solemnă de crainic, pentru că i’aţi batjocorit onoarea sa de cavaler, stăpânul meu, ilustrul şi strălucitul Zysko, vă declară prin gura mea că aţi minţit; şi pe acela care s’ar simţi jignit de aceste cuvinte, îl desfide la luptă în loc închis, pe jos sau călare, până la ultima picătură de sânge, la timpul şi în locul ce’l veţi alege, îndată ce el însuşi, ajutând’i Dumnezeu, se va fi tămăduit de rănile sale.

― Răspunde’i stăpânului dumitale, răspunse Loewe, că cucernicii cavaleri ai Ordinului Sfânta Maria din Ierusalim trebuie ― după pilda Reînvietorului, ― să rabde cu răceală insultele, şi că nu’i pot primi provocarea, fără o specială autorizare a marelui-maestru, dar că de altfel, nu refuză s’o ceară.

În timp ce vorbia teutonul, Klawa aruncase o privire asupra cadavrului domnului de Fourcy. Stăpânul lui, în curent cu statutele Ordinului, îi recomandase chiar să adreseze provocarea cavalerului străin: or, străinul zăcea acolo, ca un bou înjunghiat, înconjurat de patru măcelari... nişte călugări!... Meşter în a păcăli cursele, Klawa sta de veghe... Pentru ce’şi împingea Damveld pe nesimţite calul lângă al lui, în timp ce tovarăşii săi se mişcau ca pentru a'i împiedica drumul? Şi el care, în graba lui de a se supune stăpânului său, uitase să'şi ia armele.

Hugo de Damveld îi vorbia acum foarte de aproape!― Am făgăduit logodnicei stăpânului dumitale un balsam fără greş împotriva

oricăror răni. Şi iată cum îmi răsplăteşte el bunele intenţii! Ah!... e chiar în felul polonez! Dar cum zimbrul l’a regulat rău de tot, se poate ca din zi în zi să apară înaintea lui Dumnezeu, spune?... Şi Damveld punea mîna lui stângă pe umărul cehului... Spune’i.. Na, uite răspunsul meu!...

Licărirea unui pumnal străluci. Dar cehul, care nu încetase să spioneze pe vorbitorul său, apucă braţul atăcător, îl strânse, îl suci şi’l mai răsuci încă. Oasele pumnului trosniră ca o scoică; Damveld mugi chinuit de o durere îngrozitoare, dar cehul, pe care „fraţii” rămaşi cu gura căscată de înmărmurire nu avuseră timpul

să’l înconjoare, se îndepărtă într’o goană ameţitoare. Revenindu’şi în fire din uimirea lor, Roger şi Godefroy o rupse de fugă întru urmărirea lui. Chiemară un car din escortă şi încurajând rănitul, pe care Loewe îl sprijinise în şea şi care leşinase, se odihnea acolo, pe un pat de blănuri. Cortegiul se puse în mişcare. Loewe se aşeză lângă Damveld, silindu-se a’l reînsufleţi, frecându’i faţa şi braţele cu zăpadă.

― Nu mai simt durere... nu’mi mai simt braţul.― Pentru că e amorţit. Răul va reveni odată cu căldura. Mulţumeşte cerului

pentru clipa asta de linişte.Roger şi Godefroy se apropiară iar de căruţă.― Incidentul e supărător... Cehul ne va trăda. Cum să ne desvinuim?― Vom spune, bâlbâia Hugo de Damveld, că scutierul l’a ucis prin viclenie pe

Fourcy.― Da, confirmă fratele Roger... O nouă crimă de adăugat atâtor altora!― Şi de astădată, adaugă Godefroy, ei nu vor putea s’o tăgăduiască,

deoarece ucigaşul este cunoscut.

CAPITOLUL VIIPINTENII DE AUR

După un drum fără popas, Klawa ajunse la casa de vânătoare. Ducele, îndată ce află omorul, voi să’şi arunce arcaşii pe urmele vinovaţilor. I se atrase atenţia că distanţa înainte făcută de teutoni făcea zadarnică urmărirea.

― Fie, zise el... Voiu scrie dar marelui-maestru... Fireşte, am o foarte proastă stimă pentru Ordin: totuşi dacă nu mi’aţi fi afirmat că cehul a plecat fără arme, pe legea mea, l’aş fi bănuit a fi criminalul.

― Alteţa-Voastră, spuse vânătorul Mrocota, a putut vedea cum l’a scăpat zilele trecute pe stăpânul său. Cine poate să’şi primejduiască viaţa, din credinţă către stăpânul lui, nu are o inimă atât de criminală.

Ducele aprobă.― Este vrednicul scutelnic a lui Zysko.― ...Al acestui Zysko, continuă capelanul, care abia scăpat dela moarte, se şi

gândeşte a răzbuna insulta făcută lui Jurand. Pe Dumnezeu cel adevărat, e într’adevăr ginerele ce’i trebuie nobilului de Spychow.

― Jurand nu pare de această părere.― Ei bine, şi-o va schimba, Înălţimea-Voastră, spuse ducesa Ana, care tocmai

intrase. Dar cred că datorim o răsplată acestui tânăr. Alteţa-Voastră nu crede că şi-a câştigat pintenii de aur şi încingătoarea de cavaler?

― Vedeţi, spuse Janus, cum luminează Sfântul-Duh înţelepciunea acestor uşoare fiice ale Evei... Ai dreptate, porumbiţa mea: şi-a câştigat pe bună dreptate pintenii. O să fac aşa ca să i le ducă mica lui logodnică. Când va fi însănătoşat, vom proceda solemn la ceremonia investiturei. Chiamă, te rog, pe fetica noastră.

― Danusia! Danusia!Ea apăru cu un ibric în mână, în care ― după prescripţiile părintelui Wysionek,

pritocia o doctorie.― Apropie-te, copila mea, spuse Janus... Dar pentru ce plângi?― Pentru că sufere Zysko, Înalţime.― Îţi vom da pentru el un balsam fără gres. ― Acela ce mi l’a făgăduit cavalerul Damveld?― Balsamul ce ţi l’a făgăduit Damveld, spui tu? Nu... nici un câne nu l’ar voi...

Al meu e mai bun. Şi înmână Danusiei pintenii şşi cingătoarea.

― Du asta logodnicului tău. Din această zi, spune-i’o tu, că este miles cinctus.

Foarte bucuroasă fata alergă în odaia lui Zysko.― S’a înapoiat Klawa, iubito? o întrebă el.― Nu te mai ocupa de Klawa. Îţi aduc o veste bună. Măria-Sa te-a făcut

cavaler. Uite ce’ţi aduc. Şi aşeză pe învelitoare cingătoarea şi pintenii.Trei zite după aceea sosia un căpitan, aducător al unei scrisori a lui Damveld;

acesta în termeni cu totul obraznici şi slugarnici reclama, în afară de prejudiciul unei despăgubiri băneşti, pedepsirea scutelnicului ceh, pe care'l învinuia că l'ar fi ucis pe pe Fourcy.

Ducele rupse scrisoarea şi aruncă rămăşiţele ei la picioarele căpitanului, şi acesta fu singurul său răspuns. În aceeaşi seară el pleca la Çiechanow, în timp ce trimisul lua din nou calea spre Scytno.

Nu mai rămânea în casa de vânătoare decât ducesa, Danusia, Zysko, preotul şi de asemeni o servitoare a Ordinului, de curând sosită, şi a căreia prezenţă o uitase, într'atât se făcea de smerită. În haina călugărească, cu mătănii la cingătoare, ea se strecura ca o umbră, scotocind de altfel toate colturile, cercând să’l îmblânzească pe părintele Wysionek, întrebând pe servitori. Doctoria cu ouă de şopârlă ce-o adusese ea, păruse suspectă: într'atât stăruia s’o ia.

CAPITOLUL VIIICĂSĂTORIA LA MIEZUL NOPŢII

Sosiră nişte inşi la Spychow aducând o veste tristă. Jurand scria ducelui că un incendiu îi nimicise hambarele. Atins la tâmplă de o grindă aprinsă, zăcea greu rănit, ameninţat să'şi piardă vederea. Înainte ca orbirea să fie deplină, doria s’o vadă încă odată pe Danusia lui. Ruga pe Înălţimea-Sa să i’o trimită cât mai curând cu putinţă la Spychow, subt paza acestor oameni al căror devotament îi era pe deplin dovedit. Ea nu’l va mai părăsi de aci înainte, l’ar călăuzi ― aşa cum călăuzesc pe drumuri copiii pe cerşetorii orbi. ― Tot odată făgăduia să se ducă la Varşovia, pentru a mulţimi ducesei de bunătăţile cu cari o copleşise pe Danusia. Această scrisoare dobori pe ducesă. Atâtea planuri frumoase praf se alegea din ele! Se bizuise pe vizita lui Jurand la Curte, pentru a'i obţine însfârşit învoirea la unirea celor doui îndrăgostiţi, şi iată că trebuia să renunţe la această nădejde. Îngrijată, ea porunci să'l chieme pe şeful trimişilor domnului de Spychow.

Care nu'i fu mirarea, văzând în locul bătrânului Tolima, ― servitor de încredere — ivindu-se o faţă străină! Omul o informă, ce'i dreptul, care era pricina, acestei lipse. Lovit în ultima luptă cu germanii, Tolima se lupta cu moartea. Iar Jurand se ruga să i se trimită fata fără zăbavă; medicii nu răspundeau că va mai vedea lămurit mâine.

— Este tatăl ei! spunea buna ducesă desnădăjduită... Cum am refuza să'i înapoiem unica lui copilă?

― E tatăl ei repeta nefericitul Zysko. Când ducele îl făcuse cavaler, simţise că viaţa se reînsufleţeşte în el. Dar s'o

piardă pe Danusia, însemna în definitiv a'şi pierde curajul, credinţa de a trăi. Zilele se scurgeau, venia Crăciunul: el rămânea ţintuit în acel pat — şi lacrimile alunecară pe obrajii săi scofâlciţi. Deodată îl ilumina o idee.

― Doarmnă, spuse el, dacă ni-ar uni părintele Wysionek ― pe mine şi pe Danusia ― prin legăturile căsătoriei, m’aş împăca s’o văd depărtându-se, deoarece de aci înainte nici o putere n'ar putea face să nu mai fim unul altuia.

Aceste cuvinte sguduiră pe ducesă... Se sculă, făcu câţiva paşi, se aşeză din nou, iar se sculă. Bâlbâia:

― Ce? părintele Wysionek... să vă lege... prin taina căsătoriei!— Doamnă! doamnă! repeta Zysko rugător.― Doamnă! spunea într'un tânguios ecou Danusia.― Vă gândiţi la una ca asta, copii?... lipsind învoirea părintească, ce preot s'ar

învoi să vă uniască?— Cine'i oare tatăl nostru, dacă nu Măria-Sa ducele? Cine'i mama noastră,

dacă nu voi, Doamnă?― Fie-vă milă, copii, lăsati-mă să'mi adun gândurile... Mă luaţi aşa pe

neaşteptate! Ah! dacă ducele ar fi aci pentru a ne sfătui, să ne arate adevăratadatorie şi calea cea bună!... Mie mi'i teamă. Şi tu, Danusio, nu tremuri că trebuie să treci peste asta?

― Ei bine, spuse Zysko resemnat, nu'mi mai rămâne decât să mor.― Doamnă, îl auziţi, spune că vrea să moară! exclamă Danusia cu o voce

sfâşietoare.Domnita Ana se sculă. Se uită la cei doui copii ai săi cu inima împovorată, cu

faţa înlăcrimată.— Danusio, spuse ea, du-te de'l caută pe părintele Wysionek. Nu pot lua o

hotărîre, până ce nu’i voiu cere şi părerea lui.În curând intră părintele Wysionek, urmat de Danusia. În câteva cuvinte

ducesa îl puse în curent dar el nu'şi da crezare urechilor.― În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! spuse el făcându'şi cruce.

Dar mai întâi, Înălţimea-Voastră pare că uită că suntem în post.— Post!... E adevărat...Fu o posomorâtă tăcere.― Dacă aş avea o dispensă, reluă părintele Wzsionek, poate m'aş lăsa

îmlădiat de mila acestor gingaşi tinerei. Învoirea boierului din Spychow nu'mi pare neapărat trebuitoare, deoarece Luminăţia-Voastră autoriză în numele ei această căsătorie şi nu în acela al strălucitului ei soţ... Înălţimile-Voastre sunt într'adevăr tatăl şi mama locuitorilor acestui ducat... Dar fără dispensă episcopală nu pot face nimic. Ah! dacă Prea-sfântul din Ploçk ar fi printre noi... el s’ar învoi şi ar aproba dorinţele noastre... Şi încă şi atunci! căci ades e de o asprime din cale afară de mare...

― Îmi iau eu sarcina unei dispense, post factum, răspunse ducesa. De o mie de ori mai aspru încă, şi nu mi-o va refuza.

Părintele Wysionek slăbia.― Fireşte, spuse el, intervenţia unei unse a Domnului, îmi uşurează sarcina.

Dar tot una mi’i, fără o prealabilă dispensă, această căsătorie nu’i mai puţin decît un păcat.

Zysko crezu nimerit să se amestece.― Sanderus, zise el, are relicvii şi dispense cu duiumul în lăzile lui. N’ai decât

să’i ceri una.Poate că preotul nu prea avea încredere în mărfurile lui Sanderus, dar în

impasul în care se afla, scrupulele de formă sunt la voia unui pretext.― Facă-se după dorinţele voastre, spuse el.Se sfătuiră în privinţa măsurilor de luat. Ceremonia va fi celebrată noaptea, în

cea mai mare taină. Jurand nu va fi informat de eveniment, decât în timpul apropiatei sale vizite la curte.

Zysko avu o clipă ideea să’şi ia scutierul de martur; dar renunţă la asta aproape numai decât: Klawa îi fusese dat de Agnies. Şi iată că Agnes îi copleţia cugetul. O vedea toată numai lacrimi. Îi spunea: „Zysko!... pentru ce 'mi înapoiezi rău pentru bine? Nici alergături nebune, nici odihnă, nici plăcere nu va mai fi de aci înainte pentru mine!... Ce 'mi folosesc mie pădurile pline de vânături, şi vânătoarea

de castori, şi cărţile de rugăciuni ale domnului abate şi duşmănia dintre cei doui curtezani ai mei: Ktan şi Lup!" o auzia tânguindu-se astfel, şi de şi'i fu milă, răspundea: „Eu nu pot nimic aci, draga mea, Dumnezeu să te mângâie!”

Venind miezul~nopţei, ducesa conduse pe Danusia în camera lui Zysko, unde 'i aştepta părintele Wysionek. La licărirea buştenilor de carpen îngrămădiţi în cămin, tânărul îşi zări mireasa îmbrăcată în alb, încununată cu aişori cu pleoapele pe jumătate închise, cu braţele lăsate în jos. Şi când îngenunchiată, îşi întredeschise buzele ca să primească pânea îngerilor, era atât de îngereşte îndepărtată, încât lui Zysko i se păru moartă. Totuşi la Ecce agnus Dei al preotului, gândurile sale se urcară spre ceruri. În odaie nu se auzia decât cuvintele sfinţite, Domine, non sum dignus trosnirea buştenilor, cântul monoton al greerului. A-fără sufla vântul prin pădurea albă peste tot.

Zysko şi Danusia stăteau adânciţi în extazul lor. Părintele Wysionek, care se îndepărtase după ce le dase împărtăşania, reintră cu domnul de Lorches. Pe el îl aleseseră de martor, şi făgăduise că va păstra taina atâta timp cât o ar cere-o împrejurările. El îndoi genunchiul în fata ducesei, apoi în faţa Danusiei, şi în picioare, sta răpit, nemişcat în armura lui: Danusia îi evocă tinerele sfinte ce se văd pe geamurile catedralelor gotice din apus.

Preotul o condusese la căpătâiul patului mirelui ei, le uni mânile şi începu rugile bisericeşti. Ceremonia sfârşită, Danusia căzu la picioarele mamei sale adoptive care o binecuvântă şi o strânse la pieptul ei.

― Bucuraţi-vă şi vă înveseliţi acum, le spunea ducesa, iată-va unul al altuia pe viaţă şi pe moarte.

Atunci Zysko întinse braţele spre soţia lui. Danusia îi inodă în jurul gâtului mânile sale străvezii şi buze în buze, îşi murmurau: „A mea pentru de-apururi?... A ta pentru totdeauna, Zysko...."

Cavalerul lorenez era mişcat până la lacrimi. El declară că nicicând nu întâlnise inimi atât de neprihănite şi aşa de duioase. Cu pumnul pe pumnalul de cruciat, jură că va luptă fără răgaz şi milă împotriva oricărui războinic, vârhovnic, căpcăun sau balaur, care ar cuteza sa ridice piedici fericirei celor doui soţi. Şi cum era vorba de un jurământ, ducesa se duse să aducă o amforă de vin vechiu, pentru obişnuitele ospeţe.

Dar tot misterul acesta şi neliniştea unei neapărate despărţiri apăsau inimile. Convorbirea se întrerupse pe loc. Flacăra din cămin muria, umbra învăluia feţe triste. Atunci părintele Wysionek aruncă buşteni peste tăciuni; şuierătura lor părea o nelămurită tânguire în tăcere, care turbură pe bunul preot. El întrebă:

― Suflet chinuit, ce doreşti tu?... ― Iisuse! asta’i seara de nuntă? exclamă ducesa, ca să rupă acest cerc fioros

ce’i strângea. Danusio ia’ţi alăuta. Cântă... ştii, cupletele ce le cântaşi la hanul din Tynieç, în seara aceea când v’aţi întâlnit.

Degetele Danusiei alunecară pe strune. Dar dela primele cuvinte, cântecul ei muri, buzele începură să’i tremure: isbucni în plânsete.

— Danusio! îngerul meu, în numele Cerului, ce ai tu? exclamă Zysko. Şi ducesa o întreba.

― Pentru ce plângi? Ce'ţi este, drăguţa mea?― Nu ştiu, murmura ea... O tristetă atât de adâncă... păreri de rău atât de

arzătoare. Vă plâng pe dumneata, domniţă, îl plâng pe Zysko... vă plâng pe toţi. O presimţire îi îngheţă pe toţi. Se siliau totuşi s’o mângâie: se va înapoia.

Crăciunul era aproape ― şi Zysko o strângea la inima sa, îi sorbia lăcrimile. Ea continuă să plângă. Orele se scurgeau cu anevoie. Însfârşit un scârţâit de macarale turbură tăcerea: în curtea spre care dă odaia lui Zysko, la acelaş nivel, oamenii din escortă scoteau apă, pregătindu-se de plecare. Ducesa se apropie de fereastră.

— Uite şi ziua, spuse ea, se adapă caii.

Într'adevăr lumina înălbia ferestrele; Părintele Wysionek îşi începu rugile de dimineeaţă: Angelus Domini nuntiavit Mariae... Ave Maria.

Şi apoi rămas bunurile... După asta Danusia se îmbrăcă de călătorie. Casa se umplea de svonuri. Klawa pătrunse în odaia stăpânului său.

— Trage'mi patul lângă fereastra, ii spuse Zysko. Tânărul scutaş se supuse uimit. Uimirea lui încă se mări, când trebui să

deschidă larg fereastra.În curte, în preajma săniilor înhămate, oamenii escortei erau în şea. Coapsele

animalelor aburiau. Pădurea învecinată se adância în albeaţă. Abia se zăria gardul şi poarta. Apoi se ivi Danusia toată în blănuri; încă odată îşi împreună braţele în jurul gâtului soţului ei, încă odată buzele lor se alipiră şi’i şopti:

― Plec, dar sunt a ta! El ii acoperia mânile cu sărutări.― Dumnezeu să te apere, Dumnezeu să te călăuzească!... prea iubita mea

nevastă, dragostea mea,... a mea până la moarte...Cu coatele răzămate de marginea ferestrei, el o urmăria cu ochii. Prin vălul de

zăpadă o văzu că se urcă în sanie; văzu pe ducesă îmbrăţişând'o, pe fetele de serviciu sărutându'i mâna, drept rămas-bun; pe preot făcând semnul crucei. Încă odată ea îşi înălţă ochii spre dânsul, spre el îşi întinse ea braţele...

― Adio, Zysko!Dar neaua cădea, cădea într'una — ca să înăbuşe, să şteargă totul... Numele

lor nu le ajungeau decât înăbuşite. Şi se părea că strigau din depărtări... atât departe era...

CAPITOLUL IXPLĂCERILE IERNEI

Îmbielşugatele ninsori urmară geruri puternice. Ele crăpau scoarţa copacilor; râurile şi bălţile erau îngheţate. Lupii tărcoliau în haite în jurul caselor. La adăpost, subt colibă, tăranul nici nu se sinchisia de ei, prăjindu'şi picioarele la fiacăra buştenitor aprinşi şi se bucura, căci acest frig prevestia un an cu roadă multă.

Acum casa din pădure era aproape pustie. Nu mai era acolo decât Zysko, Klawa şi Sanderus, iar sub privigherea unei bătrâne îngrijitoare vreo câţiva servitori. Gândurile tânărului cavaler sburau spre soţia lui. Vindecarea era sigură de aci înainte, viitorul îi apărea vesel. Câte odată ar fi voit un confident căruia să’şi reverse credinţa şi speranţele. Dar Klawa era o creatură de a Agnes-ei şi rar i se întâmpla să rostească numele Danusiei. Drept orice ocupaţie, Zysko avea doar încercarea puterilor sale. Erau în doui peri. Dacă mânuia cu uşurinţă paloşul cu o mâna, pentru câtimea lui de arme îi trebuiau amândouă; şi n'ar fi putut suferi o călărie mai lungă. Aşa că, atunci când spuse oamenilor săi că vor porni la drum a doua zi, Klawa făcu câteva obiecţiuni. Dar Zysko îi răspunse la toate: că se va înveli în blăni, că se va lungi pe paie subt coviltirul unei sănii, — şi cehul se învoi... În ziua fixată, când cavalerul se pregătia să se urce în sanie îl zări pe Sanderus, care şi el se pregătia de plecare.

― Ei! tu te ţii de mine ca un scaiete de lâna oiei? Au nu trebuia să te duci în Prusia?

― Da, stăpâne; dar pe zăpezile astea, singur-singurel, aş fi pradă lupilor. Prefer să însoţesc pe luminăţia-voastră; de altfel am prins dragoste de voi. Adaug, că aş putea la o ocazie să'i fac oarecari servicii...

― Bizuiţi-vă pe lucrul acesta, stăpâne; zelul lui îl va face să mănânce şi să bea şi pentru voi, şi pentru dânsul, îl zeflemisi scutierul ceh.

― Ia aminte, răspunse Sanderus, să nu-ţi îngheţe vorbele astea în chip de barbă pe bărbia dumitale, pentru a nu se topi decât la focul iadului.

Astfel se cârâiau ei, deşi după toate semnele era între dânşii un fel de prietenie. Pe dealtă parte, clericul cu verva şi îndrăzneala lui nu-l lăsa pe Zysko să cadă pradă gândurilor. Căpătă deci învoirea de a se alătura în convoiul acestuia.

— La Prasnysz un scurt popas... atât cât ne va trebui să ne încălzim... şi la drum!

― Çiechanow? întrebă scutasul. ― Spre Çiechanow, mai întâi, fără îndoială... Acolo vom slăvi pe

Dumnezeescul nou-născut şi vom depune omagii la picioarele suveranilor noştri, apoi...

― Şi apoi!...― Ah! Iată... eşti prea curios... Şi apoi poate că vom merge până la Bogdania.

Klawa aruncă stăpânului său o privire uimită, dar voioasă şi recunoscătoare. Îi veni în minte că scumpul lui stăpân renunţă la fiica lui Jurand. Era cu atât mai admisibil, cu cât o văzuse plecând şi oamenii lui Spychow spuneau făţiş că tatăl ei o destina unui altuia. Agnes ar deveni iar favorita. Ea şi Zysko, ce frumoasă pereche!...

― Atunci, luminăţia-voastră, se va aşeza acasă?— Te gândeşti la una ca asta? Şi acei cavaleri pe cari i'ai provocat pentru

mine mai dăunăzi? Şi vechea mea afacere cu Lichtenstein?... Domnul de Lorches mi-a spus că marele-maestru s'a înţeles cu regele să se întâlnească la Thorn. Voiu încercă să fac parte din cortegiul Majestăţii-Sale.

― Totuşi, reîncepu Klawa, bătrânul dumnevoastră unchiu, boierul Matei, ar fi tare mulţumit să vă aibă pe lângă dânsul... şi cunosc încă pe cineva la Gorelice, care ar dori-o nu mai puţin, ba chiar mai mult.

Zysko văzu numai decât pe Agnes, pe frageda, mlădioasa, şi foarte dorita Agnes.

― Nu, nu, îşi spuse el, dânsa nu m'ar primi cu plăcere, căci dacă m’aş aşeza iar la Bogdania, apoi ar fi cu nevastă-mea, cu Danusia mea! Agnes nu are decât să’şi aleagă un soţ: pe Lup de Broz sau pe Ktan de Rogow... Totuşi merită ceva mai bun...

Când sosiră la Prasnysz, se însera. Hangiul le propuse să'i găzduiască peste noapte. Lupii, spunea el, bătătoresc drumul. Zysko rămase surd la aceste poveţe de cuminţenie. De altmintrelea era la han un număr de nobili mazovieni ce se pregătiau să plece chiar în acea seară, nobili cari, ca şi el, se duceau la curte; şi o tovărăşie de neguţători, ce veniau din Prusia şi mergeau şi ei la Çiechanow, ca să petreacă Crăciunul în familie. Trupa era destul de înarmată şi destul de numeroasă ca să pună pe fugă toţi lupii din univers. Plecă. Dar încurând începu să sufle vântul a vijelie. Înaintau cu încetineală prin vârtejul de zăpadă. Neaua îl orbia: pealocuri se îngrămădise în colnice printre cari îşi deschideau cale încă îşi cu mai multă nevoie. Şi în întunecimea deplină acum, ar fi putut rătăci mult şi bine, fără să aibă habar de apropierea Çiechanow-ului; dar iată că însfârşit aveau un punct de îndreptare: focul aprins în vârful dealului, unde se clădia noul castel. Pentru a împrăştia ceata lor, care se orienta acum, uraganul se făcu şi mai năprasnic.

― Dar mare vijelie mai e şi asta! bombăni cehul. O fericire că aceste flăcări ne-au arătat adăpostul.

― Na!... nu se mai vede, observă Zysko.— Le-a înghiţit neaua.Alte voci se auziau spunând.— Vai de aceia ce'i va fi surprins vijelia prin bărăgan! Mâine nu vor mai auzi

clopotele de Crăciun...Şi Zysko neliniştit pe neaşteptate începu sa spună:— Dacă ar da Dumnezeu să nu fi pornit Jurand la drum cum a făgăduit

alteţelor-lor!...Deodată se desprinseră din umbră, drept în faţa lor nişte cavaleri.― Cine'i acolo ? strigă cehul.

― Oamenii Mărie-Sale ducelui de Mazovia. Ne trimite în ajutorul iluştrior săi oaspeţi.

―Mărire lui Iisus Chistos! ― În vecii vecilor! Întâlnit-aţi călători?― Nu, dar au putut apuca pe alte drumuri. ― Măria-Sa a trimis oamenii în toate direcţiile... Cotiţi la dreapta, aţi greşit

drumul.Ceata ocoli în tăcere; nu se mai auzi decât vijelia.Apoi Zysko reîncepu:― Multă lume la castel ?Călăreţul cel mai apropiat se plecă spre dânsul:― Ce spuneaţi, boierule?― Te întreb, e multă lume la castel ?― Destulă, că de obiceiu....― Pan de Spychow este ?― Nu încă, dar înălţimile lor îl aşteaptă. Un detaşament a plecat întru

întâmpinarea sa.― Cel puţin cu făclii?― Cu făclii pe o astfel de vreme ?Tăcură, vântul le îngheţa cuvântul pe buze.— Adevărata nuntă a dracilor! spuse cehulZysko îi impuse tăcere. Nu trebuia să evoace duhul cel rău. Dacă bătea

vântul, din vrerea dumnezeescului-Mântuitor era pentru că voia să hărăzească mai multă voioşie pentru o zi luminoasă de Crăciun.

― Asta nu împiedică, spuse Klawa, ca — abia sosit ― să ne fi putut învârti până mâine în jurul oraşului.

― De vină este felinarul stins!... Pătrunseră în Çiechanow. Neguţătorii se imprăştiară căutând locuinţi şi nobilii

se grăbiră spre vechiul castel. Puntea era lăsată. Nu erau inamici de temut; vremea năvalelor letone se

sfârşise, cavalerii Cruciaţi în prevederea unui răsboiu apropiat împotriva regelui Poloniei, puneau totul în lucru, pentru a intra în binele graţii ale ducelui de Mazovia. Cineva din escortă dete un semnal de corn şi puternica poarta se deschise scârţâind. Bătrânul Mrokota înainta salutându'i în numele Alteţelor-Lor şi nobilii fură conduşi în camerile ce le fuseseră păstrate; se cuvenia să se gătească frumos, înainte de a se aşeza la masă ducală.

Schimbându'şi vestmintele, Zysko îl întrebă pe Mrokota despre Jurand.― Aşa dar, crezi că va sosi dintr'o clipă într'altă?― Fără îndoială.Deşi Zysko se temea de această primă întâlnire, voioşia ce-o simţia, îi risipia

aceste temeri. „În ciuda a tot ce va fi, Danusia este nevasta mea..." Şi'şi spu-nea că ea mărturisise poate totul lui Jurand, îi îmlădiase mânia, îi învinsese împotrivirea, obţinuse dela el s'o înapoieze soţului. Apoi îl întrebă noutăţi despre duce şi ducesă. Erau în deplină sănătate. Totuşi ducesa regretă pururi pe frumoasa mică cântăreaţă de odinioară. Acum o înlocuia domnişoara Hedwiga; dar nu mai era acelaş lucru...

― Care Hedwiga? întrebă Zysko surprins.― Hedwiga de Wielgolas, nepoata boerului Wielgolas... Tare drăguţă şi

îndemănatecă totuşi, într'atât că domnul de Lorches s'a potcovit.― Ei ce ! cavalerul de Lorches este la castel ? Fireşte că'l voiu vedea cu

plăcere.— Şi el are o adevărată prietenie pentru dumneata. Dar, zor pane, înăltimile-

lor se vor aşeza la masă

Se duse în sala cea mare de ospeţe. Nouii veniţi prezintară omagiile lor ducelui şi ducesei, şi părintele Wysionek ridică braţul ca să binecuvînteze masa subt care, în amintirea smeritului staul din Behleem fuseseră împrăştiate mănunchiuri de fân, cănd uşa se deschisede năprasnă şi un om alb tot de zăpadă se ivi, strigând cu o voce gâfâitoare: Măria-Ta, zăpada a îngropat o trupă de călători pe drumul Radzianow-ului... Pentru a’i scoate ar mai trebui ajutoare.

— Repede, repede, spuse ducele castelanului de Sohaczew, o escadră cu lopeţi şi cazmale.

El întrebă pe aducătorul vestei nenorocite:― Câţi oameni îngropaţi?― Nu i-am putut număra, măria-ta... Vijelia... Dar sunt numeroşi... Sunt cai şi

trăsuri... Cortegiul unui boer mare...― Îi ştii numele?― Oamenii spun că s’ar prea putea să fie ilustrul şi strălucitul Jurand de

Spychow.

CAPITOLUL XAJUN DE CRĂCIUN

Zysko alergă la grajduri şi puse seaua pe cai. Scutierul ceh care’l urmase (căci nobil, era şi el admis la masa ducală) avu înţelepciunea să’l facă să îmbrace o blană. Dintr’o săritură fu în şea pe urma lui Zysko, şi apucând din treacăt câteva torţe din mâinile portarului, le împărţi oamenilor săi. Trupa mărită cu oamenii lui Janus, porni în goana mare. Fără vestitorul care’i înştiinţase despre această nenorocire, s’ar fi rătăcit îndată ce trecură porţile: dar îi călăuzea omul acesta cu atât mai bine, cu cât îi însoţia un câne, cu care făcuse drumul de două ori. Pe Niedbor se îndreptară spre Radzianow. Revărsându'şi furia vijelia se domolise: fulgi rari sburau însă, şi stele tremurau în noaptea tăcută şi de ghiaţă. Încurând călăuzul luă la stânga. Zysko îl ajunse.

― Pentru ce părăseşti drumul ?― Acolo i-a abătut vârtejul.Luna ieşia dintre nouri şi pe albeaţa strălucitoare acum a întinsului câmp de

zăpadă, călăuzul arăta cu degetul pata întunecoasă a unei păduri de arin.― Se abătuseră deci din cale?― Cum fac toţi călătorii prinşi într’o vijelie de zăpadă. Crezi că mergi drept

înainte şi te învârteşti, te învârteşti până ce cazi istovit.― Cum i-ai descoperit ?― Mulţumită cânelui meu l― Şi nu e nici o colibă prin vecinătate ?― Ba da, dar pe ţărmul celălalt... Wkra curge la doui paşi de aci.― În goana-mare dar! exclamă Zysko,Era mai lesne de dat porunca, decât de împlinit. Deşi era ger puternic, zăpada

de curând vânturată de vijelie, era încă fărămicioasă şi caii se scufundau în ea până la burtă. Trupa trebui să umble la pas. Nişte lătrături îi făcură atenţi. În faţa lor, în jurul unui trunchiu de salcie, se înălţa zăpada.

— Grosul caravanei este mult mai departe, spuse călăuzul; dar şi aci avem cu ce ne îndeletnici. Hai, voinicilor, luminaţi-ne aci!

Oamenii descălicară, căutară, şi cu forţele lor scurte păreau că mătură zăpada. Unul din ei strigă:

― Luaţi seama, uite un om! dar nu i se vede decât capul. Un altul spuse: E şi un cal!

― La lucru! comanda Zysko. Curăţaţi!... Lopeţile şi cazmalele, apoi mânile se căzniră şi iată că încetul cu încetul se

ivia, stând răzămată de un trunchiu, o formă omenească cu bărbia încrustată parcă în piept, cu capul într'o glugă, cu o mână înţepenită pe hăţurile calului căzut alăturea: călăreţ şi cal, înăbuşit de frig căzuseră subt acea salcie, şi zăpada îi învăluise ca un giulgiu.

― Luminaţi. spuse Zysko.Unul dintre servitori apropie făclia lui de faţa omului şi cum nu izbutiau a'i zări

trăsăturile, cineva înhăţând capul, îl ridică în sus. Un strigăt de groază isbucni din toate piepturile... Boerul din Spychow!...

În grabă Zysko porunci să'i duca dincolo de râul îngheţat, de cealaltă parte,, într'una din cocioabele de pe celălalt ţărm. El cu trupa, se puse cu tot dinadinsul să sfârşească opera de salvare. Îi mai despărţiau doar câţiva stânjeni de arinişte. În întunerecul nopţii se auziau glasurile spunând: „sosiţi!": erau oamenii trimişi zornic de ducele, şi cari rămaşi la locul nenorociră, aşteptau întăriri. Zysko îi întâlni: Repede! Curăţaţi! strigă el.

Lucrară timp îndelungat; se scoaseră multe trupuri ― unele împietrite în diferite atitudini furioase şi altele ce păreau că dorm falnic. De fiecare dată, Zysko îşi apropia neliniştit făclia sa, şi totdeauna ilumina vre-un chip aspru şi respingător al căruia păr ciufulit pârâia, dacă vântul prea apleca flacăra. Dar unde era Danusia?

Fioroasa sarcină sfârşită, oamenii ducelui înhămară dobitoacele lor la sănii, unde îngrămădiseră victimile, şi se îndreptară spre Niedbor. Acolo, la căldura sobelor şi a chilotelor de puf, poate că unii din ei se vor din reînsufleţi. În acest timp Zysko, scutierul său şi cu doui servitori rămaseră pe loc. Sania Danusiei se putuse izola de grosul trupei... Dar zadarnice fură cercetările.

― Părerea mea este, se încumetă să spună cehul ― că degeaba căutăm. Domnişoara Spychow nu era în cortegiu. Să ne înapoiem pe drumul mare.

― Nici acolo nu veţi găsi-o. Am cercetat bine toate trăsurile. N'am găsit nici urmă de bagaj femeesc Domnişoara trebuie să fi rămas la Spychow.

― Să te audă Dumnezeu! spuse el cu un oftat... Totuşi s'o mai căutăm.Cercetară cu deamănuntul împrejurimile drumului. Apoi cehul observă că acel

câne care isbutise a'i călăuzi lângă Jurand, ar fi avut mirosul tot aşa de fin pentru a descoperi şi pe fată. Zysko răsuflă. Da, trebuie să fi rămas la Spychow; începea să capete siguranţa şi'şi lămuria motivele. Mărturisise tatălui ei unirea lor, şi acesta pornise singur la drum, pentru a se plânge ducelui. La gândul acesta, nu'şi putu stăpâni un fel de bucurie... Cu Jurand dispărea ultima piedică a feririrei lor... Ceeace nu voia Jurand, o voia blândul Domn Iisus-Cristos, şi voinţa divină îmlădie totdeauna încăpăţinarea omenească. Dar deodată îl cuprinse ruşinea de această bucurie egoistă şi crudă, şi adresându-se scutelnicului ca spre a'l lua martor al remuşcarilor lui, spuse :

— Îl regret pe Jurand, şi o declar sus şi tare!... Şi acum ne înapoiem, dar trecând pe Niedbor, pe unde a fost dus boierul Jurand.

Peste un sfert de oră bătrânul Jelich îi primea la poarta castelului său.― Jurand trăieşte, le spuse el, oamenii dumitale l’a dus la Çiechanow. L'au

frecat cu zăpadă, până la sânge, l’a întremat cu vin cald, l'a vârât într'o baie de aburi — după care s'a hotărât, să răsufle.

― Trăieşte! trăieşte! exclamă Zysko. ― Dacă va trăi vreme îndelungată, asta'i altă chestie. ― Nu ţi-a vorbit de fie-sa? ― Abia sufla, şi ai fi vrut să vorbească?— Nu el, ci oamenii săi.― Oamenii săi? ei sunt pe cale de a se încălzi la vatra bunului Dumnezeu.― Nici unul n'a scăpat?

― Nici unul. Dar intră în casă, în loc să vorbeşti în frig. Vezi'i pe toţi. I-am întins cu îngrijire pe lespezi; cu picioarele spre vatră.

Când ajunseră la vechiul castel, părintele Wysionek tocmai îşi sfârşise slujba. De departe se auzia mugind şi nechezând ceva cum fac măgarii: erau credincioşii, ieşind din biserică, imitau pe boul şi măgarul din staulul unde se născuse copilul lui Dumnezeu.

Câteva clipe după aceia, Zysko intră în odaia lui Jurand. Bătrânul sta culcat pe spate, cu faţa palidă, părul lipit la tâmple, ochii închişi, şi gura căscată. Părintele Wysionek îi turnase pe gât o pintă de bere caldă înăduşia: semn bun. Fără îndoială va sta amorţit până în zori.

― Vom aştepta zorii zilei, declară ducesa. Ea şi Zysko se aşezară la căpătâiul bolnavului. Timp îndelungat îşi învârti ea

între degete mătaniile, şoptise rugăciuni, apoi adormi. Tânărul cavaler, după o seară atât de anevoioasă pentru un convalescent, opusese o foarte slabă împotrivire somnului. Clopotul capelei îi trezi în ziua albă, şi vuietul clopotelor ce vestiau lumei fericita zi, smulse pe Jurand din toropeala lui. Îşi dechise pleoapele şi se ridică în pat.

― Mărire ţie Christoase! spuse ducesa. Te simţi mai bine dragul meu?El aţintia asupră’i privirile sale, fără s’o recunoască, nici să priceapă ceva...― Veniţi! veniţi! Zăpada! zăpada! strigă el.― Pentru Dumnezeu, linişteşte-te prietene, spuse ducesa. Iată-te la adăpost,

la ducele, în castelul Çiechanow.Jurand îşi încruntă sprâncenele sub sforţarea gândirei.― La Çiechanow? şopti el. Fiică-mea mă aşteaptă... ducele.. ducesa...

Danusia... iată-mă’s!..., Danusia... eu...Apoi cu pleoapele închise, capul îi recăzu nemişcat pe pernă. Ducesa şi Zysko

îl crezură mort... dar o răsuflare egală şi adâncă îi ridica pieptul lui voinic. Dormia.― St! spuse părintele Wysionek, l’a cuprins somnul pentru tot restul zilei. — Da... Dar ce spunea el? întrebă ducesa― A spus că fiică-sa îl aşteaptă aici, la Çiechanow, răspunse Zysko îngrozit.― Simplă halucinaţie, bâiguia — lămuri preotul.

CAPITOLUL XIRĂPITĂ

Jurand se trezi adouazi pela amiezi, dându'şi pe deplin seama de toate. Întorcându-se către prinţesa zise cu o voce mirată.

― Astfel iată-mă's la Çiechanow?― Unde ai petrecut ziua de Crăciun dormind straşnic de bine.― M’a prins vijelia în cale... Cine m'a scăpat ? ― Cavalerul ce'l vezi aci de fată: Zysko de Bogdania... Îţi aminteşti a'l fi văzut

la Cracovia? Privirea lui Jurand se aţinti câteva clipe asupră-i.― Îmi amintesc. Dar de ce nu'i Danusia lângă mine?― Nu era cu dumneata în timpul vijeliei, nu'i aşa? întrebă ducesa fără veste

neliniştită.— Fireşte, de oare ce am venit s'o găsesc aci. Zysko şi prinţesa schimbară o privire... Învederat, frigurile îl făceau să aiureze

încă.— Pentru Dumnezeu!... cântăreşte'ţi vorbele... Aşadar fiica dumitale nu era cu

dumneata?...― Fiică-mea cu mine?

— Toată ceata dumitale a pierit. Cu atât mai bine că Danusia nu te-a însoţit... De ce ai lăsat-o la Spychow?

— Pentru ce am lăsat'o la Spychow? repeta Jurand aiurit. Ce spune, înălţimea-voastră? Fata mea e aci şi nu la mine...

― Ce! n'ai trimis nişte oameni s'o ia dela reşedinţa noastră de vânătoare... oameni de ai dumitale... întăriţi cu o scrisoare din parte'ţi...?

― În numele Tatălui şi al Fiului! N'am trimis!Ducesa îngălbeni...― Jurand, eşti sigur că eşti în toate minţile?― Unde'i copila mea? strigă boerul din Spychow cu o voce înăbuşită.Dar părintele Wysionek îi prezintă o scrisoare:― Nu'i scrisul capelanului dumneavoastră?― Nu.― Şi pecetea?— Este a mea... Ce spune scrisoarea?Călugărul o ceti...― Această scrisoare este un fals! exclamă Jurand. Vai mie! Mi s'a răpit

copilul...― Cine s'o fi răpit?...― Cavalerii teutoni!...Ducesa şi Zysko fugiră afară din odaie, ca pentru a pune pe duce în curent cu

întâmplările, el ca să dea poruncă să se pună şeaua pe cai. Nu se îndoi că şi Jurand va pleca cu el. Când intra din nou în odaia bolnavului, găsi acolo — în afară de acesta care'şi şi îmbrăcase armura, — pe duce şi ducesă, părintele Wysionek, de Lorches şi Dlugolas: se ţinea sfat şi Dlugolas, om cu pricepere şi încercat spunea:

― Mai cu seamă să fim băgători de seamă, să nu le trezim bănuielile, să nu le deslănţuim ura. Mă ofer să dau în mâna marelui-rnaestru, chiar în mânile lui, orice scrisoare ce mi-ar da-o înălţimea-voastră s'o duc.

― Ne-am înţeles, te vei duce. Nu cred să fie intru nimic amestecat. El ni-o va înapoia pe Danusia.

― Cine ştie de n'au răpit'o din ordinul lui? spuse părintele Wgsionek.― Nu!... e un german, dar mai puţin viclean decât ceilalţi... şi apoi se teme de

un războia cu regele Poloniei, şi ştie că dacă mazovienii se dau de partea regelui, partida n'ar fi egală.

― Dar poate reîncepu boerul Dlugolas, cavalerii cred foarte de seamă lucru să aibă pe fată ca zălog, fie ca să mobilizeze pe tată prin ameninţări condiţionate, fie pentru a o schimba cu vreun prizonier ilustru... Ce prinşi de ai teutonilor ai la Spychow?

― Îl am pe Bergow, răspunse Jurand.― E o personalitate de seamă?De Lorches interveni:― Bergow este o rudă de aproape a Contelui de Gueldre, binefăcătorul şi

ocrotitorul Ordinului.― Dai-iei; nu dai-nu iei, spuse ducele. Ei ne vor înapoia pe Danusia.― Încă ar mai trebui ştiut unde se află ea. obiectă boerul Dlugolas... Să

admitem că marele-maestru ne spune: „Pe cine îl învinuiţi voi?" ce'i vom răspunde?

Stăpânită până atunci, mânia ducelui isbucni.— Ei au cutezat s'o răpească dela mine, din casa mea! Este o insultă

personală, o voiu răzbuna. Marele-maestru va trebui să'şi pedepsească comandorii, să'mi înapoieze fata, să'mi trimită o ambasadă ca să'mi ceară iertarea... Dacă nu... Isbi cu pumnul în masă... Dacă nu, vai de el! Fratele meu din Ploçk, va fi cu mine şi Witold de Litvania şi regele Jagelon. Răbdarea mi-a ieşt prin ochi şi nări.

Toţi tăcură. Însfârşit părintele Wysionek rupse tăcerea:

― Cum s'ar pleca ei în fata voinţei marelui-maestru ori a sinodului, ei care se răsvrătesc împotriva poruncilor lui Dumnezeu? Fiecare din ei se crede un suveran în castelul lor. Marele-maestru le va porunci să ne înapoieze copila, şi vor răspunde: „S'o înapoiem? Dar n’am răpit'o noi!". Marele-maestru îi va pune să jure şi ei vor jură.

― Ei bine, răspunse Dlugolas, să se întoarcă Jurand la Spychow. Dacă ei i-au răpit pe fiică-sa în speranţa de a obţine o răscumpărare, sau în schimbul lui Bergow, lui i se vor adresa.

― Acei cari au venit la casa de vânătoare a înălţimei sale, spuse părintele Wysionek, ei au răpit'o!...

― Marele-maestru îi va chiema la judecată îi va sili să se măsoare într'un loc închis cu Jurand.

― Mie, exclamă Zysko, vor trebui să'mi răspundă, căci de mult le-am trimis o .provocare tuturora.

Jurand stând pe un cufăr, sta nemişcat, cu coatele pe genunchi, cu obrajii în palmele mânilor sale uriaşe, îşi deschise din nou ochii şi întrebă:

― Acei cari asistau la vânătoare erau?...― Erau Damveld, bătrânul de Loewe şi doui fraţi ai Ordinului: Godefroy şi

Roger, înşiră preotul.Şi Jurand repeta cu o voce înăbuşită:― Damveld, Loewe, Godefroy şi Roger.Ducesa compătimitoare se apropiase din nou.― Suferi mult? întrebă ea.― Ca şi când mi s'ar fi redeschis toate rănile.Şi durerea lui îndelung stăpânită, isbucni cu o străşnicie de vijelie: îşi smulgea

părul, se isbia cu capul de pereţi, repeta ca într’un horcăit:― Iisuse! Iisuse! Iisuse!Dar Zysko îl apucă de umeri, îl sgudui din răsputeri şi striga:— La drum! La Spychow!

CAPITOLUL XIIFĂGĂDUINŢA SOLEMNĂ ZĂDĂRNICITĂ

Călăriau fără a'şi vorbi, zorindu'şi caii, în graba lor de a sosi la Spychow, unde sperau să găsească trimişii Ordinului. Spre seară Jurand începu să întrebe pe însoţitorul său despre acei cavaleri ce luaseră parte la vânătoare. Zysko îi spuse atunci în amănunţime plângerile ce le făcuseră ei îţi faţa prinţului, plecarea şi moartea domnului de Fourcy şi isprava lui Klawa. De odată observă că războinicul adormise în şea. Oboseala şi mâhnirea... Dar numai mâhnirea îi încovoia astfel capul, căci prinse a spune:

― Mai bine ar fi fost pentru mine să îngheţ subt zăpadă... Dumneata eşti acela care m'ai scos de acolo?

― Eu şi alţii.― Şi la acea vânătoare, tot dumneata ai fost acela care mi-a isbăvit copila?― Era şi firesc.― Şi ai să'mi ajuţi s'o regăsesc?― Chiar dacă ar trebui să rod cu dinţii încuietorile prusiene, le-aş roade,

pentru a'ţi înapoia fata.Spectacolul durerii şi mâniei lui Zysko începea să deschidă ochii lui Jurand:— Ştiu că la Cracovia te-a acoperit cu vălul ei şi astfel te-a scăpat de eşafod...

Dar o iubeşti?― Este nevasta mea...

Jurand se opri scurt. Se uită la Zysko cu nişte ochi tremurători de înmărmurire.

― Ai spus?...― ...că sunt soţul ei.Înăbuşit, bătrânul îşi acoperi faţa cu mănuşa de oţel. Nici un cuvânt nu ieşi

depe buzele lui. Dete pinteni calului, şi călări singuratec, foarte mult înaintea trupei.Zysko nu se putu stăpâni multă vreme, „Prefer să’i înfrunt mânia, îşi

spuse el, decât să'i îndur tăcerea”. Îl ajunse din urmă şi scările şeilor se ciocniră.— Află cum s'au petrecut lucrurile...Şi fără ca boerul din Spychow să dea vr'un semn că aude, Zysko vorbi, vorbi,

şi însfârşit încheie în aceşti termeni lămuririle lui gâfâitoare:― ...Scurt şi lămurit, părintele Wysionek ne uni... voinţa dumnezeiască...

legea divină.― Şi mânia lui Dumnezeu, întrerupse Jurand înăbuşit.― Mânia Dumnezeiască? Ba nu. Când aceşti blestemaţi au venit s'o ia pe

Danusia, încă nu eram căsătoriţi, şi de n'ar fi fost nevasta mea, tot ar fi răpit'o.Jurand nu băgă de seamă aceşti cuvinte. Şi Zysko, deşi simţi în el uşurarea ce-

o pricinuieşte mărturisirea unei taine prea grele, nu întârzie a'şi spune văzând pe bătrânuJ luptător îndărătnicindu-se şi mai ursuz în mutismul şi în pica sa, că vor fi de aci, înainte străini unul pentru altul, poate duşmani. Puţin trebui să nu'şi împingă duşmăneşte calul împotriva tăcutului uriaş. Dar iată ce se întâmplă la anumite popasuri, unde Jurand avea obiceiul să se scuture de praf, el, oamenii săi şi caii, ce aproape maşinal se opri'au acolo. Lăsând pe Klawa, Sanderus şi escorta să se întremeze, cei doui boeri intrară într'o odaie, unde erau singuri. De odată tatăl Danusiei întrebă:

— Aşadar pentru ea ai venit în Mazovia?― Bănuieşti că vreau s'o tăgăduiesc? răspunse Zysko. Şi privirea i se aţinti provocatoare asupra bătrânului... Dar faţa lui Jurand nu

exprima decât o nesfârşit de mare desnădejde....― Şi dumneata m'ai scăpat?... M'ai scos din zăpadă?Zysko se gândi că minţile nenorocitului se ţicniseră. Nu repeta oare Jurand

întrebări ce le mai făcuse odată?...— Stai, îi spuse el înduioşat!... Negreşit ai nevoie de odihnă, de linişte....Dar războinicul îşi puse încetişor mânile pe umerii tânărului şi, atrăgându'l la

sine, îl strânse timp îndelung la pieptul lui. Zysko desmeticit din uimirea sa, îi înapoie îmbrăţişarea şi rămaseră astfel îmbrăţişaţi.

— Nu te mai împotriveşti fericirei mele? întrebă Zysko cu ochii plini de lacrimi.— Mă împotriviam, pentru că Danusia era menită călugăriei. Da, îndată ce aş

fi răzbunat îndeajuns pe mama ei, trebuia s'o consacru lui Dumnezeu. Făcusem făgăduinţă solemnă.

— O făgăduiseşi Domnului? Domnul mi-a dat'o. Facă-se voia lui.— Facă-se voia lui! repetă Jurand. Dar încă ne mai trebuie şi mila şi îndurarea

sa!

CAPITOLUL XIIICONDIŢIILE

Când la ieşirea din păduri, Jurand, Zysko şi escorta lor ieşiră în câmpia mocirloasă ce domină castelul Spychow, zăriră în îndoita lumină a lunei şi zăpezei, doui cavaleri, şi lângă dânşii — într'o sanie — doui călători. Cine puteau fi, dacă nu trimişii teutonilor? Grăbiră mersul pentru a'i ajunge. Atunci cei doui cavaleri, întorcându-se în şei, întrebară:

― Wer da?― Germani, şopti Jurand la urechea tovarăşului său, apoi ridicând vocea, vorbi

tare: „eu am dreptul să vă întreb cine sunteţi, ci voi să’mi răspundeţi...” Cine sunteţi?

― Nişte călători.― Ce fel de călători?― Pelerini.― Şi de unde veniţi?― Dela Scytno.― Ei sunt, şopti Jurand,― Ei sunt, şopti Jurand,Erau pe dig, încurcând podul se lăsă în jos, poata grea se deschise şi intrară în

boltitură. Delegaţia nu se compunea decât din doui inşi: o femee şi un pelerin. Jurand îi introduse în încăperea rezervată primirilor. În picioare, luminat de para focului din cămin, el le păru uriaş şi aproape suprafiresc, se îngălbeniră, într’atât fu de poruncitoare întrebarea primejdiosului boer.

― Unde este fiica mea?― Am fost trimişi la dumneavoastră în împrejurări foarte grele, răspunse

tânăra femee după o clipă de tăcere. Avem sarcina să nu vorbim decât numai dumneavoastră şi fără martori.

― Aceştia îmi sunt prieteni, nu am taine pentru ei. ― Dar avem noi, nobile pane, răspunse ea. Dacă nu daţi dreptate legitimei

noastre cereri, ne vom vedea siliţi să plecăm imediat.Puţin obişnuit cu împotrivirea, Jurand simţi că'l cuprinde mânia. Dar era vorba

de soarta fiica-sei şi se stăpâni. De altfel Zysko îi veni în ajutor.― Fiindcă este aşa, spuse el, vă lăsăm singuri. El ieşi urmat de Pater Kaleb, preotul castelului. Abia trecură pragul şi Klawa se

apropie de el. ― Doamne, şopti el, este chiar femeea aceea... ― Care femee?― Slujnica Ordinului, aceea care a sălăşluit în casa din pădure. Am

recunoscut'o eu şi Sanderus... Este o spioană. Ea trebuie să ştie unde se află domnişoara.

― Vom şti-o şi noi. Dar pe pelerin îl cunoşti?― Nu, spuse Sanderus. Stăpâne, să n'ai încredere, nu cumpără nici o

indulgentă; e un fals pelerin. Dacă l’ar supune la interogatoriu, frumoase lucruri ne-ar cânta.

În sala de unde ieşiră Zysko şi Kaleb, blânduţa femee se apropiase de Jurand şi'i spuse cu voce înceată:

― Hoţii au răpit pe fiica dumneavoastră, boerule.― Hoţi cari poartă o cruce pe mantalele lor?― Vă înşelaţi... Dimpotrivă. Dumnezeu a îngăduit cavalerilor ş'o scape.... Ea e

acum subt ocrotirea lor.― Unde?— Subt ocrotirea cucernicului frate Schömberg, răspunse ea încrucişând

mânile pe piept.La acest nume piază-rea, numele călăului copiilor lui Witold, Jurand îngălbeni.

Prăbuşit pe o bancă, îşi ştergea sudoarea ce'i îmbrobona fruntea. Pelerinul care până atunci tremură de groază, îşi puse mâna în şold, milităreşte, şi privirea i se învălui în obrăznicie.

— Fratele Markwardt îl ajută pe fratele Schömberg, şi grija lor e neîncetată, urmă călugărita după o clipă.

― Ce trebuie să fac, pentru ca să mi-o înapoieze? ― Să vă umiliţi în faţa Ordinului, răspunse cu măreţie pretinsul pelerin.

Jurand se sculase. Se îndreptă spre bărbat, şi aplecat asupra lui, faţă în fată, cu o voce înăbuşită dar groaznică, răcni: „Să taci din gură",

Pelerinul tăcu sub privirea de ameninţare. Mândria i se resipise şi încremeni cu barba tremurătoare. Atunci tatăl Danusiei se întoarse spre servitoarea Ordinului.

― Ai vre-o scrisoare?― Nu, stăpâne. Cu viu graiu trebuie să ne îndeplinim sarcina.― Vorbeşte deci.― Fratele Schömberg şi fratele Markwardt veghind asupra fiicei

dumneavoastră, se cuvine să vă înfrânaţi mânia: ea nu va avea nici o stricăciune. Fraţii noştri vă vor înapoia binele pentru rău, dacă vă veţi supune legiuitei lor dorinţi.

― Ce cer ei?― Să eliberaţi pe domnul de Bergow.Jurand scăpă un oftat de uşurare.― Fie!...― Şi a celorlalţi prinşi deţinuţi la Spychow.― De acord: scutierul de Meineger, Bergow şi vre-o câţiva servitori...― Afară de asta fiecare din ei va primi o indemnizaţie.― Dumnezeu să mă ferească să mă târguiesc cu răscumpărarea copilului

meu!...― Nu este totul. Ştiţi cu ce ură urmăreşte naţiunea asta necucernică pe fraţii

noştri, şi cum ea prefăcu în crime actele cele mai meritorii. Dacă s'ar afla că fiica voastră a găsit adăpost la ei, răutatea publică i-ar învinui că ei au răpit’o. Or, ei trebuie să veghiezeasupra faimei lor. Prin urmare, veţi mărturisi că fiica voastră a fost răpită de hoţi, şi că aţi trebuit s’o răscumpăraţi dela ei.

― Afirm, repetă Jurand, că hoţii mi-au răpit fata şi că a trebuit s'o răscumpăr dela aceşti hoţi.

— Bine... şi aflaţi că dacă suflet de om va afla ceva de negocierile voastre cu Ordinul, dacă o singură plângere va fi dusă înaintea marelui-maestru sau a conclavei, vor isvorî din asta dureroase consecinţi pentru domnia-voastră!...

— Dar cum va fi păstrată taina de oarece trebuie să liberez pe Bergow şi suita lui, în schimbul copilei mele?

— Veţi spune că l'aţi înapoiat pe Bergow, spre a'şi procura suma trebuitoare răscumpărărei, pentru ca la rându-vă s'o plătiţi pe aceea a fetei voastre.

— Nu mă va crede nimeni... Se ştie că niciodată n'am primit bani...— Pentru că nu era vorba de mântuirea fetei domniei-voastre, spuse trimisa

cu o voce şuierătoare.Şi pelerinul socotind fără îndoială că putea face, ca de aci înainte să i se audă

glasul, sfârşi:— Asta'i voinţa categorică a fraţilor Schömberg şi Markwardt.Ferneea reîncepu:— Veţi povesti că, acest pelerin aci de faţă, v'a adus suma răscumpărărei şi

mâine vom lua pe nobilul domn de Bergow şi pe ceilalţi robiţi.— Ce! exclamă Jurand cu sprâncenile încruntate, vă închipuiţi dar că voiu da

drumul prinşilor mei, înainte te a'mi fi înapoiat copila?― Faceţi mai bine pane, veniţi cu noi la Scytno: acolo, fraţii vă vor înapoia

fata în schimbul lui Bergow.― Şi odată în gura lupului, cine’mi chezăşuieşte că mai ies de acolo?― Virtutea fraţilor noştri, dragostea lor de dreptate, cucernicia lor.

― Ne-am înţeles. Voiu merge la Scytno. Dar dumneata, soro, şi omul acesta veţi rămâne aci, ca să mă aşteptaţi... La înapoierea mea, veţi pleca cu Bergow şi ceilalţi.

― Dacă refuzaţi, stăpâne, să credeţi în cuvântul fraţilor noştri, spuse omul, pentru ce v’ar crede el? Cine ne chezăşuieşte că odată fiica voastră în mâinile dumneavoastră, veţi pune în libertate pe Bergow?

Jurand îngălbeni. Ai fi crezut că va gâtui pe obraznicul ce se indoia de cuvântul lui. Totuşi se stăpâni şi spuse cu o voce lămurită şi înceată:

― Oricine vei fi tu, nu’mi obosi răbdarea: coarda va sfârşi prin a se rupe.Astfel somat, pelerinul se întoarse spre soră:― Spune ce ţi s’a poruncit să spui.― Stăpâne, spuse ea, fireşte, dacă ne juraţi pe spada voastră şi pe credinţa

de cavaler, n’am putea înlătura jurământul vostru. Dar fraţii noştri nu ne-au trimis aci pentru asta... Ei vă cere să veniţi în persoană la Scytno, să le înapoiaţi în mânile lor pe Bergow şi suita lui.

Degetele lui Jurand se îndepărtau, ca nişte ghiare de pasăre de pradă. Cu braţele întinse spre vorbitoarea lui, el îi şopti aplecat spre dânsa:

― Nu ţi s’a spus de asemeni, că v’aş putea lega pe toţi la roată, pe Bergow, pe dumneata şi pe tovarăşul dumitale?

― Fiica dumitale este în puterea a lor noştri, subt speciala ocrotire a fraţilor Schömberg şi Markwadt, reîncepu ea apăsând asupra fiecărui cuvânt.

― Adică subt ocrotirea hoţilor, a otrăvitorilor, a călăilor, răcni Jurand.― Cari vor şti să ne răzbune, prin urmare, şi cari la a noastră plecare iau ţinut

această cuvântare: „Dacă boerul din Spychow nu primeşte toate condiţiile noastre, mai bine ar fi pentru el ca fiică-sa să fie moartă, cum au murit copiii prinţului Witold.

― Şi înţelege odată şi bine, adăugă pelerinul, că eşti la discreţia comandorilor Ordinului. Ei nu vor să te vatăme întru nimic, pentru că starostele din Scytno îşi ia pe cuvânt obligaţia, prin gura mea, să te lase să pleci sănătos şi liber; dar pretind ca o ispăşire a trecutei dumitale îndrăzneli, să vii să’ţi pleci fruntea înaintea lor. Ei se învoiesc a te ierta, dar mai întâi trebuie ca ţeapăna dumitale şiră a spinărei să se încovoaie.

― Iată, întări servitoarea, ce vor comandorii şi cu ei fraţii Markwardt şi Schömberg.

Fu o tăcere de moarte după aceea.În acea întinsă sală, sus, între grinzi, se părea că un ecou înăbuşit repeta

fioroasele nume: Markwardt, Schömberg... Pelerinul şi servitoarea se uitau la Jurand, care sta cu spatele la perete, cu faţa adâncită în umbra ce cădea dintr’o legătură de piei atărnată la fereastră. În acest biet creer se frământa o idee chinuitoare: dacă se împotrivia cererilor cavalerilor, ei vor jertfi pe copila lui; dar dacă se supunea, mântuirea Danusiei rămânea nesigură ― şi nu vedea nici o ieşire. Durerea, prin însuşi excesul ei, se topia într'o amorţire trupească şi morală. Sta nemişcat acolo...

În acest timp aşteptarea obosia răbdarea celor doui trimişi. Sora vorbi:— E târziu, spuse ea. Daţi-ne voie să ne retragem, stăpâne, avem nevoie de

odihnă.Şi ploconindu-se părăsiră sala. Jurand rămase în acelaş loc. Uşa se deschise.

Zysko şi preotul intrară.― Ei bine! întrebă tânărul, ce ţi-au spus ei? Ce cer ei? Jurand tresări. Nu

răspunse, clipia din ochi ca trezit dintr'un somn greu.― Stăpâne, eşti bolnav? întrebă părintele Kaleb― Nu.― Dar Danusia? întrebă iar Zysko cu nelinişte, unde este ea? Ce ţi-au spus în

această privinţă? Ce caută ei aci ?― Să'mi aducă o sumă pentru răscumpărare, bâlbâi Jurand... răscumpărarea

lui Bergow!... Ce spui dumneata? Ce ai?...― Nimic.Dar vocea lui avea un ce hodorogit în ea, aproape o voce copilărească.

Cei doui bărbaţi se priviră cu spaimă, îşi pierduse oare minţile, de le vorbia în ceasul acesta despre răscumpărare şi nu de Danusia?

― Pentru Dumnezeu sfântul! exclamă Zysko.., unde este ea?― N'au răpit’o ei... Nu!... răspunse Jurand, cu o voce stinsă, şi căzu ţeapăn pe

podea.

CAPITOLUL XIVTESTAMENTUL

A douazi Jurand îl chiemă pe părintele Kaleb şi'i dictă o scrisoare pentru ducele de Mazovia. Îi spune în ea că Danusia nu fusese răpită de cavalerii cruciaţi, că descoperise locul unde o ţineau ascunsă hoţii, şi că'i va fi înapoiată încurând. Dete aceleaşi lămuriri şi lui Zysko, rugându'l să nu încerce nimic din propria lui iniţiativă. Pela amiezi, după o ultimă şi scurtă conferinţă cu Jurand, trimişii Ordinului părăsiră castelul luând cu ei pe Bergow, doui scutemici şi câţiva servitori. Venind seara, Jurand se închise iar cu duhovnicul lui, îşi întocmi ultimile'i dorinţi, se spo-vedi, primi sfânta grijanie; după care îl chiemă pe Zysko, şi pe bătrânul Tolima, tovarăş de războiu şi majordon în timp de pace.

— Iată, zise el, arătându'i-l pe tânăr, ginerile meu, bărbatul fetei mele. Căsătoria lor s'a făcut la curtea ducală cu învoirea mea. Deci el va fi după moartea mea, stăpânul acestui castel şi a tot ce atârnă de dânsul: câmpuri de muncă sau păşune, păduri, bălti, oameni şi dobitoace.

Tolima înmărmurit îşi întorcea faţa pătrată, când spre Zysko când spre Jurand, apoi pururea tăcut, căci abia i se auzia sunetul vocei, se ploconi înaintea tânărului cavaler.

— De altfel, continuă Jurand, aceste voinţi le-am înscris pe acest pergament şi le-am pecetluit cu sigiliul meu. Tu vei mărturisi la trebuinţă autenticitatea acestui scris. Cere oamenilor mei să se supună de aci înainte boierului Zysko de Bogdania, ca şi cum s'ar supune mie. Îi vei deschide tezaurul meu, ceeace se află acolo — aur, argint, prăzi şi jafuri de tot felul, ale lui sunt. Şi păstrază’i credinţa în timp de pace şi în timp de de războiu, până la moarte. ai auzit?

Tolima adresă o adâncă salutare celor doui stăpâni ai lui şi ieşi-Atunci întorcându-se spre ginerele său:― Ceeace conţine tezaurul, spuse bătrânul luptător, ar fi de ajuns pentru

răscumpărarea a o sută de prinşi....Dar zysko îl întrebă:― Pentru ce să mă investeşti cu drepturi asupra Spychow-ului?― Ţi-am dat mai mult decăt Spychow-ul, de oarece eşti soţul copilei mele.― Şi moartea ne poate surprinde întotdeauna, rosti părintele Kaleb.― Fireşte, aprobă Jurand cu mâhnire. Mai ieri era să pier subt zăpadă, şi deşi

Dumnezeu m’a cruţat, nu mai simt în mine înflăcărarea de a trăi.― Pentru numele dulcelui nostru Mântuitor! exclamă Zysko, ce s’a întâmplat

de ieri încoace? Pentru ce’mi vorbeşti de moartea dumitale mai mult ca de Danusia?― Danusia se va înapoia. Dar când se va fi înapoiat, du-o la Bogdania. Lasă

Spychow-ul în grija lui Tolima. Acolo va fi mult mai în siguranţă...― Ei! pe sfânta cruce, doar nu eşti încă pe lumea cealaltă!...― Pe jumătate sunt. Mi se pare că o boală grozavă mă va doborî... Şi apoi, e

vorba de copilul meu, de unica mea fiică... Ştiu bine că o iubeşti, şi ea de asemeni, totuşi...

Se întrerupse, scoase sabia din teacă şi ţinând’o cu tăişul: — Jură pe această cruce, că nicicând Danusia nu va suferi din pricina ta şi că

o vei iubi. Întotdeauna.

Zysko căzu în genunchi şi cu mâna pe mănunchiul în chip de cruce, repetă:― Jur pe sfântul chin al Domnului nostru, că ea nu va suferi niciodată din vina

mea şi că voiu iubi-o întotdeauna.― Amin! spuse părintele Kaleb.Jurand puse arma în teacă, apoi deschise braţele:— Şi tu eşti copilul meu.Se despărţiră, căci ora era înaintată, şi nu dormiseră de vre-o câteva zile.

Totuşi Zysko se trezi în zori de ziuă. Se trezi foarte trudit, subt via impresie a ciudatelor cuvinte ale socrului său; atunci temându-se să nu i se fi întâmplat cumva vr'un rău, se sculă şi alergă în odaia lui Jurand.

Se isbi de Tolima, care tocmai ieşi de acolo.— Cum îi este stăpânului? a dormit bine? Întrebă Zysko.Tolima îl salută până la pământ, apoi punând mâna în chip de scoică la ureche

întrebă:― Ce porunceşte luminăţia-voastră?― Te întreb cum îi este stăpânului, repetă Zysko ridicând glasul.― Stăpânul a plecat...― Plecat!... unde?― Nu ştiu... şi-a îmbrăcat armura.

CAPITOLUL XVJERTFA

Zorii zilei începeau să înălbească întinsele câmpii, când Jurand în văzul castelului întărit din Scytno. Se opri şi timp îndelungat privirile lui rămaseră aţintite asupra sălbatecei clădiri ce se desprindea încetul cu încetul din neguri. Stăpânindu'şi cu o vitejească voinţă furia ce mugia în el, începu să se închine, şi se rugă ca creştin, care de aci înainte are drept speranţă numai milostivirea dumnezeiască.

Însfărşit dete pinteni calului. Un fel de seninătate îi alină sufletul. Oare se va mai înapoia la Spychow? teutonicii se vor răsbuna împotriva celui mai puternic duşman al lor, dar cel puţin nu vor cuteza să ţină pe Danusia. Liberată, ea va trăi fericită lângă Zysko, destul de voinic ca s'o apere. Şi bătrânul războinic ridică ochii spre cer:

— Dumnezeule! şopti el, dărueşte'i lui Zysko pe aceea ce ţi-o oferise Jurand!Acum drumul se lărgia, se însufleţia şi el. Căruţi încărcate cu lemne sau paie,

sănii în cari erau îngrămădite bucăţi îngheţate de peşti pescuiţi de prin lacurile învecinate, înaintau spre oraş. Ciobanii îşi mânau într'acolo turmele. Patru arcaşi duceau pe un ţăran în fata Dreptătei, cu mânile legate la spate şi picioarele în-greuiate de lanţuri ce frământau zăpada; soldaţii îl împingeau înaintea lor râzând de desnădejdea lui. La vederea lui Jurand, ei se opriră, privind încremeniţi pe acest cavaler şi murgul lui uriaş; dar pintenii de aur şi eşarfa de cavaler le insuflară un neaşteptat respect: repede îşi aplecară arbaletele în chip de salut militar. În oraş, prin străzile tixite, toată lumea se rânduia cu grabă în treacătul luptătorului. El străbătu piaţa mare o ocoli la dreapta, spre castel.

Deasupra esplanadei, stoluri de dori şi de cicci sburau croncănind, căci acolo se înălţa o spânzurătoare, de care atârnau patru ţărani mazovieni. Cum nici o boare de vânt nu mişca văzduhul, se părea că trebuie să fi contemplat foarte vertical şi cu capetele în jos, în pace şi deapururi, vârful picioarelor lor goale; dar de odată se mişcară în bătaia aripelor convulsive a paserilor ce se abăteau asupra lor ca să le mănânce ochii şi măruntaiele. Jurand trecu făcându'şi cruce. Ajuns în faţa punţei, se opri şi sună din corn.

Pe ziduri nimeni; nid o voce nu'i răspunse la poarta mare. A doua, a treia oară, suflă el din corn. Însfârşit o ferestruie se deschise scârţâind, printre zăbrele zări faţa bărboasă şi ciufă a unui lăncier.

― Wer da?― Jurand de Spychow.Ferestruia se închise iarăşi. Nici un sgomot, nici un svon nu venia din

împrejmuire. Timpul se scurgea şi Jurand aşteptă mereu... Obosit, duse din cornul la gură şi sună iar.

Tăcerea dura... Înţelesese.Mândria teutonilor ţinea să'l umilească astfel; acea mândrie neapărat

trebuitoare slabilor şi învinşilor; încercările lui începeau. Îl tratau ca pe un cerşetor. O undă de mânie îi trecu pe faţă: avu ideea să descalice să ia în braţe unul din blocurile de piatră ce zăceau prin împrejurimile şanţului şi să'l asvârle în poartă. Dar nu, se stăpâni.

— Au nu m'am lepădat de mine insu'mi pentru copilul meu? murmură el.Şi aşteptă.În acest timp pe creasta zidului, între bastioane, foia ceva. Căciuli blănite,

bonete, ba chiar şi coifuri, se iviau şi de desubtul acestor cuşme, ochi curioşi se blegiau spre dispreţuitul oaspete. Numărul lor mergea crescând. Jurand, mândrul Jurand, de strajă la picioarele zidurilor teutonice, era un spectacol ales. Nepedepsit putea oricare dintre soldăţeii ăştia să înfrunte ochii aceia groaznici odinioară. Crestătura castelului era acum căptuşită toată de măşti bărboase. Jurand se gândi că, ascunşi în pervazul unei ferestre, cavalerii, şi ei trebuia să se fi desfătat cu smerirea lui. Şi iată că mulţimea tăcută până atunci, începea să'l întrebe, îşi auzi numele biciuit de mitocănii şi râsete, şi în curând de huidueli.

Bizuindu-se pe tăcuta complicitate a stăpânilor, slugărimea începu să arunce cu bulgări de zăpadă în luptător.

— N'am făcut oare jertfa mea, pentru mântuirea copilului meu? repetă nenorocitul.

Şi aşteptă.La amiezi un clopot chiemă pe bădărani la masă... Dar acei ce rămâneau de

strajă pe ziduri, potolindu'şi foamea, îi aruncau în cap oasele ce le roseseră. Apoi îşi adresau provocări mutuale: care dintre ei ar face o ieşire şi s'ar duce din tranşee, să lovească pe boerul polonez peste ceafă sau cu pumnul în fată? Alţi înapoiaţi dela cină la postul lor de observaţie, îl strigară că dacă i se pare timpul prea lung, să se spânzure, căci găsi lângă furcile spânzurătorii un juvăt liber şi o funie gata. Orele treceau cu aceste jocuri. Scurta zi de iarnă era pe sfârşite, podul sta ridicat, poarta închisă. Pe crenele nu mai erau decât străjile de serviciu. Fioroasele păseri sburau dela spânzurătoare în direcţia pădurei. Firmamentul se întunecă.

— Nu vor să'mi deschidă, înainte de a se înopta, se gândi Jurand.O clipă avu de gând să se înapoieze în oraş. Stoic, el renunţă la asta. Totuşi

foamea îi sfredelia măruntaiele, şi prin chiurasă răsbia răceala de ghiaţă a vremei până subt blană. Ce-are a face! va aştepta acolo, chiar de ar fi trebuit să cadă mort. Deodată zăpada scârtâi subt nişte paşi greoi. Ieşiţi prin vre-o uşă tainică, vre-o zece alebardieri înaintau spre dânsul. El merse înaintea lor, gata de împotrivire.

Dar şeful lor îi opri, şi cu stânga întinsă; cu două degete ridicate, spuse cu o voce respectuoasă:

― Voiţi să auziţi ceeace am fost însărcinat să vă comunic?― Vă ascult.— Cucernicul şi puternicul comandor Damveld vă înştiinţează că această

poartă nu se va deschide înainte-vă atât cât nu veţi fi descălecat.Jurand stete câteva clipe nemişcat; apoi scobori de pe cal, pe care unul dintre

soldaţi îl luă numai decât de hăţuri.

— Trebuie să ne predaţi şi armele.Boerul din Spychow şovăi. Dar dacă'l vor ataca desarmat?....Şi când va fi şi asta?... îşi spunea el. N'am venit aci hotărît să'mi dau sângele,

picătură cu picătură, pentru copilul meu?El le aruncă la picioare mulţimea lui de arme, spada cu două tăiuşuri, spada

lui cea scurtă cu un tăiuş (un fel da satir) car fură de asemenia luate. Atunci ofiţerul, dela distantă şi stăpânindu'şi obrăznicia ce răsuna în vocea lui, adăugă:

— Pentru fără de legile de cari v'aţi făcut vinovat faţă de Ordinul Cruciaţilor, comandorul vă porunceşte să îmbrăcaţi acest sac, pe care uite'l; să vă puneţi această funie la gât, să vă atârnaţi teaca săbiei de ea şi să aşteptaţi la poartă în toată smerenia, să binevoiască luminaţia-sa a da porunca să fie deschisă.

O clipă după aceea trupa dispăruse. Jurand era singur în tăcere şi în noapte. Înaintea lui, pe zăpada albă, se vădiau negre sacul cu funia pocăiţilor. Rămase mult timp nemişcat. Un ce se desprindea din sufletul lui, ceva se sdrobia, se sbătea de apoi, muria. O clipă încă şi n'ar mai fi Jurand de Spychow, ci un nefericit cerşător, un rob fără nume şi onoare.

Însfârşit se aproprie de ruşinoasele unelte ale chinului său şi să pregăti să spună; „Şi tu ai fost înjosit aşa! Dar şi tu, mieluşel al lui Dumnezeu, ai fost batjocorit în viata ta pământească. Ei bine! În numele Tatălui şi al Fiului!...

Se încovoie, îmbrăcă sacul în care se făcuseră deschizături pentru cap şi braţe; apoi îşi petrecu funia de gât, îşi atârnă de ea teaca săbiei, de prisos acum, şi se târî până la pod. Tablierul era tot ridicat.

Dar ce'i păsa lui de aci înainte, că se va deschide mai curând ori mai târziu? Castelul se adânci în întunecime. Trecu un timp de vreme. Cornul lunei se ivi albind uriaşa masă arhitecturală. Jurand ar fi putut să'şi numere bătăile de inimă, într'atât era tăcerea de adâncă, dar el însu'şi numai era decât o stană de piatră. I se luase sufletul. O singură gândire se îndărătnicia subt tivda lui: Jurand de Spychow, cavalerul atât de temut, numai fiinţa. Dar cine era el atunci? N'o mai ştia nici el. Uneori i se părea că, venind spre spânzurătoare cu paşi tainici, moartea se strecura spre dânsul.

Deodată el tresări, deveni atent.— O, Christoase milostivei asta ce mai este?Colo sus, dela o fereastră e turnului, de deasupra portalului, se auziau abia

inteligibile sunetele înăbuşite ale unei alăute. Jurand n'ar fi crezut nicicând că Danusia se afla în Scytno: şi-o închipuia în cine ştie ce fortăreaţă, mai îndepărtată. Totuşi această melodie îi sgudui inima. O mai auzise, şi numai copila lui avea acest fel de dulce tânguire din alăută. Căzu în genunchi şi cu mânile împreunate, ca pentru rugăciune, tremurând de emoţiune, asculta.

Vocea, o voce duioasă de copil, atât de dulce, aşa de tristă, cânta:De ce n'am eu repezi aripioareDe rândunică ori de porumbiţă?În Silezia dragostea mă chiamă

Acolo iubitul să'mi întâlnesc.Jurand voi s'o strige, să rostească numele iubit; dar cuvintele i se înăbuşiau în

gât. Un val de durere, de iubire, de păreri de rău se urca, se revărsa din pieptul său, se prăbuşi cu faţa în zăpadă şi buzele lui şoptiau o supremă rugăciune.

— O! Iisuse.... Aud vocea copilului meu... o aud încă... ea este... o! Iisuse!...Şi plânsetele sguduiră pieptul uriaşului. Acolo sus, vocea duioasă continua să

cânte în sfânta tăcere a nopţei.

Dimineaţa un lăncier împinse cu piciorul pe luptătorul lungit în zăpadă. ― În picioare, câne! Poarta este deschisă. Luminăţia-sa comandorul, te

somează să te arăţi. Jurand se sculă.

El nu apucă pe lăncier de gât, nu’i sdrobi coastele cu pumnii săi de uriaş. Faţa lui rămânea liniştită, paşnică, aproape smerită. Fără o vorbă urmă pe ţopârlan, şi trecu poarta blestemată.

În urma lui, podişca podului se ridică din nou.

HENRYK SIENKIEWICZCAVALERII CRUCEI

R O M A NVolumul 2

CARTEA TREIAGOLIATHUL POLON

CAPITOLUL IUNUL ÎMPOTRIVA TUTURORA

Ajuns în curtea castelului, Jurand pe care lăncierul îl părăsise, şovăi. Unde se va duce? Soldaţii erau aşezaţi pe povârnituri, dar atitudinea lor spunea prea mult că întrebaţi, nu i-ar răspunde decât prin insulte şi răutăţi. Unii rânjiau şi’l arătau cu degetul; alţii — ca şi'n ajun — îl luau drept ţintă a insultătoarelor lor gloanţe.

În fată se ridică un portal, cioplit în piatră, ce domina icoana celui restignit. Hotărî să se îndrepte într'acolo. Dacă comandorul, se gândia el, şi fraţii din sfatul Ordinului locuiau în alte părţi ale clădirei, cel puţin va găsi pe cineva, care să'i arate calea.

Într'adevăr uşa se deschise la apropierea sa, şi pe prag se ivi un tânăr, care după înfăţişare şi ţinută se cunoştea a fi faţă bisericească, deşi avea haina obiş-nuită.

― Voi sunteţi, seniore, acela care vă numiţi Jurand de Spychow?― Eu.― Prea cucernicul frate comandor mi-a poruncit să, vă conduc înaintea lui.

Veniţi.Jurand se supuse.Apucară printr'un coridor lung ce ducea la o scară. La cea dintâi treaptă

clericul se întoarse:— Nu aveţi asupra-vă nici o armă? Am sarcina să mă asigur de asta.— Ieri m'arn despuiat de toate armele mele.Clericul îşi scăzu vocea:― Cercaţi, seniore, să înlăturaţi orice isbucnire. Sunteţi la voia lor.― Dar şi în voia dumnezeirei, răspunse Jurand.Şi aruncând o privire mai atentă asupra însoţitorului său, văzu pe această faţă

tinerească o expresie de simpatie.― Îmi pari un om cinstit, spuse el. Vrei să'mi răspunzi cu sinceritate?― Atunci vorbiţi repede, seniore. ― Îmi vor înapoia pe fiică-mea?Tânărul ridică sprincenile mirat.

― Fiica voastră se află aci?― Ea în fiinţă!...— Închisă în turnul care ajunge până la poarta mare?— Da. Spune, mi-o vor înapoia?Drept orice răspuns, călăuzul făcu un gest nelămurit cu braţele.— E drept că este subt paza fraţilor Schömberg şi Markwardt?― Nu. Tocmai acum ei nu sunt în castel... Însfârşit luaţi-v'o înapoi, înainte de a

se fi vindecat Damveld.Jurand se înfiora, dar nu mai putea să întrebe pe cleric; odată urcate treptele,

se opriseră în faţa unei uşi mari. Tânărul o deschise şi se retrase. Aci aştepta starostele din Scytno pe pocăit.

Jurand trecu pragul.Se afla într'o sală mare. Sărăcăcioasa lumină a acestei dimineţi de iarnă

pătrundea aci cu sgârcenie, iar buştenii din cămin erau sgârciţi în flăcări. Îi trebui câteva clipe spre a se obişnui cu aceste jumătăţi de întunecimi Atunci, în fundul încăperei zări stând la o masă, patru călugări şi la spatele lor, în picioare, nişte oameni înarmaţi, şi un măscăriciu care silea un urs să joace.

Mulţi ani se scurseseră din ziua când Jurand avusese prilejul să’l întâlnească pe Damveld la curtea mazoviană, trimis ca ambasador al Ordinului. Totuşi, îl re-cunoscu numai decât după burta lui mare şi umflătura gălbigioasă a feţei. Pe o catedră naltă ocupa locul de onoare, având în dreapta lui pe bătrânul Siegfried de Loewe, un duşman neîmpăcat al Poloniei îndeobşte şi al lui Jurand în deosebi, şi în stânga pe fraţii Godefroy şi Roger. Mâna lui înfăşurată încă în ferecătura de lopăţele, se odihnia pe un răzămător.

Totul fusese orânduit pentru a face ceremonia sgomotoasă şi publică. Prin uşile laterale intra cine voia, şi încurând sala fu jumătate plină. Toţi priviau pe luptătorul polon cu o curiozitate ce se sfârşia cu batjocoritoare observaţii. El totuşi îşi recăpăta încrederea. Dacă Damveld, se gândia el, cugeta să siluiască cuvântul jurat, n'ar fi aci atâţia marturi!...

Însfârşit, cu un gest comandorul impuse tăcere celor ce ţipau fără nici un rost; apoi făcu un semn unuia dintre lăncieri, şi se văzu atunci cum ţopârlanul acesta se apropie de nobil, înşfăcând funia ce'i atârna de gât, şi'l trase spre masa unde era sfatul.

— Vedeţi, fraţilor, rosti Damveld, cum pedepseşte dreapta putere a Ordinului fără-de-legile!...

Şi întorcându-se spre luptător:― Aidoma unui câne turbat, ai vrut să muşti Ordinul. Dar iată că prin

hotărârile Providenţei, apari înaintea noastră fiară domesticită, cu funia de gât — şi de aci înainte fără alt adăpost decât milostivirea noastră mărinimoasă.

― Încetează de a mă asemăna cu un câne care muscă, răspunse Jurand : înjoseşti valoarea celor cari măsurându-se cu mine, au murit.

Un lung murmur străbătu asistenţa. Se mânia oare de atâta îndrăzneală, ori unii din ei cinstiau curajul protivnicului lor?

Nemulţumit de întorsătura ce-o luă dialogul, Damveld continuă:― Constataţi şi voi, fraţilor, că acest hoţ ne mai împroaşcă în faţă nesuferita'i

mândrie.― Martur mi'i Dumnezeu, protesta Jurand, că m'am despuiat de orice mândrie

înainte de a fi trecut zidurile voastre. Dumnezeu care ne aude şi ne vede, va judecadacă, batjocorind un cavaler, nu înjosiţi însă'şi cauza voastră!...

Nebunul scutură lanţul ursului, pentru a'i zăngăni inelele:— Măriile-Voastre! Măriile-Voastre! sun de predică!... Iată că ni-a sosit un

vestit predicator mazovian. Ascultaţi'l predicând.Apoi întorcându-se spre staroste:

— Amintiti-vă, Măria-Voastră! de contele Rosheim. Într’o zi clopotarul însărcinat să'i anunţe ora preotului, îl trezise prea de timpuriu, el îl osândi să înghită nod cu nod funia dela clopot. Luminătia-voastră ar face bine să’l silească pe predicatorul nostru să'şi înghită funia dela gât: ea dă imbold vorbăriei sate...

Şi aruncă spre stăpânul său o privire rătăcită; îndrăzneţele'i cuvinte atrage-va un zâmbet sau nuielile? Nu numai că stăpânul nu protestă, dar mări grosolănia nebunului spunând:

— Nu te supăra deci, că ti s'a spus „câne"; cel mai păcătos câne din poieţile Ordinului, mai multă cinste are decât luptătorii josniciei tale naţiuni păgâne.

Încumetându-se în urma acestui răspuns, nebunul chelălăi:— Apropie-te puţin. Freacă'mi ursul cu cămaşa ta de păr de capră. În schimb

el o să'ti dărăcească stârvul cu ghiarele!Isbucniră râsete. Auditorul se dete de partea lui: — De-o veni vara, te vom trimite să coseşti papură prin iazurile noastre.― Şi să momeşti racii cu niscai cărnuri.― Iar pentru un început, du-te acum de sperie corbii spânzurătorii...Aşa îl înţepau ei cu glume batjocoritoare pe acest înfricoşetor războinic de

odinioară. Nişte soldaţi se apropiau de el, îl inspectau ca pe un dobitoc curios.— Ah! rânjiau ei, iată'l pe mistreţul din Spychow! Spumegă, ar vrea să ne

sfâşie. Prea târziu! I s'au smuls colţii.Damveld şi tovarăşii săi voiră dintru 'ntâi să dea solemnitate acestei

comparaţii. Erau însă învinşi. Ei bine! atunci vorbăria sălbatecă a slugărimei şi a soldăţoilor aibă dar curs liber! Sculându-se, ei se amestecară în mulţime.

Numai Siegfried de Loewe desaproba. Comandorul i se adresă:— Ei! frate, râzi şi dumneata! Că doar pocinogul unui polonez îţi dă ghies să

râzi!Circulară urcioare de mied şi veselia mulţimei sgomotoase vădi beţia.

Ciocniau pocalurile de bărbia uriaşului.— Hai?... ai vrea să guşti şi tu, bătrâne mistreţ? Alţii cu degetele muiate în spumoasa băutură îi stropiau faţa. El sta nemişcat

subt ploaia de batjocuri, dar răbdarea lui seca. Cu paşi înceţi se îndreptă spre bătrânul Siegfried.

— Pe chinurile Mântuitorului-nostru! exclamă el, pe mântuirea sufletului meu! înapoiază'mi copila, aşa cum mi s'a făgăduit.

Şi voi să apuce braţul călugărului, dar Siegfried îl respinse.― Îndărăt robule! Ce vrei dela noi?V'am înapoiat pe Bergow, şi vin cu credinţa în cuvântul vostru, să vă cer pe

fiica mea, pe care o ţineţi închisă aci!...Amestecându-se în vorbă, Damveld spuse:— Nu ai martur.... Dar totuşi nu ne tăgăduim nici odată cuvântul. Vom trimite

deci acasă chiar astăzi pe acea fată, pe care cucernicii noştri fraţi, după cum ştii, au isbovit'o din mânile hoţilor. Întru cel priveşte pe dânsul, ne împotrivim să plece până ce vafi îndeplinit pocăinţa ce'i vom prescrie.

Acest graiu uimi, căci se cunoştea ura lui Damveld împotriva lui Jurand. Siegfried de Loewe, fraţii Roger şi Godefroy se întrebau cu privirea, dar comandorul se prefăcea că nu vede grija lor nemulţumită.

— Îţi vom trimite pe fiică-ta subt pază bună, urmă el: dar te vom ţine ca zălog atât cât nu se vor fi înapoiat oamenii escortei şi nu vei fi plătit răscumpărarea.

Jurand ridică spre dânsul o privire aproape recunoscătoare. Temerile că'şi va vedea sacrificiul zădărnicit, se risipiau.

― Dumnezeu să vă răsplătească însutit! spuse el ploconindu-se.― Învaţă a cunoaşte virtuţile adevăraţilor slujitori ai lui Iisus.

— Voi îmi dovediţi într'adevăr că nesfârşită este mila şi îndurarea Mântuitorului... O ultimă graţie: despărţit de atâta timp de fiică-mea, aş dori să'mi fie îngăduit s'o văd, fie o clipă numai.

— Foarte bine. Pajule, du-te şi ni-o adă.Damweld se apropie de tovarăşii săi şi între ei se începu o convorbire pe

şoptite.― Nu mă ridic de fel împotriva hotărârei dumitale, spunea Loewe, totuşi mi se

pare că odinioară erai de artă părere.— Ei! ce, obiecta fratele Roger, vei da drumul chiar şi lupului? Abia liberat, el

se va năpusti asupra Ordinului cu dinţii mai oţeliţi.― Ei aş! ne va plăti o bogată răscumpărare, spuse Damveld cu nepăsare.― Pentru ca să ni-o ia înzecită, prezise fratele Roger.― Fata, treacă-meargă! reluă Loewe, dar tatăl....― Şi cuvântul nostru? întrebă Damveld cu un enigmatic. zâmbet pe buze.— Faci bun târg din asta.Comandorul ridică din umeri.— N'aţi petrecut deajuns? Dacă nu vă ţineţi mulţumiţi, petrecerea va

continua.În acest timp subalternii mândri de mărinimia stăpânilor lor, năpădiau pe

Jurand cu lăudăroşeniile lor:— Ce mai zici, sfărămător de fălci? Aşa e că altfel ar proceda polacii tăi faţă de

noi? hai?... Noi îţi înapoiem răul prin bine... Tu ne asvârliai pietre, noi îţi dăm pâne, căpcăunule!

Jurand asculta, nesimţitor la bobârnace. Inima i se revărsa, ochii i se împăinjiniau la gândul că avea să îmbrăţişeze pe copila lui. Răspundea binevoitor acestor duşmani prea mărinimoşi.

— Într'adevăr, într'adevăr, fui prea aspru faţă de voi, niciodată totuşi nu v'am prins prin trădare...

Deodată din capătul sălii se auzi o voce:— Uite şi fetica...Numai decât se făcu tăcere.Ostaşii se orânduiră, făcând cărare, curioşi să zărească pe această tânără

prinsă, a căreia frumuseţe minunată, cu toată taina de care era înconjurată, era obşteşte sărbătorită., Toţi ochii se întoarseră spre intrare.

Înainte venia pajul, în urma lui smerita servitoare a Ordinului, în cele din urmă... o fată.

Isbucni un râs obştesc, care cutremură geamurile şi făcu să hăulească sala. Era o biată păcătoasă, o femee uşoară, a căreia scăfârlie ascuţită şi ochii crucişi şi mohorâţi vădiau o nerozie fără leac. Jurand care se aruncase înaintea cortegiului, rămase împietrit.

― Asta nu'i fata mea, murmură el cu o voce pierdută.― Nu'i fata ta? repetă Damveld. Dar pe Sfântul Liborius de Parderborn!... doar

n'am smuls o alta din mânile hoţilor, Sau mai bine zis, nu vom fi prefăcut'o noi aşa, căci nici o altă fată nu mai e în castel.

Jurand mormăi îngrozitor:— Ba da! Minţi! Ea este în castel. Am auzit'o eu cântând ieri! Am recunoscut

vocea copilei mele!Dar Damveld cu o voce înceată şi lămurită, spuse;— Vă iau pe toţi de marturi, pe dumneata în deosebi, prea venerabile

Siegfried de Loewe, şi pe voi Roger şi Godefroy... Veţi mărturisi că, credincios cuvântului dat, înapoiez celui în drept pe această fată liberată de oamenii noştri, şi care ni s'a afirmat a fi domnişoara Danusia de Spychow. Dacă a fost o greşeală de persoană, nu putem face nimic, şi fără'ndoială, se cuvine chiar a vedea o arătare a voinţei dumnezeeşti.

Siegfried şi cei doui călugări îşi plecară capetele în semn de aprobare; dar fără voia lor privirile li se întâlniră: asta întrecea tot ce'şi putuseră ei închipui... A pune mâna pe tatăl, dintr'o lovitură, să păstrezi fiica, şi totuşi să pui de partea ta toate aparentele bunei credinţi şi a dreptului, cine altul decât Damveld ar fi săvârşit această minune?

Îngenunchiat acum, nefericitul se rugă de comandor, îi cerea mila, îl conjură pe sfintele moaşte ale Fecioarei din Marienburg, să fie om de cuvânt şi să'i înapoieze pe Danusia. Cuvântul lui răsuna plin de un accent de disperare, plin de o notă atât de sdrobitor de adevărată, încât cea mai mare parte a celor de faţă începeau a întrezări şărlătănia făţarnică a lui Damveld şi că nici proştii n'ar fi putut admite că un vrăjitor preschimbase pe fată.

— Dumnezeu te va judeca! continuă nenorocitul. Pe El nu'l poate înşela nimeni!... Pe rănile Mântuitorului, gândeşte-te la ceasul tău de apoi... Înapoiază'mi copila!

Se sculă, se apropie iar de comandor, ca şi cum ar fi voit încă odată să se arunce la picioarele lui, dar furia licăria în ochii lui, vocea lui horcăia de durere şi de furie.

În acest timp, la aceste învinuiri publice de trădare şi vicleşug, Damveld simţia şi el că mânia îi arde faţa, Se îndreptă spre duşmanul său, hotărât a-i da lovitura de graţie. Cu dinţii strânşi, îi suflă aproape în auz:

— Dacă ti-aş înapoia-o pe fiică-ta, ai fi în curând bunic mulţumită mie.Cu un muget Jurand înşfacă pe trădător, îl ridică dela pământ... Un ţipăt de

groază străbătu asistenţa. Dar trupul lui Damveld recăzu pe lespezi, aruncat cu o astfel de putere încât, din tivda lui spartă ţâşniră creerii, împroşcând cu stropiturile lor mantalele fraţilor Godefroy şi Roger.

Apoi oşteanul polon sări spre zid, desprinse de pe un trofeu o sabie cu două tăiuşuri şi se năpusti asupra germanilor.

Vitejii încălziţi la para măcelurilor, ei dădeau totuşi bir cu fugiţii, ca nişte oi pe cari le înspăimântă apropierea lupului. Sala răsuna de urlete îngrozite, de tropotele fugarilor ce se împiedicaseră de pocaluri şi urcioare, de mormăitul ursului gata să se cocoaţe pe o masă, de chemările desnădăjduite ale cavalerilor cerând care pavăza, care armele. Încurând mai mult de-o sută de vârfuri de spadă se îndreptau spre Jurand. Nu era prea mult pentru nebunia furioasă de a ucide a lui Jurand, nu era de ajuns. Şi aşa lespezile erau băltoacă de sânge şi de fiece dată ce cădea un nou leş, sângele cadavrelor anterioare săria pe pantalonii acelora pe cari încă nu'i atinsese moartea. Ochindu-l pe Godefroy, pe care semeţia lui mai îndrăzneaţă îl expunea mai mult, Jurand îi tăie capul dintr'o lovitură, şi umărul cu braţ cu tot. Veni apoi rândul căpitanului von Bracht, şeful arcaşilor, acel al economului castelului, acel al seniorului Hugues, un englez rătăcit în această aventură, şi care muri cu ochii aiuriţi. Supravieţuitorii se îngrămădiră în cete dese, nădăjduind astfel să se împotrivească mai bine. Această tactică nu le fu mai puţin nenorocită; într'o aiurare de furie nebună, omorâtorul dărâmă aceste cetăţui, şi cruciaţii începură a se teme că neruşinatul Noroc, trădând numărul, să nu se dea definitiv de partea eroului care luptă singur.

— Împrăştiaţi-vă! să-l înconjurăm comandă bătrânul Siegfried von Loewe.Se împrăştiară, apoi se formară iarăşi pentru a'l înconjură ; dar cu sabia cu

două tăiuşuri şi cu statura lui uriaşă, invulnerabilul luptător cu lancea rupse cercul lor în douăzeci de locuri. Puterea lua, şi aşa de pomină, se înzecia subt biciuiala mâniei şi a dorului de răsbunare, şi acest fer pe care nici un teuton nu isbutia să'l învârtească altfel decât cu două mâni, sbura fulgerător de repede în dreapta lui, căreia nimic nu putea să'i stea de price. Ah! ce'i păsa lui de viaţă şi chiar de victorie. Numai era bun de altceva decât de răsbunare, şi’i părea că firea vărsând în el puterea ei nesecată, l'ar fi deslăntuit cum deslănţuie în orele ei de criză înecul, tunetul ori ciuma.

Siegfried von Loewe şi fratele Roger fugiră într'un gang, unde se vedea o scară, sumecându'şi mantalele pentru paşi cât mai mari cu putinţă, se cocoţară în galeriile ce predominau această sală de nestăpânit, umplută cu rămăşiţi omeneşti, plină de râsul înspăimântător al morţei.

De acolo chemară pe tovarăşii lor.O clipă după aceea, aceştia într'o zarvă sgomotoasă săriau treptele şi uşa

coridorului recădea, ocrotitoare, peste furia lor. Jos, în bolniţă, Jurand de Spychow era singur şi protivnicii săi îl dominau, râzând că însfârşit erau la adăpost şi că aveau în palmă o răsbunare uşoară.

Din înaltul galeriilor făcură să ploaie asupră-i: bănci, vase de metal (vase de metal cu un picior, în care se aşează făcliile), scânduri şi tot ce le cădea la înde-mână. Unul din proectile îl lovi la frunte. Fata şi ochii i se acoperiră de un val roşu. În aceiaşi clipă o roată de panduri, de călărime (cavalerie uşoară din evul mediu), de ecleriori, pe cari îi chemaseră stăpânii lor cu puternice ţipete prin ferestrele tribunei, năvăliră din toate părţile în sală înarmaţi cu suliţi, ciocane, securi, arcuri, paloşe, topoare, măciuci şi furci.

Jurand îşi opri cu mâna stângă scurgerea sângelui din rană, se aruncă asupra acestei gloate nemernice, şi sala răsună din nou de zângănituri, de tropăieli, de strigăte şi horcăieli.

CAPITOLUL IIVORBE DUPĂ MĂCEL

Seara, în aceiaşi sală, Siegfried von Loewe, care moralmente era urmaşul lui Damveld la direcţia comanderiei, ţinea sfat, înconjurat de fratele Roger, de contele Bergow, fostul prizonier al lui Jurand, şi de doui novici din familii brabansone, chiemati să îmbrace încurând mantia albă a ordinului.

Vijelia iernei sguduia ferestrele, apleca flacăra făcliilor, abătea fumul din vatră. Tăceau şi aşteptau cu toţii vorbele ce le va rosti noul comandor. Cu capul între mâni el se gândia.

— Despre ce se deliberează? întrebă însfârşit fratele Roger. Siegfried aţinti asupra întrebătorului o privire întunecoasă.

— Despre pacostele noastre, răspunse el; despre nenorocirile ce bântuie de azi dimineaţă comunitatea noastră, datorită acestor întâmplări.

Tăcu, apoi reîncepu:― Încă se mai simte aci mirosul sângelui.― Te înşeli, stăpâne, răspunse fratele Roger. Am poruncit să se spele lespezile

cu apă multă şi să se ardă pucioasă. Mirosul de pucioasă îl iei drept miros de sânge.Cu posomorâre privi Siegfried în jurul lui:― Doamne! şopti el, ai milă de păcătoşi, de sufletul Damveld şi al lui

Godefroy. Cei de faţă înţeleseră că cerea astfel mila şi îndurarea dumnezeiască, pentru

că aceste duhori sulfuroase îi năluciau vedenia iadului, unde poate că gemeau acum sufletele fraţilor lor.

― Amin! amin! amin! răspunseră ei în cor.― Unde sunt rămăşiţele lor? întrebă bătrânul.― În capelă, unde preoţii noştri cântă troparele morţilor.― Se odihnesc în sicriile lor?― Acolo se odihnesc, Damveld cu capul sfărâmat, strâns într'o pânză care'l

menţine.― Şi ceilalţi, morţii, răniţii?

― Cadavrele lăncierilor sunt întinse în zăpadă, pentru ca frigul să le răciască, înainte de a fi puse în sicriu. Iar pe răniţi îi oblojesc medicii la spital.

― Care dintre voi, fraţilor, l'a revăzut pe Jurand?― Eu, spuse Bergow.― Căpătatu-şi-a cunoştinţa?― Da, cu greu... E încă grămadă în plăşile în cari l'au prins oamenii noştri― Domnule de Bergow, te vei duce la Marienburg să dai seama marelui-

maestru de nouile nelegiuiri ale acestui smintit. Cunoşti faptele. Damveld răpise hoţilor o fată, pe care o ţinem prizonieră; fiind cu putinţă de bănuit că era fiica lui Jurand, el îl înştiinţa pe acesta, care veni numai decât la Scytno s'o ceară, şi înşelat în speranţa sa, avu un acces de nebunie furioasă..., însfârşit erai aci...

― Scuză-mă, cucernice comandor, spuse Bergow. Am suferit la Spychow o aspră robie, şi aci sunt oaspetele dumitale: doresc deci ca mărturia mea să se în-toarcă în cinstea Ordinului, spune-mi, e drept că fiica lui Jurand nu'i în castel? Şi dacă Damveld cu cuvinte ticluite, n'a pricinuit cu meşteşugire mânia luptătorului polon ?

Siegfried de Loewe şovăi. Fireşte, ura lui împotriva numelui de polonera adâncă, şi cruzimea lui întrecea poate chiar şi pe aceea a lui Damveld, ― dar îi era scârbă de minciună. El văzuse cu o aspră mâhnire viclenia devenind la teutoni un mijloc de guvernământ; socotia că concurând la descompunerea obiceiurilor lor, ea era pentru Ordin o pricină de decădere. Aşa că întrebarea lui Bergow îl făcu să tresară în fibrele sale intime. Nu se hotărî să răspundă decât după un timp îndelungat.

― Damveld a apărut în faţa judecătorului suprem. Numai lui Dumnezeu îi aparţine să’i cântărească faptele. Dumneata, conte, de te întreabă cineva, spune’i cu simplicitate ceea ce văzuşi, atât şi nimic mai mult, şi nu uita că Jurand şi nimeni altul a început lupta.

― Voiu mărturisi deci ceea ce am văzut. Comamndorul întinse mâna lui Bergow, în semn de bunăvoinţă ţi rămas-bun

totodată; apoi subt pretext de a’i face să supraveghieze pregătirile funerariilor, îndepărtă pe cei doui brabansoni. Avea zor să fie singur cu Roger, în care îşi pusese toată încrederea şi toată dragostea sa.

― A înapoia de aci înainte pe lui Jurand pe fiică-sa, este cu neputinţă. Ar fi o trădare faţă de Ordin. Ea s’ar duce şi ar striga pretutindeni că noi am fost răpitorii ei. Ducele de Mazovia ar striga sus şi tare; ar face apel la regele Poloniei. Şi regele Jagelon ar denunţa curţilor creştine pretinsul nostru vicleşug. Vezi primejdia. Marele-maestru însuşi, în această împrejurare, ni-ar porunci să facem fata nevăzută.

― Atunci, dă-mi-o pe mâna mea...Comandorul pătrunse pe Roger cu o privire aspră:― Nu'ti voiu da-o. Ascultă, tinere! Pentru a ocoli criza ce ameninţă faima şi

interesele Ordinului, trebuiesc inimi asupra cărora Eva ispititoare să nu aibăînrâurire. Dacă pedeapsa cerească l'a lovit pe Damveld este din cauză că a voit să dea pradă patimilor sale...

― Mă judeci rău, maestre, protesta Roger.― Ne afemeiază râvna către cele neîngăduite, continuă de Loewe, şi vai de

noi: Ordinul va pieri.Îşi cuprinse din nou capul cu mânile, împovorat de gânduri fioroase.— Sângele omenesc vărsat apasă asupră'mi, şopti el ca şi cum şi-ar fi vorbit

sieşi, şi durerile, şi lacrimile! Şi eu, când numai puterea nu duce la nimic, întrebuinţai alte căi. Dar cel puţin aş putea spune Domnului în ziua când mă voiu înfăţişa lui: „Dacă am păcătuit, Dumnezeul meu, pentru a ta mărire am păcătuit. Pentru mine însu'mi iată ce'mi alesesem..."

Întredeschise mantaua, subt care se ivi o târsână; apoi prezicând viitorul:

— Renunţaţi la plăcerile trupeşti, vă spun eu; înăspriţi-vă trupurile şi inimile! Iată că zăresc, colo sus, vulturul alb al Poloniei întinzând ghiarele lui roşii de sânge teuton.

O vijelie sgudui zidurile. În galerie se deschise o fereastră. Un vârtej de măzăriche năpădi sala...

― În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh rosti de Loewe. Ce noapte!― Noaptea duhurilor necurate şi răuvoitoare, răspunse Roger.― Spun preoţii rugile lor lângă rămăşiţile pământeşti a lui Damveld.— Da, maestre.― A murit fără iertarea păcatelor. Dumnezeu am milă de sufletul lui!Se făcu iar tăcere. Fratele Roger chiemă servitorii. Când închiseră la loc

fereastra se aprinse iar luminile: ― Îţi simţi sufletul tare oţelit? îl întrebă brusc comandorul. — Ce am făcut, ca să te facă să te îndoieşti de asta?— Nimic, Roger, şi curajul tău a fost ceeace m'a făcut să te iubesc ca pe un

fiu... Te vei duce la curtea mazoviană; vei arăta ducelui lucrurile subt lumina ce-o ştii. Dacă moartea va fi partea Ordinului, va trebui s'o primeşti cu sufletul uşor. Linişteşte-te totuşi: ni te vei înapoia sănătos şi teafăr. Ducele nu va silui ospi-talitatea. În cazul cel mai rău, acel tânăr descreerat, care a avut de furcă cu noi la plecarea noastră, te va provocă să lupţi la loc închis..., el ori altul.., dar asta nu'i nimic înfricoşetor. Nu te prezinţi acolo pentru ca să dai smerite lămuriri: te vei plânge, dar chiar plângerea ta va fi o ofensivă. Şi nu uita că scrisoarea ce-a scris'o Damveld ducelui prin Jurand, ne acopere: ea mărturiseşte că dispariţia acestei fete nu ni se impută nouă. Dacă ştii să te achiţi de sarcina ta, ei vor fi cei dintâi cari vor desaproba pe Jurand.

— Dar dacă acest lup din Spychow, recăpătându'şi îndrăzneala, şi-ar recăpăta libertatea?

Siegfried ţinu câteva clipe privirea aţintite asupra unui punct din spaţiu, răspunse apoi ca un oracol:

― De şi’ar recăpăta libertatea, afirm că niciodată nu va mai învinui Ordinul, nici nu va mai vărsa insulte împotriva lui.

CAPITOLUL IIIMARTORUL BĂTĂIOS

Ştirea dramei îngrozitoare al căreia teatru fusese Scytno, ajunse înainte de sosirea fratelui Roger la Varşovia. Nici ducele, nici sfetnicii lui nu isbutiau să dea de rostul motivului şi desfăşurărei întâmplărilor. Nu cu mult înainte, ducele se pregătia să trimeată pe Matei de Dlugolas la Marienburg, pentru ca acolo să ceară punerea în libertate a Danusiei, dar prinse acea scrisoare prin care Jurand de Spychow îl informă că tânăra fată căzuse, nu în puterea cavalerilor teutoni, ci în a hoţilor de drumul mare. Nimeni nu bănui o uneltire a lui Damweld. Deodată circulă svonul nebuniei boerului din Spychow. Se povestiau mii de amănunte îngrozitoare: că a năvălit în castelul Scytno, că trecea garnizoana prin vârful săbiei, ucisese pe Dam-weld şi cetatea lui... Aşa că ducele oftă uşurat când căpitanul de arcaşi îl vesti într'o seară că trimisul comandorului din Scytno sosise la Varşovia.

Porunci să fie chiemat fără zăbavă.― Veniţi dela Scytno? Puteţi să'mi faceţi o dare seamă a întâmplărilor?― O pot mai bine decât oricine. Am fost martur la toate astea. „Du-te la

curtea Majestăţei Sale" mi-a spus Siegfried von Loewe, afirmă că marele-maestru al Ordinului, are credinţă în înţelepciunea sa, în dreptatea lui; arată'i plângerile noastre, nedreptăţile ce le-am suferit, silnicia ce ni s'a

făcut, insultele şi necinstea îndurată; cere’i răzbunare pentru sângele vărsat. Un suveran atât de virtuos şi mărinimos n'ar putea osândi îndeajuns îndrăzneala criminală a acestui siluitor al păcii publice, a acestui sălbatec năvălitor, care în chip diavolesc face să curgă sângele creştinesc".

Şi povesti cum Jurand poftit de fraţii ordinului teutonic să vină să constate la faţa locului identitatea fiicei sale, cu fecioara smulsă de Damveld din mânile fă-cătorilor de rele, pus în fata unei străine, măcelărise la întâmplare pe Damveld, pe Godefroy, pe Hughes şi Bracht şi pe mulţi alţii; cum ei — credincioşi poruncilor dumnezeeşti care opresc să ucizi, îl stăpâniră, încâlcindu'l în lanţurile unei plăşi; cum atunci furiosul acesta întorcând paloşul asupra lui însuşi, se lovise pe sine; cum însfârşit, după această zi nenorocită, sufletele cucernice auziau noaptea duhurile iadului urlând de-alungul coridoarelor: „Jurand al nostru e! Jurand ne apaţine! Jurand batjocoritorul lui Iisus, omorâtorul de călugări şi de nevinovaţi al nostru este, al nostru pentru vecie!".

Aceste din urmă cuvinte avură un răsunet asupra auditorului. Jurand va fi invocat sprijinul mohorâtelor oşti ale iadului?... Tăcerea apăsă greu.

Dar ducesa surprinse pe Roger cu această întrebare: — După ce, spuneţi că, aţi liberat o nevinovată, pe care-o credeaţi fiica lui

Jurand de Spychow, poftirăţi pe acesta să vină în persoană să verifice lucrul?— Aşa am crezut să procedăm, augustă şi puternică doamnă.― Cum puteaţi crede una ca asta, de oarece cunoşteaţi pe fiica mea adoptivă,

văzând'o la curtea mea în timpul vânătorilor?Roger rămase buimăcit. Nu se aştepta la această obiecţiune atât de firească

totuşi. Şi iată că ducele sculându-se aţintia asupra lui o privire inchizitorială. Nicolai de Dlugolas, Mrokota, Jasko de Jagin şi alţii, înconjurară ameninţători pe germani.

— Aşa e, întocmai aşa! Cum puteai s'o crezi? repetau cu toţii într'un glas. Vorbeşte! lămureşte-te!...

Fratele îşi venise în fire, şi spunea:— Suntem călugări, nu ridicăm niciodată ochii spre o femee. Ştiam că

numeroase domnişoare de onoare înconjurau pe prea greaţioasa ducesă, dar nici unul dintre noi nu ştia care din aceste fetiţe era o Jurand.

— Cu siguranţă că Damveld o ştia, spuse Matei de Dlugolas îndreptând spusa călugărului... L'ara văzut că i se vâra în suflet, la vânătoare;... n'o mai slăbia din ochi...

— Damveld s'a înfăţişat în fata judecătorului etern! răspunse Roger. Întruce mă priveşte, vă voiu mai spune şi asta: adouazi după moartea lui, am găsit pe sicriul său flori de trandafiri. Trandafiri înfloriţi iarna... nici o mână nu'i pusese acolo.

O nouă tăcere primi această ciudată distăinuire. Apoi ducele întrebă:— Cum aţi fost informat despre nenorocirea întâmplată lui Jurand?― Sgomotul acestei îndrăzneţe isprăvi se răspândi prin toată împrejurimea.― Fie! Dar admir că aţi putut confundă o biată idioată cu fiica boerului din

Spychow.— Damveld avea obiceiul să ne repete: „Necuratului îi place câteodată să

trădeze pe acei ce'l servesc”. Puterea satanei a putut face prefacerea.― Să admitem! Dar însfârşit cum au putut hoţii ăştia, oameni fără carte şi

grosolani, să falsifice cu atâta dibăcie scrisul părintelui Kaleb şi pecetea lui Jurand?― La rândul meu, voiu întreba pe Alteţa-Voastră: „Cum se explică, pe de altă

parte, faptul că înainte de a’l fi poftit noi să vină la Scytno, căuta pe toată linia frontierei, tot pe aceşti hoţomani, ca să le plătească preţul de răscumpărare?”

― Este adevărat! şopti ducele.Roger îşi primblă asupra asistenţei o privire de învingător. Hotărât: aceşti slavi

creduli, vor fi întotdeauna o pradă lesnicioasă pentru teutonism. Şi înaintă spre duce:

― Vă cerem reparaţie, alteţă. Acest Jurand, un afurisit al iadului, îşi spune supus al înălţimei-voastre. În numele acestui Dumnezeu, dela care au toţi suveranii învestitura lor, în numele dreptăţei veşnice, în numele Crucei, vă somez să daţi îndreptare relelor ce de la voi purced.

Ducele nu se putea să nu fie puţin înmărmurit de scandalul acesta.― Pe sfântul Stanislav! exclamă el însfârşit, dacă Jurand isbit de nebunie s’a

sângerat, ce răspundere pot avea eu în toate asta?― El este supusul vostru, alteţă! Moşiile lui nu aparţin ducatului vostru? Ei

bine, trebuie ca ele să devină din această zi, proprietatea Ordinului. Această satisfacţie nu va reînvia pe morţii noştri, dar poate va micşora mânia dumnezeiască. Gândiţi-vă că nu există regat al creştinităţei unde ordinul cavalerilor Mariei să nu aibă moşii şi cetăţi, cucernice danii datorite dărniciei prinţilor. În această singură parte nu avem nici o fâşie de pământ. Încă odată, fie ca această danie să ispăşească o batjocorire nemai auzită, şi să putem proclama pretutindeni că în aceste ţinuturi, şi şefii şi noroadele se tem de Dumnezeu!

Ducele ascultase fără să poată veni în fire din uimirea sa.― Dar, pe rănile Mântuitorului nostru! răspunse el însfârşit, oare nu mulţumită

dărniciei strămoşilor mei a putut să se aşeze Ordinul vostru pe aceste hotare? Aceste pământuri, aceste oraşe, aceste târguri, aceste castele, moştenirea noastră de odinioară, cu mărinimie dăruite Ordinului de înaintaşii noştri şi de noi, nu mai ajung ambiţiei voastre? Fiica lui Jurand încetat'a oare din viaţă? i-aţi şi constatat moartea, ca să'mi cereţi despoierea ei? şi rănile voastre trebuie să aibă drept oblojeală moştenirea orfanei?

― Stăpâne, voi o mărturisiţi: Ordinul a fost rănit cu foarte multă răutate, crud înspăimântat. Despăgubiţi-ne, după cum vă vor inspiră conştiinţa voastră de prinţ şi inima voastră mărinimoasă.

Roger nu mai putea de bucurie. Se şi credea sigur de câştigul cauzei sale. Departe de a invinui, aceşti barbari nu vor mai avea de acum decât o grijă: să iasă din încurcătură. Onoarea fraţilor va ieşi din această ispravă, albă ca mantalele lor.

Dar se auzi vocea venerabilului Matei de Dlugols― Opinia publică, spunea bătrânul, vă învinuieşte de lăcomie. Ştie Dumnezeu

dacă ea vă bănuieşte pe nedrept! Grija intereselor voastre materiale nu vă tăinuieşte oare dreptatea?

― Matei de Dlugolas are dreptate, aprobară nobilii mazovieni.Roger îi măsură pe toţi cu o privire mândră.― Eu n'am venit printre voi în calitate de ambasador. Sunt aci numai un

martor, şi ca atare, sunt gata să'mi apăr şi mărturia şi cinstea Ordinului din care fac parte. Acela dintre voi, care ar îndrăzni în dispreţul declaraţiunilor lui Jurand însuşi să ne învinuiască că am luat parte la răpire, acela spun, să-mi primească sfidarea şi să se supună judecăţii lui Dumnezeu. Şi’şi aruncă înainte'i mănuşa.

Mazovienii rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi. Dacă toţi ardeau de dorinţa de a'şi ştirbi paloşul de oasele cavalerului, se temeau cu toţii să înfrunte groaznica încercare. Nu arătase Jurand că ordinul era străin de răpirea Danusiei? Aşa ca bunul drept fiind de partea teutonilor, Dumnezeu s'ar rosti în folosul lui Roger. Acesta se impună cu obrăznicie şi continuă:

― Astfel nu cutează nimeni, şi iau act de asta, să primească sfidarea mea? În aceeaşi clipă, din fundul sălei, îi răspunse o voce, acea a unui luptător care intrase nezărit. El înaintă, ridică mănuşa şi spusese:

― Cutez eu.Şi o aruncă pe a lui în faţa călugărului. În tăcerea absolută, următoarele

cuvinte avură un răsunet ca un bubuit de fulger:― În faţa lui Dumnezeu Atotputernicul, suveranul stăpân a tot şi toate, în faţa

alteţei-sale, ducele şi a acestor boeri, declar că acest călugăr, lătrând ca un câne ce este, împotriva dreptăţei, a minţit; îl provoc in mod public, călare ori pe jos, cu

securea sau cu lancea, cu sabia ori pumnalul, până la moartea unuia dintre noi arnandoui.

Toate privirile se aţintiră asupra acestui neaşteptat viteaz cavaler, căci viziera coifului său era lăsată în jos şi nu i se puteau zări trăsăturile. Teutonicul desprinse mănuşa de fer, care după ce'l lovise drept în obraz, rămase atârnată de zimţii uneia din armăturile depe braţ.

— Cine eşti dumneata? întreabă el, dumneata care cutezi să ispiteşti dreptatea divină?

Străinul îşi ridică viziera.— Mă numesc Zysko de Bogdania, spuse el. Sosesc dela Spychow şi fiica

seniorului Jurand este soţia mea!...Înafară de ducele., ducesa, părintele Wysionek şi domnul de Lorches, cari

afirmară această spusă, nimeni dintre cei de faţă nu ştiau că Danusia fusese măritată. Dar vocea ca de ghiaţă a lui Roger întrerupse svonul ce'l făcuse să se nască uimirea.

— Dacă aşa vi'i buna plăcere, spuse el, ne vom lupta pe jos, în loc închis, înarmaţi cu securea, fără cruţare.

CAPITOLUL IVJUDECATA LUI DUMNEZEU

Într'o curte interioară a castelului, servitorii măturaseră zăpada, şi sfârşiau de împrăştiat cenuşă pe terenul ales pentru întâlnire. Se înălbia de ziuă. Atunci cei mai de seamă boeri luară în stăpânire scaunele aşezate între arcade. În urma lor, în picioare, sta boerimea măruntă. La o parte slujitorimea era aşezată pe valuri de zăpadă întărită; curiozitatea oraşenilor umplea acoperişurile, şi corbii din turn, turburaţi de neaşteptatul sgomot, făceau subt cerul posomorât cercurile lor concentrice.

La un semnal de trâmbiţă, luptătorii apărură la cele două capete ale incintei: Roger într’o strălucitoare armură încrustată cu străluciri albăstrii, Zysko într’o posomorâtă armură împodobită cu săpături de cizelătorii din Milan, pe care-o cucerise de la un burgund. Penele de păun fâlfâiau în vârful coifului teutonului, iar viziera era bine închisă; tânărul mazovian, lupta cu faţa liberă subt o cască fără nici un penet. Prin culorile lor vii, armăriile lor se deosebiau pe loc de paveze: acelea ale teutonului aveau armării: roşu în pătrate presărate cu argint, cu un urs în picioare; acelea ale potrivnicului său, de azur având o potcoavă de aur cu vârfurile în jos, cu o cruce la mijloc. Aveau în mâni groaznica unealtă ― secure şi ciocan totodată (baltagul românesc). ― În urma lor, înarmaţi ca şi ei, cu paveze şi chiurase, se aflau scutierii respectivi, Van Kriest şi Klawa, căci acesta din urmă îl provocase pe celălalt, care’l disperase cu înverşunarea lăudăroşiilor sale.

Trâmbiţa sună de isnoavă şi luptătorii intară în împrejmuire, apoi se opriră, şi’i despărţia numai acel tărâm pe care stratul lui de cenuşă îl şi făcea mortuar.

Deodată cavalerul-călugăr se apropie de tribuna ducală, şi vocea lui răsună lămurit prin oţelul ce’i închidea capul.

― Iau pe Dumnezeu de martur, şi pe voi, auguşti prinţi, şi pe voi luptători ai pământului mazovian, că nu sunt răspunzător de sângele ce va să curgă.

Inimile se stârciră. Pentru ca să rostească astfel de cuvinte în acest ceas solemn, Roger trebuia să fie sigur de dreptul lui.

Pentru a treia oară răsună trâmbiţa crainicului. Nestăpâniţi, scutelnicii alergară cu furie unul spre altul, în timp ce stăpânii lor înaintau cu paşi ceremoniosi, aşa cum se cuvenia rangului tor.

Abia dacă luau seama privitorii la loviturile ce le şi schimbau Klawa şi Van Krist, distăinuind dintr'odată superioritatea scutierului ceh. Într'adevăr Van Krist mânuia mai greoiu securea; în timp ce Klawa ataca năvalnic, el da îndărăt pricepând fiorosul tâlc al unei morţi, ale căreia tărăgăniri nu putea decât s'o mai întârzie. Acest lăudăros tremura pierdut. Neputincios să le dea el însuşi, încercă să se apere de lovituri şi din în ce mai puţin isbutia să'şi ţină fruntea subt ocrotirea scutului său crestat; dar rama acesteia se ştirbia în diferite locuri, şi cum cad ramurile sub securea pădurarului, aşa şi Van Krist vedea distrămându-i-se bucată cu bucată platoşa cea mică. Adunându-şi puterite, voi să încerce o lovitură hotărâtoare, şi această lovitură care ţintia pieptul, trecu în gol. Atunci întrebuinţând un şiretlic, se lăsă, să cadă între picioarele protivnicului, care, poticnindu-se de piedică, căzu. Grupul lor înlănţuit se răsuci spre arenă; dar în această luptă de reptile, Klawa se afirmă încă şi mai superior. Desprinzându-se din strânsoare, se sculă încet, şi genunchiul lui ţintuia la pământ neputinţa protivnicului său. Îi cerşi îndurarea zicând:

— Cruţă'mă, gâfâi Van Krist.Drept răspuns Klawa se aplecă, şi tăie gâtul celui ce se ruga de el.Ochii învinsului se îndreptară spre arcul sprâncenelor: braţe, picioare

fremătară într’o scurtă sbuciumare; sângele gâlgâi între buzele împreunate, şi toată făptura se slei în braţele moprţei.

Treaba făcută, Klawa deveni privitorul luptei, de altcum anevoioasă, ce avea de susţinut stăpânul lui.

Rafinaţi prin cultura apuseană, teutonii puteau dispreţui pe aceşti sălbateci luptători ai Poloniei şi Mazoviei, dar să nu le tăgăduiască vârtoşenia. Dar inferioritatea lui din acest punct de vedere, Roger o întrecea prin atacuri speciale. Înlătura cu atâta precizie loviturile, încât securea lui Zysko nu’i isbia nici chiar pavăza. Ochiul de abia putea urmări mişcările lui, dar oricât de repezi ar fi fost, erau admirabile ca mlădioşie şi ritm.

Ducele şi boerii săi se alarmau. Se putea crede că, sigur de victoria lui, cavalerului îi plăcea să se joace cu victima. Zysko nu se emoţiona totuşi de fel. Hotărât, în frumosul echilibru al musculaturii sale, înfrunta cele mai furioase atacuri.

Aşa că martorii se inşelau: Roger nu cunoştea deloc valoarea potrivnicului său. Dintru’ntâi sperase că acesta, tot lovind cu arma in gol, se va răsturna la pământ, târât de avântul lui chiar. Desamăgit, începea să se îndoiască de dânsul. Printre ochiurile măştei observa acum pe tânăr. Îl vedea cu nările fremătând, cu dinţii strânşi, cu ochiul plin de fulgere. Poate că cedând iuţelei tinereşti, va pierde cumpătul şi sângele rece! Şi pentru ca să’l aţâţe, înmulţi el însuşi atacurile. Însă se înşela. Zysko, ca şi cum ar fi văzut limpede în acest plan viclenia, îşi înfrână din nou năvălnicia şi lăsând omul matur să se frământe în acest rol de începător prea aprins, împotrivia renăscândului atac o atentă împotrivire.

Obişnuit al luptelor şi lănciilor, teutonul ştia că este dintre acei născuţi pentru spadă şi al căruia tânăr instinct e mult mai sigur decât orice altă experienţa bătrână. Înţelese că avea înainte'i pe cineva din acest neam şi de atunci îşi schimbă tactica, îşi disciplină mijloacele, se feri mai bine, îşi cruţă gestul, şi acum subt loviturile cele mai pripite şi cu atât mai aspre, zăgazul pavezelor bubuia la intervale mai lungi, dar ca tunetul...

Clopotele capelei sunară a doua oră bisericească. Ei luptau mereu subt sborul tot mai jos al păserilor morţei, cari adurmecau leşul lui Van Krist. Uneori privirile teutonului cădeau asupra scutierului mort, vedenie nenorocită, dar faţa lui Zysko i se părea şi mai rău prevestitoare. Oboseala cuprindea pe neobositul cavaler. Zysko dimpotrivă, era în plină acţiune; şi iată că furată de pateticul scenei una din fetele ducesei exclamă:

— Pentru Danusia, drăgălaşule senior, pentru Danusia.Acest apel îl scoase din fire pe Zysko. Răsbunarea în inimă era ca o lupoaică,

pe care ar trezi-o cineva cu lovituri de ţăpoiu din culcuşul ei. Sări; pavezele se ciocniră una de alta; el păstră contactul şi împinse drept, svârlind pavăza, a căreia

suprafaţă lucie şi povârnită alunecă, şi pe neaşteptate scoasă din linie, descoperi pe teuton. Roger făcu o săritură înapoi, dar securea mazoviană îl orbi cu o îndoită licărire verticală şi groaznică ce'i intră în umăr.

Cu un sfâşietor strigăt el strigă: „Iisuse! Iisuse!” făcu un pas înapoi şi se lungi în formă de cruce în zăpadă.

CAPITOLUL VSERVITORI ZELOŞI

Zysko victorios declară că se va duce la Marienburg de oarece le plăcea tu-turora să creadă pe marele-maestru ca mult mai cinstit decât şefii comanderiilor şi destul de puternic pentru a le impune voinţa sa. Ducele îi înmâna o scrisoare pentru acest demnitar. Reclama punerea în libertate a Danusiei, şi în vederea regularei neînţelegerei în curs dintre teutoni şi seniorul de Spychow, propunea convocarea unui tribunal excepţional. Doui dintre membrii săi ai fi desemnaţi de marele-maestru, doui de ducele şi ceilalţi patru ar alege un al cincilea, care i-ar prezida şi ar avea glas hotărâtor: hotărârea ar fi fără apel.

Se hotărî ca domnul de Lorches, potrivit dorinţei sale, să’l insotiască pe Zysko: fără îndoială concursul său i-ar fi de folos în această spinoasă târguială, care se putea prea bine sfârşi printr'o nouă vărsare de sânge.

Plecară deci, escortaţi de scutierii lor. Domnul de Lorches, pe care părintele Wysionek îl deslegase de jurămintele lui faţă de Ulrica d'Elener, ardea acum de dra-goste pentru fiica lui Nicolai de Dlugolas, şi, călărind, putea scoate în tot răgazul vaetele cuvenite îndrăgostitei lui robii, căci între cei doui nobili convorbirea nu era niciodată destul de vie: unul era nedibaciu în a discuta în franţuzeşte sau latineşte, si vorbirea poloneză încă se mai împotrivia poliglotismului celuilalt; pentru moment Zysko vorbia mai mult cu Klawa.

― Mă duc la Marienburg, îi spunea el. Dumnezeu ştie cănd mă voiu înapoia. Încurând, la primăvară ori niciodată... M’ai înţeles?..

― Înţeleg. Vă propuneţi să aruncaţi o sfidare teutonilor. Cu atât mai bine! vă voiu asista.

― Te înşeli. Călătoria mea are alt scop. De altfel am de gând să te las la Spychow, unde mă voiu opri câteva zile. Această ştire îl uimi şi'l mâhni pe ceh.

― Domnule, obiectă el, am jurat pe credinţa mea de nobil că nu mă voiu despărţi de dumneavoastră. Dacă se întâmplă vre-o nenorocire nu voiu mai cuteză să mă arăt în faţa domnişoarei Agnes de Gorelice...

― Nu i-ai jurat tot aşa că ai să mi te supui?― Afară totuşi de cazul când mi-aţi cere să'mi părăsesc postul. Dar mă voiu

mărgini să urmez pe luminăţia voastră dela distantă. Pentru ce aţi alunga un servitor credincios?

― Dar nu te alung; însă ar fi cea mai rea robire să nu mă mişc un pas, fără să te am pe urmele mele. Voiu avea trebuinţă aiurea de tine. La ce bună prezenţa ta la Marienburg? Nu am în mine nici un plan războinic; şi chiar când m'aş bate într'o luptă singuratică, nuştii că fiecare răspunde atunci pentru el? Ti-aş fi dat voie să te amesteci dăunăzi, chiar dacă Roger ar fi fost cel mai practic? Ba mai mult, cum ucigaşii lui Fourcy te învinuiesc de crima lor, ţi-ar coace-o, dacă le’ai cădea în labă. Eu, fireşte, n'o să mă las sfâşiat de lupii ăştia fără nici o încurcătură; aşa fel că frumosul tău zel, mi-ar pune în joc, odată cu capul tău şi pe al meu.

Isbit de dreptatea acestui argument Klawa nu cuteză să stăruie. Îşi urmară drumul în tăcere.

La Spychow, Zysko şi domnul de Lorches, primiţi cu braţele deschise de părintele Kaleb; dar garnizoana, pe care bătrânul Tolima o păstrase gata şi care se şi vedea războindu-se subt poruncile noului boer, fu desamăgită aflând că era mai intăi vorba de negocieri. O umbră de mâhnire trecu peste posomorâta locuinţă. Văzându'l cu ce mutră bosumflată rătăcia Klawa prin coridoare, lui Zysko îi fu milă de dânsul.

― Nu vreau să te las să pieri aci, îi spuse el; te voiu trimite la Bogdania, să duci o scrisoare unchiului Matei.

— De oarece nu vă pot urma la Marienburg, răspunse scutierul, nici o altă însărcinare nu mi-ar fi mai pe plac.

— Părintele va comunica scumpului meu unchiu, ceeace am făcut şi cred să mai fac. Abatele din Gorelice, ori mai bine seniorul abate îi va ceti...

Se întrerupse. Gândul groaznicului abate îl turbura, şi mai ales icoana Agnesei pe neaşteptate evocată: ochii ei albaştri — două albăstrele — vălul furtunos al părului ei şi farmecul eroic al ţinutei sale.

Părintele Kaleb terminând de scris şi închizând epistola, Zysko o încredinţa cehului.

― Poate că'l vei hotărî şi pe unchiul să vină să ne întâlniască la Spychow? îl întrebă el.

Şi cum Klawa îl privia cu o mutră plină de rezerve, îi mai spuse:― Ce mai este? ce ai de zis?― Aş vrea, măria-ta, bâlbâi scutierul, tare aş vrea să ştiu ce voiu răspunde

oamenilor? ― Cari oameni?― Celor din Bogdania. Ei n’or să stea pe gânduri, nici n’or să se mustre,

întrebându-mă.— Pentru ce aceste întortochieri? Vrei să vorbeşti de Agnes, nu'i aşa? Klawa

roşi şi păli, buimăcit că se vedea ghicit. Totuşi răspunse cu o voce hotărâtă.― Da, stăpâne!― Ei! mai ştii de nu s'a măritat cu Ktan de Rogow sau Lup de Broz ?― Cu nici unul, nici altul, afirmă Klawa.― Seniorul abate va fi putut'o sili la una ca asta.― Ea nu se supune lui, ci seniorul abate se supune ei.― Cu atât mai rău! Spune'i ceeace ştii, ei şi tuturora.Cehul se înclină şi ieşi, adânc mâhnit.Fireşte, iubia pe tânărul său stăpân şi'i era milă de nenorocirea Danusiei. Dar

mai presus de toate adora pe Agnes şi era plin de amărăciune la gândul că o alta era soţia lui Zysko.

— Dumnezeu să mă ierte! dar aş dori să'l ştiu văduv chiar mâine, blestemă el.

Atât de nerăbdător cât fu să plece, Zysko trebui să'şi întârzie călătoria vre-o câteva zile. Mai întâi din consideraţie pentru nobilul lorenez, obosit de drum şi de nopţile fără somn, apoi din pricina pregătirilor ce le cerea o expediţie aşa de îndepărtată.

Într’o seară tânărul se aruncă gata îmbrăcat pe patul purtător ocupat până atunci de socrul său, când Sanderus bătu la uşă:

— Stăpâne, spuse el din prag, m'aţi smuls de la o moarte sigură şi vieţuiesc din bielşug subt acoperişul acesta. Dumnezeu v'a răsplăti pentru fapta asta bună şi iată-vă un foarte bogat personagiu. Aflaţi dar că comoara din Spychow gâlgâie de aur şi argint. Deschideti-o, mărinimosule cavaler, vârâţi-vă mânile în ea şi umpleţi golul pungei mele. Astfel cu mărinimie înzestrat, voiu străbate Prusia întreagă, oraşe şi castele, în ciuda primejdiilor şi pentru bucuria de a trăi.

Zysko a căruia primă mişcare fusese să’l dea pe acest supărător pe uşă afară, îşi schimbă părerea. Deschise un scrin, scoase o pungă plină cu ducaţi şi zise:

― Ia! Dacă nu eşti un excroc, te vei putea făli că m’ai viclenit; dimpotrivă, ai să mă serveşti, dacă nu vei fi josnic la suflet.

― Vor fi ei vicleniţi, stăpâne, şi nu dumneavoastră, răspunse Sanderus prinzând săculeţul din zbor.

CAPITOLUL VIMOARTEA

Siegfried de Loewe se pregătia, şi el să se ducă la Marienburg, când un curier din Varşovia îi predete o scrisoare, în care fratele Roger îşi da seama despre întâiele demersuri. Un zâmbet îi rătăci pe buze, când ceti că ucenicul lui reclamase imediata cedare a moşiei Spychow. Sfârşitul comunicărei conţinea informaţii mai puţin plăcute: Roger socotise nimerit să provoace o judecată a lui Dumnezeu, şi un oarecare tinerel cu numele du Zysko de Bogdania, ginerele lui Jurand, ridicase mănuşa. El sfărşia astfel:

„Potrivnicul meu abia a ieşit din copilărie. Nu mă expun nici unei primejdii. Sângele acestui fluturatec va fi oferit ca jertfă Mântuitorului nostru Iisus, căruia gloria acelora ce înalţă şi apără Crucea interesează mai mult decât înarmările unui Jurand sau deţinerea unei fete de neam barbar".

Comandorul nu ştiuse până atunci că fiica lui Jurand era măritată. Acest Zysko, în calitatea lui de soţ, ar fi trebuit să pună totul în mişcare pentru a desvălui creştinităţei cursa lui Damveld şi a sfetnicilor săi, în care atrăseseră pe boerul din Spychow. N'ar fi oare mai expeditiv să pună în libertate pe tată şi pe fată? La urma-urmei, uricioasa trădare recădea asupra răposatului Damveld singur... Dar ce! să elibereze pe călăul Ordinului? Niciodată! Începu să străbată sala cu paşi înfriguraţi. Însfârşit se opri înaintea unui Christ restignit, atârnat de perete, şi lăsându-se în genunchi începu să se roage:

— Stăpâne, luminează-mă! exclamă el, căci umblu în neguri. A le da libertatea, înseamnă a distăinui viclenia noastră. Nu va fi învinuit numai Damveld sau eu, ci şi Ordinului. A'i păstra, ori a'i da morţei, nu voiu fi mai puţin compromis în ochii marelui-maestru şi a lumei întregi. Inspiră-mă, Stăpâne!

Inconştient de ceeace era nelegiuit în rugăciunea lui, rămase mult timp în genunchi, cu fruntea sprijinită de lemnul crucei. Deodată se crezu luminat. O voce supra firească îi spunea: „Scoală-te şi aşteaptă înapoierea lui Roger!". Se sculă liniştit. Da, trebuia să aştepte; Roger, fără dor şi poate, va ucide pe acel tânăr îndrăzneţ; atunci vor vedea ei ce'i de făcut. Totuşi punerea Danusiei în libertate era aproape hotărâtă în sufletul lui: socotia că bucuria pricinuită de înapoierea prinsei ar şterge grozăvia ce-o pricinuise răpirea. Despre rezultatul luptei nu se îndoia, amintindu'şi uşorul triumf al lui Regius-Mons împotriva a doui cavaleri din Anjou, cu faima de neînvinşi, înaltele'i isprăvi ostăşeşti la asediul Vilnei, şi atâtea alte fapte strălucite. Şi se bucura la gândul că acest Roger, pe care'l iubia ca pe un fiu, că acest Roger, discipolul său iubit, va ieşi din încurcătură, încă şi mai ilustru, în urma sângelui ce avea sâ'l verse obraznicul Zysko.

Cu aceste rugi, cu aceste gândiri, trecu ziua. Spre seara un sunet de trâmbiţă răsună la poarta-mare, şi Siegfried von Loewe, nerăbdător să ştie ce era această vizită târzie, trimise la călugărul portar pe un paj, care se înapoie numaidecât cu faţa răvăşită. Turburarea şi paliditatea lui scăpară din vedere lui Siegfried, căci încăperea nu era luminată decât de flăcările căminului.

— Să fie cineva de ai noştri?― Da, stăpâne, răspunse pajul.Dar vocea lui înecată de emoţie îl făcu pe comandor să tresară.― Fratele Roger?... întrebă el.

— L'a adus, stăpâne.Siegfried se sculă. O clipă stete răzămat de braţul jâlţului, simţia că leşină.― Dă’mi o manta, şopti el.Băietanul i-o aruncă pe umeri. Siegfried îşi puse gluga. Acum trecea prin

curtea adâncită în întunerec. Zăpada scârţâi subt paşii săi. În preajma porţei era o îmbulzeală. Le vederea comandorului lăncierii şi valeţii se rânduiră. Lumina făcliilor lumina din bielşug feţele lor îngrozite. Voci înăbuşite se auziau şoptind în noapte:

― Astfel fratele Roger?— Ucis...Siegfried se apropie de sania unde zace cadavrul ucenicului prea iubit,— Lumină! spuse el.Sub nebulotica licărire a făcliei ce-o apleca un valet, îl zări pe Roger, ţeapăn,

cu trăsăturile trase şi aproape de necunoscut. Moartea îl vopsise cu un întins cearcăn albăstrui, iarna îl prăfuise cu chiciură, şi o fâşie neagră, înnodată sub bărbie, îl menţinea fălcile. Siegfried von Loewe îşi ţinu mult timp privirile aţintite asupra acestor rămăşiţi omeneşti. Cunoscând de mult timp dragostea lui pentru răposatul, toţi observau pe comandor. Nici o lacrimă nu'i udă ochii; faţa lui era împietrită.

— Aşa dar, aşa mi'l trimit ei înapoi! gemu el. Întorcându-se spre econom, spuse:― Să fie pus în sicriu până la miezul nopţei, şi dus în capelă.― Tocmai că ni-a mai rămas un sicriu dintre acelea făcute pentru victimile lui

Jurand. De ajuns va fi să'l îmbrace.― N'o să'i închideţi sicriul.Oamenii se apropiau de sanie ca să ridice cadavrul. Loewe făcu o mişcare de

retragere, dar deodată îşi aminţi de scutierul lui Roger.― Dar unde'i Van Krist?― Ucis şi el, răspunse unul dintre ostaşi. L'arm îngropat la Çiechanow, se

descompunea.Intrat iarăşi în chilia sa, comandorul se prăbuşi într'un jâlţ şi rămase nemişcat.

Orele se scurgeau. Se auzia dinspre capelă sgomotul înăbuşit al ciocanelor ţintuind pânzele mortuare. Acest sgomot încetă. În afară de sgomutul stăruitor ce şi-l transmiteau uliţile, nu se mai auzia nimic în tăcerea adâncă a nopţei.

Era miezul nopţei când comandorul se smulse însfârşit din dureroasa lui cugetare.

― Unde'i fratele Roger ? întrebă ei pe pajul ghemuit într'un colt.Tinerelul aruncă spre maestrul lui o privire îngrozită. Mâhnirea îl făcuse oare

să'şi piardă minţile?— Nu ştiu, preasfinte.Dar Siegfried cu un zâmbet adânc mâhnit ce-i rătăcia pe buze, reluă aproape

cu blândeţe:― Copile, te întreb dacă au dus trupul la capelă?― Da, preasfinte.― Bine. Du-te de spune lui Diedrich că are să mă aştepte aci înarmat, în afară

de uneltele obişnuite, cu o torţă de păcură. Capela este luminată?― Ard lumânări în jurul sicriului.Siegfried se înveli în mantia lui şi ieşi. În capelă se convinse mai întăi, că era

singur. Zăvori uşa, se apropie de sicriu, îndepărtă cele două făclii şi îngenunchie.Buzele lui nu şoptiau nici o rugăciune. Contemplând atât de mult faţa albă a

lui Roger, nădăjduia să vadă aprinzându-se în ea o scântee de viată? în recea tăcere ce cădea din înaltul bolţilor, strigă cu jumătate voce:

― Fiul meu! scumpul meu fiu!

Apoi cu degetele întinse îşi strecură degetele slabe subt mantia mortului. Cotrobăiau dela umeri la cingătoare, pentru a se aruncă iarăşi până la subţioară. Atunci pipăi o rană deschisă. care se prelungia dela gât până la lopaţica umărului.

― O! şopti el cu o voce în care răsuna o nesfârşită durere. Ce îngrozitoare rană! Umărul despicat! braţul tăiat! Acest braţ pe care cu mândrie îl ridicai asupra duşmanilor Ordinului ! Dumnezeul meu ! plângerile unuia singur sunt ele mai importante în ochii tăi, încât le jertfeşti pe cei mai credincioşi servitori ai tăi? Şi acesta de aci, care'şi punea viaţa în joc pentru o minciună, dar pentru mărirea ta, l'ai lăsat să moară în stare de nepocăintă... şi sufletul lui în veşnicie...

Cuvântul îi muri în gât; trăsăturile palide îi tremurau. Apoi isbucni din nou:— Fiul meu! fiul meu!Şi cu o voce în care fremăta dorinţa şi groaza de a se vedea ascultat, rosti:— În numele lui Iisus-milostivul! dacă nu eşti afurisit, fă un semn; ridică un

deget, ori deschide'ţi ochii numai cât ar licări un fulger. Căci inima îmi urlă în pieptul meu îmbătrânit... O! un semn!... mie... celui care te~a iubit atât de mult...

Mânile lui împreunate, răzămate de marginea sicriului, cu privirile aţintite asupra pleoapelor închise ale mortului, aştepta....

— Nu! Eşti îngheţat pentru de-apururi şi miroşi a mort. Nu te vei mai mişca, nu vei mai grăi. Dar cel puţin ascultă, şi audă-mă sufletul tău.

Şi aplecat spre faţa mortului, şopti:— Îţi aminteşti... când prinserăm pe Jurand în laţ, capelanul ordinului ne opri

braţele gata a'i da lovitura de apoi şi noi jurarăm să cruţăm monstrul. Ne ţinurăm acest jurământ, dar chiar de-ai fi şi de ar fi să fiu şi eu afurisit, voiu da satisfacţie umbrei tale.

Se sculă, puse la loc sfeşnicele, acoperi faţa lui Roger şi ieşi din Capelă.

CAPITOLUL VIIRĂZBUNAREA LUI SIEGFRIED LOEWE

Siegfried von Loewe intră în chilia lui. Aci îl aşteptă un om. Era scurt, bondoc, cu picioarele sucite, pe cap cu un glugud ţuguiat, îmbrăcat cu un caftan de piele, încins cu o curea unde luciau o legătură de chei şi un cuţit; în mâna dreaptă ţinea un felinar, în stânga o făclie.

— Eşti gata? Diedrich se plecă tăcut.― Ascultă, câne, grăi Loewe. Odinioară distăinuişi anumite secrete ale

comandorului Damveld. Ţi se tăie limba. Dar ştiu că prin semne faci pe capelan să înţeleagă. Or, îţi declar că, dacă cândva îl vei informa despre cele ce se vor întâmpla, vei fi spânzurat. Şi acum condu-mă în temniţa lui Jurand.

Scoborâră scara, şi o apucară printru’un gang îngust. O poartă sdravănă îi opri. Diedrich o deschise. Se văzură atunci într’o curticică stăpânită de înalte ziduri ale magazinelor de grâu şi nutreţ pentru vite. Subt unul din aceste hambare, la dreapta se întindea bolţile subtpământene ale prizonierilor. Nici străjeri, nici paznici, căci presupunând chiar că un prins ar fi putut forţa uşa temniţei sale, n’ar fi isbutit să iasă din acea curte.

Diedrich deschise o zăbrea de fer, şi se afundară în prăpastie, pe scara continuândă, ridicând felinarul deasupra capului său, pentru a’şi călăuzi stăpânul. Scara da într’un lung coridor, şi având deoparte şi de alta uşile joase ale temniţei.

— La Jurand! spuse Loewe.O cheie scârţâi în broască şi intrară. Flacăra păcătoasă a felinarului nu răsbia

întunerecul. Loewe porunci să se aprindă făclia, şi numai atunci îl zări pre Jurand, care era culcat pe nişte paie. Prinsul cu lanţuri la picioare, avea pumnii legaţi

printr'un lanţ numai atât de lung, cât să poată mânca. Era îmbrăcat cu acelaş sac ce'l purtă în clipa înfăţişerei sale, şi aspra pânză avea reliefări de sânge închiegat, căci în acea zi nenorocită, lăncierii îl ciuruiseră cu lovituri de suliţă pe războinicul prins în plăşi. În această temniţă unde curgea apa pe ziduri când nu îngheţa, zăcea el pe spate.

Siegfried îl privi câteva clipe. Însfârşit întorcându-se spre Diedrich:— Vezi că nu'i mai rămase decât un ochiu. E prea mult şi atât. Arde-i'l!...Călăul plecă torţa pe faţa ciclopului, şi iată că grele picuri de păcură aprinsă

căzură, umplând încetul cu încetul orbita, dela arcuirea sprâncenelor până la ieşi-tura umerilor obrazului. Faţa chinuitului se stârci; mustăţile arămii, ridicate în sus, descoperiră dinţii strânşi; dar prea doborât de suferinţă, sau prea mândru pentru a mărturisi că putea suferi, nu se auzi nici o tânguire.

Siegfried îl întreba:— Nu ţi-am făgăduit că nu te ţinem prins: ne vom ţine vorba. Dar pentru ca să

încetezi a mai bârfi Ordinul, ţi se va smulge limba din gâtul tău defăimător.Poruncitor se întoarse spre călău: acesta arătă că pentru această nouă lucrare

îi erau trebuitoare amândouă mânile. Loewe luă deci făclia, dar când Diedriech puse genunchiul pe pieptul lui Jurand, teutonicul îşi întoarse capul şi'şi ţinu privirea aţintită pe zidul strălucitor de promoroacă. Se auzi un sgomot de lanţuri, o gâfâială întretăiată, un geamăt sălbatec. Apoi fu tăcere.

Siegfried reîncepu:― Jurand, ai suferit pedeapsa crimelor tale. Dar nu’i totul. Află că am făgăduit

fratelui Roger, pe care l’a ucis soţul fiicei tale, să’i pun dreapta ta în sicriul lui.Şi pentru a treia oară călăul care se şii ridicase, se apleca asupra victimei.

Câteva clipe după aceia Loewe şi Diedrich erau în curtea scăldată de lună. La intrarea culuarului luă din mânile tovarăşului său felinarul şi un ce fără formă regulată, împachetată în cârpe, şi’şi spuse cu tărie lui însuşi:

― Acum la capelă, apoi la turn.Diedrich îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar comandorul îi dete porunca să

se retragă, şi cu paşi greoi, îşi continuă singur calea. Se gândia. Termenul lui era apropiat, şi faptele ce le îndeplinia erau cele din urmă ce le’ar săvârşi; în curând va să’şi dea seama înaintea lui Dumnezeu. Or, în aceste ore fioroase, se gândia mai ales să înlăture Ordinului răspunderea chinului la care fusese supus Jurand. Diedrich nu putea vorbi şi teama de pedeapsă l’ar împiedica să spună capelanului prin semne ceva, care ar fi compromiţător. Atunci, ce? Cine ar dovedi că rănile boierului din Spychow n’ar fi îngăduite de lege? O lovitură de lance între dinţi n’ar fi putut sfâşia limba? tăiuşul unei securi n’ar fi putut tăia mâna, sau vârful unei ţepuşi să’i crape unicul ochiu, când se năpustise asupra întregei garnizoane? Siegfried intră în capelă şi depuse la picioarele fratelui braţul însângerat.

Din nou îi pieri răsuflarea. Nu fu decât un scurt chin. El răsuflă adânc şi zise:— Mi-a sosit ora şi mie. Nu te aveam decât pe tine pe pământul ăsta; iată-mă

de aci înainte singur, singur-singurel de aci înainte... Dar dacă Dumnezeu îmi prelungeşte încă zilele, fac jurământ, o! fiul meu, să ofer mormântului tău cealaltă mână care ţi-a dat moartea. Ucigaşul nu are dreptul să trăiască...

Dinţii lui se strânseră, un junghiu îl făcu să simtă chinurile iadului. Totuşi după trecere de câteva clipe putu să continue:

— Da, ucigaşul tău trăieşte încă, dar voiu şti să’l lovesc, şi până nu'l va fi lovit braţul meu, îl voiu face să rabde un chin de o sută de ori mai rău decât moartea... Tu, lasă-mă să'ţi contemplu încă odată trăsăturile. Poate voiu ceti în ele plăcerea ce ţi-o pricinuieste făgăduiala mea.

Descoperi faţa lui Roger şi grabnic dete înapoi...— Tu râzi! exclamă el, ah! ce râs îngrozitor!

Într'adevăr la îndoita căldură, a mantalei şi a lumănărilor mortuare, cadavrul se desgheţase; iată că se descompunea, şi acea faţă aşa de frumoasă odinioară, acum umflată şi negricioasă, se desfăcea groaznic într’o schimonositură.

Siegfried se grăbi a acoperi iarăşi faţa înspăimântătoare luă felinarul şi ieşi. Pe drum, pentru a treia oară fu apucat de înăbuşire. Se târî până la chilia lui, aruncându-se pe asprul lui culcuş unde stete lungit câteva clipe. Spera să adoarmă, dar o senzaţie ciudată îl năpădia. Dacă mai sta mult pe acolo, nu somnul ci moartea ar fi venit!... Nu'i era teamă de dânsa. Nespus de obosit, îi plăcea să vadă în ea odihna definitivă.Totuşi încă nu voia să i se supună în noaptea asta. Şi stând pe pat, o rugă:

— Amână până mâine!Atunci auzi o voce:— Ieşi din chilia ta. Mâine va fi prea târziu pentru îndeplinirea făgăduielei tale.

Ieşi!...Sicgfried se supuse suprafireştei porunci formale, ieşi în curte. O trâmbă de

lumină gălbuie cădea prin ferestrele capelei pe zăpadă. Lângă un puţ doui câni negri se certau pentru o halcă de carne.

Comandorul vorbia singur în chip nenorocit...― Astfel deci în noaptea asta... Trebuie neapărat... Şi totuşi sunt obosit,

ostenit peste puterile mele... Mă supun... Mă duc acolo... În jurul meu e somnul. Jurand istovit de chinul lui, doarme poate şi el... Numai eu veghez şi cânii... Mă duc, mă duc, căci ţi-am făgăduit’o. însfârşit vine şi sfârşitul! Tu, tu râzi acolo, în sicriul tău şi eu cad sub povară.

... Tu râzi, trebuie să fii mulţumit. Haide!...Şovăind de măhnire şi de gârbovire, se îndreptă spre turnul unde era închisă

Danusia. Cânii de mai odinioară îl însoţiau şi cu coada lor covrig, se loviau nebuneşte de bătrânele’i picioare. Recunocu într’unul din ei, „perna călăului”, nume cu care se denumia cânele favorit al lui Diedrich. Ca şi cum ar fi ghicit planul stăpânului, acest uriaş o luă înainte şi spre uşa turnului, urmat de comandor. Uşa îngustă şi joasă era închisă cu zăvorul. Siegfried deschise, căută prin întuneric parmaclâcul scărei şi începu să urce încetişor. În neorânduiala gândurilor sale uitase felinarul: înainta deci cu luare aminte, pipăind cu piciorul fiecare treaptă.

Deodată se opri. Deasupra lui auzise ceva aidoma gâfâielei unui om sau animal.

— Cine'i acolo?Nici un răspuns, dar auzi şi mai bine sgomotul acestei răsuflări înăbuşite şi

mai pripite.Siegfried nu ştia ce'i frica, dar emoţiile din acea noapte îngrozitoare îl

întărâtase înspăimântător. Poate că'i ieşia în cale umbra lui Roger!Îngrozit se dete îndărăt până la uşă.— Cine-i? întreabă el a doua oară.În aceeaşi clipă primi drept în piept o groaznică lovitură, care'l făcu să treacă

uşa rămasă deschisă. Căzu de-abuşilea fără nici un ţipăt.Atunci în tăcerea nopţei, o figură mohorâtă fugi din turn şi o şterse pe furiş în

direcţia grajdurilor. Mopsul lui Diedrich se luă pe urmele fugarului, celălalt câne se luă după el. Treimea pieri în umbra nopţei. Dar încurând cei doui câni se înapoiară mirosind pământul pe urma paşilor lor, şi oprindu-se în locul unde zăcea bătrânul comandor. Şi acum stând pe labele dindărăt, de-a dreapta şi de-a stânga lui Siegfried neinsufleţit, împuiau tăcerea nopţei cu urletele lor.

Însfârşit o uşă scârţâi din ţâţâni şi un bătrân înaintă:— Câni ai pacostei! mormăia el. O să vă învăţ eu să urlaţi noaptea.Se pregătia să'i facă să simtă vârful lăncei sale, când zări trupul întins.— Herr Iesus! Ce'i asta?Se plecă, îşi scoborî capul până la obrazul omului şi prinse a striga: „Ajutor!"

Apoi fugind spre poartă, apucă funia clopotului şi sună din răsputeri.

CAPITOLUL VIIIKLAWA LA BOGDANIA

Scutierul Klawa era nerăbdător să ajungă la Gorelice, dar halul fără de hal al drumurilor îi încurca mersul. Asprelor geruri, zăpezilor năvalnice şi năpăditoare, urmă un grabnic desgheţ. Fură ceţuri dese, ploi, ca de potop. Răbufneala vântului încreţia trâmbele de ape de prin nesfârşitele pajişti; râuri, râuşoare, se revărsară. Târguşoarele nu mai aveau legătură între ele decât cu ajutorul bărcilor şi plutelor prevăzute cu toată armătura lor de grinzi. Zăgazurile ce străbăteau băltoacele erau făgaşuri de neumblat. Aşa că cehul pierdu săptămâni întregi stând prin hanuri şi locuinţele boereşti; primăvara făcea să înmugurească frunzele, când ajunse în văzul Gorelicei şi al Bogdaniei.

La Bogdania se va opri el mai întâi. Aci trebuia să’şi lase oamenii. Zysko învingătorul lui Roger, potrivit obiceiului vremei, rămânea stăpân al escortei învinsului, adică a zece inşi şi tot atâţia cai, şi’i oferia unchiului său Matei, care nu avea niciodată destule braţe pentru munca câmpului.

Bătrânul luptător la prima ochire nu recunoscu deloc pe scutier. Acesta îşi spuse numele. Neliniştit, unchiul lui Zysko îşi aruncă căciula jos.

― Pentru numele lui Dumnezeu! mi l’or fi ucis? vorbeşte sincer!― Trăeşte şi este sănătos.― Unde’i?― În drum spre Marienburg.― Ce caută el la Marienburg?— S'o caute pe acolo pe nevastă-sa— Hai?... Ce, ţi-ai perdut minţile?— S'a dus să-şi caute nevasta, v'o spun, pe fata lui Jurand. Voiu avea ce vă

povesti toată noaptea în privinţa asta... dar lăsaţi-mă să răsuflu, sunt leorcă de sudoare. Călare dela miezul-nopţei.

Matei încetă să mai întrebe: înmărmurirea îl amuţise. Însfârşit recăpătându-şi prezenţa de spirit, aruncă încă vre'o câţiva buşteni pe grătare şi servi cehului o cină bogată.

În timp ce unul începea să mănânce, celălalt se primbla în lung şi'n larg, gesticulând, vorbindu'şi singur:

― Fiica lui Jurand... Zysko căsătorit!...― Căsătorit şi necăsătorit...Şi scutierul povesti întâmplările cu deamănuntul:― Ah!... S'a bătut? exclamă unchiul cu ochii scânteetori de curiozitate. Şi?...― Şi l’a tăiat în două pe german; eu mi-am luat în sarcină pe scutaşul lui. Am

avut ca pradă arme, cai şi oameni, tânărul boer vă trimite opt din ei.― Ce a făcut cu ceilalţi doi?― Au însoţit rămăşiţele pământeşti ale stăpânului lor.― Ducele nu putea să aibă grija asta? N'o să-i mai vedem pe ăşti doi.Lăcomia lui Matei îl făcu pe Klawa să zârnbească.― Nu-l interesează pe boerul cel tânăr, răspunse el, dacă are doui inşi mai

mult ori mai puţin: Senioria din Spychow este o faimoasă moştenire, hai?...― De acord. Dar această moştenire încă nu'i a lui.― Dar a cui este?...Matei se opri cu gura căscată....― Tu zici...? Şi Jurand?― Jurand zace într’o temniţă din Scytno, sau poate în mormânt.

Ştirea căsătoriei lui Zysko îl mişcase dintr’ntâi în chip dureros pe Matei, căci o iubia pe Agnes şi nu doria nimic atât de mult, decât s'o vadă luând de bărbat pe nepotul lui. Dar pe de altă parte fiica lui Jurand aducea cu ea o zestre considerabilă. Şi văzu ultimul vlăstar al neamului său, conte palatin, stăpân al Bogdaniei, Spychow şi alte locuri, apoi senator şi castelan. Lucrul nu pare cu neputinţă. Dar tânărul pe care’l aşteptau atât de strălucite meniri se aruncase în gura lupului. Ce va găsi la Marienburg? Pe nevastă-sa ori moartea?

O altă ipoteză se înfăţişa minţei sale. Ce s’ar întâmpla, dacă ieşit sănătos şi teafăr din vizuina teutonului, Zysko şi’ar regăsi totuşi nevasta? Ba zău! în lipsa nevesti-sei va păstra Spychowul.. Dar asta nu fu decât o mângâiere fugară. Atât de mult cât iubia bătrânul pământurile şi banii, ţinea însă mai mult să vadă perpetuându-i-se sămânţa. Or, dacă dipărea Danusia, ca o piatră subt apă, dacă nimeni nu putea să certifice că a murit ori vieţuieşte, lui Zysko nu i se va îngădui o nouă căsătorie şi cu asta aleluia cu neamul bogdanian.

― Spune’mi, îl întrebă el, care ţi’i părerea, i-o vor înapoia ori nu cavalerii?Cehul avu un gest de descurajare.― După smerita mea părere, zise el , o cred ca şi pierdută pentru totdeauna.― Ei bine, am dorinţa să mă duc chiar eu la cruciaţi, ca să mă conving de

lucrul acesta. Dacă o nenorocire s'a întâmplat acestei tinere fete, Spychowul şi împrejurimele lui nu rămân mai puţin luate de băiatul meu, iar el întors în ţară, îşi va putea lua nevastă.

― De pildă, domnişoara de Gorelice? se încumetă scutierul.― De ce nu. Cu atât mai mult cu cât orfană fiind, este expusă sâcâielilor lui

Ktan de Rogow şi a lui Lup de Broz... S'au cam ciomăgit ei între ei acum nu de mult, dar o să se vindece.

— Cum?... domnişoara Agnes orfană?.... Boerul Zych...― Ei da, Agnes e orfană, Zych şi abatele s'au dus în Silezia unde'i poftise

ducele Przemislas. Vânători, serbări, chefuri, şi apoi într'o zi ducele de Ratibor în luptă cu Przemislas le pune hoţi în cale. Przemislas e ucis. Zich primeşte o săgeată drept în inimă. Iar abatele, s'a ales cu o lovitură de umblaciu în cap, a rămas surd, cu capul tremurător, şi ştie Dumnezeu de şi-o mai recapătă cândva graiul. Şase săptămâni au trecut de când l'am înmormântat pe bietul Zych.

― Un boer aşa de voinic!... lăcrăma Klawa. Nici eu nu sunt o stârpitură, şi totuşi în bătălia dela Boleslavia, atât cât i-a trebuit să spună un „Ave", şi mă ţinea subt el. Trebuie să recunosc că robia mea fu atât de plăcută, încât n'aş fi schimbat'o pe libertate... Iisuse, dă'i odihnă veşnică! Îi plâng, dar şi mai milă mi-i de biata stăpână.

Scutierul abia sfârşia de rostit aceste vorbe, şi uşa se deschise iar Agnes se ivi însoţită de fratele ei Jeirar, un băietan voinic de cinsprezece ani, care’i semăna de led-poleit încât te-ai fi putut înşela care’i unul, care cealaltă.

Ţăranii din Gorelice o înştiinţaseră că o ceată armată subt conducerea lui Klawa, se îndreaptă spre Bogdania. Ei adaugaseră că tânărul boer nu se afla printre oşteni... Atunci sfâşiată de nelinişte, alergase

― Pentru numele şi dragostea lui Dumnezeu! Ce s'a întâmplat? întrebă ea din pragul uşei.

― Ce vrei să se fi întâmplat? răspunse bătrânul boer. Zysko trăeşte şi e bine-sănătos.

Cehul fu dintr'o săritură la picioarele tinerei fete. La răspunsul lui Matei, ea îşi întoarse capul pentru a’şi ascunde turburarea ce-o sguduia. Dându’şi în sfârşit seama de salutările obişnuite, ea şopti:

― Mărire lui Iisus Cristos!— În vecii vecilor. Numaidecât păru că’şi dă seama de prezanţa lui Klawa, mereu îngenunchiat

în faţa ei.

― Sunt tare mulţumită că te revăd, Klawa, da, cu adevărat foarte bucuroasă, dar de ce ţi-ai părăsit stăpânul?

― El m’a trimes la Bogdania.― Şi el unde este?― La cavalerii cruciaţi din Marienburg.― Au nu ţine deloc la viaţă? Ce face acolo?― Să caute pe acolo ceea ce nu va găsi nicicând.― Fireşte că nu, nu va izbuti, afirmă şi Matei.― Ce’mi tot spuneţi? întrebă Agnes.La această întrebare, Matei îl opuse cu alta:― Zysko nu ţi’a vorbit niciodată despre fiica lui Jurand? Aş înclina să cred că

s’a abţinut.― De ce nu mi-ar fi vorbit? oftă ea.― Iată cel mai bun lucru de pe lume. Îmi va fi mult mai uşor să te pun în

curent.Prinse a povesti ceeace aflase şi el, stăruind asupra faptului că Zysko nu

fusese în realitate niciodată soţul Danusiei, şi că în orice caz ea era pierdută pentru el, fără nici-o speranţă.

— Ei bine, la ce te gândeşti, acum? întrebă el sfârşindu-şi povestirea.Ea nu'i răspunse, dar două lacrimi ca două boabe de mărgăritar se iviră între

pleoapele ei. În fine apropiindu-se de Matei, îi apucă mânile şi i le duse la buze.― Rămâi cu bine! Mărire lui Iisus!...― În vecii-vecilor!... Eşti aşa de grăbită să te înapoiezi, fata mea? Mai stai!...Ea se scuza, motivând grijile gospodăriei, pregătitul cinei... Bătrânul boer nu

căuta s'o mai oprească. Ştia că durerea este prietena întunericului şi că peştele prins în cârligul undiţei se afundă în adâncul apelor. Se mărgini deci să desmierde părul fetei şi urmat de Klawa o însoţi până în curte. Scutierul se alătură cortegiului domnişoarei. Matei se înapoie singur. Clătina din cap şi bodăgănia:

În acest timp Agnes şi fratele ei Jehan călăriau prin pădure, Klawa spunea fetei:

— Vedeţi... eu cuget, ca şi bătrânul boer din Bogdania, că cealaltă de acolo, este pe veci pierdută, că n'o va găsi niciodată.

— Totuşi nu'i mai puţin nevasta lui în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.— Of! o soţie de felul ăsta....Agnes nu răspunse. Dar seara după cina, când Jehan şi fraţii lui mai tineri se

duseră în odaia lor, ea porunci să aducă un urcior de mied şi umplând paharele tânărului scutaş, îl întrebă zâmbitoare şi buimacă

― Poate ţi'i somn?... Şi eu care voiam să mai vorbesc cu dumneata....Deşi obosit de călătorie, Klawa ar fi vorbit bucuros până dimineaţa. Tăifăsuiră

deci multă vreme, sau mai bine îi povesti din nou şi cu de-amănuntul isprăvile lui Zysko, şi nu se mai sătura să tot audă.

CAPITOLUL IXMATEI DIPLOMAT

Matei se pregătia de plecare, fără ca Agnes să se fi arătat pela Bogdania, căci îşi petrecea timpul sfătuindu-se cu scutierul. Bătrânul boer o întâlni însfârşit duminică pe calea bisericei. Se ducea la leturghie în tovărăşia fratelui ei Jehan, sub escortă de servitori înarmaţi, căci cei doui pretendenţi înlăturaţi, se putuseră vindeca de rănile lor.

― Îmi propuneam să trec pe la Bogdania, îi spuse ea, căci am a’ţi propune o afacere. Dar deoarece iată-te, vom vorbi mergând.

Ea o luă înaintea cortegiului său, apoi grăi:― Astfel, hotărât, pleci?― Mâine, dacă o vrea Dumnezeu.― La Marienburg?― La Marienburg sau aiurea, după împrejurări.― Ei bine, ascultă. De când a murit tata şi abatele este neputincios, sunt

expusă primejdiei să cad în mânile netrebnicilor răi, pe cari îi ştii şi dumneata, sau a plictiselei de a mă închide în dosul îngrăditurilor din Gorelice.

― Ah! exclamă Matei, m'am gândit mult la asta.— Şi ce-ai pus la cale?— Nu lucru mare... Gândeşte-te, totuşi că trăim pe pământul polonez şi că

legile noastre pedepsesc răpirile.― Nu'i lucru mare să se treacă grabnic hotarul!...― Însfârşit ce vrei dela mine?― Să mă iei cu dumneata...― În numele cerului, Agnes!...― Te rog! Pe de o parte Jehan şi fraţii cei mici vor fi în siguranţă fără mine. Nu

se atacă nici decum nişte copii; dar ia presupune că mă atacă pe mine, ei vor primi poruncă să se bată. Pe de altă parte, pretinzi că Zysko nu va isbuti s'o regăsească... pe cealaltă. Klawa însuşi admite cea mai supărătoare dintre bănueli. Sunt departe de a voi răul acestei Danusii. Sfânta Fecioară s'o apere de orice primejdie. Zysko o preferă mie. Aşa este, pare-se, soarta mea. Dar însfârşit, atât cât n'o va fi regăsit... dacă trebuie s'o regăsească vreodată..., atunci, nu'i aşa, atunci...

― Atunci ce? întrebă Matei văzând'o că se turbură din ce în ce mai mult.― Atunci nu vreau nici pe Ktan, nici pe Lup, nici pe oricine altul... Auzitu-m'ai?Un zâmbet lumină trăsăturile bătrânului― Eu care credeam că nici nu te mai gândiai la el!...― Mai bine ar fi poate, să'l fi uitat.― Totuşi nu te pot duce în ţări străine, printe aceşti cruciaţi teutoni fără

credinţă, nici lege.― De ce tocmai nu printre teutoni? Voiu merge cu dumneata până la Sieradz

mai întâi, ca să îngrijesc acolo pe seniorul abate. Desfrânaţii şi cântăreţii curţii sale se gândesc mai mult la băut, decât să'l îngrijească. El e doar naşul meu!...

― O femee este ceva care te împiedică foarte mult în călătorie.― Nu tdeauna. Eu n'am luat încă parte la nici o luptă, dar trag cu arcul şi

arbaleta; sunt tare la lipsuri şi oboseli. La nevoie mă voiu purta cu vitejie; cu vesta şi nădragii lui Jehan, o glugă peste păr, o spadă la coapsă, voiu avea înfăţişarea să fiu pajul dumitale ori voiu fi luat drept fratele meu, într'atâta semănăm unul cu altul. Chiar şi abatele s'ar înşela în privinţa asta.

Vorbind astfel ajunseră la biserică. Bătrânul Lup de Broz care sta lângă altar, îl omora cu privirile'i duşmănoase. Matei nu se sinchisia de loc de ele. După leturghie, făcu iar o bună parte din cale în tovărăşia Jaginkăi, apoi se despărţiră apucând fiecare pe o altă cale dela bifurcafie.

Când Matei fu singur la Bogdania, buna lui voie îl părăsi. El plecat, vecinii lui lacomi ar nivela colnicele ce făceau hotarul, ar pune mâna pe turmele sale, i-ar ademeni şi strica servitorii şi coloniştii.

― Ah l îşi spuse el, cu atât mai rău, trebuie să mă gândesc. Aşa ca abia îşi sfârşi prânzul, şi dintr'o goană de cal fu la Broz. Aci găsi pe bătrânul Lup stând la masă cu un urcior de hidromel înainte, în tovărăşia fiului său, care încă destul de rău lovit, bea întins pe o piele de urs. Matei pătrunsese la ei în casă fără să se fi anunţat. În picioare, în pragul uşei, cu faţa aspră, nalt de statură, fără a şopti, dar cu o sabie la coapsă, aşa se oferi el încremenirei celor doui bărbaţi. Ei, dintr’o ochire, fură în picioare şi desprinseră depe perete, care un paloş, care o suliţă.

Or, fără să arate nici o emoţie, fără să ducă mâna la mânerul săbiei sale, bătrânul şiret le spuse, ― şi în vocea lui era un ce zeflemisitor:

— Ei ce? Aşa se observă la Broz legile străvechei ospitalităţi?Deşarmati lăsară să cadă suliţa şi paloşul, şi cu gâtul întins contemplau pe

musafirul lor, care zâmbind, îi salută după formula de veacuri:― Mărire lui Iisus Cristos!― În vecii vecilor.― Şi războinicului Sfântul Gheorghe....― Pe el îl servim şi noi.― Vin spre voi ca vecin.— Şi noi ca atare te primim. Un oaspete este sfinţit.Îi strânseră dreapta şi'l conduseră la locul de cinste. O faţă de masă acoperi

masa; noi trunchi alimentară focul, talere cu carne, urcioare cu bere şi mied apărură, şi se apucară de chefuit. Bătrânul Lup şi fiul lui ardeau de dorinţa să afle motivul vizitei, dar atenţi să nu înfrângă codul bunelor manieri, aşteptau ca boerul din Bogdania să ia iniţiativa lămurirei.

Totuşi, el neînduplecat de curtenitor, le lăuda mâncărurile, tăria băuturilor. Numai după numeroase pahare trase la măsea începu cu un ton de învăţat:

― Se întâmplă că vecinii se ceartă, ba chiar ajung până să se încaiere. Cu toate acestea buna arrnonie rămâne regulă, şi timpul domoleşte aceste neînţelegeri.

― Nu e nimic care să întreacă în blândeţe înţelegerea şi buna megieşie, rosti sentenţios vocea răguşită a bătrânului Lup.

― Gata să încerce o lungă şi primejdioasă călătorie. continuă Matei, sunt ispitit să uit vechile duşmănii. Aş crede ca prea puţin potrivit să mă îndepărtez din ţară, fără să’mi iau rămas-bun de la vecinii mei.

― Bună vorbă! Dumnezeu să te răsplătească!― Nu’i numai o vorbă, ci un sfat: căci iată-mă’s!― Suntem bucuroşi de faptul acesta. De ar putea fi numai zilnice vizitele

dumitale!― Dacă aş putea la rându’mi să primesc la Bogdania nişte nobili aşa de

respectuoşi de obiceiurile cavalereşti! Din păcate plecarea mea este imediată.― Pleci la războiu? sau în perelinaj?― Nici de cum. mă duc la cavalerii teutonici.― Să le duci poate răscumpărarea lui Zysko?La acest nume ce’l rosti tatăl, tânărul Lup se îngălbeni de ciudă şi ură. Matei

răspunse cu linişte.― Le duc eu o răscumpărare, dar nu pentru acea a lui Zysko.Aceste tărăgăneli întărâtau curiozitatea celor doui boeri din Broz. Bătrânul,

incapabil să se mai stăpânească spuse:― Fireşte, eşti liber să ne spui sau nu motivul ce te îndeamnă să pleci.― Pentru ce n’aş spune? Dar lăsaţi-mă ca mai întâi să vă mai spun încă şi

această taină: eu plecat, Bogdania va fi ca şi părăsită. Odinioară cănd ne duceam ― eu şi Zysko ― să ne războim subt steagurile prinţului Witold, ne încredinţam avutul îngrijirilor părintelui abate au lui Zych de Gorelice. Zych a murit, abatele a căzut în copilărie. Vin să vă rog să’mi luaţi avutul subt a voastră pază. Mă pot bizui pe această îndatorire?

Tatăl şi fiul schimbau priviri înmărmurite. O clipă se făcu tăcere, căci nici unul, nici altul nu cutezau încă să rişte răspunsul.

Matei goli dintr'o sorbitură un pocal de mied, apoi îşi continuă distăinuirile cu atâta căldura, încât l’ai fi luat drept cel mai vechiu şi mai bun prieten al celor doui ascultători ai lui.

— Vreţi să ştiţi de cine mă tem mai ales? pe cine'l cred în stare de toate nedreptăţile? Zău aşa, de nimeni altul decât de Ktan de Rogow! Voi ăştia, şi o spun,

chiar de ar trebui să ne despărţim ca duşmani, veţi lucra întotdeauna vitejeşte; atacaţi în faţă şi nu v'aţi învoi să vă folosiţi de lipsa protivnicului spre a vă răzbuna. Nu'i tot aşa cu Ktan. El este un fals cavaler şi un bădăran adevărat. Şi luaţi aminte, că dacă mă urăşte de moarte, este din cauză că i-am interzis să dea târcoale în jurul Jaginkăi.

— O păstrezi pentru nepotul dumitale, nu'i aşa? exclamă tânărul Lup...Matei făcu să apese asupra lui o rece privire, apoi continuă cu cea mai mare

linişte adresându-se tânărului.— Află că nepotul meu s'a însurat cu o bogată moştenitoare din Mazovia.Tatăl şi fiul priviră prosteşte, aiuriţi. Însfârşit cel întâi spuse:— Se poate? Se vorbia chiar prin localitate despre asta. Ia povesteşte-ne şi

nouă lucrul acesta!...Fără a răspunde de-adreptul la întrebare, Matei continua în aceşti termeni:— Pentru aceia mă văd silit să fac această călătorie, şi de aceea vă rog să

veghiati asupra Bogdaniei. Feriti-mă de pagube şi mai ales de atacurile şi sâlniciile lui Ktan.

În acest timp tânărul Lup se gândia: Zysko însurat, nu era mai bine să aibă pe unchiul de partea lui, decât împotriva sa? Agnes i-ar urma întru totul poveţile. Aşa că apăsând cu o mână genunchiul tatălui său, pe subt masă, pentru a îmbia pe bătrân să tacă mâlc, el răspunse:

― Fii cu totul liniştit în privinţa lui Ktan. M’a cam zgâriat el niţel, drept este, dar în schimb i-am stâlcit botul tare frumos. Pleacă liniştit. La înapoierea dumitale, vei regăsi Bogdania neatinsă.

— Astfel, mi-o făgăduiţi ?― V'o făgăduim! repetară ei în cor.― Pe cinstea voastră de cavaleri? ― Pe cinstea noastră de cavaleri!― Pe herbul vostru de nobili?― Pe herbul nostru! Mai bine, pe sfânta Cruce şi Dumnezeu să ne audă...― Mă şi aşteptam la asta din partea voastră. Încă o vorbă: Zych, o ştiţi bine,

mi-a încredinţat epitropia copiilor săi. Eu plecat, ce vor face ei? Fireşte, Dumnezeu şi legea ocroteşte pe orfani. Cei ce ar cuteza să’i năpăstuiască, şi-ar expune capul săbiei călăului. Mi’i tot una, mă îndepărtez cu inima grea; juraţi’mi că, nu numai că veţi ocroti pe copiii lui Zych, dar că’i veţi şi apăra faţă de şi împotriva tuturora.

― O jurăm!― Pe onoarea şi herbul vostru?― Pe onoarea şi herbul nostru!― Şi pe cruce?― Şi pe cruce!― Dumnezeu să fie martor, amen! încheie Matei.O grea povară îi cădea depe inimă. Ştia că amândoui îşi vor ţine jurământul,

chiar dacă ar trebui să’şi roadă pumnii de furie şi de necaz. Fără a pierde timpul, îşi luă rămas bun dela ei.

Drumul la înapoiere, în răcoarea nopţei, i se scurt în atât de plăcute gânduri. În zarea conacului său, fu foarte mirat constatând că ferestrele erau încă luminate, şi dete pinteni calului.

— Avem dar lume pe acasă? întrebă el aruncând frânele grăjdarului, care alergase întru intâmpinarea lui.

— Tânărul boier din Gorelice cu scutaşul ceh.Pentru ce vizita asta târzie? Nu fără teamă răsbi el în sală. La lumina focului şi

a torţelor fumegânde, zări pe Jehan, Klawa şi un al treilea tinerel cu obrajii rumeni.— Bună seara, Jehan. Ce face Agnes?— Agnes mi-a dat sarcina să'ti spun că şi-a schimbat părerea şi ar preferi să

stea acasă.

— Şi de ce? Ce idee absurdă! Jehan prinse a râde.— Dar ce ai tu de pufneşti în felul ăsta? bodogăni Matei.În acelaş timp pufniră şi Klawa şi tinerelul cu obrajii rumeni.― Vezi! exclamă pretinsul paj. Cine m'ar mai recunoaşte, dacă nici dumneata,

nu mă mai cunoşti?― Ei, comedie! Nu suntem în timpul carnavalului... Trebuia, după cât mi se

pare, să vii abia mâine!― În ziua 'nămiaza mare?... Ca să mă vadă toată lumea?Matei râdea şi el acum. — Lasă-mă să te privesc mai de aproape. Un fermecător paj mititel, pe

cuvântul meu!Cu adevărat încântător. Un capişon de mătase roşie îi înfăşura părul, o tunică

verde, pantaloni largi la şolduri şi strânşi jos, arătau formele ei pline şi plăcute; la încingătoare avea un puternic pumnal lung. În urma Agnes-ei, ceva mai în umbră, sta un tinerel, pe care Matei nici nu'l zărise dintru'ntâi.

― Ei, bine! şi cel de colo, cine este? De astădată un străin, desigur.― Un străin? M'da! da!... răspunse Agnes... fata doamnei Sitko, intendenta

noastră. Ce crezi că mă duc singuratică cu dumneata!... Îmi trebue o tovarăşă. Deci o iau pe Varvara. Ai întotdeauna mai multă inimoşie, când sunt doui. Nimeni n'o va recunoaşte.

― E de văzut şi asta, răspunse Matei în zeflemea. Sunt anume semne, ca să recunoşti pe o fiică a Evei.

― Ia sa mă laşi în pace!...— Drace, sunt nevoit chiar... Ei, acum ştii de unde vin frumosule paj?... De la

Broz!― Glumeşti...― Şi bătrânul Lup şi fiul lui sunt gata să apere Gorelice şi Bogdania împotriva

încercărilor jupânului Ktan. Să-ţi provoci duşmanii? frumoasă treabă! dar să'i aduci până acolo încât să-şi primejduiască pielea lor, ca să’ţi apere bunurile, uite dibăcie, sau nu mai ştiu nici eu ce alta poate fi.

Agnes clătină din cap :― Întrucât e vorba de vicleşug, nici Domnul nostru Iisus Christos nu s’ar fi

arătat prea scump la laude în privinţa dumitale. Desigur că totul merge după dorinţa dumitale.

Bătrânul boer răspunse cu mâhnire:― Vai! fata mea, dacă totul ar merge după placul meu, de mult ai domni ca

stăpână peste Bogdania. Agnes aţinti asupra lui ochii săi albaştri umezi, apoi ii luă mâna şi o duse la

buzele ei.― Hai, dar ce este? exclamă bătrânul mişcat.― Nimic!... Îţi spun noapte bună. Se face târziu, şi trebuie să pornim la drum

de timpuriu.

CAPITOLUL XIDILA

Deşi oraşul Sieradz, prădat şi ars odinioară de teutoni, se ridicase din cenuşa lui, nu se putea asemăna cu alte cetăţi înfloritoare din regat. Totuşi, Agnes, a căreia viată se scursese la ţară, se minuna la vederea acestor ziduri crestate, a primăriei, a bazilicei (catedrală), şi când Matei îi afirmase că Sieradz în raport cu Cracovia, preţuia tocmai atât cât o făclie fată de soare, ea refuză să creadă.

Poposiră la călugării dominicani. Ştirile ce le dete staretul cu privire la abatele, îi întristară. În primele timpuri ce le petrecuse acesta la mănăstire, în fiecare zi pela sfârşitul după amiezii începea să bâiguiască, îşi îmbrăca chiurasa, gesticula în chip primejdios cu sabia lui: trebuia să'l desarmeze cu sila şi să'l ţină ferecat în patul lui. Acestei perioade de aiurare îi urmase o alta, de extremă descurajare. Se folosiră de ea, sunt cincisprezece zile de atunci, pentru a'l trimite spre Ploçk, unde l-ar îngriji la prinţul-episcop, prietenul său.

Matei ţinu sfat cu Agnes. — Ce'i de făcut ? întrebă el, unde vrei să te duc?― Dumneata vei merge la Ploçk, declară ea, şi eu şi Varvara de asemeni.— Ho! ho! căpitanul ăsta în fuste!... La ce sunt redus eu în zilele mele de

bătrâneţe? mormăi boerul: Dar în eul lui trebuia să recunoască faptul că Agnes era cuminte, şi chiar

adouazi porniră la drum. Topirea zăpezei făcea călătoria mult mai anevoioasă. Se opriau ici colo, pela conacuri, parohii, hanuri, şi pretutindeni găsiau urmele abatelui, într'atât împrăştiase pomeni, în calea lui.

În anumite locuri trebuise să se pună în pat, având în vedere excesiva lui slăbiciune. Matei nădăjduia deci să’l ajungă. Se înşelă însă în prevederile sale. Râurile ce aveau de străbătut, se umflaseră foarte tare. Cu neputinţă de înaintat. Trebuiră să se refugieze într-un han, de altcum părăsit, pe care’l înconjura un ocean de noroiu. Deşi avură alimente din bielşug, Matei privia totuşi situaţia cu nelinişte.

Într’o dimineaţă zăriră lămurit în noroiu urma copitelor unui zimbru ori a unui cerb nordic (elan). Unul dintre servitorii înarmaţi contesta acest lucru; afirma că Boruta, diavolul litvan avea cu toate formele lui omeneşti, copite ascuţite, si mai spunea că se căpătau bunele lui graţii prin pahare pline. Matei se sfătui cu Agnes. Se puteau oare împăca, fără păcat, cu favorurile Necuratului?

― Aş atărna de gard un urcior de vin ori de mied. Dacă’l vom găsi gol, vom şti cel puţin că Boruta e prin apropiere.

― Numai să nu ne lipsim astfel de mila dumnezeiască! răspundea Agnes. Avem nevoje de ea, ca să’l izbăvim pe Zysko.

— A oferi de băut unui oarecine, nu însemnează a’i vinde şi sufletul.Prin urmare venind noaptea, Matei legă un urcior plin cu vin de un ţăruş al

gardului. În zori de ziuă îl găsiră gol.Klawa, când i se povesti fenomenul, avu pe buze un zâmbet cu două

înţelesuri. Întru ce priveşte pe Matei, el îşi freca mânile, sigur de aci înainte că trecerea bălţei n'ar fi împiedicată de piedici suprafireşti.

Totuşi el voi să verifice mai întâi, dacă nu exista vr'un dram bun prin pădure. Klawa îşi luă el sarcina acestei cercetări.

Plecă deci cum răsări soarele. La amiezi, se neliniştiră văzând că nu se înapoiază! Matei se sili să se arate nepăsător. Agnes făcea cruci înspre pădure. Cu o mişcare maşinală, Varvara îşi căuta şortul, cu care se îmbrăca de obiceiu, şi mânile ei neîntâlnind decât pantalonii bărbăteşti, se întoarse încolo, pentru a'şi şterge lacrimile cu degetele.

Însfârşit pe înoptate, scutaşul veni iar la han, dar nu singur, ci ţinând de o funie şi împingând înaintea lui o destul de năştrujnică făptură, a căreia faţă neagră şi nemaipomenit de păroasă, se confunda cu pielea de animal în care se încotoşmănase trupul lui pipernicit

― În numele Tatălui şi al Fiului! rosti Matei făcând cruce, ce'i dihania asta?― De-o fi dihanie, asta n'o ştiu, răspunse cehul. Se pretinde a fi om ca şi noi,

şi zice că îndeplineşte meseria de arzător de păcură.Matei cercetă cu luare aminte pe caraghiosul acela şi vocea cea mai hotărâtă,

îi spuse:― Fă semnul crucei! Auzi tu? şi repede!

― Mărire lui Iisus Christos!... se grăbi să răspundă vârcolacul şi’şi făcu cruce cu cucernicie.

Preumblând în jurul lui o privire liniştită, el adăugă:― Mărit să fie! repetă el... Nu ştiam dacă eram în mânile unor adevăraţi

creştini ori în ghiarele diavolului.― Dar tu cine eşti?― Un păcurar. Suntem şapte, şi locuim în pădure cu femeile şi copiii noştri.― Cum comunicaţi cu oraşul ?― Avem un drum.― Ar trece o trăsură pe acolo?― Acum se topeşte pretutindeni. Dar cine cunoaşte pădurea, ar putea să iasă

din încurcătură.― Ne-ai călăuzi tu pe acolo pentru un dinar? Fie chiar doui.Omul primi, cerând pe deasupra o cojiţă de pâne. Hotărâră plecarea pentru

adouazi, noaptea nefiind siguri din pricina drumurilor rele. Păcurarul lămuria că Boruta mai curând se agăţa de cumetrii lui între cele diavoleşti, decât de oameni. Primejdie nu'i decât noaptea, mai cu seamă când ai băut. În ziua mare şi nechirchilit nici cea mai mică pricină de nelinişte.

— Totuşi tremuri de frică? observă Matei.— Se înopta... Ostaşul ăsta are mâna grea... Pe legea mea îl puteam crede

stâlpul iadului.Agnes râse de reciprocul dispreţ. Varvara simţia şi ea aceiaşi voioşie.― Încă nu ţi s'au uscat lacrămile din vârful genelor şi iată că'ti râd buzele.― Ei! nu plângeam cu tot dinadinsul, răspuse fata, îmi era frică numai.— Pf! stăpâna dumitale arată mai mult curaj. Ce lucru supărător se putea

întâmpla ziua ’nămiaza mare într'o aşa de numeroasă tovărăşie?...― Mie, nimic... dar dumitale?― Din pricina mea plângeai deci?― Deloc.―Atunci pentru ce?― De frică... uite aşa!... ― Şi acum nu'ţi mai este frică?― Nu.― De ce?― Pentru că te văd înapoiat.În cursul acestei călătorii, după cum se vede, Varvara începuse a se interesa

de scutierul ceh, şi nu fără a se observă acest lucru. Voinic înflăcărat, tot sângele fierbea în el, când i se opriau ochii în această pornire limpede, asupra acestor plete bălai şi răsvrătite, asupra acestui mijlocel mlădios, asupra acestor picioare cu forme frumoase. El îşi spunea că, dacă întâmplător dracul ar luă înfăţişarea unui atât de frumos paj, bucuros s'ar lăsa dus în ispită.

Până în acea zi dorinţa fusese stăpânită de duioşie. Dar când văzu pe tânăra fată plângând la înapoierea din cercetarea sa, fu adânc mişcat. Se grăbi tot mai mult s’o serviască, avu pentru ea vorbe mai serioase şi mai duioase.

CAPITOLUL XIPOCALUL DIN BRESLAU

În zorii zilei următoare, subt un cer ba cu ploaie amestecată cu zăpadă, ba cu timp frumos, caravana porni iar. Păcurarul, ce le servia de călăuz, declara că pretutindeni caii vor trece, dar că în anumite locuri ar trebui să se desfacă căruţile şi să le ducă cu braţele, ca şi bagajele. Aşa se şi făcu, când după ce străbătură

bătrâna pădure, trebuiră a'şi croi o cale prin desişuri. Se înseră, când ajunseră la bordee. Păcurarii îi primiră cu inima deschisă. Pânea şi făina lipseau, în schimb li se servi din bielşug vânaturi, pişcari şi lini, căci pădurea era plină cu vânaturi, şi iazurile pline cu peşte.

Adouazi în faptul zilei porniră la drum. Drumurile se sbiciseră; în adâncitura brazdelor ― ici şi colo — sta încă apa ca

nişte oglingioare lungi şi subţiri, dar aerul cald, luminos, se umplea de ciripiri şi de mirezme. Zâmbind de subt cununa ei de muguri aurii şi de viorele, primăvara era definitiv învingătoare.

Ajunseră insfârsit în văzul Ploçkului. Se înopta, deci porţile erau închise. Se găzduiră la un ţesător din mahala. În zori, atunci când toată lumea mai dormia încă, neobositul Matei intră în oraş şi se duse la palatul episcopal. Prima ştire ce-o află acolo, fu acea a morţei abatelui, întâmplată cu opt zile mai înainte. După obiceiu, trupul rămăsese expus toată săptămâna, pentru a i se aduce omagiile credincioşilor şi abia în acea zi îl scobora în bolta mortuară şi se vor aduna cu toţii la praznic.

Într’adevăr Matei se simţi mai puţin mâhnit de această moarte, decât era preocupat de urmările ei.

― Ce să fac acum cu aceste două fetişcane?Să le lase la Ploçk, la curtea ducesei Alexandra? sau mai bine să le

încredinţeze ducesei Ana? Poate că ar fi mai bine să le însoţească şi să le ducă la Spychow. Zysko ar veni şi el acolo, şi această deşteaptă şi atrăgătoare Agnes l'ar mângâia de pierderea idealei sale soţii. Agnes ar fi mai în siguranţă la Spychow: curtea din Ploçk trece într'adevăr drept una dintre cele mai strălucite: frumoşii cavaleri se revărsau aci din ţările Apusului şi fata are inimă duioasă. Bătrânul ei tată, adormitul întru Domnul, Zych, om cu graiul plin de imagini, spunea că nu va încălzi mult timp locul la Gorelice.

Gândindu-se astfel, ajunse la casa ţesătorului. Toată casa era în picioare. Se prăbuşi pe o bancă, şi pentru a’şi da inimă, ceru să i se dea o bere caldă. Cum s’o înştiinţeze pe orfană despre mortuara veste? Recurse dar la vorbe ocolite:

― Fata mea, auzi clopotul de mort?... Nu'i duminică astăzi... De fapt. ai vrea să'l vezi pe unchiul dumitale, pe cinstitul abate?

― Da, fireşte!...― N’ai să’l mai vezi decât la Bobotează.― Să fi plecat oare?― Drace! dacă a plecat? Nu auzi cloapetele astea?― Mort?― Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru sufletul lui, fetele mele.Ele căzură în genunchi şi rostiră rugăciunile celor adormiţi întru Domnul.

Lacrimile scăldară faţa Jaginkăi. Îl iubia pe bătrânul abate: era supărăcios nu’i vorbă, dar aşa de milos! şi'i era naş. Matei lăcrămă şi el. Durerea lor uşurată astfel, se duseră la biserică pentru slujba mortuară.

Ceremonia fu măreaţă. Episcopul Iacob din Ploçck slujia în persoană. Preoţi, clerici, călugări şi călugăriţe umpleau naosul. Rugăciunile mortuare rostite în latineşte prionuiră multe tânguiri în auditoriu, deşi, puţini fuseră acei cari înţeleseră. Apoi nobilii şi clerul se adună la masa episcopului.

Matei în calitate de rudă apropiată a mortului, îşi avea locul indicat. Bineînţeles cei doui paji drăguţi îl însoţiau. Episcopul îl primi cu distincţie şi cu bunăvoinţă îl puse în curent cu ultimile voinţi ale răposatului:

— În afară de câteva teritorii păduroase ce’ţi se cuvin şi daniile la biserici şi mănăstiri, lasă moştenire toate bunurile Agnes-ei din Gorelice, fina lui.

Bătrânul boer se înclină. În definitiv pădurile, oricât de puţin producătoare ca venit ar fi fost, preţuiau mai bine decât nimic. Or iată că episcopul îşi ridică privirea spre unul din paji, care cu o voce limpede işi exprimă părerea, fără să fie cel puţin poftit:

— Dumnezeu să'i ţină seamă această binefacere, dar aş prefera să fie încă în viaţă.

Matei ciupi braţul tânărului flecar.— Taci, micuţe, şopti el, sau te vei da de gol şi să ne acoperi de...Nu sfârşi.Mânia, încremenirea, licări în privirea sa; faţa lui luă o expresie crudă;

recunoscuse încovoiat într’un salut în treacătul ducesei Alexandra Ziemowit care tocmai intra, pe acelaş cruciat teuton din cauza căruia Zysko era să moară pe eşafod.

Niciodată nu văzuse Agnes un Matei cu înfăţisarea aşa de înspăimântătoare. Cu o mişcare nervoasă îşi încopcie cingătoarea la şolduri şi se îndreptă spre călugăr.

Totusi se opri la jumătatea căiei. Lichtenstein era acolo în calitate de oaspete — ambasador poate? Cu grija să afle lucrul acesta, Matei se apropie de ducesa, puse un genunchiu în pământ, îşi spuse numele, îi aminti de acea scrisoare ce i-o dăduse odinioară pentru marele-maestru al ordinului, când fusese vorba să'l scape pe Zysko.

Augusta doamnă îşi aminti numai decât de fapt. Informată de tot ce se petrecea la curtea vecină a ducelui Janus, cumnatul ei, nu'i era necunoscută nici întemniţarea lui Jurand, şi a fiicei-sale, nici căsătoria fără veste a lui Zysko, nici duelul lui cu fratele Roger. În genere prielnică cavalerilor teutoni, cari se trudiau în fel şi chip, prin laude, măguleli şi daruri, să’i capete bunele graţii, inima ei de femee înclina totuşi spre cei doui iubiţi şi era bucuroasă să audă cele mai mici amănunte ale dramei din gura unui martur atât de bine informat. Povestirea lui Matei o mişcă până la lacrimi.

― Şi acum, încheie el, mă duc la Marienburg unde sper să’l regăsesc pe Zysko al meu, su să’l răsbun.

― Cavalerii, răspunse ducesa, nu sunt atât de negri, cum îi zugrăveşte lumea. Marele-maestru şi fratele său, Ulrich de Jungingen trec drept mărgăritare ale cinstei. Dar o să te prezint unui om, în înţelepciunea căruia marele-maestru are încredere.

La un semn al ei, Lichtenstein se apropie. Arătându’l pe Matei:― Iată un boier care se duce la Marienburg, spuse Alexandra. ÎI recomand prin

dumneata marelui-maestru.Şi luându'şi rămas-bun dela ei printr’o uşoară salutare cu capul, ea se

îndepărtă... Lichtenstein întrebă pe solicitator:― Ce motiv vă îndeamnă să vizitaţi smerita noastră capitală?― Motive cucernice, — un jurământ vechiu; şi de asemenea dorinţa de a mă

apropia de persoana marelui vostru maestru, păstrătorul păcei, ostaş glorios între toţi ostaşii.

— O să vă fie tare greu să vedeţi pe marele-maestru. Uite o lună de când a pornit la drum, prin Dantzig şi Koenisberg, spre hotarele noastre, pe cari trebuie să le apere împotriva atacurilor prinţului păgân Witold.

— S'a declarat războiul?... Negreşit din pricina Samogiţiei....— Witold a pricinuit conflictul, susţinând cu armele această provincie revoltată

împotriva autorităţii ordinului teutonic.Adouazi obţinu cu toate acestea un bilet de liberă trecere, parafat cum-se-

cuvine de Lichtenstein. Acesta îl recomanda starostelui de Brodniça şi marelui preot al Ordinului.

În schimb Matei îl mulţumi pe teuton cu un pocal preţios şlefuit cu pietre preţioase de un giuvaergiu din Breslau. Convins de apariţia nobilului domn de Bogdania, Klawa îşi îngădui să'şi exprime mirarea ce i-o pricinuia această neaşteptată dărnicie.

— Voiu avea o altă zi să mă agăţ de el. Or, puteam lovi un om, faţă de care am o datorie de recunoştinţă? se lămuri Matei.

Plecaţi a doua zi, trecură hotarul peste două zile. La castelul Bodniça unde fâlfâia steagul Ordinului, nu mai găsiră pe staroste: se dusese şi el la Marienburg cu o parte a garnizoanei şi miliţiile de nobili din împrejurimi. Aceste informaţii fură date de un foarte bătrân călugăr, orb de ambii ochi, care după ce odinioară comandase peste această provincie, îşi sfârsia aci zilele. Când preotul îi ceti scrisoarea lui Lichtenstein, îi făcu o prietenească primire lui Matei şi oamenilor săi. Înţelegea leşeşte şi cum petrecuse câteva zile la Marienburg, unde îl convocaseră la un coniliu, nimeni nu era mai în curent ca dânsul, despre cele ce se spunea în capitală de marele-maestru. Auzise de răpire, fără ca de altfel să'şi amintească numele unui tânăr polon mazovian prezent la curte; se ocupau mult de acest ins; se mirau cu toţii că la o vârstă aşa de fragedă primise însemnele cavaleriei; de altcum erau de acord a crede că'şi datora această favoare meritului său, căci triumfurile lui erau tot atât de strălucite în alergări, încât marele-maestru organizase atari serbări înainnte de a intra în luptă. Bătrânul îşi mai amintia că nobilul Ulrich de Jungingen, fratele marelui-maestru, prinse o vie prietenie pentru acest străin, şi'i dase o „scrisoare de fer", pentru ca să poată să'şi împingă călătoria fără piedică până la hotarele extreme din răsărit ale statelor ordinului.

Aceste ştiri bucurară pe Matei. Nu se mai îndoia că într’adevăr acest tănăr luptător era Zysko. Aşa că părăsi gândul de a se duce la Marienburg, gândindu-se că nepotul său trebuise să se apropie de Scytno, pentru că de acolo, dacă n’o găsia pe Danusia, să’şi urmeze cercetările prin castelele şi comanderiile îndepărtate dinspre apus.

Se îndreptă deci spre Scytno, dealungul hotarului mazovian. Matei se gândia să dea o fugă până la Spychow, la o distantă doar de câteva leghe. Dar se răsgândi, socotind că mai bine era să pătrundă în acea vizunie a ordinului, care era Scytno. Agnes şi Matei deschideau calea. Veniau apoi la distanţă, Varvara alăturea de Klawa, ambii având grija să se răznească, şi ceva mai departe, carele şi escorta.

CAPITOLUL XIIORBUL

Vezi omul acela care scoboară colina? spuse deodată Agnes.— Unde? întrebă Matei ridicând mâna la înălţimea fruntei.— Uite, colo! Un uriaş... Îşi opriră caii. Într'adevăr pe povârnişul dealului, la vre-o două sute de paşi,

zăriră o făptură omenească de o statură de pomină.— Drace, da! un uriaş, şopti Matei.De odată cu sprincenile încruntate, scuipă în pământ spre a se feri de piaza

rea:― Apage Satanas! (Piei Satano).― Dar pe cine'l goneşti prin vrăji?― Odinioară pe drumul Cracoviei întâlnirăm, eu şi Zysko un astfel de uriaş....

şi drace! ni s'a întâmplat rele multe.... Apage!...— Dar nu'i un cavaler, observă Agnes. Ar călător călare ca şi noi. Nici arme nu

are — nimic alta decât un toiag în mâna stângă. ― Şi pare că pipăie cu el pământul, ca şi cum ar merge în plină noapte.― Abia înaintează... s'ar zice că este orb. — Da, zău aşa! un orb... Îşi împinse caii şi'n curând se opriră în faţa bătrânului.Era un bărbat foarte nalt, de şi, de aproape, nu li se mai păru suprafiresc.

Două găuri se adânciau în orbite: şi era ciung de braţul drept.

— O! bietul om, se înduioşa Agnes. Nu are nici copil, nici câne, pentru a'l însoţi! Totuşi nu'l putem lăsa fără ajutor. Nu ştiu de o pricepere, la o întâmplare ii voiu grăi în limba noastră.

Ea sări depe cal şi scotocind în pungă, întâmpină pe cerşetor.El, neliniştit din pricina sgomotului, a paşilor şi vocilor, îşi ţinea toiagul înainte

şi'şi întindea capul.― Mărire lui Iisus-Cristos! începu fata. Spune, pricepi acest graiu al creştinilor?La auzul acelei voci aşa de dulce bătrânul tresări. Arucându'şi toiagul,

îngenunchie, cu braţele întinse. ― Ridică-te! da, o să'ti dau de pomană. Ce ai? întrebă Agnes.Dar el tăcea, scoţând doar o nelămurită plângere.― Aa! a!Făcu semnul crucei pe pieptul său, apoi îşi strecură mâna de-alungul buzelor.Agnes întrebă cu privirea pe Matei.Fără îndoială, gestul lui înseamnă că i s’a tăiat limba. ― Ţi s'a tăiat limba? repetă fata.― A! A! A! A! şi bătrânul clătina afirmativ din cap.Unica lui mână arăta spre ochii lui, apoi ciuntitura braţului drept, făcând apoi

în văzduh simulacrul unei lovituri de sabie.― Dar cine, întrebă ea, cine ţi-a făcut atâta rău?Cerşetorul răspunse prin repetate cruci.― Sunt cavalerii cruciaţi teutoni! exclamă Matei.Afirmativ bătrânul îşi plecă încetişor capul şi domni o clipă de tăcere. Agnes şi

Matei schimbară, o privire plină de grijă. Aveau înainte-le dovada neîndurării teutonice.

— Groaznic! spuse însfârşit Matei. Groaznic! Şi numai Dumnezeu ştie dacă pedeapsa a fost îndreptăţită prin mărimea greşelei., Dacă l'am putea cel puţin întreba pe nenorocit, în ce loc trebuie să'l ducem.

― Eşti depe aci? întrebă Agnes.Bătrânul scutură negativ din cap.― Poate mazovian?― Da.― Din statele ducelui Janus.― Da.― Ce cătai la teutoni?Bătrânul nu se putu lămuri, dar faţa i se întunecă de o expresie de

desnădejde. — Nici vorbă încă o crimă a Ordinului, şopti Matei. Agnes strecură câteva monede în mâna nefericitului.— Ascultă? n'o să te părăsim. Vei merge cu noi în Mazovia. Vom face totul să

te repatriem. Şi nu sta îngenunchiat înaintea noastră: nu suntem sfinţi.Departe de a se ridica, el înconjură cu unicu’i braţ genunchii aceleia ce'i

vorbia, ca spre a se refugia subt ocrotirea ei. Şi iată că uimirea şi desamăgirea se zugrăviră pe faţa lui. Judecând după voce el crezuse că aude o fetită, or, mâna lui atinsese jambierele...

― Servitorii noştri te vor culca într’o căruţă, continuă Agnes, te vei putea odihni acolo în bunăvoie. Dar înainte de a te duce acasă, va trebui să mergi cu noi la Scytno, unde avem treabă.

La cuvântul Scytno bătrânul sări în picioare. Spaima, înmărmurirea îi împietriră faţa. Întinse braţul ca pentru a le împiedica drumul, în timp ce de pe buzele lui ieşiau sunete răguşite.

― Ce ai? îl întebă Agnes.Atunci Klawa care îi ajunsese împreună cu împreună cu Varvara şi’l observa

de câteva clipe, întrebă:

― Eşti de la Scytno, nu’i aşa?Omul tresări la sunetul acelei voci; îşi înclină capul.― Nu căutai acolo pe copila dumitale?Un geamăt înăbuşit fu răspunsul.― Sunteţi chiar Jurand de Spychow!― Jurand! exclamă Matei.Dar acela pe care’l numiau cu adevăratul său nume, şovăi şi leşină. Suferinţa,

foamea, osteneala îl doborâseră. De zece zile mergea pe dibuite; de douăzeci şi patru de ore nu se mai hrănia decât cu coajă de copac şi frunze; nesigur de calea ce-o urma, despera că va mai regăsi vreodată ţara sa, şi iată că deodată îl înconjurase inimi prietene, iată că auzia iar dulcele răsunet al limbei materne ― o voce mai ales care îi reamintia de acea a fiicei sale iubite...

Matei şi Klawa îl duseră într'o căruţă şi’l culcară pe un culcuş de fân. Agnes şi Varvară îl reînsufleţiră. Îi dădură să bea puţin vin tare. Atunci un somn de neînvins se lăsă greoiu peste pleoapele lui, somn din care nu fu smuls decât la sfârşitul zilei a treia şi în propriul său castel.

Dela sosirea la Spychow şi în timp ce'l culcau pe Jurand pururi adormit, Matei se adresă lui Tolima.

— Sunt unchiul tânărului dumitale stăpân, îi spuse el; mi te vei supune dar, atât cât va dura lipsa lui.

Majordomul îşi încovoie capul cărunt şi cu mâna pâlnie la ureche:― Aşadar, dumneavoastră sunteţi nobilul domn Matei de Bogdania?― Eu însu'mi. De unde o ştii?― Boerul Zysko vă aştepta aci şi vorbia mult de dumneavoastră.― Cum ? Zysko fu la Spychow?― Da stăpâne, şi uite, sunt numai două zile de când a plecat iar...― De unde venia, şi unde se îndrepta el?― Venia dela Marienburg şi trecuse prin Scytno. Unde se ducea? nu ştiu.― N'a spus'o nimănui ?― Poate părintelui Kaleb.— Ne vom fi încrucişat în cale! Tolima îşi duse mâna la cealaltă ureche: — Şi ce doreşti, boerule?— Unde'i părintele Kaleb?— La căpătâiul boerului bătrân.— Chiamă'l să vină încoace. Sau mai bine nu... mă voiu duce la el.În prag se ciocni de Agnes.― Apropie-te, fata mea, şi află noutatea; Zysko a trecut pe aici abia acum

două zile. ― Ce! şopti ea, cu inima svâcnind... N’a venit dar decât ca să se îndepărteze

numaidecât? De unde venia?... unde se ducea?...O clipă după aceea îl rugau pe părintele Kaleb să le spună tot ce ştia în

această privinţă.― Vă voiu repeta, le spuse el, ceea ce am auzit din gura lui Zysko.La Marienburg a ştiut să se facă favoritul lui Ulrich de Jungingen, fratele

marelui-maestru, şi astfel a căpătat dreptul de a pătrunde în toate castelele, pentru a cerceta prin ele.

― Pe Jurand şi Danusia?― Da, dar îl credea pe Jurand mort.― Puţin interesează, deoarece iată’l înapoiat viu! Dar cum se face că fu aşa

de bine la curte?― Ulrich, mare iubitor de alergări şi lupte, se întâlni în luptă cu Zysko. Or,

chinga calului său se rupse, în loc să’şi desarmeze potrivnicul, îşi aruncă lancea şi’l sprijini. Teutonul căpătă pentru el o vie recunoştinţă. Zysko, pe de altă parte, îşi

distăinui supărările lui Ulrich, care indignat, nu avu odihnă, decât când căpătă de la fratele său porunci în vederea eliberărei deţinuţilor din Scytno ori aiurea. Domnul de Lorches îl călăuzia pe Zysko, şi ştiţi că, propriul văr al ducelui de Brabant, are credit.

― Ei bine! cu atâtea bunevoinţi, care fu rezultatul practic?― Siegfried von Loewe răspunse: primo, că Jurand de Spychow murise după

urma rănilor sale, şi că’l îngropase în cimitirul bisericei; secundo, că va da drumul numai decât prinşilor. Or, Danusia noastră nu era printre ei, ci numai o biată nebună, pe care — pretind ei — o isbăviseră din mânile hoţilor.

― Şi marele-maestru l'a crezut pe cuvânt?― L'a crezut ori nu, dar după stăruinţele lui Ulrich, fu numită o comisiune în

vederea verificarei faptelor în acelaş loc şi zi, şi Zysko se alătura acestei comisii. Ajunşi la Scytno, nu mai găsiră acolo pe Siegfried von Loewe, plecat să se răsboiască împotriva prinţului Witold. Deschiseră şi scotociră toate temniţele. Numai era nimeni... temniţele goale... Întrebară oamenii, unul din ei spuse că preotul capelei trebuia să fi aflat toate tainele dela călău, un mut care ştia să se facă priceput prin semne. Căutară pe călău. Comandorul îl luase cu el. Cât despre capelan, lipsă şi el, chiemat la cine ştie ce sinod, în care clerul apăsat, trebuia să'şi întocmiască plângerile, în speranţa că vor fi auzite la Roma.

― Şi ce a mai spus încă Zysko?― Spunea: „Ştiu, nici urmă de îndoială în această privinţă, că Danusia

era prizonieră la Scytno. Ce au făcut cu ea? Au transportat-o aiurea? Au dat’o morţei? Loewe îmi va da seama. Şi nu'mi voiu îngădui odihnă, până ce nu voiu fi găsit'o". Şi a plecat ca să’l găsească pe prinţul Witold.

— Ca să'l întâlniască pe prinţul Witold! exclamă Matei.Apoi întorcându-se spre pretinsul lui paj, îi spuse:— Nu ti-am prezis că va trebui să ne îndreptăm paşii spre partea asta?

Mulţumită lui Dumnezeu, ştim de aci înainte unde să'l căutăm pe Zysko.― Să plecam, fără a pierde o clipă. ― Nu pajului îi este dat să hotărască pentru stăpânul său, spuse Matei cu o

privire care rechiema pe Agnes la modestia rolului ei de paj. Iată că merge bine! Încrede’te priceperii mele. Voiu lua cu mine pe Klawa, doui servitori călări, şi la drum spre Scytno.

— La drum! repetă pajul.― Da, dar tu îmi vei face plăcerea să rămâi aci, până la înapoierea mea. Trei

sau patru zile, cel mult. Am oasele tari, şi oboseala nu mă cunoaşte. Dumneata, părintele capelan, redactează o scrisoare către părintele strângator de pomeni de acolo. Voiu avea mai multă crezare la el; preoţii se înţeleg totdeauna între ei.

A doua zi soarele răsărind, nu’l mai găsi pe Matei la Spychow.

CAPITOLUL XIIICRUCIFIXUL

Când se trezi Jurand, începu să pipăie peretele şi patul. Unde era? nu ştia. Dar părintele Kaleb era acolo. Luă în braţe pe uriaşul schilodit.

― Eu sunt! Eşti la Spychow! Dumnezeu te-a încercat... Totuşi iată-te înapoiat între ai dumitale. Jurand, fratele meu!

El parcă nu înţelegea nimic. Îşi trecu de mai multe ori mâna pe frunte. Ai fi zis că îndepărtează nişte nouri negri.

― Mă auzi şi mă înţelegi, frate al meu?Jurand răspunse printr’un semn cu capul. Pipăind, luă depe perete un Christ

restignit, îl strânse la inima sa, şi'l dete capelanului.

— Te înteleg bine, frate al meu. Îţi rămâne pururi acest mângâietor! Acela care te-a scos din pământul robiei, poate să-ţi înapoieze tot ce ai pierdut.

Dar nenorocitul, arăta cu un deget cerul. Numai acolo, sus i se va înapoia totul. O nenorocită suferinţă se zugrăvi pe trăsăturile sale.

Atunci în fata acestei dureri părintele Kaleb se gândi că Danusia încetase din viaţă. Îngenunchie lângă pat.

— Dă'i Doamne, odihna veşnică şi lumină de veci s'o lumineze în vecii-vecilor amin!

Orbul se ridică pe şezut. Îşi mişcă braţul, clătina din cap ca pentru a contrazice vorbele preotului. În această clipă uşa se deschise, Tolima se ivi pe prag. În urma lui se îmbulziau paznicii, servitorii şi robii, coloniştii, pădurarii de prin păduri, pescarii lacurilor şi iazurilor, toţi alergau să salute înapoierea stăpânului. Unul câte unul se apropiau, îngenunchiau şi isbucniau în hohote de plâns la vederea bătrânului schilod, în care nu mai regăsiau nimic din Jurand de odinioară, din războinicul înspăimântător, învingătorul teutonilor în mai mult de o sută de încăierări. Acei cari odinioară îl însoţiseră în expediţiile sale, simtiau mugind inima în el în şi palizi la fată strângeau pumnii. Unul din ei, Suchar, slujitor-ostaş, de meserie făurar, vorbi:

— Stăpâne, ieri când te-a readus aci, voiam să mergem asupra cetătei Scytno. Acest bătrân ostaş care mi-a înapoiat pe stăpânul prea iubit, se împotrivi. Dar, stăpâne, ne vei lăsa să plecăm şi să te răzbunăm. Au nu aşa aveam obiceiul s'o facem cu dumneavoastră? Tolima ne va conduce sau în lipsa lui oricare altul. Trebuie să luăm şi să dărâmam Scytno, aşa să ne audă Dumnezeu!

― Să ne audă Dumnezeu! răspunseră într'un svon vocile.― La Scytno!Frunţile se brăzdau cu încreţituri, ochii scânteiau.― Sânge! repetau vocile detunătoare!Brusc urmă acestor ţipete ameninţătoare o tăcere deplină. Privirile se

îndreptau spre Jurand. O vie roseaţă îi colora obrajii descărnaţi, ca şi cum furia şi mândria de

odinioară s'ar fi aprins iar în el. Se sculă şi mâna lui căută ceva de-alungul zidului. Crezură că voia să desprindă paloşul, dar iarăşi Crucea Restignitului întors spre oamenii săi, înălţă asupră-le dumnezeescul şi pacificul simbol

Clipă solemnă! Afară se înopta pe nesimţiţe. Prin deschizăturile ferestrelor răsbiau ultimele cântări ale păsărilor din teii curţei. Licăririle apusului scăldau trandafirul celui răstignit şi lungul păr alb al moşneagului.

Suchar se iută la stăpânul-său, se uită la tovarăşii lui, cuprinşi toţi de un religios respect. Apoi făcu semnul crucei pe frunte şi ieşi încetişor. Pe urma lui se scurse tot valul în curte... se sfătuiră:

― Ei, bine, ce'i? Ce se hotărăşte?― Merge-vom la Scytno?― Stăpânul nu vrea!― Lasă lui Dumnezeu grija răsbunărei sale. Sufletul i s’a schimbat în acelaşi

timp cu trăsăturile.Acum în odaie nu mai rămăscse decât părintele Kaleb, Tolima cei doui paji,

curioşi să ştie pricina acestei adunări.Agnes mai puţin sfioasă decât Varvara se apropie de Jurand.— Dumnezeu să te ocrotească, boerule, îi spuse ea... Noi v'am adus acasă...Faţa bătrânului fu luminată de o rază fugară. Incidentele de pe drumul mare,

negreşit că'i reveniră mai lămurite în minte, căci ca o mărturie de recunoştinţă, duse de mai multe ori mâna la inimă.

Atunci drăgălaşul paj începu a'i povesti întâmplarea: cum îl întâlnise, cum cel dintâi îl recunoscuse Klawa, însfârşit că Matei de Bogdania era acum pe drum spre Scytno, de unde nu se va mai înapoia decât peste câteva zile. Şi ca încheere spuse:

— Vedeţi, că tot sfătuind aşa, ajungem sa ne înţelegem mereu.Jurand zâmbi, întinse braţul şi puse mâna pe capul tânărului, ca spre a'l

binecuvânta.Începând din acea zi, când se deştepta din greul lui somn, cerea numai decât

să vină pajul. Agnes îl mângâia cum putea mai bine. Astfel treceau repede orele pentru dânsa în aşteptarea lui Matei, a căruia lipsă se prelungia în chip ciudat.

Trecuse, a şasea zi, fără să fie văzut că se înapoiază. Chinuită se ducea să ceară lui Tolina să trimită oameni în recunoaştere, când pe neaşteptate, străjerul sună din trâmbiţă... În curând caldarâmul curţei răsună subt potcoavele cailor. Călăreţii descălecară şi Klawa se îndreptă spre Agnes, care îl aştepta în prag.

― Unde este Matei? întrebă ea străpânindu-şi bătăile desordonat de sgomotoase ale inimei sale.

― S'a dus să găsească pe prinţul Witold, şi roagă pe luminăţia-voastră să binevoiască a'l aştepta aci.

CAPITOLUL XIVPOVESTIREA LUI KLAWA

La această ştire Agnes simţi că uimirea, părerile de rău, mânia se revărsau din sufletul ei. Fără a rosti o vorbă, cu pupilele larg dilatate, aţintia o privire fixă asupra lui Klawa.

El, dându'şi seama de supărătorul efect al aceştei veşti, căuta să distrugă atenţia tinerei

— Binevoiască luminătia-voastră să'mi îngăduie a'i povesti tot ce am aflat acolo...

— Dă ordin sa se deshame caii şi urmează-mă.Când fură singuri faţă în fată, ea îl întrebă:Pentru ce ne-a părăsit Matei? Pentru ce trebuie să’l aşteptăm la Spychow? şi

pentru ce mi te-ai întors dumneata? înşiră ea fără să răsufle.― Aşa a vrut boerul Matei. Fireşte, aş fi preferat să’l urmez la răsboiu... El mi-

a spus: „Te vei înapoia ca să veghezi asupra stăpânei tale, să astepţi noui porunci. Poate vei însoţi-o la Gorelice. Ea nu poate călători singură”

― Pentru Dumnezeu! ce s'a întâmplat? Regăsitu-s’a fiica lui Jurand? Ai văzut'o? i-ai vorbit? Şi atunci de ce n’aţi adus-o acasă? Însfârsit, Matei întâlnitu-l'a pe Zysko, sau încă îl mai caută?

La această năvală de întrebări, scutaşul se plecă respectuos. ― Nu’i displacă, luminăţia-voastră, cuvântul ― dar mi’i cu neputinţă să

răspund la toate de odată. Voiu proceda cu rânduială.― Fie! Aţi găsit'o, da ori ba, pe Danusia?― Nu, dar ştim fără pic de îndoială, că de la Scytno cavalerii au transportat'o

la un conac de al lor de pe hotarul răsăritean.― Dar pentru ce să ne osândiască să rămânem la Spychow?― Drace! dacă ar fi regăsită cealaltă, luminăţia-voastră n'ar putea...Agnes roşi.― Socotesc, continuă cehul, că nu vom isbuti să liberăm cândva pe fiica lui

Jurand. Totuşi totul este în mânile lui Dumnezeu... Încep! Ajungem la Scytno. Boerul Matei prezintă scrisoarea sa guvernatorului pieţei. La vederea iscăliturei lui Lichtenstein, acesta se apleacă, sărută pecetea şi ne primeşte într'un chip cinstit. Ne-am pus în imediată legătură cu preotul. Ah! domnişoară, ce de lucruri ciudate am aflat! Călăul, vedeţi dumneavoastră n'a ascuns nimic de preot.

― Îl credeam mut.

― Fără îndoială, dar ei isbutiau a se înţelege prin semne. Deci acesta'i călăul care l'a schilodit pe Jurand, tăindu'i braţul, smulgându'i limba, arzându'i ochiul. Într'atât cât este vorba să chinuiască un om, el este gata; dar pentru nimic în lume n'ar ridica mâna asupra unei fete. Se pare că şi el a avut odată o fiică... călugării au... însfârşit...

Klawa îşi muşcă buzele, neştiind cum să sfârşească fraza.― Ce'mi pasă mie de fata călăului! spuse Agnes.― Iertare! dar intră în povestire. Continuu: când boerul Zysko l'a trimis pe

cealaltă lume pe Roger, Siegfried von Loewe turbă. Se zice că era fiul lui. fapt e că’l iubia cu cea mai duioasă dragoste. Atunci, ca să’l răzbune, s'a vândut dracului. Călăul l'a văzut că vorbi cu mortul cum vorbesc eu cu dumneavoastră. Şi Roger îi zâmbia din sicriul lui, scrâşnia din dinţi, îşi lingea buzele, fericit că’l auzia pe bătrân. Comandorul îi făgădui capul lui Zysko. Aşteptând, Loewe îi puse în sicriu limba şi mâna lui Jurand... şi strigoiul le-a înghiţit.

― În numele Tatălui, al Fiului şi al sfântului Duh! şopti fata îngrozită. ― Uite aşa. De acolo vultanul ăsta de Loewe voia să se ducă la fată. Socotia

însă fără călău. Acesta îi pătrunsese planurile ticăloase şi-l aştepta pitit pe scara turnului. Comandorul se urcă; vede două rubine licărind în beznă; diavolul întrupat! Îngrozit se scoborî înapoi. Dar acolo călăul îi dă o groaznică lovitură de pumn în ceafă. Bătrânul leşină. Când îşi veni în fire, o groază superstiţioasă îl împiedică să mai atace pe prinsa lui.

― Totuşi a luat’o.― Da, şi pe călău, căci se teme de mărturia lui într’un caz de proces.

Nefericitul ăsta e mut, drept este, preotul însă ar putea vorbi cu el şi r spune multe.― Preotul capelei ştie unde a dus’o Loewe?― Se îndoeşte de lucrul acesta. Pare-se la Raquenetz, un castel întărit, ce’l

are ordinul la hotarele litvane. ― Şi Matei?― A pornit la drum, ca să-l caute iar pe nepotul lui. Se gândia cu multă

dreptate că teutonii l’ar putea atrage într’o cursă, cum au făcut’o cu Jurand, fata servind de momeală. N’ar avea decât să’i spună, de pildă: „Vino s’o iei dumneata însuţi, aci ori dincoace”, şi şi-ar răsbuna ei.

— E adevărat! e tare adevărat! Exclamă Agenes, chinuită. Ea reluă după o clipă.

― Matei a lucrat cu cuminţenie. N'a săvârşit decât o greşeală: anume că te-a trimis înapoi. Aici e deajuns bătrânul Tolima spre a mă păzi, iar dumneata ai fi fost de mare ajutor lui Zysko.

― Şi cine, în caz de trebuinţă, v'ar fi însoţit la Gorelice?― V’a fi întotdeauna timp să te înapoiezi.― Şi veţi rămânea aci? Ce veţi face aşteptându-mă?― Mă voiu rugă lui Iisus să'i dea fericire lui Zysko, să vă tină sănătoşi pe toţi...

Dar, haide la Jurand.― Haide, spuse el. Şi de oare ce'mi daţi libertatea, chiar mâine voiu pleca.Îl găsiră pe orb în tovărăşia părintelui Kaleb, a Varvarei şi a bătrânului Tolima.

Sta într'un jâlţ. O lupoaică domesticită dormia la picioarele lui. Într'un colţ, un cântăreţ din alăută cântă isprăvile boerului din Spychow, îi sărbătoria victoriile asupra „josnicilor şi necuraţilor teutoni". Cu capul răzămat în mâni, asistenţii ascultau îngânduraţi şi trişti. Luna lumina sala, căci ferestrele erau deschise spre teii din curte învăluiţi în noaptea caldă. În vatră, ardeau totuşi câţiva buşteni, căci un tânăr servitor încălzia un amestec de miere, vin şi miresme.

În clipa când intrară Agnes şi scutierul, cântăreţul începea o nouă poezie.— Mărire lui Iisus Cristos! spuse tânăra fată.Auzind această voce iubită, Jurand îşi înălţă capul său alb.

— Scutierul Klawa s'a înapoiat, începu ea. Are veşti. Boerul Matei a ajuns ostile prinţului Witold.

Şi’i povesti tot ce'i istorisise cehul. Vocea lui tremura. Când sfârşi, nu se auzi decât sgomotul cântecului privighetorilor. Jurand părea o stană.

― Auzi? întrebă părintele Kaleb.Orbul arătă cu degetul cerul. Razele lunei cădeau în plin pe faţa lui. Atâta

tristeţe şi rezemnare erau întipărite aci, în cât Agnes simţi că i se revarsă inima de duioşie firească şi de milă, aşa că luând mâna bătrânului şi acoperind-o cu sărutări şi lacrimi, îi spuse:

― Şi eu sunt orfană! exclamă ea. Nu sunt nici decum un paj; mă numesc Agnes de Gorelice. Matei m'a luat cu el, pentru ca să mă sustragă urmărilor unor vecini răi, şi acum voiu sta lângă dumneata, până ce ţi se va inapoia Danusia.

Jurand nu arăta nici o uimire; fără îndoială că ghicise pe adevărata femee sub falsul paj. O atrase la pieptul lui, în timp ce ea continua:

― Ai să revezi pe fiica dumitale iubită; şi poate că Atotputernica şi milostiva Fecioară Marie îmi va auzi rugile.

― Kyrie Eleyson! (Mărire ţie stăpâne! Slăvite Christoase.) glăsui părintele Kaleb.

― Khriste Eleyson! răspunseră în cor cehul şi Tolima.Toţi îngenunchiară şi amestecându-se cu ciripitul păsărilor, litania nu fără un

accent mortuar, se înălţă în partea luminoasă a unei nopţi de primăvară.― Kyrie Eleyson!... Khriste Eleyson!... Tată ceresc aibi milă de noi! Fiule,

reînvietor al lumei, aibi milă de noi!Deodată lupoaica se sculă, şi cu labele de dinainte pe marginea ferestrei, cu

botul întins spre lună, urlă jalnic.

CAPITOLUL XVTABĂRA LUI SKIRWOILLO

Klawa avu o desamăgire sosind la Çiechanow; ducele Janus, ducesa Ana şi curtea lor plecaseră spre Czersk, unde’i atrăgeau marile pescuiri de primăvară. În lipsa lor, Nicolai de Dlugolas, guvematorul castelului, îl informă cu nenenumărate lucruri interesante, privitor la treburile publice. Samogiţia se răsculase împotriva teutonilor. Fără a intra încă pe faţă în luptă, prinţul Witold procura totuşi răsvrătiţilor arme, grâu, cai şi luptători. El şi cruciaţii trimiteau la Papa, la împărat, la toţi principii creştinătăţei ambasade contradictorii, prin al cărora canal se învinuiau unii pe alţii. Oricât de mare ar fi fost obrăznicia lor, teutonii tremurau. O adunare ţinută la Wilna strânse din nou legăturile ce şi-asa uniau Litvania cu Polonia, şi regele Jagellon va ocroti fără îndoială pe prinţul Witold, vărul şi vasalul său. Marele-maestru trimisese grabnică veste comandorilor din Grudentz şi Danzig, Ioan de Sayn şi Schwartzburg, să caute a pătrunde scopurile majestăţei sale poloneze. În schimbul unor daruri bogate din partea ordinului, ei nu obţinură decât vorbe în doui peri.

Deoparte şi de alta se pregătiau de luptă. În sfârşit Witold acoperi pe samogiţi cu scutul său; le dete un şef în persoana luptătorului Skirwoillo, vestit prin neîmblânzitul său curaj. Şi numai decât se puse pe treabă acest Skirwoillo năvălind în Prusia, arzând, pustiind. Prinţul din parte'i, intra şi el în luptă, aproviziona castelele întărite. Războiul trebuia să se deslănţuiască asupra teritoriilor Lituaniei, Prusiei, Samogieţiei şi poate, dacă regele se declară de partea vasalului său, veni-va şi ziua când valul teuton ar reintra pentru veacuri îndelungate în hotarele înguste ale vechiului lor leagăn.

În pădurile dela Kowno regăsi scutierul ceh pe Zysko şi pe Matei de Bogdania. Nebăgător de seamă la buna primire a celui dintâi şi la mutra posomorâtă a celui din urmă, se supuse fără stăpânire ostenelii călătoriei şi adormi un somn toropitor. Nu se trezi decât a doua zi în zori de ziuă. Matei îi impută numaidecât că’i călcase poruncile date, părăsind Spychowul. Klawa îi răspunse că trebuia să se poată duce cineva, în caz de ar regăsi-o pe Danusia, ca s-o înştiinţeze pe Agnes, spre a putea pleca din Spychow cu fruntea sus, şi nu umilită şi ca isgonită prin întoarcerea potrivnicei sale.

Matei il ascultă posomorât.Discuţia lor fu întreruptă de intrarea lui Zysko şi a şefului suprem Skirwoillo.

Acesta era un om mic de statură, voinic în spete, cu pieptul neobişnuit de dezvoltat şi scos în afară, cu braţele nemăsurat de lungi, cu picioare scurte şi leucaşe, cu capul uriaş. Îşi petrecuse viaţa pe câmpurile de bătălie, luptând rând pe rând împotriva tătarilor şi a cavalerilor cruciaţi. Ştia poloneza şi rusa, întrucât le învăţase la curtea prinţului Witold; iar nemţeşte nu ştia decât trei cuvinte: Feuer, Blut, Todt (foc, sânge, moarte); se servia bucuros de ele şi faptele lui îi însutiau elocvenţa. Oamenii săi îi dădeau titlul de Kneaz (prinţ).

— Ne sfătuiam în privinţa primelor lovituri de dat, spuse Zysko, cu tinereasca lui faţă înflăcărată de ardoare; şi am venit să te găsim poate ne vei da o povaţă bună.

Matei pofti pe şef să stea, pajii aduseră un vas cu mied şi'l băură.― Plănuiţi vre-o luptă? întrebă Matei.― Am vrea să surprindem unul din castelele lor întărite.― Care?― Raguenez sau Noul-Kowno.― Daţi-mi voie! spuse Matei, nu cunosc nici ţinutul, nici distanţa...― Abia o milă ne desparte de Noul-Kowno. Am încercat o lovitură, acum

câteva zile, dar fără succes, lămuria Zysko.― Şi Reguenetz?Skirwoillo întinse spre răsărit nesfârşitul lui braţ şi spuse:― Departe! departe! Foarte departe!― Cu atât mai bine! răspunse Zysko. Nici nu se aşteaptă pe acolo la un atac. Îi

vom surprinde.― Drept este; aprobă Skirwoillo.― Astfel, vă gândiţi cum am putea izbuti? întrebă Matei. Skirwoillo se mărgini

a clătina din cap. Zysko se arăta mult mai afirmativ:― Cetatea este destul de întărită: numai o surprindere ne-o poate da. În toate

cazurile vom pustii ţinutul, vom da foc oraşelor, vom lua zălogi.Această ultimă consideraţie păru concludentă lui Matei. Cu autoritatea ce i-o

da vârsta şi priceperea, sprijini propunerea nepotului său. Skirwoillo da semne de aprobare şi mormăiâ din când în când: „Bine spus!... Foarte adevărat!”... Apoi capul se încleşta între umerii ridicaţi şi păru că se chibzuieşte.

Deodată se sculă, luându’şi rămas-bun dela cei trei luptători.― Ei bine, ei bine! ce hotărăşti? întreba Matei. Unde mergem?— La Noul-Kowno.... Şi ieşi din cort.Matei, Zysko şi Klawa se priviră încremeniţi.― Dobitocule! exclamă boerul din Bogdania Ai crede că te ascultă, că te

aprobă... şi cu totul altă ceva hotărăşte... Vă pierdeţi vremea înzadar, voind a'l convinge.

― Toţi sunt la fel în ţara asta, încăpătinaţi ca nişte catâri, spuse Zysko. Te lasă să vorbeşti după plac, dar vorbele îţi sboară în vânt.

― Pentru ce ne mai cere părerea atunci?

― Vrea să vadă un lucru pe toate feţele... Să mergem, trebuie să ne înştiinţăm oamenii.

Ieşiră. Afară se inopta, în preajma focurilor stăteau samogiţii. Tabăra aşezată intr’o vale adâncă, era înconjurată de pădure şi de smârcuri, la adăpostul oricărei încălcări, căci nici o oaste n’ar fi cutezat să se primejduiască printre aceste noroaie viclene. Chiar locul unde se înălţau corturile, nu erau decât o tină argiloasă; dar armata sarmogiţiană o presărase cu un strat des de crengi de brad şi de stejar, şi’şi avea astfel un bivuac fără să se ude la picioare. Cehul examina cu curiozitate aceste arme de tot felul, cari neatingând încă forma lor logică, erau sau prea simple ori prea încălcite, şi aceşti căluţi fantastici, lipsiţi de orice simetrie şi mai păroşi decât nişte urşi. Oamenii, de subt cojoacele blănite, apăreau voinici şi bine făcuţi, mult mai mari ca letonii, dar şi mai sălbateci. Samogiţia rămăsese o ţară posomorâtă, barbară, şi poporul său gata totuşi să se încovoaie înaintea Crucei, se îndărătnicia în riturile păgâne, numai din ura împotriva cavalerilor teutoni, care nu ştiau să-i creştineze decât cu paloşul.

Skirwoillo şi şefii se şi închinau lui Christ. Smeriţii luptători înţelegeau în chip nelămurit că era apropiată ora când vechea lor credinţă va dispare: de aci se producea în ei un simţământ de gol şi de chin. Cehul care crescuse în tabere pline de famfare, era turburat de tăcuta lor seriozitate. Ici şi colo se furişa în umbră su-netele unui flaut, un cântec învăluit. În jurul focurilor oamenii ascultau povestirile barzilor, cu faţa în mâni, pitiţi şi aidoma dobitoacelor.

Dar când îşi ridicau fruntea, erai uimit de nevinovăţia privirilor lor melancolice şi albastre. La capetele taberei zăceau în muşchi, bolnavii şi răniţii. Aplecaţi asupra suferindului, medicii vindecau umflăturile şi rănile cu leacuri făcute din ierburi, sau făceau descântece. Unul câte unul focurile păliră, muriră şi noaptea se întinse peste tot, mărind tăcerea.

Zysko dase instrucţiuni oamenilor săi şi se înapoie m cortul lui Matei şi Klawa; se lungiră pe nişte piei şi vorbiau despre puterea teutonă ce-o văzuse Zysko în inima ei, la Marienburg, când o parte a cortului se ridica şi se ivi Skirwoillo.

— Plecăm! spuse el.Într’o clipă cei trei luptători fură în picioare. Skirwoillo continuă printre dinţi.― Am vesti. Vin întăriri ca să împrospăteze Noul-Kowno. Aceste întăriri le vom

surprinde noi.― Atunci vom trece Niemenul? întrebă Zysko.― Da, cunosc un vad.― Garnizoana este informată de sosirea ajutoarelor?— Da. Se pregăteşte pentru o ieşire. Va fi oprită. Atunci le lămuri planul său. Să dea două lupte dintr'odată; să atace întăririle,

să respingă garnizoana. Le arătă locul unde vor pândi duşmanul, lăsând restul în seama curajului şi iniţiativei lor.

Afară, Skirwoillo duse la buze un fluer făcut dintr'un os de lup şi dete o şuerătură ce se auzi lămurit dela un capăt pană la celălalt.

La această chiemare totul fu în fierbere.

CAPITOLUL XVILUPTA

În zori trecură Niemenul. Dibăcia, repeziciunea mişcărilor lor îl înmărmuriau pe Matei, pe Zysko şi pe mazovienii lor. Îl înţeleseră că astfel de inşi n’or să se lase respinşi de nici o piedică. Ajunşi pe celălalt ţărm, soldaţii se uscară la soare. Apoi Skirwoillo dete semnalul de plecare. Armata fu împărţită în două, o parte pe care-o comanda Skirwoillo se afunda prin lanuri, ducându-se înaintea întăririlor duşmane;

alta subt connducerea lui Zysko trebuia să atace garnizoana, când s’ar îndrepta spre oştirea de ajutor. Ziua se vestia luminoasă, dar ceţurile plutiau la suprafaţa pământului, împiedicând vederea: împrejurare bine venită pentru Zysko şi trupa lui.

Klawa era încântat, nu mai putea de voioşie, căci nici o plăcere nu preţuia pentru el, ca aceea a bătăliilor.

― Nu ştiu, spuse el, cum se vor lupta oamenii ăştia, dar mi se par plini de înflăcărare. Dacă acest Skirwoillo a ticluit bine planul, sunt de părere că nici un teuton nu va scăpa.

― Trebuie să scape, răspunse Zysko! Eu am recomandat oamenilor mei să ia cât mai mulţi prizonieri cu putinţă, mai cu seamă cavaleri-călugări.

― Pentru ce?― Dela unii vom căpăta informaţii. Pe alţii îi vom schimba, ştii bine cu cine... E

ultimul meu mijloc.În acest timp ajunseră la şosea, tntr'un loc unde se făcea o bruscă cotitură,

Zysko îşi ascunse oamenii în desişurile de alun. Fii ai pădurei, samogiţienii ştiau să se ascundă în ele. Nimic nu mai vădia de aci înainte prezenţa lor; chiar şi caii stăteau ascunşi. Borea de vânt umplea singurătatea pădurei cu o şoaptă fâşâitoare. Când se potolia, se auziau în depărtare cântările regulate ale unul cuc şi ciocănitul ghionoilor ce'şi afundau ciocurile în trunchiul gorunilor.

Însfârşit se auzi un croncănit repetat de mai multe ori, semnal stabilit între Zysko şi cercetaşii săi, apoi se văzu unul dintre aceştia venind înapoi, călărind în goana mare pe un cal tăcut, cu labele înfăşurate în piele de oaie. Zysko croncăni. Încă o clipă şi omul se opria lângă dânsul.

— Se apropie! şopti el.Zysko îl întrebă: ― Ce putere are duşmanul? Câţi călăreţi şi câţi lăncieri? La ce depărtare se

mai află încă?Află că trupa număra ca vre-o sută de inşi, dintre cari cincizeci de călăreţi

conduşi de un boer străin; că târa pe urma lui care încărcate cu roţi şi oiştii de schimb; că era la depărtare de o milă abia şi că o acoperia o strajă înaintaşă. Încurând această strajă înaintaşă se ivi la o cotitură a drumului. Soldaţii lui Zysko văzură lăncierii făcând popas şi pe şeful lor punându-se să asculte. Lucrul stăruitor al ghionoacielor trebuie să'l fi liniştit, învederat pădurea era pustie. Ei îşi reluară mersul înainte, şi din nou îi ascunseră frunzişurile.

Atunci Matei, Klawa, câţiva nobili din Çiechanow şi vre-o douăzeci de boeri samogiţieni, ieşiră din ascunzătorile lor, şi ocupară mijlocul drumului. Zysko îşi aşezase trupa sa după un trunchiu al căruia vârf îl alcătuia el. În urma lui, unchiul său şi scutierul; apoi ceilalţi cavaleri câte trei şi patru.

Klawa cu urechile aţintite la cel mai mic sgomot, se plecă spre Matei:― Ii aud cântând, hoţomanii dracului! ― Cum de nu'i zărim încă?― Drumul, lămuri Zysko, o ia de-alungul unui râu care şerpuieşte. Îi vom avea

fără veste în fată. ― Ei drace! rosti cehul, cântă cuplete vesele. Un groaznic croncănit abătu scurt sborul acestui cântec. Lăncierii şovăiră

surprinşi. De ce se părea că acest croncănit iese parcă de subt pământ, în loc să vină din vârful copacilor? Şi dintr'odată rândul întâi, care se ivi la cotitura drumului, se opri împietrit în faţa acestei cavalerii aşezate în faţă.

Zysko se aplecă în şea.— Înainte, asupra hoţilor! strigă el.Toţi se aruncară pe urma lui cu strigăte asurzitoare Două sute de paşi îi mai

despărtiau de duşman. Într’o clipă germanii aplecară un gard de lăncii, şi rândurile cele mai îndepărtate făcură la dreapta şi la stânga, gata să se împotrivească oricărui atac lateral.

Părere prielnică lui Zysko, călărimea rămânea în urmă, îngrămădită în jurul căruţelor. Ea se mişcă imediat, ce'i dreptul, pentru a acoperi infanteria; dar neputând trece peste dânsa, nici s'o întoarcă, se văzu prin asta redusă la neputinţă. Şi iată că din stufişurile învecinate ieşiau samogiţii. Din parte'i, Zysko şi oamenii lui atacau pedestrimea.

Aceştia se împotriviau cu furie şi nu lăsau să li se spargă frontul. Isbit de o lovitură de secure, calul lui Matei căzu. Bătrânul luptător smulse dela pieptul său un fer teutonic ascuţit; întărit cu acest punct de sprijin, se sculă printr’o răsucire a şoldurilor, şi năpustindu-se în învălmăşeală, se aruncă asupra mânuitorilor de lăncii ca un vultan asupra unui stol de cocori cu ciocurile lungi.

Zysko înălţat pe calul lui ridicat în picioare, împărţia cu îmbelşugare moartea. Cehul îşi vedea de lucru ca un măcelar, şi la fiecare lovitură a lăncei franceze dobora un protivnic. Prin grapa de cozi de lăncii, boerii isbiau cu lungile lor paloşe în boturile roşii ale lăncierilor. Aceştia sub vijelia de lovituri, îşi păstrau legătura. Şi samogiţii cari îi atacaseră din coastă, dădeau înapoi, însângeraţi de un monstru porc ghimpos.

Un număr dintre ei cocoţaţi pe brazi, ochiau acum cu săgeţile în masa de care cu neputinţă să se apropie. Ea trebui să dea înapoi, în afara acestei grindeni; dar în înceata ei retragere înapoia săgeată pentru săgeată, şi ca roada de molift se rostogoliau samogiţii din ramuri, doborâţi de vre-o lovitură mortală. Pas cu pas se retrăgeau lăncierii spre călărimea lor, care şi ea lupta de asemeni.

Un incident neprevăzut hotărî rezultatul, până aci îndoios al luptei. Înebunit brusc de moartea fratelui său, căzut alăturea de dânsul, un boier mazovian se aplecase în şea, luase de jos cadavrul, învârtindu-l ca pe o măciucă, lovise. Această groaznică isbitură răscoli mai multe lăncii şi nebunul se aruncă prin spărtură. Rândurile nu se mai închiseră destul de repede la această năvală. Un boer, apoi Zysko, apoi scutierul ceh, apoi alţii se năpustiră, lărgind spărtura, şi făcându-şi fiecare o pavăză dintr'un leş se munciau să dărâme vieţuinda cetăţuie în care se avântaseră. Demobilizaţi de această legătură a morţilor cu viii, lăncierii se apărară cu sufletul mai puţin hotărât, şi însfârşit împrăştiaţi, căutară un adăpost nesigur prin desişuri. Zysko, Matei şi tovarăşii se aruncară atunci asupra cavaleriei.

Subt ordinele unui cavaler cu azurescenta armură înflorată, se formase în cerc, aşezare ce-o adopta totdeauna cavaleria teutonă, atunci când un duşman mai mare în număr o ameninţă cu o mişcare învăluitoare. Era înconjurată, într'adevăr, dar se ţinea bine şi dislănţuia o furtună de fulgere omorâtoare. Totuşi loviturile boerilor şi ale mazovienilor făcuseră spărturi în cercul teutonic. Şi iată că la îndemnul lui Matei vre-o treizeci de samogiţieni îşi aruncară lănciile şi de zor se înarmară cu securile morţilor. „Tăiaţi genunchii animalelor!” le strigă el. Cu şira spinărei îndoită, se năpustiră ei şi încurând fură doborâţi, şi alţii, şi încă alţii după aceea. Asta fu sfârşitul împotrivirei. Ca un lămurit simţământ al situaţiei, şeful cu armura albastră îşi îndreptă soldaţii în direcţia şoselei, „Înainte!" Într'o sforţare sălbatecă isbutiră să rupă inelul ce'i strângea şi părăsind pe acei ai cărora cai fuseră prăbuşiţi, o şterseră în goană nebună. Calea era liberă, dar mântuirea îndoelnică, deoarece caii samogiţieni îi ajungeau din iuţeală. Şeful vrăjmaş pricepu că, dacă nu întârzia urmărirea, oamenii săi vor fi ucişi până la cel din urmă. Făcu o repede întorsătură, alergă împotriva urmăritorilor şi se năpusti cu o groaznică lovitură de sabie drept în viziera lui Zysko, care se afla cel dintâi la îndemâna braţului său, dar care lovitură nu rupse totuşi coiful. În loc să'i răspundă cu lovitură pentru lovitură, tânărul războinic îi înşfacă trupul în braţe silindu-se să'l ridice din şea. Cureaua dela scara şelii trosni subt povara sforţărei, şi ambii se rostogoliră la pământ. Câteva clipe se luptară acolo înlănţuiţi, dar puterea musculară a lui Zysko îi dă folosul, şi genunchiul lui apăsă pieptul potrivnic. Învinsul zăcea nemişcat. Matei şi scutaşul ceh alergau într'acolo.

— Veniţi! veniţi! strigă Zysko. Ferecaţi'l bine! E un prizonier de seamă, un cavaler... vedeţi'i cingătoarea.

Klawa descălică.Departe de a'l lega pe neînsufleţitul războinic, el începu a se trudi să'l readucă

în simţiri. În acest scop, tăie curelele coifului, descopcie viziera... Dar abia îi văzu faţa lui, şi se şi întoarse spre stăpânul său.

— Stăpâne!... ia uitaţi-vă numai!— Domnul de Lorches! exclamă Zysko.De Lorches nu'l auzi. Avea întru totul înfăţişarea unui cadavru.

CAPITOLUL XVIIDOUI PRINŞI

După mai multe ore de obositoare călătorie, Zysko ajunse noaptea în tabăra samogiţiană. Când află Skirwoillo prăpădul ce'l pricinuise duşmanului locotenentul său, exclamă:

— Sunt mulţumit de tine şi de mine însu'mi. Şi dacă vine prinţul va fi mulţumit şi el de asemeni, căci va găsi cetăţuia în puterea noastră. Ai ceva prinşi?

― Eu da, Domnul mi-a acordat un personaj vestit!... înrudit cu casele suverane... unul dintre cei mai puternici oaspeţi ai ordinului!

Skirwoillo îşi duse amândouă mânile în jurul gâtului său, apoi făcu gestul gâtuirei...

― Iată care'i va fi soarta! A lui ca şi a altora. ― Nu! protestă Zysko, nu asta'i va fi soarta. Acest prins îmi aparţine. Mai mult

este unul dintre prietenii mei. Nu voiu îngădui nimănui să ridice mâna asupra lui. — Nu vei îngădui tu? ― Nu!Ei se şi măsurau cu privirea. Aveau de gând să se arunce unul asupra altuia?

Deodată Zysko cu inima plină de emoţie şi care de altmintrelea iubia şi respecta pe bătrânul şef, îl strânse în braţe.

― Ai vrea cu adevărat să mi-l răpeşti? întrebă el, şi astfel să mă lipseşti de ultima mea speranţă?

Şeful îi înapoie îmbrăţişarea, apoi îndepărtându-se, spuse:― Pe legea mea! voiu porunci să spânzure toţi prizonierii mâine. Dar dacă vrei

să'ţi păstrezi unul, ţi-l dăruesc.Matei fusese faţă la convorbire.― Nu faci nimic cu ei cu anasâna, spuse nepotului său: dar când îi iei cu

blândeţe, se fac ca o cocă moale.― E firea oamenilor din acest ţinut, încheie Zysko. E o fericire că germanii

încă nu şi-au dat seama de asta.În acest timp Zysko trimisese să i-l aducă pe de Lorches. Câteva clipe după

aceea lorenezul apăru. Fusese despoiat de vestmântul lui de metal. Era îmbrăcat cu o vestă de piele, pe cap cu o pălărie, de postav. Faţa lui, pe care i-o ilumina flacăra din cămin, era dispreţuitoare şi aspră.

— Mulţumesc lui Dumnezeu, prietene, că te-a făcut să cazi în mânile mele, începu Zysko cu braţele întinse.

De Lorches sta nemişcat.— Refuz îmbrăţişarea celora ce necinstesc cavaleria, susţinând pe sarazini în

lupta lor împotriva Crucei.Zysko simţi că i se urcă sângele în obraji.— Prostule! exclamă el şi'şi duse mâna la mânerul paloşului său.De Lorches îl sfida cu privirea.

― Ucide-mă... ştiu că nu cruţaţi prizonierii.― Şi voi îi cruţaţi? Am întâlnit spânzurătorile voastre în cale. Atârnă de ele

prinşii ca strugurii.― Cavalerii Crucei cred de datoria lor să întrebuinţeze astfel de mijloace faţă

de păgâni...Dar vorbia fără convingere; se ghicia că desaprobă aceste straşnicii.Zysko stăpânindu-se, i se adresă cu voce solemnă, spunându-i:― Mă cunoşti; ştii că onoarea mi-i mult mai scumpă decât viaţa. Ascultă deci

ceea ce te voiu informa, gata fiind să jur pe sfântul nume al gloriosului Sfântul Gheorghe, patronul dumitale. Mulţi printre aceşti samogiţieni au primit botezul şi acei pe care apa luminei nu i-a spălat încă de păcatele din născare, întind braţele lor spre cruce. Or, ştii cine'i ţine îndepărtaţi de botez şi'i lipseşte de mântuirea lor?

Se opri o clipă şi spuse:― Cavalerii teutoni!― Cum? exclamă lorenezul.― Pe sfânta lance şi pe pintenii sfântului Gheorghe, am spus adevărul! Căci

dacă Crucea ar fi definitiv înfiptă în această ţară, ei n'ar mai avea motiv de furti-şaguri şi apăsarea acestui popor nefericit. Totuşi ai învăţat a-i cunoaşte, de Lorches, şi ştii cât preţuieştedreptatea lor.

― Poate! dar ei îşi răscumpără greşelile luptând împotriva Necredinţei, botezând pe păgâni.

― Îi botează în sânge.― Toate astea sunt adevărate?― Atât de adevărat, cum drept este că e un Dumnezeu în ceruri.De Lorches se adânci într'o tăcere îndelungată. ― Sunt prizonierul dumitale, şopti el însfârşit— Nu eşti prizonierul meu, ci fratele meu, răspunse Zysko. Dă'mi mâna.Ei căzură unul în braţele altuia, apoi se aşezară la cină. În timpul mesei, de

Lorches află că Danusia nu fusese predată lui Zysko, în ciuda scrisorilor marelui-maestru şi că pretextând războiul, cavalerii declarau nule biletele de liberă trecere.

— Pe sfântul Gheorghe, ştiu ce'mi rămâne de făcut. Zysko binecuvântează Providenţa care m'a dat în mânile voastre, ori mă înşel eu foarte, sau cavalerii îţi vor înapoia pe cine vei vrea, în locul şi în schimbul meu.

Deodată îşi lovi fruntea.― Pe sfintele moaşte din Aix-la-Chapelle, mă gândesc la una ca asta! Arnold

von Baden şi acel Siegfried von Loewe erau aceia de cari vorbiai că însoţiau şi călăuziau trupele de întărire.

― Drace, răspunse Zysko, uite o ştire importantă! Voiu lua interogatoriul prizonierilor lui Skirwoillo înainte de a fi spânzuraţi. Ei trebuie să ştie dacă vonLoewe târa după sine o tânără fată.

Peste câteva zile după aceea ambii se aflau în prezenţa prinşilor. Unii erau lungiţi pe pământ; alţii, în picioare, legaţi de stâlpi. Făclia ce-o ducea înaintea lor un servitor, lumină pe Zysko drept în faţă.

Deodată se auzi din umbră o voce rugându-se:— Stăpânul şi mântuirea mea! scapă-mă! Zysko luă făclia şi înainta; el exclamă când lumina căzu pe faţa prinsului:

„Sanderus!"— Sanderus! exclamă Klawa buimăcit. Clericul, în lipsa braţelor împiedicate şi în neputinţă de a le mişca datorită

legăturilor, îşi întinse gâtul lui de cocostârc.— Îndurare! gemea el. Ştiu unde se află fiica nobilului Jurand. Deslegaţi-mă,

pane!

Discotorosit de legături, îi fu cu neputinţă să se ţină pe picioare. Îl lungiră deci lângă foc. Frecat cu osânză topită, restabilit, învelit în blănuri, el adormi un somn din care Klawa nu isbuti să'l trezească decât a doua zi pe la amiezi.

Dintru'ntâi Zysko nu putu scoate nici o informaţie de la acest animal toropit de proaspetele primejdii şi de oboseală, căci hohotia, plângând cu sughiţuri convulsive.

Întremat cu lapte de iapă, băutură a căreia întrebuinţare o luaseră lituanienii dela tătari, Sanderus începu a defăima pe „fiii lui Baal”, care'l bătuseră măr, ciuruindu'l cu înţepături de suliţă, îl despuiase de cal şi de relicviile sale, şi'l ferecase de un copac, unde furnici veninoase se folosise de prilej ca să-i înţepe pielea. Zysko, pe care flecăreala lui îl desperă, îl rechiemă la realitate:

― Răspunde întrebărilor mele, haimana! Dacă nu, ai să cunoşti neplăceri mult mai supărătoare încă.

— Îndurare! stăpâne! îndurare!... se tânguia Sanderus... Mai bine daţi ordin să mi se dea încă un pahar din această băutură păgânească, şi pe legea mea de cleric, vă voiu povesti tot ce am văzut şi ce n'am văzut.

— Pentru fiecare minciună îţi voiu vârî un vârf de fer între dinţi! făgădui Klawa.

I se turnă o ceaşcă plină ochiu cu lapte de iapă. Sanderus îşi lipi de ea buzele ca un copil de sânul maică-sei. Apoi când o goli, un fior de scârbă, poate prefăcută, îl sgudui.

― Brrr! Ce murdărie... Acum întrebaţi-mă, mântuitorul meu...― Detaşamentul ce’l urmai, ducea cu sine o femee, pe nobila fiică a seniorului

de Spychow?― Da, ilustre palatin. Siegfried von Loewe şi Arnold von Baden au putut scapă

cu dânsa...― Ai văzut-o?— Nu mi-a fost dat să'i privesc faţa, dar i-am văzut trăsura, — o lectică de

trestie întinsă între doi cai, dela o şea la cealaltă şea. Prinsa este subt paza acelei vrăjitoare a Ordinului, pe care a văzut-o la Prasnysz şi Spychow. Dacă nu m'am putut apropia, am auzit cel puţin o cântare dulce şi tristă din acel leagăn.

Se făcu tăcere adâncă. Zysko, prea mişcat, era incapabil să mai continue interogatoriul. Însfârşit neîncrezătorul Matei se apropie de cleric:

― Cine eşti tu şi ce făceai tu printre „fraţi"?― Cine sunt, puternice luptător? Acest vajnic prinţ şi spunând acestea îl arătă

pe Zysko, şi acest nobil conte, de fel din Boemia, vă vor informa: ei mă cunosc de multăvreme.

Laptele de iapă îşi înfăptuia farmecul: vocea clericului răsună asigurată.― Stăpâne, continua el, m'ai scăpat de lupii ce râmniau trupul meu, şi de

episcopii ce'mi pizmuiau relicvele. Niciodată, în ilustra voastră societate, n'am dus lipsă de mâncăruri şi de băuturi, de băuturi de o sută de ori mai preferabile acestui lapte de iapă ce'mistârneşte inima din loc, dar din care nu refuz să gust încă, din spirit de mortificarea trupului.

― Nu şugui, spune ce ştii.― Când vă lovi răstriştea, nu v'am spus: „Voiu umbla din oraş în oraş, din

castel în castel, propovăduind învăţătura cea bună şi căutând pe prea iluştra voastră logodnică. Unde n'am fost? Pe cine nu l’am întrebat? Esenţialul este că am găsit; şi, după aceea, nici o turiţă nu s'ar fi alipit mai bine decât mine de mantaua lui Siegfried von Loewe. L'am urmat din comanderie în comanderie. La această din urma luptă eram încă cu el.

― Nu'ti voiu cruţa răsplata. Dar răspunde-mi! Jurând pe mântuirea sufletului tău că Danusia de Spychow e în viată?

― Jur pe odihna sufletului meu.Matei se amestecă:— Vorbeşte-ne acum despre bătălie. Ce ai văzut? Şefii au putut scăpa? Unde

sunt?― Aflaţi că oamenii ăştia s'au bătut ca nişte diavoli. Când fură înconjuraţi,

Arnold von Baden, un uriaş, putu să'şi deschidă o cale cu paloşul. Loewe se năpusti şi el pe acolo, luând cei doui cai ce transportau pe prinsa lui.

— Nu i-a urmărit nimeni?― Ba da... dar Arnold opri în trei rânduri urmărirea. Oamenii ce'l susţineau

pieriră toţi. El însuşi fu rănit. Astfel asigură retragerea bătrânului comandor şi scapă şi el.

— Cum de ştii toate astea?― Îi urmăriam, agăţat de coada unuia din caii prea ilustrei voastre soţii. O

lovitură de copită drept în piept, mă făcu să’mi pierd cunoştinţa. Aşa căzui în mânile voastre domnilor.

Zysko reîncepu:― Ai străbătut ţara, o cunoşti deci. E prin vecinătate vr’un castel unde s’ar fi

putut refugia Siegfried şi Arnold?... ― Nici unul, ţinutul e pustiu. Socotesc că Siegfried şi Arnold se vor sili să

ajungă prin păduri în tabăra de unde au plecat.Atunci Zysko spuse: ― Klawa! să fie gata oamenii şi caii mei: pornim la drum. Scutierul, care avea obiceiul să îndeplinească pe tăcute poruncile stăpânului

său, se îndepărtă. Dar seniorul Matei de Bogdania întrebă pe nepotul său:― Ei! ia stai... iarăşi pleci?― Ei bine?... Nu'i datoria mea?Bătrânul clătină din cap, oftă şi se duse la oamenii săi. Zysko se întoarse atunci spre lorenez:― Nu'ti pot cere să'mi ajuţi împotriva acelora a cărora cauză ai îmbrăţişat-o...

Eşti liber. Du-te unde ti'o plăcea.― Nu uita că Ordinul îşi va libera în schimbul meu pe oricine vei voi. Mă

socotesc mereu prizonierul dumitale. Mă voiu duce la Marienburg, sau poate la curtea Mezoviei. În orice caz voiu face aşa ca să ştiţi unde să mă găsiţi. Trimisul ce'l vei expedia, nu va avea decât să pronunţe acest cuvânt: „Lorena!".

― Bine!...Şi se îmbrăţişară.Când Zysko se înapoie spre oamenii lui, îi găsi gata. Unchiul Matei aştepta şi

el, înarmat din cap până în picioare.— Pleci dar cu noi?— Ei bine?... Nu'i de a mea datorie? mormăi el.Drept orice răspuns, aplecându-se spre dreapta înmănuşată cu mănuşa de fer

a bătrânului oştean, tânărul o ridică şi o duse la buzele sale.

CAPITOLUL XVIIIDANUSIA REGĂSITĂ

Mică ceată ajunse fără învălmăşeală pe câmpul de luptă, năpădit de fiarele de pradă, unde Skirwoillo frânsese pe teutonici. Matei se apucă să cerceteze numai decât pământul umed şi căutarea'i fu zadarnică.

― Vedeţi! exclamă el. Ştim că Arnold e un uriaş! Ar trebui să fi încălecat tot aşa. Or, iată urme de potcoave uriaşe, învederat acelea ale calului său. Nu avem decât să le urmăm.

Apoi adresându-se lui Sanderus:― Pretinzi că sunt singuri?― Oamenii lor au căzut toţi în luptă, afară de doui călări ce duc litiera între

şeile cailor lor.― Atenţie! porunci Zysko. Soldaţii noştri vor lega mai întâi pe aceşti doi

cavaleri. Dumneata, unchiule, îţi vei lua în sarcină pe Siegfried; eu îi voiu regula socoteala lui Arnold von Baden.

— Cu Siegfried sper să am dreptate. Dar nu te prea încrede în puterile tale proprii; gândeşte-te că Amold e un uriaş.

― Vom vedea noi! spuse Zysko dispreţuitor. ― Dumnezeu apără pe cei ce ştiu să se apere... Eşti sigur de acest neguţător

de relicvii? Cât preţueşte el? ― Fireşte, lucru mare nu... lacom şi flecar. Totuşi nu'l cred stare sa mă

trădeze.― Atunci fă’l s’o şteargă înaintea noastră. Ei nu vor încerca să se ferească de

un singur ins şi acela singuratec. Ajunge, le va spune că a fugit şi va face aşa ca să le adoarmă neîncrederea.

— Pentru tot aurul din lume n'ar călări el singur pe înoptate; acest bun apostol e dublat de un laş. Dar ziua e altă ceva şi voiu urma povaţa dumitale. Îi voiu fixa cu exactitate cele dintâi trei popasuri şi’l voiu expedia mâine în zori. Dacă la vreunul din punctele hotărâte nu'l vom găsi, vom trage încheierea că a găsit pe voinicii noştri. Şi luându'i urma, le vom cădea în spate.

Astfel vorbind străbătuseră o bună bucată de cale. Se lăsa noaptea senină şi caldă, dar fără lună. Caii aveau nevoie de odihnă. Făcură popas. Cinară din fugă şi se aşezară pentru a dormi... În zori de ziuă, Zysko plecă cu Sanderus, apoi trezi pe toţi şi peste o oră porniră. Marile urme ale calului lui Arnold se regăsiau pe tot lungul drumului, dar uscate acum şi sculptate parcă în humă. Pe la amiezi sosiră la popas; neguţătorul de relicvii se şi oprise acolo. Nu întâlnise nici o făptură vieţuitoare, afară de un bivol. Zysko continua călăria sa destul de îngrijat: ce s'ar face când ar dispare urmele lui Arnold, când li-ar trebui să treacă prin localităţi populate, germane după limbă şi obiceiuri? Dar la al treilea popas Sanderus lipsi. Matei care avea ochiul la toate, observă o cruce de curând săpată în coaja unui brad. La acest semn inimile lor bătură. Clipa hotărâtoare se apropia. Sanderus se înfundase pe subt copaci. Urmele calului său urmau pe acelea ale gonaciului lui Arnold. În curând zăriră o nouă cruce pe poteca frământată de picioare omeneşti, ceea ce arăta deajuns vecinătatea unui cătun. Nici o îndoială, erau pe urma cea bună. De la orizont, de unde dispărea, soarele împroşca codrul cu aur şi purpura. Zysko se ruga cu ochii la ceruri: recomanda lui Dumnezeu pe Danusia şi succesul încercărei lor. Întărit prin pilda sa, Matei de Bogdania făcea cruci peste cruci. Deodată unul dintre oamenii ce călăriau în capul coloanei, întoarse hăţurile:

― O păcurărie? spuse el. Acolo cred că sunt!...― Stai? şopti Zysko.Descălecară. Cu vocea înceată fură luate ultimele măsuri. Trupă număra opt

inşi. Trei vor păzi caii, pentru ca să'i împiedice să necheze. Ceilalţi cinci porniră re-pede la drum. Ramurile de alun se înlănţuiau în chip de boltă deasupra capetelor lor. În fund se zăria într'un luminiş cuptoarele de păcură şi două colibe. În pragul celei mai apropiate, stăteau doui oşteni pe un trunchiu. În preajma celeilalte, un mercenar cu părul arămiu sfătuia cu Sanderus: lustruiau nişte chiurase; la picioarele lor ziceau pe bălării nişte paloşe.

― Priveşte! şopti Matei. Pişicherul a ştiut să'i discotorosiască de armurile şi armele lor.

― Înainte! strigă Zysko.Atacară ca o vijelie. Matei îl lovi pe Siegfried în gât şi'l ţinu trântit la pământ.

Zysko şi Arnold se încăierară. De altă parte, germanul bondoc şi roşu care tăifăsuia

cu Sanderus, luă de jos o spadă — dar, înainte de a se fi putut servi de ea, căzu cu capul crăpat. Atunci Varleţii (tineri nobili care îşi făceau ucenicia la un feudal) se aruncară asupra lui Sanderus. Clericul bine dresat, se prefăcu că se sbate şi imita, de te-ai fi putut înşela, geamătul viţelului sub cuţitul măcelarului.

În acest timp Zysko care, ca şi când ar fi strâns în pumnii lui o cracă de copac, ar fi făcut să-i iasă sucul, — era el însuşi într'o menghină îngrozitoare. De n'ar fi avut chiurase, ar fi fost zdrobit. Voi să se ridice de jos pe uriaşul teuton, dar fu ridicat şi Arnold se pregătia să-i zdrobească ţeasta de pământul tare, când, adunându'şi puterile, Zysko apucă de gât pe potrivnic. Ochii lui Arnold ieşiră din orbite, faţa i se învineţi. Polonezul îl doborî, dar fu târît în cădere. Ambii se rostogoliră. Arnold isbuti să scape. În acea clipă mijloci Matei. Lăsându'l pe Loewe leşinat, legă repede picioarele lui von Baden şi'i puse la gât vârful baltagului său.

Arnold dete un ţipăt. Braţele îi alunecară inerte, desnodând strânsoarea în care înlănţuiau pe Zysko. Acesta se lasă să cadă pe o buturugă.

— Ce ai? îl întrebă unchiul lui.— Nimic! mă simt slăbit... Ajută'mi să mă scol în picioare.Matei îl ridică de subţiori.― Te poţi ţine?― Da...― Ţi’i rău?― Nu... dar mă înăbuş.Klawa ieşi din colibă, împingând înainte'i pe slujnica Ordinului, pe care o ţinea

de ceafă. Zysko simţi că’i renasc puterile. Dintr'o săritură ajunse pe scutier şi îndepărtându'l cu sălnicie, pătrunse în colibă.

― Danusia! Danusia! striga el pierdut.Nici un răspuns.― Danusia! Danusia!Încăperea unde se afla, era în întunerec. Auzi o răsuflare gâfâitoare, ca a unui

animal tânăr, rănit.— Danusia! pentru dragostea lui Dumnezeu!... Eu sunt, Zysko.Atunci într'un unghier zări doui ochi fixi, amărâţi, ingroziţi.― Ea!El se năpusti într'acolo luând'o în braţe. Dar Danusia se sbătea, fără să'l

recunoască şi cu aceiaşi răsuflare chinuită gângăvia:― Mi'i frică! mi'i frică! mi'i frică!

CARTEA PATRAVIPERA ORDINULUI –

ÎNFRÂNGEREA CRUCIAŢILOR

CAPITOLUL IVIPERA ORDINULUI

Cuvinte, linguşiri, mustrări straşnice, fură în zadar. Danusia nu recunoştea pe nimeni. Era înspăimântată ca o păsărică rănită, ce palpita în mâna vânătorului.

I se aduse de mâncare: nu voi să se atingă de nimic în faţa oamenilor; de îndată ce ieşiră, se aruncă asupra alimentelor cu o lăcomie dobitocească. Zysko intră: ea fugi şi se piti într’un colţ, după un snop de hameiu uscat. În zadar îi deschidea el braţele, o ruga: ea nu voi să’şi părăsească ascunzătoarea, chiar când se aprinse focul şi faţa lui Zysko fu în plină lumină. Văzând ce făcuseră din Danusia lui, fu cuprins de o mânie atât de nebună, încât trase sabia şi se aruncă spre

Siegfried. Matei îl prinse în braţe. Atunci ambii se luptară, ca şi cum ar fi fost duşmani, dar tânărul era atât de istovit, încât bătrânul fu mai pternic:

― Ai turbat? exclamă el răsucindu’i braţul. — Lasă-mă!— N'o să'ţi dau drumul. Nu vreau ca printr’un fapt nevrednic de un cavaler, să

ne necinsteşti. — Dă'mi drumul, repeta Zysko cu o voce posomorâtă; n'o să'l lovesc.— Vino lângă foc, să ţinem sfat.Şi'l duse de mână până la cămin, unde pajii întreţineau focul, aruncând în el

buşteni răşinoşi. Când se aşezară, Matei spuse.― Adu'ţi aminte că ai făgăduit pe acest câne lui Jurand. Acela va şti să se

răzbune asupra lui, fii sigur, şi pentru propriul său chin şi pentru acel al Danusiei. Datoria ta este să'l dai pe mâna lui. Şi ceeace nu ţi'i ţie îngăduit, este învoit lui, pentru că nu el l'a luat prizonier. Fără să te expui defăimărei, el îl poate jupui chiar de viu. Înţelegi?

― Înţeleg. Ai dreptate!...― Iar pe ticăloasa care era pe lângă Danusia, o vom preda ducelui Janus. Ea

are pe conştiinţă uneltirile dela Prasnysz. Hotărască în privinţa ei tribunalele mazoviene! Dacă n'o trage la roată, va avea noroc. Până ce vom fi găsit o altă femee, care să se ocupe de Danusia, ea ni'i trebuincioasă. După aceia va fi legată de coada unui cal. Pentru moment trebuie să ajungem cât mai curând cu putinţă în pădurile mazoviene. Părerea mea este să plecam în faptul zilei.

Conversaţia fu întreruptă de von Baden, care culcat pe spate, ceva mai departe, şi legat de propria lui sabie, prinse a sbiera ceva pe nemţeşte. Matei era cu desăvârşire incapabil să înţeleagă: trebuia să vină acel poliglot Klawa. Dar era ocupat aiurea. Se dusese la slujnica Ordinului şi sguduind'o ca pe un prun, îi spuse:

― Du-te în colibă de te culcă pe peile de colo ca să veghiezi somnul stăpâni-tei; dar mai întâi îmbrac’o cu cele mai frumoase găteli ale tale; te vei încotoşmăna cu sdrenţele ei, apoi ţi se va alege o cracă.

În spaima ei, îi înlănţuia genunchii. Drept orice răspuns, el o respinse cu piciorul, ea fugi în colibă şi se ruga de Danusia:

— Apără-mă! Nu'i lăsa să mă omoare!Dar Danusia se mărgini a închide ochii pe jumătate şi dintre buzele ei nu ieşi

decât tânguirea ei:— Mi'i frică! mi'i frică! mi'i frică! Apoi amorţi cu totul, cum făcea ori de câteori se apropia de ea sfânta femee.

Aceasta putu deci s'o desbrace şi s'o îmbrace iar. După care aşeză culcuşul, o întinse în el, şi se aşeză lângă foc, socotind prea puţin cuminte ca să iasă afară.

Dar cehul intră în curând şi adresându-se Danusiei spuse:— Sunteţi printre prieteni, doamnă. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului

Duh, dormită în pace! Apoi servitoarei îi spuse, fără să-şi ridice glasul: „Tu, vei rămânea culcată în legăturile tale, de cealaltă parte a pragului, şi dacă te aud, îţi voiu suci gâtul. Scoală-te şi vino!"

Afară, el o legă straşnic; După ce făcu asta se duse lângă Zysko.― Soţia măriei-voastre doarme. Mai bine 'ar fi s'o lăsaţi singură: se sperie atât

de lesne... Mâine, fiind odihnită, îşi va veni poate în minţi. Gândiţi-vă să mâncaţi şi să dormiţi şi dumneavoastră...

― Mă voiu culca pe pragul odăiei sale, răspunse Zysko.— Fie, voiu împinge căţeaua asta mai departe, lângă cadavrul omului cu părul

roşu. Acum vă trebuie ceva hrană.El scoase din traista de campanie carne afumată şi gulii coapte; dar abia puse

proviziile înaintea lui Zysko, îl şi chiemă Matei lângă Arnold.

― Ia spune-mi, ce vrea sfarmă-munte ăsta: nu ştiu decât vre-o câteva cuvinte nemţeşti...

― Mai întâia pane, îl voiu transporta lângă foc, şi veţi vorbi acolo, zise cehul.Îşi descopcie cingătoarea, o trecu subt subţiorile lui Amold şi încarcă pe uriaş

pe umerii săi, cari se încovoiară. O clipă după aceea îl asvârlia ca pe un sac de fasole la picioarele lui Zysko.

― Scoateţi'mi piedicele, spunea Arnold.― Asta s'ar putea face, răspunse Matei prin glasul cehului, dacă ai jura pe

cinstea ta de cavaler, că vei continua să te socoteşti prizonierul nostru. Dar chiar de pe acum, vei fi descotorosit de această lamă ce te împiedică să stai, şi ţi se vor libera mânile. Dar picioarele, vom vedea, după ce vom fi vorbit.

Cehul tăie legăturile dela mâni şi ajută teutonului să stea, Arnold privi cu mândrie pe Matei şi Zysko şi’l întrebă:

― Cine eşti?― Ce te priveşte asta? Tu trebuie să'mi răspunzi, nu să mă întrebi. ― Mă priveşte întru atât, că nu pot da cuvântul de cavaler decât cavalerilor.— Atunci priveşte.Matei întredeschizându'şi surtucul, îi arătă încingătoarea, semn al cavaleriei.Teutonul se miră:― Şi ăştia, care jefuiesc trecătorii şi ajută păgânilor împotriva creştinilor, sunt

cavaleri? ― Minţi, îi curmă Matei vorba. Astfel se începu convorbirea, pe un ton de reciprocă obrăznicie şi neînvinsă

duşmănie. Dar când Matei îi strigă că tocmai Ordinul cruciaţilor teutoni împiedica Litvania să se boteze, şi după ce înşiră dovezile, Arnold înlemnit tăcu. Fusese izbit mai cu seamă de aceste vorbe, pe cari Matei le rostise făcând semnul crucei: „Cine ştie pe cine serviţi voi de fapt, şi dacă nu sunteţi stâlpii iadului!" şi ele îl impresionaseră pentru că chiar în sânul ordinului, plutiau bănuieli asupra unor comandori, bănueli de diavolie.

― Şi Siegfried von Loewe al tău, urmă Matei, serveşte pe Cristos? Nu l'ai auzit şoptind niciodată cu duhurile rele, râzând sau scrâşnind din dinţi cu ei?

― E drept! murmură Arnold.Zysko se amestecă cu aprindere în vorbă:— Ruşine ţie, complice al unui călău şi al unui stâlp al iadului! Ruşine ţie, care

ai asistat fără să te mişti la chinul unei femei, şi poate c'ai chinuit'o şi tu!Arnold îşi holbă ochii:― Această tânără îndrăcită, în capul căreia sunt douăzeci şi şapte de draci?...

Eu?...― Vai ţie! mugi Zysko cu mâna pe mânerul pumnalului.Matei îi puse greoiu mâna pe umăr, pentru ca să’l readucă la buna judecată, şi

întorcându-se spre Arnold:― Această femee este fiica lui Jurand de Spychow şi soţia acestui tânăr

cavaler. Pricepi pentru ce v’am urmărit şi te-am făcut prizonier?— Ce? Cum asta?... spunea Arnold înlemnit. Dar îi sunt minţile turburate...— Pentru că teutonii au răpit'o ca pe mieluşelul nevinovat şi au chinuit'o.Zysko rostind „mieluşel nevinovat" îşi apropiase pumnul de buze şi-l muşcă.

Acum Arnold asculta gânditor pe cehul care'i povestia trădarea lui Damweld, răpirea Danusiei, chinul lui Jurand, duelul cu Roger. Povestirea terminată, Arnold înaltă capul:

― Pe cinstea mea de cavaler şi pe sfânta cruce a lui Cristos v'o jur că abia văzui pe această femee; că nu ştiam cine era, că n'am dat mâna de ajutor la muce-nicia ei.

― Atunci mai jură că ne vei urma de bunăvoie că nu vei încerca să fugi, şi voiu da ordin să ţi se deslege toate legăturile, stărui Matei.

― Jur! Unde mă veţi duce?― În Mazovia, la Jurand de Spychow.Spunând acestea, Matei tăie ultimele legături a lui Arnold, îi arătă cu degetul

cărnurile şi guliile şi se duse să se culce.Când se înapoie cehul, găsi pe cavalerul de Bogdania gândind şi nedând nici o

atenţie sforăielilor lui Arnold, care înghiţind hălcile de carne şi de gulii, dormia ca un buştean.

Cei doui bărbaţi se sfătuiră. Ar fi nesocotit lucru, ca Jurand să nu fie pregătit a afla liberarea fiicei sale, şi crud, ca biata Agnes să fie surprinsă de aceasta la Spychow şi silită să'şi strângă de zor lucrurile. Pentru aceste motive se hotărî ca Klawa să plece în zori de ziuă la Spychow. El ar lua cu sine pe servitoarea ordinului, a cărei prezenţă nu putea fi decât neplăcută bolnavei, şi pe Siegfried von Loewe; într'adevăr, dacă l’ar lăsa pe acesta cu Zysko, şi dacă Danusia — slabă cum era ― ar fi murit în cale, cine ştie dacă desnădejdea nu l'ar împinge pe tânărul boer să se necinstească prin omorul unui prizonier?

Toate lucrurile bine stabilite, cehul se lungi lângă focul ce se stingea, se înveli cu o piele de urs şi adormi. Încă nu se făcuse ziuă, când se sculă. Se întinse şi’l trezi pe Matei.

― E timpul să plec.― Dar unde? întrebă Matei, frecându'şi ochii.― La Spychow.― Ah, da! Dar cine sforăie lângă mine?— Cavalerul Arnold.Aruncă nişte crengi mărunte peste tăciuni şi ieşi pentru preparative. În curând

intră cu grăbire:― Pane, sunt noutăţi şi încă rele.― Spune repede!― Servitoarea a dispărut. Oamenii noştri i-au deslegat picioarele. Profitând de

somnul lor, s'a târît ca o viperă şi a fugit. Veniţi, pane.Matei se duse cu Klawa lângă cai. Nu găsiră acolo decât un singur om din

escortă; ceilalţi se risipiseră în căutarea fugarei. Această vânătoare prin întunerec şi desişuri nu putea fi decât zadarnică, şi ei nu zăboviră până să se înapoieze cu capetele în jos. Matei îi burduşi bine, apoi se înapoie lângă foc, căci nu era nimic mai bun de făcut.

Zysko, pe care acest du-te vino îl neliniştia, veni şi el la dânşii. Matei îl puse în curent cu faptele ce le hotărâse cu cehul, şi’l informă de fuga prizonierei.

Regretând că scăpase de pedeapsa'ce ar fi găsit'o te Spychow, Zysko află ştirea, fără a se turbura. De altfel tot ce nu era indirectă legătură cu Danusia îi era indiferent

— Mâine voiu lua-o înaintea mea pe cal, spuse el, şi vom pleca.― Doarme? întrebă Matei.― Geme din când în când. Visează ori este trează, nu ştiu, n'am vrut să întru:

se sperie atât de lesne...Convorbirea fu întreruptă de ceh.— Haidem, caii sunt gata, bătrânul diavol e legat în şea: Dumnezeu să apere

pe măriile-voastre...— Adio şi sănătate bună!― Adio!

CAPITOLUL IIRĂSTURNARE

Dar la auzul fugei Arnold von Baden zâmbi pe subt mustăţi. Cât de tare la piele să fi fost başordina, el credea că lupii se vor învoi s'o sfâşie, dacă n'ar fi jupuit'o de vie ţăranii din partea locului, cari urau Ordinul.

Matei şi Zysko ar fi voit să plece cum o răsări soarele dar în faptul dimineţei Danusia adormise adânc şi Zysko nu putu admite s'o trezească cineva. O auzi mişcându-se şi gemând în timpul nopţei; bănuia că nu dormise, şi acum îşi făgăduia dela acest somn cele mai bune rezultate. Deşi înţelese că n’ar fi în deplină siguranţă decât prin cuprinsurile ducelui Janus, Matei era de părere şi el să n'o turbure pe adormită Totuşi, când văzu trecută amiaza şi că tânăra continua sa doarmă, începu a se îngrija. Zysko, care pe fiece clipă arunca o ochire prin crăpăturile zidului, ori prin întredeschizătura uşei, intră în odaie, se aşeză lângă culcuşul Danusiei.

Ca şi cum l'ar fi văzut printre pleoapete închise, ea murmură:— Zysko...El căzu în genunchi lângă dânsa, îi apucă mânile slăbite şi sărutându-i-le,

repeta:— Danusia, mica mea Danusie, m'ai recunoscut... Dumnezeu fie lăudat!Sunetul acestei voci o trezi cu totul, se sculă în capul oaselor şi cu ochii mari

deschişi:― Zysko... spuse ea, şi toată faţa ei exprima o vagă uimire.― Nu mai eşti în robie. Te-am eliberat eu. Ne ducem la Spychow.Dar ea îşi retrase mânile:― Toate astea pentru că nu aveam învoirea tatei... Unde’i stăpâna mea? ― Deşteaptă-te, iubita mea. Ducesa e departe, şi noi te-am luat de la

germani.Şi ea, ca şi cum n’ar fi auzit şi ca şi cum îşi reamintea de ceva:― Ei mi-au luat şi alăuta mea cea mică şi au sfărâmat-o de perete. Ah! Zysko îşi dete atunci seama că nici urmă de inteligenţă nu lucia în ochii

Danusiei.― Vezi-mă şi mă pricepe, prea iubita mea! Ea răspunse pe un ton de smerită rugăciune:― De băut... Apă!El fugi afară. În prag se isbi de bătrânul Matei, care tocmai venia după ştiri, şi

alergă până la pârâiaşul învecinat. Se ivi iar cu un urcior. Danusia bău cu lăcomie.― Are friguri? întrebă Matei.― Da!...― Pricepe ceeace'i spui?― Nu!...Bătrânul încruntă sprincenele şi'şi scarpină capul― Ce'i de făcut?― Nu ştiu!...― Atunci uite ce'i, începu Matei.Dar Danusia care sfârşise de băut, îl întrerupse: — Nici vouă nu v'am făcut rău. Fie-vă milă de mine. ― Mi’i milă de tine, copila mea, şi nu'ţi vreau decât binele.Apoi întorcându-se spre Zysko:— La ce bun să stăm aci? Vântul şi soarele o vor întrema poate. Trebuie să

plecăm.Ieşi pentru ultimele porunci: dar abia făcuse câţiva paşi în curte, şi se opri

împietrit. Un stol de infanterie înconjura poziţia.— Germanii...Uriaşul Arnold însoţit de un alt răsboinic se apropia:— Sunteţi prizonieri! rosti el, nu fără obrăznicie.

Călare, îmbrăcat cu armura, şi cu Zysko alăturea, fireşte că bătrânul boer ar fi încercat să'şi deschidă o trecere. Dar oamenii săi se şi predaseră; era singur, fără chiurasă, abia înarmat, Zysko era lângă Danusia şi fără arme. Ca om cu pricepere înţelese că nu avea nimic de încercat.

Atunci trăgându'şi încet sabia, o aruncă la picioarele ostaşului ce'l însoţia pe Arnold. Acest ostaş îi spuse în bună limbă poloneză

― Numele vostru, pane? N'o să dau ordin să vă pună în lanţuri, dacă îmi daţi cuvântul că nu veţi fugi, căci v'aţi purtat cu omenie faţă de fratele meu.

― Aveţi cuvântul meu, răspunse Matei.Spunând cine era, ceru voia să intre în colibă, pentru a înlătura faptul ca

nepotul său „să nu facă vre-o nebunie". Când se înapoie, ţinea de lamă, spada cu mâner în chip de cruce a lui Zysko:

― Nepotul meu nici nu are sabie la cingătoare, spuse el, cere graţia de a rămâne lângă nevastă-sa, până nu veţi fi pornit la drum.

― Fie, spuse fratele lui Arnold. Noi nu plecăm încă: soldaţii noştri sunt recruţi, iar noi avem nevoie să ne întremăm şi să ne odihnim. Vă poftim, pane, să ne ţineţi tovărăşie.

La aceste zise, făcură stânga împrejur şi se îndreptară spre acelaş foc, lângă care Matei îşi petrecuse noaptea. Fie din mândrie, fie din mojicie, ei merseră înainte, lăsându'l să'i urmeze. Obişnuit cu purtările nobile, el fu isbit de acest procedeu nepoliticos:

― Mă poftiţi, pane, dar ca oaspe sau ca prizonier.Simţitori la lecţia dată, fratele lui Arnold se opri:― Poftiţi înainte, pane, spuse el.Bătrânul luptător trecu. Dar îngrijat să nu jignească amorul propriu a unui ins

a căruia duşmănie, date fiind împrejurările, putea fi periculoasă, se făcu blând şi spuse:

― Se vede, pane, că cunoşti nu numai mai multe limbi, ci şi manierele distinse.

Arnold care nu înţelegea decât câteva vorbe, ici şi colo, întrebă:― Despre ce'i vorba, Wolfgang? Ce spune?― Lucruri cu şart, răspunse Wolfgang vizibil măgulit de vorbele şi lauda lui

Matei. Se aşezară în preajma focului şi mâncară. În cursul acestei mese, când

Wolfgang avu grijă să’l servească mai întăi pe Matei, acesta află că slujnica Ordinului îl îndreptase spre gudronerie. În loc să învinuiască, Matei se îndeletnicia să cucerească bunele dispoziţii ale celor doui nemţi.

― Întotdeauna e greu lucru să fii robit. Totuşi mulţumesc lui Dumnezeu că n'am căzut în mânile altora: sunteţi cavaleri cinstiţi... Şi, mai mult, cunoaşteţi limbi noastră! Văd că Dumnezeu v'a înzestrat şi cu darul priceperii tuturor lucrurilor!

― Vă cunosc limba pentru că la Czuchlowa, populaţia vorbeşte poloneza şi pentru că, eu şi fratele meu servim de şapte ani în această comanderie.

― O comanderie al căreia comandor vei fi într'o zi, sunt foarte sigur de asta... Totuşi fratele dumitate nu vorbeşte limba noastră.

― O înţelege puţin, dar n'o grăieşte. Fratele meu e mult mai voinic decât mine, însă poate că are mintea cam greoaie.

― Ei! nu'mi prea face un prost efect!― Wolfgang, ce zice?— Îţi face elogiul.― Fireşte, îi fac elogiul, căci e un războinic vrednic de seminţia lui ilustră. Şi'ţi

voiu spune cu sinceritate, că voiam să'l pun în libertate pe cuvânt, chiar astăzi; i-ar fi fost îngăduit să se ducă oriunde, subt rezerva de a se înapoia să se constituie prizonier la prima mea chemare, fie chiar peste un an. Aşa se face între cavaleri, nu'i aşa?

Wolfgang încruntă sprincenele:― Poate v'aş pune în libertate şi eu subt atari condiţii, dacă n'aţi fi făcut

legământ cu cânii de păgâni.― Nu este adevărat!...Şi încăerarea de cuvinte din ajun reîncepu. Această discuţie avu totuşi

rezultatul că domnul Wolfgang fu înştiinţat despre crimele din Scytno şi soarta Danusiei.

― Ce se face cu această nefericită? întrebă Matei Nu veţi da voie s'o ducă cineva acasă? Trebui-va să moară în beciurile voastre? Gânditi-vă la mânia dumnezeiască!

— Eu nu am nici o duşmănie împotriva ei, răspunse Wolfgang... S'o însoţiască unul dintre voi până la tatăl ei, numai să stea după aceea la dispoziţia mea; dar pe celălalt nu'l voiu libera.

― Ei aşi! şi dacă, acest „celălalt" s'ar îndatora jurând pe lancea sfântului Gheorghe, că se înapoiază şi el?

Wolfgang şovăi puţin, căci era un jurământ groaznic, dar în acea clipă Arnold întrebă din nou:

― Ce spune?Şi pus la curent, el se împotrivi cu cu asprime faptului de a’i lăsa să plece

ambii: marele-maestru ar fi mai simţitor la o singură prezenţă omenească, decât la două cuvinte de onoare.

După tonul lui Arnold, Matei înţelesese că nu trebuia să mai stăruie. Întorcându-se spre Wolfgang:

― Pane, încă o cerere... Vreau să cred că nepotul meu va înţelege că mai bine este s'o ducă el pe nevastă-sa, decât eu. Orice ar fi, şi pentru a înlătura orice subiect de contestaţie, lăsaţi-mă să'i declar că aşa este voia voastră.

— Cum vrei, spuse Wolfgang. Să vorbim puţin despre răscumpărarea ce va trebui s'o aducă nepotul dumitale, pentru îndoita voastră libertate. Totul atârnă de răscumpărare.

— De răscumpărare? Avem atât de puţin timp înainte-ne? Când ai de aface cu un nobil, te poţi lăsa la propria lui preţuire. Noi, lângă Gotteswerder, căruia îi spune Noul-Kowno, am făcut prizonier pe unul dintre luptătorii voştri, un anumit domn de Lorches şi nepotul meu l'a pus în libertate pe cuvânt, fără să vorbească de preţ,.

— Aţi prins pe domnul de Lorches? Este o personalitate puternică. Câştigaţi o avere din isprava asta. Aşa că nu-ti face socoteala că vă liberez pentru o sumă mică.

Matei îşi muşcă mustăţile, dar îşi ridică cu mândrie capul.― Nu avem nevoie de asta, pentru ca să ştim cât valorăm noi.― Cu atât mai bine!... răspunse tânărul von Baden... cu atât mai bine, nu

pentru noi, căci suntem smeriţi călugări care am făcut făgăduire de sărăcie; cu atât mai bine pentru Ordin, care va întrebuinţa banii voştri pentru mărirea lui Dumnezeu.

Se înţeleseră în privinţa cifrei răscumpărarei, în privinţa termenului plăţei, în privinţa numărului de oameni în escorta ce şi-o putea lua Zysko. Apoi Matei, care se temea ca nemţii să nu'şi schimbe părerea, se duse lângă Zysko şi'l sili să plece imediat.

— Aşa e cu cavaleria, oftă el: ieri îi aveai tu în palmă; azi te ţin ei. O să ne vină iar rândul nostru! Haide, nu pierde vremea. Încă'l mai poţi ajunge pe Klawa: împreună vă expuneţi la mai puţine primejdii.

În curte caii erau gata. Zysko şovăi. S'o ia pe Danusia în seama lui, sau s'o instaleze într'un fel de hamac, pe care smirnioţii lui obişnuiţi îl întinseseră între doui cai, dela o şea la alta. Da, mai bine era, ca să fie într'un leagăn: acolo s'ar odihni, acolo ar putea să doarmă. Cu griji ca de mamă, o aşeză el însuşi acolo, şi'şi lua rămas-bun de la bătrânul unchiu.

Când mica ceată dispăruse în aluniş, Matei se întoarse spre cei doui badeji, mişcaţi încă şi ei de halul de deplâns al Danusiei, în braţele tânărului oştean.

― Şi voi, domnilor, când plecaţi şi unde mergeţi?― Când? În curând. Unde? La Marienburg.

CAPITOLUL IIIUN SFÂNT

Zysko nu'şi putu ajunge scutierul, care mergea în trapul cel mare şi fără să ţină nici o socoteală de vârsta înaintată şi de slăbiciunea cavalerului cruciat. Acesta călăria în chip foarte nelesnicios, cu picioarele legate cu frânghie de coapsele calului. Suferia mai ales din cauza ţânţarilor: erau cu nemiluita în această pădure băltoasă; dar mânile nu i se deslegau decât în timpul popasurilor, la vremea mesei: „Mănâncă, fiară sălbatecă, ca să te dau viu în mânile boerului din Spychow!”. Astfel era poftit să se întremeze. La început se gândise chiar să se lase să moară de foame, dar cu o lamă de cuţit se descleşta fălcile postitorilor îndărătnici, şi li se vâra cu de-a sila hrana, ― operaţie ce încalcă cu totul demnitatea cavalerului care o sufere: e mai bine să mănânce de bună voie.

Klawa se îndrepta după soare şi stele. Nu odată se gândi el, că niciodată nu va isbuti tânărul oştean să'şi ducă nevasta prin aceste fioroase coclauri. Trebuia să păzească noaptea caii de lupi şi de urşi; ziua să se ferească a nu ieşi în calea zimbrilor şi a bivolilor sălbateci ce călătoriau în turme mari, şi când nu avea norocul să tragă o descărcătură de arbaletă într'un puiu de ciută ori de mistreţ sălbatec, se expunea să nu aibă ce mânca.

Ocoliră întinse smârcuri, luară prin rovini unde mugiau torente umflate de ploile primăvăratice. Chiar în pădure lacurile nu erau rari, şi se zăriau în asfinţitul soarelui turme de elani şi cerbi străbătând înot apele împurpurate şi mulcomite. Uneori fumurile dădeau de gol prezenţa omenească. Se îndreptau către aceste co-lonii de pădurari; dar atunci se vedeau ieşind din ele făpturi goale sau învestmântate cu rămăşiţi animale, înarmaţi cu biciuri plumbuite şi arcuri, şi a căror privire de subt hălăciuga amestecată cu părul din barbă, nu vestia nimic bun: trebuia să se folosească de înmămurirea lor pentru a se îndepărta cât mai repede.

Totuşi de două ori săgeţile şueraseră la urechile cehului şi fuseseră urmăriţi de strigătul: „Wokilei!” (neamţ, german în graiul polon). Şi ei preferaseră să fugă mai bine, decât să întârzie cu desvinuirile cari, poate că n'ar fi convins pe aceşti bănuitori barbari.

După câteva zile, crezu că trecuse însfârşit hotarul; dar pentru moment nu avea pe cine să’l întrebe. În sfârşit află de la nişte vânători, că era de mult pe pământul mazovian.

Mazovia răsăriteană nu era, şi ea, decât un codru; dar cel puţin coloniile de pădurari erau mai puţin sălbatece. Plictiseala era întrecută de nespus de marea lor curiozitate, şi când aflară că se aducea în robie un teuton, spuseră:

— Dăruieşte-ni'l nouă, boerule, şi ne luam noi sarcina de a'l da gata.Şi erau atât de stăruitori, încât ades cehul era nevoit să se supere şi să le

explice că prizonierul aparţinea ducelui. Atunci se supuneau.Mai departe, în regiunea regulat populată unde ajunseră în cele din urmă, avu

greutăţi cu nobilii şi comandanţii cetăţilor. Acolo, drept este, nu se vorbia „să’i facă de petrecanie" lui Siegfried, dar cutare ori cutare dintre aceşti aspri boeri spuneau: „Desleagă-l, asvârle-i o armă, îl provoc la luptă pe viaţă şi pe moarte". Şi cehul trebuia să le vâre în cap, ca cu lopata, cine avea înaintea tuturora dreptul de răzbunare asupra comandorului, şi că acela era nefericitul boer din Spychow, şi că nu se putea pune în locul lui, fără a săvârşi ceva necinstit.

Cel puţin prin părţile astea locuite, se călătoria mai uşor; erau drumuri şi se găsia pretutindeni orz sau ovăs pentru cai. Cu zece zile înainte de Joia-Verde ajunseră la Spychow.

― Ce veste? întrebă Agnes numaidecât, tremurând de nerăbdare. Sunt în viaţă? bine-sănătoşi?

― Sunt cu zile, bine-sănătoşi, răspunse Klawa. ― Şi au regăsit'o şi pe dânsa? ― E acolo. Au luat'o înapoi.― Iisus fie lăudat!Dar fără îndoială, simţămintele ei erau prea sumar exprimate prin această

formulă fără colorit, căci faţa ei avu o dureroasă sgârcire: înapoierea Danusiei nu era prăbuşirea tainicelor ei nădejdi ? Stăpânindu-se, zise:

― Şi când vor fi aici ? ― Peste câteva zile. Se călătoreşte încet cu o bolnavă.― Deci e bolnavă?― Nenorocirile i-au turburat mintea.― Iisuse prea milostive!Urmă o scurtă tăcere, în timpul căreia buzele Agnes-ei se frământară ca şi

cum s'ar fi rugat.― Şi nu şi-a recăpătat mintea lângă Zysko?― Poate; nu ştiu nimic: am plecat imediat: voiam să vă pun în curent, înainte

de sosirea lor.— Dumnezeu să te răsplătească! şi acum povesteşte. Cehul povesti pe scurt totul.— Trebuie să mă duc să'i repet toate acestea, spuse Agnes, când Klawa

termină.Şi ieşi.Klawa nu rămase multă vreme singur: Varvara ieşind din odaia ei, alergă spre

dânsul şi el o luă de mijloc, o strânse la pieptul lui şi începu s'o sărute pe ochi, pe obraji, pe buze, ca şi cum ar fi spus de multă vreme ceea ce s'ar fi căzut să spună unei fete, înainte de a se purta într'un chip atât de cavaleresc.

Poate că i-o va fi lămurit cu gândul, în timpul călătoriei, căci o săruta şi o săruta fără sfârşit; o strângea la pieptul lui cu atâta tărie încât îi pieria suflarea; ea nu se apăra de loc. Din fericire se auzi un sgomot de paşi pe scară şi o clipă după aceea intră părintele Kaleb. Iubiţii se despărţiră şi preotul începu să’l întrebe pe Klawa, care neisbutind să'şi recapete răsuflarea, răspundea cu greu. Părintele Kaleb află totuşi eliberarea Danusiei şi căzu în genunchi pentru a mulţumi lui Dumnezeu. Asta dete timp sângelui lui Klawa să se potolească şi când preotul se sculă, cehul putu să'i spună, mai liniştit, principalele întâmplări.

― Numai ca să nu'i lase sufletul în întunecimi, spuse atunci părintelui Kaleb, a isbăvit'o Dumnezeu! Jurand îi va pune mânile pe cap şi cu o singură rugăciune îi va înapoia sănătatea.

― Boerul Jurand? se minună cehul. Să se bucure oare de o astfel de putere? să fie sfânt încă din viată?

― Înaintea lui Dumnezeu e un sfânt, încă din viaţă, şi când va muri, oamenii vor avea în ceruri un mucenic ocrotitor mai mult.

― Dar, prea-cinstite părinte, ai spus că'şi va pune mânile pe capul fie-sei. Au îi va fi crescut la loc dreapta? Căci ştiu că ai cerut'o Domnului nostru Iisus.

― Am zis „mânile" din obişnuinţă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu una e de ajuns.

― Fireşte! răspunse Klawa.Dar în glasul lui pătrundea o desamăgire: i-ar fi plăcut o minune mai

pipăibilă... Intrarea Agnes-ei întrerupse convorbirea.

― I’am comunicat cu cruţare ştirea, spuse ea, pentru ca o bucurie prea năprasnică să nu'l omoare, şi imediat s’a aruncat la pământ, şi se roagă.

― Va rămânea îngenunchiat aşa până dimineaţa, adaugă părintele Kaleb. Şi aşa şi fu.Se duseră de mai multe ori să’l vadă, şi de fiecare dată îl găsiră ingenunchiat,

ne-adormit, dar rugându-se fierbinte. Abia adouazi, după utrenii, îl chiemă Jurand pe Klawa şi pe Siegfried. Îl scoaseră deci pe Siegfried din tainiţa unde fusese înlănţuit, şi toată lumea veni lângă bătrân.

Fâşiile de ţiplă dela ferestre lăsau să pătrundă puţină lumină, iar de altfel nourii posomorau cerul. Dar când Klawa se obişnui cu întunecimea, abia putu recunoaşte pe uriaşul din Spychow în acest bătrân mortal, discărnat şi palid.

Pe masă erau un crucifix, un urcior de apă şi pâne neagră, în care era înfipt un pumnal în chip de cruce. Jurand nu se mai hrănia decât cu pane şi apă. Drept haină avea o târsână. Dela înapoierea din robie, aşa vieţuia puternicul şi odinioară groaznicul luptător din Spychow.

— Klawa este aci, spuse Agnes; vreţi să'l ascultaţi? El făcu semn cu capul, cehul reîncepu, pentru a treia oară povestirea lui. Pentru ca să nu'i otrăviască feri-cirea lui Jurand, îi ascunse faptul că Danusia îşi pierduse mintea. Totodată, cum doria ca Siegfried să fie fără milă pedepsit, avu grijă să'i spună că o găsiră pe Danusia într'un hal de slăbiciune care dovedia de ajuns că teutonii se purtaseră faţă de dânsa ca nişte călăi.

Jurand asculta povestirea fără să facă nici o mişcare: ai fi putut crede că dormia. Dar auzia şi pricepea totul, căci când Klawa începu a'i vorbi despre nefericirile Danusiei, din orbitele lui goale se desprinseră două lacrimi. Apoi buzele lui palide se mişcară într’o rugăciune. Un tunet se mai rostogolia încă în depărtare, şi din când în când fulgerele iluminau ferestrele. Se rugă multă vreme şi lacrimi căzură încă în barba lui albă. În odaie domnia o tăcere supărătoare.

În sfârşit Tolima spuse:― Este înaintea voastră stăpâne, acest stâlp al iadului, acest pricoliciu, călăul

vostru şi acel al fiicei voastre. Faceţi un semn: cum trebue să'l pedepsesc? Faţa lui Jurand păru că se luminează. Cu o mişcare ceru să i se aducă

prizonierul mai aproape. Doui paji îl împinseră de umeri. Boierul din Spychow întinse braţul şi trecu mâna pe fata lui Siegfried, ca şi cum ar fi voit să'şi reamintească trăsăturile lui şi să şi le fixeze definitiv în memorie; apoi pipăi braţele teutonului, îi atinse legăturile şi păru că se gândeşte.

Gândirea lui fu scurtă. Arătă cu degetul pânea în care era înfipt pumnalul.Toţi îşi ţineau răsuflarea. Pedeapsa era de o sută de ori meritată, răsbunarea

era legiuită. Totuşi la gândul ca acest bătrân pe jumătate mort avea să gâtuie pe pi-păite pe acest prizonier ferecat, inimile se strânseră de groază.

Şi luând pumnalul de mijloc, îşi duse degetul de-alungul lamei, pentru ca să ştie unde'i este tovarăşul, şi incepu să taie legăturile prinsului.

Fu o clipă de uimire, căci se ghici intenţia bătrânului luptător. Cel dintâi, Klawa prinse a murmură, apoi Tolima, pe urmă boierinaşii-curteni, Dar preotul întrebă pe orb:

― Jurand, frate, care ti'i scopul? Vrei dar să dai libertate prizonierului?― Da, răspunse Jurand printr'o mişcare a corpului. ― Vrei să plece nepedepsit?― Da.Murmurele de protestare crescură; dar părintele Kaleb, care nu voia ca o

atare mărinimie să rămână neînţeleasă, întrebă pe cei de faţă:— Cine cutează dar să se răsvrătiască dorinţei unui sfânt? În genunchi!Şi îngenunchie el însuşi şi rosti:„Tatăl nostru carele eşti în ceruri... sfinţească numele tău, Vie

împărăţia ta..." şi continuă rugăciunea până ce ajunse la aceste cuvinte: „Şi iartă

nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii”, ochii lui se întoarseră spre Jurand pe a căruia faţă strălucia o lumină supra firească.

Toate inimile se înmuiară, iar asprul Tolima însuşi făcu semnul crucei şi înlănţui genunchii lui Jurand zicând:

― Pane, pentru ca să vi se împlinească voia trebuie oare să'l duc pe prizonier până la hotar?

― Da!...Fulgere mari, dese învulvorau ferestrele, furtuna se apropia.

CAPITOLUL IVSPÂNZURATUL

În ploaia cu găleata, doui călări se apropiau de hotarele moşiei, — Siegfried, fără arme, dar şi fără lanţuri, şi Tolima. Acesta din urmă îl însoţia de teamă că, în ura lor împotriva teutonilor, vre-o strajă ţărănească sau vr'un servitor din Spychow să nu'l atace. Vijelia mugia acum asupra lor. La bubuiturile tunetului caii se încovoiau de picioarele dinainte.

Ei mergeau fără să'şi spună o vorbă, pe un drum stăvilit între maluri foarte nalte şi atât de îngust, încât scările lor se loviau. Din instinct de conducători de prinşi, Tolima arunca din când în când o privire spre Siegfried ca pentru a preîntâmpina o fugă, şi de fiecare dată se înfiora, i se părea că vede oglindindu-se în umbră ochii teutonului, ochii unui şarpe. L'ar fi vrăjit cu un semn al crucei, dar se temea că la semnul crucei stăpânitul de diavolul să nu înceapă a geme cu un glas neomenesc sau să se preschimbe în chip uricios. El care, aidoma unei fiare ce se arunca asupra unui stol de potârnichi, se aruncă asupra douăzeci de potrivnici se temea de duhurile necurate. Bucuros s'ar fi mulţumit să arate drumul şi s'ar fi înapoiat la conac, dar îi era ruşine de laşitatea lui: conduse deci pe comandor până la hotar.

Acolo ploaia încetă o clipă şi nourii se colorară de o ciudată licărire galbenă. În lumina sporită ochii lui Siegfried pierdură din suprafireasca lor strălucire, şi Tolima se încumetă să spună: „Mi s'a poruncit, îşi spunea el, să duc pe acest câne până la hotar, şi iată'l aci. Dacă acum i-aş arunca sfidarea morţei? Pe aci prin apropiere, la castelul de Warcim i se va da o sabie. Dacă îl desarmez, îl voiu da gata cum se cuvine, apoi i-aş vârî capul în gunoiul Şi ar smorcăi ca şi cum ar mirosi sânge. Cu greu trebui el să lupte împotriva ispitei. Nu numai până la hotar se milostivise Jurand de prizonier, ci trebuia ca această sfântă faptă să’şi întindă efectele ei, pentru a aduce şi răsplată cerească. Deci îşi opri calul şi spuse:

― Uite frontiera noastră, a voastră nu'i departe. Dar ia seama ca remuşcările să nu te strângă de gât, sau să nu te trăsnească Dumnezeu!

Aceste spuse, întoarse calul §i celălalt merse drept înainte’i, cu o sălbatecă nesimţire întipărită pe faţa lui, fără a rosti o vorbă, ca şi cum n'ar fi auzit nimic.

Înseninarea fu scurtă. Nourii se lăsară în jos până la coamele copacilor. Oprit încă de îngerul furtunilor, fulgerul sforăia şi bubuia înainte de a se avânta în arena firmamentală. Subt un cer îndoelnic unde se pregătia sau naşterea ori moartea luminei, Siegfried călăria singur, hărţuit de friguri. Moartea lui Roger, propriile lui crime şi remuşcările îi turbaseră de mult mintea: uneori îşi uită de sine. Or, călătoria lui subt pumnul aspru al cehului şi noaptea petrecută în temniţele din Spychow şi nesiguranţa soartei ce i se rezerva, şi acest act de nemaiauzită milostenie creştinească, toate sfârşiră prin a'i slei puterile. Uneori simţia că ideile i se îngroasă, se secătuiesc. Dar înţepăturile frigurilor îl treziau din smicurarea lui. În el, împreajma lui, totul era întunecos şi ruini, şi mergea subt o irezistibilă imboldire, spre o prăpastie îngrozitoare.

— Mergi! Mergi! şoptia fără veste o voce la uchea lui.Se întoarse şi văzu Moartea. O văzu subt un fel de schelet cu oasele

clămpănind, călare pe un schelet de cal.— Tu eşti? întrebă teutonul.— „Sunt aci, mergi! mergi înainte!" Dar în acea clipă el zări că la stânga lui era un alt tovarăş: scară lângă scară

călăria o făptură aidoma omului ca trup, dar al căruia cap nu avea nimic omenesc, — un cap acoperit cu păr negru, al căruia bot avea rât, cioc şi urechi de măgar.

— Cine eşti tu?... întrebă Siegfried. În loc să'i răspundă, îi arătă dinţii carnivori şi mormăi înăbuşit.Siegfried închise ochii, dar imediat auzi un puternic sgomot de oseminte şi o

voce ce'i spunea la ureche: ― E timpul! este timpul!... Grăbeşte-te! mergi!... Ea răspunse: ― Mă duc!În sfârşit Siegfried von Loewe îşi opri calul, descălică, desprinse şeaua înaltă şi

frâele. Tovarăşii lui descălicaseră şi ei. Zăriră la marginea drumului un copac frumos cu ramuri foarte dese. Năluca aplecă în jos o cracă şi ajută omului să'şi fixeze de ea cureaua.

― „Grăbeşte-te! şoptia moartea" — „Grăbeşte-te şoptiră vocile din frunzişuri'. Teutonul făcu un laţ la celălalt capăt al curelei, se urcă pe şeaua pe care-o

aşezase subt copac şi'şi petrecu gâtul în nodul care se strângea. — Împinge înlături şeaua!... S'a făcut!... Ah!... Şeaua împinsă cu piciorul, se rostogoli la câţiva paşi, şi trupul teutonului

rămase spânzurat greoiu.I se păru lui Siegfried că îngrozitoarea nălucă se a-runca asupra lui, că'l

legănă, îi scotocia pieptul cu dinţii nerăbdători să'i muşte inima. Această senzaţie prea vie, se şterse. Un fel de nour alburiu se îngroşă, îl învălui, înecă universul.

Uraganul se învulvoră. Pătrunse în pădurea care se umplu de trosniri, de şuierături şi de ţipete. Ploaia cădea în trâmbe aproape orizontale, şi la licărirea fulgerelor, s ar fi putut vedea legănându-se din răsputeri, ca o candelniţă diavolească, hoitul comandorului.

A două zi, pe acelaş drum, înainta un cortegiu destul de numeros. În cap era Agnes, Varvara şi cehul; în urma lor trăsurile şi escorta. Furtunei din ajun îi urmase o zi minunată, liniştită, şi atât de senină, încât acolo unde nu era umbră, ochii călătorilor se închideau pentru a se feri de lumina prea din cale afară de puternică. Pe frunze străluciau picăturile de apă, cu o licărire diamantină, şi râuşoarele, născute din vijelie, ciripiau. În astfel de dimineţi bucuria pune stăpânire pe inima omenească, aşa că oamenii din escortă şi conducătorii cântau cu voioşie, miraţi totuşi de tăcerea ce domnia printre acei ce călăriau înainte.

Aceştia tăceau, pentru că o mare mâhnire cuprinsese sufletul Agnes-ei. Luase sfârşit ceva în viata ei, se rupsese ceva, şi fata aplecată spre meditare şi prea puţin pregătită ca să analizeze, simţia că totul o amăgise, că speranţele ei rămăseseră sterpe şi că i-ar trebui să'şi reînceapă viaţa dela capăt. Poate că viitorul va fi mai îndurător? Totuşi ar prefera întotdeauna plăcerilor ceasurilor viitoare, mâhnirea orelor apuse. La evocarea acestui trecut a căruia amărăciune chiar îi era scumpă, cu greu îşi stăpâni lacrimile.

Ar fi fost mai bine să nu fi părăsit Gorelice. Ea nu se putea preface că, dacă venise la Spychow, nu era ca să se scape de sâcâielile lui Ktan sau a lui Lup. Nu! avusese un alt motiv, un motiv, pe care fără doar şi poate, Zysko îl va ghici, şi roşeaţa i se urcă în obraji.

Ea fu distrasă din gândurile ei de apariţia unui om, care după arbaleta, torba de piele de bursuc şi penele de gaiţă înfipte în căciulă, se cunoştea a fi un paznic-pădurar.

― Ei, spunea el, e un spânzurat în drumul vostru!― Departe? întrebă cehul.― La o bătae de arbaletă.― Nu'i nimeni lângă el?― Nimeni. Îl adurmecă un lup, pe care l’am speriat.― Du-te de vezi, spuse Agnes scutaşului.Klawa plecă în recunoaştere. Se înapoie strigând spre Agnes:― Siegfried s'a spânzurat! ― Siegfried teutonul?― Teutonul. S'a spânzurat. ― El singur?― Da el însuşi! Hoţii nu s'ar fi ostenit să'l spânzure: s’ar fi mulţumit să'l gâtuie

şi mai ales n'ar fi părăsit locului şeaua, care este de mare preţ.— Să nu ne ducem acolo! se rugă Varvara fricoasă.Frică 'i era şi Agnesei: au duhurile rele nu se îngrămădiau în jurul leşului unui

sinucis? Dar neînfricatul Klawa obiectă:― Ei aşi! L'am împins cu suliţa şi n'am zărit nimic, altfel aş avea pe diavolul

agăţat de umerii mei.― Nu defăima! exclamă Agnes.― Nu defaim. Ba mai mult, dacă vi'i frică, se poate face un ocol. Agnes

răsgândindu-se, spuse:― Nu se cade ca creştinii să lase un mort neîngropat: Biserica o opreşte.― Când mortul ăsta e un om. Dar în cazul de faţă este un teuton, un sinucis,

un călău. Ciorile şi lupii să'i îngrijiască de înmormântare!― Dumnezeu va şti să judece. Noi să ştim a ne face datoria.― Fie!Cu câţiva inşi el ajunse la locul de groază şi făcându’şi cruce, tăie cureaua.Faţa lui Siegfried se învineţise: groaza părea că mai vieţuieşte înca în ochii lui

morţi; gura lui era căscată, cu roiuri de insecte ce bâzâiau în juru'i. Grabnic săpară oamenii o groapă, cu furcile lor împinseră în ea trupul, îl acoperiră cu pământ, şi deasupra avură grijă să pună pietre, pentru ca în nopţile întunecoase să nu iasă din mormânt ca să atace călătorii. După care cehul tăie cu securea lui o cruce pe trunchiul copacului, nu din consideraţie pentru Siegfried, ci pentru ca diavolul să nu'şi ţină acolo sfaturile. Apoi ajunse convoiul.

— Sufletul lui e în iad şi trupul în pământ, spuse el Agnesei. Acum putem porni iar la drum.

Plecară...Trecând pela groapa mortului, Agnes aruncă o crengută de brad şi toţi îi

urmară pilda, căci era obiceiul de a se acoperi cu verdeaţă mormintele.

CAPITOLUL VSUBT FLORI

Câteva zile după plecarea lui Agnes, Zysko sosi la hotarul moşiei Spychow. Danusia era atât de aproape de moarte, încât pierduse orice speranţă s'o ducă vie la tatăl ei.

De a doua zi, după ce părăsise gudroneria, îşi dete seama că nu avea numai mintea bolnavă, ci şi trupul. Frigurile o prinseră şi n'o rnai lăsară. Biata copilă străbătuse pădurea îngrozitoare, fără să’şi dea seamă de nimic, apoi acest ţinut mai

puţin barbar, unde nobili şi muncitori — pe întrecute — se puneau în serviciul lui Zysko, la ştirea că readucea pe fiica lui Jurand, recucerită dela teutoni.

La câteva ceasuri de Spychow, Zysko începu iar să spere. Petele de friguri de pe obrajii Danusiei păliau, o oarecare inteligenţă se arătă în ochii ei, răsuflarea îi era mai puţin sgomotoasă şi mai puţin grăbită. Pentru ca bolnava să se fi putut bucura de această lucire a convalescenţei, făcură un popas. În acea clipă nu mai erau decât la o jumătate leghe de Spychow. Drumul şerpuia printr’un câmp şi o livede, şi nu era o singură locuinţă prin împrejurimi. Aşezară pe Danusia la umbra unui păr sălbatec. Caii deshămaţi se apucară de păscut. Două femei cu plată, luate pentru serviciul Danusiei, şi tinerii cari de bună voie duseseră lectica, se lungiseră pe pământ şi dormiau. Numai Zysko, stând la rădăcina părului, veghia.

Ea era culcată acolo, în tăcerea după amiezii, liniştită şi cu pleoapele închise. Totuşi i se părea lui Zysko că nu dormia, şi când în capătul nesfârşitei păşuni, un ţăran care cosia, se opri şi se apucă să'şi ascută coasa, ea se înfiora uşor, deschise pleoapele, apoi le închise iar, şoptind:

― Cum mai miroase a flori... Erau primele cuvinte cu judecată ce le rostise dela începutul călătoriei;

într'adevăr, boarea vântului aducea din livedea supraîncălzită o mireazmă puternică de fân, de miere şi de plante aromatice. Bucuros, el voi s'o strângă pe Danusia la piept, dar de frică să n'o înspăimânte, se răsgândi şi îngenunchind lângă dânsa o strigă încetişor:

― Danusia! Danusia!Ea deschise iar ochii; privi o clipă, apoi un zâmbet îi lumină trăsăturile şi tot

aşa ca şi dăunăzi la gudronerie, dar în chip mai puţin maşinal, rosti:― Zysko!...Şi încerca să întindă mânile spre dânsul, dar era încă prea slabă. El o luă în

braţe şi cu sufletul revărsându-se de voioşie, spuse:— Te-ai trezit!... însfârşit...Vocea îi lipsi şi se priviră fără a'şi vorbi. Tăcerea câmpiei nu era turburată

decât de frunzele ce fremătau în adierea vântului, decât de târâitul greerilor şi de îndepărtatul cântec nelămurit al cosaşului.

Danusia privia cu nişte ochi din ce în ce mai luminoşi şi nu mai înceta să zâmbească, aidoma unui copil, care vede prin vis un ogor. Deodată privirile ei se minunară

— Unde sunt? spuse ea.Atunci depe buzele lui scăpă un stol de scurte răspunsuri întretăiate de vesele

exclamări:— Eşti lângă mine! Spychow e foarte aproape. Mergem la tatăl tău.

Nenorocirile tale s'au sfârşit. O! mica mea Danusie! Te-am căutat şi te-am regăsit. Numai eşti în puterea germanilor. Nu te teme de nimic. Vom fi îndată la Spychow. Ai fost bolnavă. Dar Iisus a avut milă! Cât am mai suferit! Cât am plâns! Mica mea Danusie!... Acum, îţi merge mai bine! Înaintea ta nu mai e decât fericirea!... Ah! cum te-am mai căutat!

— Nu m'ai uitat deci?Şi două lacrimi curseră pe tâmplele ei.— Eu! să te uit! exclamă Zysko.În acest strigăt înăbuşit nu era mai multă tărie decât în nici un alt jurământ: o

iubia pururi, din tot sufletul, şi după ce o recucerise, îi era încă şi mai dragă.Se făcu din nou tăcere. În depărtare cosaşul îşi ascuţia coasa. Buzele Danusiei

se mişcară. Zysko nu putu să audă; el se plecă:— Ce spui tu, micuţa mea mult iubită?Ea repetă:― Miroase a flori...

― Pentru că suntem la marginea unei livezi; dar vom pleca să regăsim pe tatăl tău, scăpat şi el. Şi vei fi a mea până la moarte. Mă auzi bine?... Mă înţelegi?

Văzu faţa Danusiei îngălbenindu-se şi sudoarea brobonind pe ea.― Ce ai? exclamă el turburat. ― Se face noapte, şopti ea.— Noapte? Soarele străluceşte. Nu mai vezi?... Nu e decât o clipă, vedeai,

vorbiai... Pentru Dumnezeu! mai vorbeşte, spune un cuvânt, unul singur!Ea mişcă buzele, nu ieşi nici o şoaptă din ele. Zysko ghici că încercă să'i

rostiască numele, că'l strigă. Mânile slabe ale bolnavei tremurară, făcură gestul de a trage învelitoarea.

Şi el, în groaza şi desperarea lui o ruga — ca şi cum rugile sale puteau fi de vr'un folos.

— Danusio, iubită! O, Iisuse milostive!... Aşteaptă până la Spychow! Aşteaptă! Aşteaptă! Iisuse! Iisuse! Iisuse!

La aceste rugăminţi toţi se treziră şi alergară. Dar înţelegând dela prima ochire ceeace se întâmplă, îngenunchiară şi începură a spune cu glas tare rugăciunile morţilor.

Vântul încetase, frunzele copacilor încetaseră să mai freamăte, şi cuvintele bisericeşti se înălţau în marea tăcere a firei.

Danusia, puţin înainte de sfârşitul rugilor, deschise ochii pentru o supremă privire către Zysko, apoi adormi somnul de veci.

Femeile îi închiseră ochii, apoi se împrăştiară pentru a culege flori. Bărbaţii le urmară. Subt razele puternice ale soarelui, prin câmpiile pline de roadă, aplecându-se, ridicându-se bărbaţi şi femei, păreau nişte duhuri ale câmpiei aducând omagii pământului hrănitor şi nimicitor. În acest timp Zysko, îngenunchiat şi cu capul în poala moartei, era numai puţin mut şi nu mai puţin nemişcat decât dânsa. Ceilalţi culegeau gura leului albe şi trandafirii flori de ciubotica-cucului, ce creşteau pe acolo din bielşug, şi drăgaica ce miroase a miere. Prin şanţuri găsiau nuferi, şi grozame prin mărăcini. Când avură braţele pline de flori, înconjurară litiera şi o acoperiră cu. flori. Trupul dispăru subt acest morman de flori; într'un oval de clopoţei şi de crini de apă, se odihnia capul îngeresc.

Atunci brancardierii, Zysko voi de astădată să fie şi unul dintre aceştia, ridicară patul purtător, femeile se aşezară înainte, pline cu maldăre de flori mirositoare şi cântând imnuri, cortegiul înflorit se puse jalnic în mişcare, străbătând primăvara în sărbătoare şi sub neprihănirea azurie de sus.

CAPITOLUL VIBUNUL LORENEZ

La Spychow aşezară pe Danusia pe un catafalc în capelă, unde nişte fecioare ce se schimbau din oră în oră, o privighiară toată noaptea. Zysko stete şi el lângă dânsa, şi când veni dimineaţa, o puse în sicriu.

Jurand nu asista la această tristă ceremonie: sosirea la Spychow a scumpelor rămăşiţe pământeşti, pricinuise în el fenomene ciudate. Paralizia îi luase picioarele, şi pe de altă parte pierduse orice judecată a lucrurilor. În zadar îi mai vorbiau ginerile lui, preotul, intendentul său! Culcat pe spate, zâmbia cu ceva extactic, uneori mişca buzele, ca şi cum ar fi sfătuit cu cineva: fără îndoială vorbia cu fiică-sa isbăvită însfârşit de răul de a trăi. Preotul deduse din asta că era în agonie. Dar nu, căci trecură săptămâni şi săptămâni, şi moşneagul neputincios şi schilodit zâmbia mereu.

Dupâ înmormântarea Danusiei, Zysko trimise la Marienburg pe bătrânul Tolima, purtător al sumei de răscunpărare a celor doi boeri din Bogdania. Apoi trăi într’o desnădejde toropitoare, din care nu'l smulse decât sosirea neaşteptată, peste câteva săptămâni, a domnului de Lorches.

Acesta nu se lipsi să nu vorbească cu compătimire despre Danusia. Şi cum trăia în el un cântăreţ, compusese în cale o rapsodie pentru dânsa. Chiar în seara aceea, cu acompaniament de alăute, o cântă în bolta mortuară pe o melodie atât de jalnică, încât Zysko care nu înţelesese cuvintele, plânse toată noaptea, foarte nemângâiat.

Istovit de aceste lacrimi, de mâhnire şi veghiere, căzu într’un somn adânc; dar atâtea plânsete, trebuie să’i fi amorţit durerea, căci la deşteptare era mai dispus. Mulţumi domnului de Lorches că venise, şi întrebă cum fusese informat de nenorocirea sa.

De Lorches răspunse, părintele Kaleb le servia de tălmaciu, că la Lubawa aflase despre moartea fiicei lui Jurand şi asta dela bătrânul Tolima, prizonier al comandorului din acel oraş.

Ştirea întemniterei lui Tolima îl impresiona puternic pe Zysko şi pe preot. Întru ce priveşte banii pentru răscumpărare puteau fi socotiţi ca pierduţi: când un teuton voia ceva bani, nimic nu era atât de anevoios decât să dea înapoi ceeace a luat. În aceste condiţii, nu era de făcut altceva decât să plece cu o nouă sumă de răscumpărare.

— De astădată, voiu duce-o eu însu'mi, declară Zysko.Părintele Kaleb învinuia:— Suntem rău înţeleşi. Toată lumea şi-a pierdut capul... Presupuneam mai

multă inteligenţă din partea lui Tolima. De ce nu s'a dus la Ploçk cum i s'a spus? Da, pentru ce s'a încumetat să se ducă printre aceşti hoţomani, fără bilet de liberă trecere?

De Lorches ridică din umeri:― Ce le pasă lor de paşapoarte! Ba mai mult, putea să se ducă el mult şi bine

la Ploçk, pe drum şi în timpul somnului, a fost surprins. L'ar fi omorit dacă n'ar fi spus că e purtător de bani pentru comandorul din Lubano. Asta l'a scăpat, dar dacă se ridică contestaţii, comandorul va fi în minunata situaţie de a produce marturi, cari vor spune lui Tolima că a făcut aceasta declaraţie şi că a făcut de bunăvoie.

― Şi unchiul meu e în bună sănătate?― Este bine, răspunse de Lorches. L’am văzut la Miarienburg. Acolo voiau

să'mi dea povaţa să nu vin să te găsesc. Se spunea că, liberat pe cuvânt de von Baden, tu erai un prizonier, şi că prin urmare, nu trebuia să mă pun la dispoziţia ta. Le-am răspuns că, atunci când m'ai prins, încă nu erai prizonier. Scurt spus, uite-rnă’s! Plăteşte'i lui von Baden răscumpărarea hotărâtă şi cere pentru mine îndoit sau întreit. Ei sunt siliţi să plătească. Nu crede că cu asta vreau să’ţi arăt că preţuiesc mai mult decât voi, ci numai că’mi place să'i pedepsesc pentru lăcomia lor. Aveam cu totul altă părere despre ei, acum îmi fac groază. Mă voiu duce în Ţara-Sfântă să'mi caut norocul!

― Fă mai bine, domnule, şi rămâi la noi, propuse părintele Kaleb. De altmintrelea e îndoelnic că oameni atât de lacomi, se vor hotări să plătească răscumpărarea.

― Cu toate astea se vor executa. La nevoie mă voiu însărcina eu cu formalitatea: au venit cu o numeroasă suită şi lăzi bine umplute.

― Procedezi faţă de mine ca frate şi prieten, şi nu voiu primi nici o răscumpărare dela tine...

Atunci ei se îmbrăţişară, simţind că o legătură nouă venia să'i uniască pe unul de celălalt. Dar de Lorches zâmbi:

― Nu trebuie ca germanii s'o ştie: i-ar coace-o unchiului tău.― Aşa că la Marienburg mă voiu preface că am împotriva ta o ură sălbatecă.

― Bun! Dar află că regele Poloniei şi marele-maestru trebuie să aibă o întâlnire la Ploçk sau aiurea, lângă hotar. Du-te la Ploçk şi alipeşte-te cortegiului regal: în prezenţa regelui şi a războinicilor Cracoviei, teutonii te vor asculta cu o mai mare bunăvoinţă.

― Ideea, zău aşa, este minunată.― Da, intări deLorches, şi vor fi ospeţe şi serbări militare. Se pare că din

îndepărtata'i tară, însuşi Jean de Aragon, groaza maurilor, a trimis mănuşa lui Zawisza de Garbow.

― Jean de Aragon lui Zawisza Negrul?― Da. Şi că Zawisza i-a înapoiat'o pe a lui― Să dea Dumnezeu să vedem şi noi aceste lucruri.― Fireşte, va fi o frumoasă luptă!De astădată dorinţa lor nu era sortită să se îndeplinească: cronicarii ne spun,

că duelul dintre Zawisza şi foarte vestitul aragonez nu avu loc decât peste vreo cincisprezece ani, la Perpignan, unde în prezenţa papei Benedict al XlII-lea, a împăratului Sigismund, a regelui Aragonului, a prinţilor şi cardinalilor, Zawisza Negrul din Garbow, dela prima lovitură de lance, desarmă pe protivnicul său.

― Ascultă, spuse Zysko. Mă grăbesc să răscumpăr pe unchiul meu: chiar mâine în zori de zi, plec. Tu de ce ai rămâne aci? Te ar crede prinsul meu.

― Primesc, căci de mult ard de dorinţa de a vedea mai de aproape doamnele dela Curte, cari sunt, pare-se, mult mai asemenea îngerilor, decât făpturilor pă-mânteşti.

CAPITOLUL VIILA CURTEA DIN PLOÇK

Ducând după ei o escortă bine înarmtă, de Lorches şi Zysko ajunseră la Ploçk fără încurcătură.

Chiar la hanul unde poposiseră ei, avură surpriza de a'l găsi pe Tolima. Fugise şi astfel îi fu povestirea:

— La Brodniça am fost arestat. De acolo am fost condus la Lubawa. Dar comandorul din Lubawa aflând că putusem ascunde o parte din suma de răscumpărare, mă retrimise la judecătorul din Brodnica, care trebuia la faţa locului să mă silească să spun unde era ascuns săculeţul. Or,dacă se împrăştia svonul despre această afacere, nobilul meu hoţ ar fi fost silit să trimită cea mai mare parte a prăzii sale la Marienburg, sau să predau totul fraţilor von Baden. Astfel, pentru ca ducerile şi venirile mele să treacă neobservate, el nu'mi dădu decât doui oameni escortă: unul dintre soldaţii lui de încredere, care trebuia să vâslească odată cu mine pe apa Drwença, şi un scriitor... Vâsla mea era grea, hotarul aproape şi, slavă Domnului!... iată-mă's la Ploçk.

― Înţeleg! şi ceilalţi nu s'au mai întors! exclamă Zysko.Un zâmbet înflori chipul aspru al lui ToMma.― Stiţi că Drwença curge spre Vistula. Cum să urc cursul apei? Teutonii n'au

să pescuiască decât la Thorn... Deci comandorul din Lubawa m'a despuiat de o parte din bani, dar suma ce-o putusem ascunde, am regăsit’o şi am predat’o scutierului dumneavoastră, care locuieşte la ducele; eu stau la han, loc puţin sigur.

― Klawa aci? la Ploçk? şi ce face?― După ce mi l’a adus pe Siegfried, a plecat iar cu fata cu care era la

Spychow. Or, ea este acum domnişoară de onoare a ducesei, după câte ni-a spus el ieri.

― Care fată?

― Dar, răspunse bătrânul, sora sau ruda voastră, aceea care venise la Spychow cu boerul Matei.

― Părintele Kaleb nu mi-a vorbit de nici o fată şi nici n’am nici o rudă...― Nu v-a vorbit, pane, fiindcă adâncit în suferinţa voastră.― Şi cum o chiema?― Agnes.Zysko credea că visează. Gândul că din îndepărtat târguşor Gorelice, Agnes

venise până la Spychow nu putea să'i intre în cap.Tolima nu'i putu spune nimic mai mult, dar se duse la castel să'l caute pe

scutier, şi peste puţin după aceea îl aduse. Cehul salută pe tânărul lui stăpân cu bucurie şi cu mâhnire, căci ştia că'l lovise un doliu. Zysko care simţia în Klawa o inimă credincioasă, îi povesti sfârşitul Danusiei şi se înduioşa de soarta ei. Asta dură multă vreme, cu atât mai mult cu cât, la cererea lui Zysko, domnul de Lorches în faţa unei ferestre deschise cu fruntea ridicată spre stele şi întovărăşindu-se cu sistrul cânta un cântec tânguios, pe care'l alcătuise pentru reposata. În sfârşit Klawa lămuri, pe cât de bine pe atât de rău, ducerile şi venirile Agnes-ei.

— Şi azi e o mare fericire pentru unchiul dumneavoastră, că ea este aci: e în favoare la curtea din Ploçk. Să spună numai o vorbă ducesei Alexandra de Ziemowit, şi va fi de ajuns. Ştiţi că Skirwoillo, fratele regelui, râvneşte la tronul prinţului Witold. Are de partea lui pe teutoni cari l'ar vrea, dar vor cădea, deşi regele a luat hotărît poziţie pentru el împotriva lui Witold. Ca să'l aplece, ei speculează înrâurirea ducesei din Ploçk. Aşa că vedeţi, în acest moment ei nu au nimic de refuzat acesteia.

Zysko şi de Lorches îşi îmbrăcară cele mai elegante haine şi se îndreptară spre castel. Cina avu de astă dată loc, nu la ducele însuşi, ci la starostele oraşului, Andrei de Jasieniec, a cărui mare locuinţă se afla în împrejmuirea zidurilor castelului, lângă turrnul cel mare.

Cum noaptea era caldă, mesele fuseseră puse în curte. Tone de păcură arzând îi luminau, dar luna excepţional de luminoasă, ar fi fost deajuns. Oşteni, preoţi, curteni se plimbau aşteptând sosirea regelui şi a ducilor; printre ei se aflau ilustrul Powala de Taczew, care cu cea mai mare bunăvoinţă vorbi cu cei doi tineri boeri. Apoi ducele de Ziemowit din Ploçk îşi făcu intrarea cu ducesa Alexandra, soţia lui. Şi Zysko văzu alături de ducesa o figură bine cunoscută lui, dar atât de majestuos aristocratică, încât se întrebă dacă nu'i înşelau ochii...

— E chiar Agnes, sau e fiica alteţelor din Ploçk ?Dar era Agnes din Gorelice, căci în clipa când ochii lor se întâlniră, ea îi zâmbi

cu o aparenţă cu totul înveselită şi compătimitoare, apoi păli puţin, îşi plecă pleoapele şi Zysko gustă o clipă plăcerea priveliştei frumuseţii sale minunate. Apoi depuse omagiile sale la picioarele ducesei din Ploçk.

― Ştiu, îi spuse puternica doamnă, suferinţele şi planurile dumitale. Pot să vă fiu de folos? Atunci vino de mă găseşte mâine, înainte de plecarea la vânătoare: vom vorbi mai în răgaz.

O clipă după aceea intrară ducele Janus de Mazovia şi ducesa Ana. Aceasta luă pe Zysko la o parte şi dragostea ei ca de mamă pentru biata Danusie, apăru în vorbele ei ― după cum odinioară se arătase în faptele ei. Totuşi, miraţi de favoarea ce o acordau acestui tânăr cavaler, un Powala şi cele două ducese, aceia dintre invitaţi cari nu’l cunoşteau pe Zysko, începură a’l întreba. Delegaţii teutoni Friederich von Wenden, comandorul din Thorn şi Johann von Schönfeld, comandorul din Asterode ― nu erau mai puţin curioşi şi nu se mai vorbi decât de Zysko, de Jurand şi de Danusia, când un sunet de buciume vesti sosirea regelui-

În urma lui veniau episcopul din Cnezne, episcopul Cracoviei, episcopul din Ploçk, castelanul Cracoviei şi diferite alte mari personalităţi, printre cari Zyndram de Maszkowia, al căruia herb era un soare, şi tânărul boer Jamont, ataşat persoanei regelui.

Regele se schimbase puţin de când nu'l mai văzuse Zysko. Avea mereu obrajii foarte coloraţi, părui lung, pe care'l da pe fiece clipă peste urechi, şi aceiaşi privire neliniştită şi pătrunzătoare. Şi i se mai păru lui Zysko că era în toată persoana lui o majestate ce nu i se cunoştea odinioară : fără îndoială era acum mai conştient de tăria sa. Cei doui vasali ai săi mazovieni, Janus şi Ziemowit, se aşezară lângă el; ambasadorii germani se prosternară; strigăte de „să trăiască" se amestecau cu hărmălaia trâmbiţelor şi a ţimbalelor.

Când însfârşit se făcu iar tăcere, Friederich von Wenden voi să strecoare regelui câteva vorbe privitor la treburile Ordinului, dar avu puţin succes. Cu nerăbdare regele spuse:

― Suntem aci pentru a ne înveseli. Să mâncăm şi să bem, nu am ce face cu pergamenturile voastre. Şi'şi corectă necurtenirea sa adăugând cu blândeţe:

― Nu ne zoreşte nimic. La Raciazek voiu trata afacerile serioase cu marele-maestru. După aceea înturnându-se spre ducele de Ziemowit, zise:

― Şi mâine în pădure, la vânătoare! nu'i aşaVădit, regele nu voia în seara aceea, să vorbească decât de vânătoare. lubia

cu patimă vânatoarea şi în lipsă de chestiuni politice, dorinţa de a se deda ei, fusese de ajuns să'l atragă în Mazovia, ţară mult mai păduroasă decât în Polonia, şi prin urmare mai îmbielşugată în vânat. Convorbirea se orienta în această ordine de idei.

Zysko doria foarte mult să'l salute pe suveran, dar nu se putu apropia de el. De departe boerul Jamont îi adresă un salut prietenos şi'l chiemă cu un semn. Dar în aceiaşi clipă o mână îi atinse umărul tânărului cavaler şi auzi o voce dulce:

— Zysko!El se întoarse. Agnes era acolo: se folosise de turburarea pricinuită de sosirea

regelui.― Zysko, repetă ea, sfânta Fecioară să te apare!― Să te apere şi pe dumneata! răspunse oşteanul. Şi privirea lui recunoscătoare se aţinti asupra ochilor albaştri ai fetei, care

numai decât părură a se învălui în rouă. Apoi rămaseră tăcuţi în faţa celuilalt, căci deşi venise la el ca o soră bună şi mâhnită, i se părea în podoabele ei de paradă într'atât de deosebită de Agnes cea de altădată, din Gorelice şi Bogdania. Şi o încurcătură se oglindi pe chipurile lor. Dar fu o gălăgie mare: regele se aşezase la masă. Ducesa Ana se apropie de Zysko.

― Pentru mine şi pentru tine va fi un ospăţ fără bucurie, dar vino de mă serveşte, aşa cum ai făcut şi odinioară.

Deci părăsi pe Agnes, şi după ce oaspeţii se aşezară la masă, se aşeză şi el la spatele ducesei, nu atât de atent la funcţiunile sale, încât să nu’şi întoarcă ades privirile spre Agnes. Cum se mai schimbase! Altădată când era îmbrăcată în blănuri grosolane şi cu frunze în păr, călărind prin stepă şi pădure, ai fi putut s'o iei drept o ţărancă; acum era toată numai strălucirea uni sânge ilustru, dar vechea'i voioşie dispăruse: nu se mângâiase încă de moartea lui Zych?...

Seara aceea le fu cu neputinţă să vorbiască mai mult. El era ocupat cu serviciul său; de altfel de la gură până la ureche tot n'ai fi auzit nimic: poeţii şi muzicanţii se produseră în tot timpul cinei şi când încetau unii de mormăit rapsodiile lor, ceilalţi se apucau de târlâit fără milă din trâmbiţi.

Cele două ducese, şi cu ele toate femeile, se sculară dela masă înaintea regelui, a ducilor şi a ostenilor; se credea că bărbaţii vor bea până foarte târziu în noapte. Retregându-se, Agnes îi zâmbi lui Zysko şi'i făcu un semn de bună tovărăşie, în timp ce domnul de Lorches, care o sorbise din ochi toată seara, se trudia zadanic să-i atragă privirile.

Adouazi dimineaţa, Zysko şi lorenezul se duseră la locuinţa lui Powala: oprit de rege, bătrânul boer nu se înapoiase. Dar avură norocul a întâlni în cale pe ducele Janus, care'i alipi cortegiului său, ceeace le îngăduia să ia parte la vânătoare.

Mergând spre pădure, Zysko avu prilej să vorbească cu tânărul Jamont, care'i comunică o veste îmbucurătoare:

— Desbrăcându-se regele, spuse el, i-am reamintit de tine şi de aventura ta mazoviană. Powala era de faţă; el a comunicat regelui că teutonii cruciaţi au pus mâna pe unchiul tău şi l'a rugat să li'l ceară. Regele şi aşa groaznic de supărat împotriva lor de alte fapte rele, se mânie şi mai mult: „Nu cu vorbele, a spus el, ar trebui să merg la ei, ci cu suliţa!" Şi Powala arunca lemne peste focul acesta.

În timpul vânătorii Zysko şi Agnes călăriră alăturea. Ea nu'şi pierduse timpul. După rugămintea ei, ducesa îi dăduse o scrisoare pentru marele-maestru, şi în afară de asta obţinuse din partea lui von Wenden, comandorul din Thom, ca el să vorbească despre afacerea asta în raportul său asupra celor ce se petrec la Ploçk. El scrie în proprii termeni că „voind a dispune în bine pe rege, nu i se putea împotrivi greutăţi în această împrejurare". Or, era de interes mare pentru marele-maestru să se împace cu regele, dacă voia să întoarcă împotriva neînduplecatului Witold toate forţele teutonice.

― Astfel am făcut tot ce am putut, spuse ea. Şi cum regele care nu se înmlâdie voinţei surorei sale în marile prilejuri, va fi foarte mulţumit să'i dea o satisfacţie de amănunt; am cea mai bună speranţă.

― Dacă n'ar fi vorba de oameni atât de vicleni, m’aş duce să plătesc pur şi simplu despăgubirea şi totul ar fi spus; dar pilda cu Tolima este un motiv de nelinişte şi’i cuminte să ai la spate o oarecare înrâurire puternică.

― Înţeleg, spuse Agnes.― Vei pricepe totul acum, obsevă Zysko, şi atât cât voiu trăi, îţi voiu fi

recunoscător. Ridicându’şi asupra lui ochii frumoşi şi tânguioşi, ea îl întrebă:― De ce nu mai tutuieşti pe prietena ta din copilărie?― Nu ştiu... Nu’mi mai este lesne lucrul acesta, şi apoi nu mai eşti aceeaşi

Agnes de altădată, ci ceva... cu totul... ca...Călăriră în tăcere, gânditori. În sfârşit, ea îl întrebă: — Şi după răscumpărarea lui Matei vei rămânea în această, ţară?Zysko o privi cu o vădită surprindere cu totul dedat jalei sale, nu se gândise

ce o să facă mai târziu.— Nu ştiu. Cum aş şti-o? Tot ceeace ştiu, e că pretutindeni unde mă duc,

soarta mea cea jalnică mă va urmări. Îmi voiu răscumpăra unchiul, apoi fără îndoială mă voiu duce la Witold, să'mi îndeplinesc juământul împotriva teutonilor şi, poate, să mor

Ochii fetei se posomorâră. Ea se plecă uşor spre tânăr, şi'i spuse încetaşor ca într'o rugăciune:

— Fereşte-te!... Păzeşte-tel...Încetară sa mai vorbească, şi numai subt zidurile oraşului îşi scutură povara

gândurilor şi spuse:― Şi dumneata, şi tu, vei rămânea aci, la curte?― Nu, mi se urăşte fără fraţii mei şi departe de Gorelice. Ktan şi Lup trebuie

să se fi însurat acolo. Mă pot înapoia.— De ar îngădui bunul Dumnezeu unchiului Matei să te ducă el la Gorelice. El

te iubeşte, tu de asemeni îl iubeşti.― Îţi fac sfântul jurământ că voiu fi pentru el ca însăşi copila lui.Şi ochii i se umplură de lacrimi.Adouazi Powala de Taczew veni la hanul lui Zysko.— De Joia-Verde regele se va duce la Raciazek pentru a se întâlni acolo cu

marele-maestru. Eşti şi tu din suită, trebuie să pleci azi între cavalerii regali, vei pleca deci cu noi.

Zysko se înroşi de bucurie, această admitere printre cavalerii regali, nu numai că'l apărau de trădări şi de cursele teutonice, dar îl punea în rândul întâi al oştenilor.

CAPITOLUL VIIIREGELE ŞI MARELE-MAESTRU

Întâlnirea de la Raciazek nu era să fie atât de rodnică în rezultate ca aceea care avu loc, cu doui ani mai apoi în aceeaşi insulă a Vistulei. Jagellon sosi acolo foarte întărâtat de defăimările ce şi le îngăduiau împotriva lui teutonicii de la curţile apusene. Din parte’i marele-maestru nu voia să înceapă negocieri relative la Dobrzyn. El şi ceilalţi demnitari ai Ordinului, repetau polonilor: „Noi nu vrem războiu nici cu voi, nici cu Lituania, dar Samogiţia este a noastră: Witold însăşi ni-a cedat'o. Făgăduiţi-ne că nu'i veţi veni în ajutor şi râsboiul nostru va fi repede sfârşit. Atunci va fi timpul de a vorbi despre Dobrzyn, şi fiţi siguri că vă vom face multe concesii". Sfetnicii regelui nu se lăsară vicleniţi: „Obrăznicia voastră va creşte odată cu tăria noastră", răspundeau ei. „Spuneţi că vă desinteresaţi de Litvania şi vreţi să'l puneţi pe tron pe Skirwoillo la Wilna. Dar Lituania este moşia lui Jagellon, lui îi aparţine să numească acolo prinţi. Înfrânaţi-vă ambiţia sau temeţi-vă să n'o pedepsească cumva regele nostru. La carele marele-maestru răspundea că, dacă regele era adevăratul suveran al Lituaniei, trebuia să poruncească lui Witold să lase armele jos şi să înapoieze Salmogiţia teutonilor. Şi discuţia dăinuia de dimineaţa până seară într’un cerc viţios Regele nevoind să se oblige întru nimic, îşi pierdea din ce în ce mai mult răbdarea. Marele-maestru care îşi dă seama de puterea lui Jagellon, căuta să-l liniştească şi surd la murmurările unor anuumiţi comandori războinici, nu'şi cruţa cuvintele măgulitoare şi câteodată se smeria; dar în această umilinţă chiar răsunau ameninţări înăbuşite.

Discuţia intereselor serioase fu ruptă în curând, şi chiar a doua zi se restrânseră la cele secundare. Regele impută Ordinului bandele, încălcările bandelor ce îngroziau frontiera şi de răpirea domnişoarei Jurand. Marele-maestru tăgăduia, lătra, jura că faptele se întâmplaseră fără ştirea lui şi luând ofensiva, învinuia pe răsboinicii poloni cari veniră în ajutorul păgânilor din Samogiţia împotriva Crucei, citând în sprijinul său cazul lui Matei de Bogdania. Din fericire regele ştia de la Powala, pentru ce se duseseră cavalerii de Bogdania în Samogiţia şi respinse învinuirea, cu atât mai lesne cu cât în cortegiul său se afla Zysko şi în acel al marelui-maestru cei doi von Baden, pe care’i atrăsese la Ploçk speranţa de a se măsura în chip sărbătoresc, în loc inchis, cu polonii.

Nu fură ciocniri de acestea de mare paradă. Neisbutirea negocierilor crease o stare de spirit câinoasă şi cretăreaţă, în care pierzi orice dorinţă de joc. Abia dacă în orele de dimineaţă cavalerii se încăierau în oarecare lupte rudimentare, ce de altcum nu ieşiră în folosul teutonilor: Powala de Taczew arăta o tărie a pumnului mai temeinică decât a lui Arnold von Baden; Dobek de Ollesniça, cu lancea, şi Vulpe de Targow la săritul pe deasupra cailor întrecu pe toţi.

Folosindu-se de prilej, Zysko se ciorovăia cu Arnold von Baden în privinţa răscumpărărei lui Matei. Zadarnic de Lorches ridica îndatorirea pretenţiei de a regula el în primul rând toată această afacere, Zysko socotia că cinstea lui de cavaler îi impunea o datorie să plătească sumă cuvenită. Arnold însuţi propuse o micşorare a preţului. Zysko nu primi nici această propunere, după cum nu primise intervenţia domnului de Lorches.

Cea mai mare calitate a lui Von Baden consta în puterea de pomină a braţului său; era destul de naiv, cam lacom, dar aproape cinstit, şi nu ascundea lui Zysto pentru ce era înclinat să scadă preţurile: „Tratativele dintre rege şi marele-maestru

nu vor isbuti, dar desigur că se va face un schimb de prizonieri, şi în acest caz, vei putea relua pe unchiul tău pe nimic. Mai bine îmi place să câştig ceva, decât nimic, căci punga mi'i totdeauna goală şi abia dacă, uneori, ajunge să plătească trei galoane de bere pe zi ca să’mi astâmpăr setea, care cere cinci sau şase”. Zysko se supără: „Eu plătesc pentru că mi-am dat cuvântul, şi nu vreau scăzăminte; astfel vei şti cât preţuim noi”. La aceste zise Arnold îl strângea în braţe, în timp ce oştenii poloni şi teutoni îl lăudau zicând: „Pe bună dreptate este, că atât de tânăr poartă cingătoarea şi pintenii de cavaler, căci are simţământul cinstei”.

În acest timp regele şi marele-maestru se înţeleseră în privinţa schimbului de prizioneri, şi cu acest prilej se descoperiră lucruri extraordinare. În mânile polonilor ― ce’i dreptul ― erau mulţi prinşi, dar erau bărbaţi în puterea vârstei, prinşi că jăcmăneau frontierele. Teutonii deţineau mai ales femei şi copii, zălogi ai răscumpărărilor ce le cereau de la familiile lor. La Roma, papa nu înceta să fie informat de toate acestea, şi cu toată îndemânarea lui Johann von Felde, procuror teutonic pe lângă sfântul-scaun, îşi arăta sus şi tare mânia şi revolta împotriva Ordinului.

Întru ce’l privia pe Matei, se prezintau greutăţi, a cărora însemnătate, marele-maestru o măria cu viclenie, pentru a da preţ concesiunilor. El afirma deci că un cavaler creştin care luptase cu samogiţii împotriva Ordinului nu merită decât ştreangul.

Sfetnicii regelui citară pagubele ce le suferise Jurand, fiică-sa şi nobilii din Bogdania după urma teutonilor.

Marele-maestru răspunse:— Crezându-vă, aţi fi nişte miei, iar noi nişte lupi. Totuşi cei patru lupi cari au

luat parte la răpirea fiicei boerului din Spychow, nici unul nu'i cu zile; pe când mieii circulă în siguranţă prin lume.

Şi asta era adevărat, dar acestui adevăr domnul de Taczew îi da un tâlc prin următoarea întrebare:

— Dar ucisu-s'a careva prin trădare ?Marele-maestru nu avea nimic de răspuns, şi cum regele începea să încrunte

sprinceana, el cedă. Se hotărî apoi ca fiecare din înaltele părţi contractante să trimită delegaţi ca să ia în primire pe captivi. Din partea poloneză fură delegaţi Zyndram de Maszkowia, care voia să vadă mai de aproape puterea teutonică, şi cavalerul Powala, Zysko de Bogdania le fu ataşat.

Boerului Jamont datora Zysko acest neaşteptat câştig. El mijlocise în acest scop, şi regele îşi făcu un scrupul de datorie să nu respingă cererea tânărului Jalmont, pe care-l iubia pentru avântul său, pentru drăgălăşia şi vitejia lui. Zysko era sigur acum sa'l smulgă pe Matei din ghiarele teutonilor.

A doua zi marele-maestru Conrad de Jungingen, escorta şi delegaţii poloni erau pe drum spre Marienburg. În timpul călătoriei Zysko putu constata, fie prin observaţii personale, fie prin povestirile lui Zyndram şi a lui Powala, că marele-maestru nu era pe deplin ticăloşit. Fireşte mai ades i se întâmpla să lucreze cu necinste şi sâlnicie, dar tot Ordinul se bizuia pe sălnicie şi necinste. Şi dacă tot minţia, o făcea pentru că moştenise minciuna în acelaş timp cu însemnele demnităţei sale, şi că fusese deprins din frageda'i etate să socotiască mincuna ca o dibăcie politică... Ah! erau departe vremurile lui Winych de Kniprode, timpurile acestei discipline stricte prin care Ordinul uimia lumea întreagă! Marele-maestru păstrând atât cât era cu putinţă respectul legilor şi. în vecinătatea Marienburgului, nu numai un târgoveţ se puteau lăuda de prosperitatea lor. Din nefericire, în pământurile cele mai îndepărtate, arbitrariul comandorilor jigniau orice libertate individuală şi storceau regiuni nu era decât o singură mizerie şi o singură plângere. Conrad de Jungingen prevedea cu groaza că, de atât amar de vreme monumentul teutone surpat de un val de sânge şi de lacrimi, se va prăbuşi dintr'o împinsătură a puternicei mâni poloneze. Aşa că acest bărbat de o energie mediocră totuşi, se

împotrivia cu neînduplecare la orice acţiune răsboinică împotriva Poloniei. Acum când aceste regiuni ale Europei răsăritene erau convertite la creştinism şi cu nimic nu se îndreptăţeau cruciadele, mai bine ar fi fost ca Ordinul să'şi fi pus spada în teacă; şi dacă era prea bogat în avânt răsboinic, de ce nu s'ar întoarce la leagănul său, adică în Palestina? ori încă şi mai bine în vreo insulă greacă? acolo cel puţin ar fi avut de potrivnici sarazini adevăraţi. Dar care mare-maestru ar fi cutezat să propună cavalerilor-călugări să se lepede de imperiul preoţesc şi militar instituit pe Vistula ce-l aveau, prin cruce, sabie, politică şi o sforţare de veacuri?

Trebuia să meargă necontenit înainte, până la termenul ce'l va fixa Dumnezeu. Şi Conrad se rezuma să conducă Ordinul spre menirea lui. Dar niciodată nu văzu Zysko un zâmbet pe buzele lui. Faţa marelui-maestru nu era nici ameninţătoare, nici nouroasă; părea numai obosit de o mută suferinţă. Sub chiurasa lui, pe care era cizelată o cruce, în mijlocul căreia era săpat un vultur negru, şi în rnarea'i manta, de asemenea împreunată printr'o cruce, făcea impresia majestăţei şi tristeţei. Lui Conrad îi plăcuse odinioară serbările şi nici acum nu fugia de ele, la nevoie le organiza; dar nici sgomotul trâmbiţelor şi al armelor, nici în faţa pocalelor de vin grecesc, nu se înveselia niciodată. Atunci când totul în jurul lui părea că respiră măreţia şi puterea, atunci când trimişii împăratului şi al altor suverani din apus strigau entuziasmaţi, că atâta putere şi bogăţie erau unice pe lume, el singur nu'şi făcea iluzii şi'şi amintia de fioroasele cuvinte auzite că le-ar fi spus sfânta Brighitta: „Va veni o vreme când dinţii lor vor fi sdrobiţi, când dreapta lor tăiată va fi, când piciorul lor drept schiopăta-va, pentru ca ei să'şi recunoască păcatele".

CAPITOLUL IXMARIENBURG

Ei trecură prin Chelmza şi prin Grudenz, unde se opriră o noapte şi o zi: marele-maestru avea aci de hotărât într’o neînţelegere de pescuit între nobili şi starostele teuton al castelului. De aci plutiră pe Vistula şi pe Nogat până la Marienburg. Marele-maestru era curios să vadă ce impresie va simţi la priveliştea puterii teutonice un Powala de Tarczew, un Zysko şi mai ales Zyndram de Mazkowia. Nimeni în regat nu se pricepea să manevreze marile ostiri, să clădească şi sa distrugă castelele întărite, să arunce poduri. Marele-maestru ştiind că în sfatul-regal părerea acestui ins era cu greutate, bănuia că, dacă isbutia să'l înfricoşeze cu însemnătatea avuţiilor şi oştirilor teutonice, răsboiul ar fi ocolit pentru încă mult timp. Mai întâi, numai vederea Marienburgului cu al său Înalt-Castel, era destul pentru a înfrica o inimă poloneză. La poarta Castelului de jos, marele comandor Wilhelm von Helfenstein, înconjurat de demnitarii săi şi de cavaleri, venise să salute pe marele-maestru.

Acesta abia descălicat, se întoarse spre Helfenstein şi aratând pe luptătorii poloni spuse:

― Iată trimişii regelui: cavalerul de Maszkowia, cavalerul de Taczew şi cavalerul de Bogdania. Au venit pentru schimbul de prizonieri. Să'i călăuzească co-mandorul castelului până la odăile oaspeţilor, şi în cale să li se dea onorurile acestei cetăţi, aşa cum se cuvine.

Fraţii-cavaleri se uitau cu curiozitate la trimişi, mai ales la Powala de Taczew al căruia nume era cunoscut de unii ca acel al unui vestit luptător; cei cari nu auziseră vorbindu-se despre marile'i fapte, erau aiuriţi de statura lui uriaşă; iar murgul lui de luptă, care prin înălţimea lui neobişnuită celor bătrâni, cari în vremile lor din tinereţe vizitase Pământul-Sfânt şi Egiptul, amintia cămila. Unii recunoscură şi pe Zysko, care apăruse cândva în arenele din Marienburg. Cât despre al treilea,

Zyndram de Mazkowia care într'un apropiat viitor trebuia să ajungă spaima lor, erau ispitiţi să'l creadă ca neglijabil. Descălicat de pe cal, părea ghebos într'atât de greoiu se scufundă capul lui uriaş între umeri. Cu braţele'i prea lungi, cu picioarele arcuite, înfăţişarea sa generală amintia pe Skirwoillo şeful samogit. Totuşi cei mai tineri nu'şi putură stăpâni un zâmbet. Unul din ei se apropie pentru o întrebar batjocoritoare, dar boerul din Maszowia îl privi în ochi şi glumeţul se retrase plouat. Subt conducerea comandorului castelului, cei trei boeri străini intrară mai întâi într'o curtitică, spre care da o şcoală, o veche magazie, un atelier de şelărie şi bisericuţa sfântului Nicolae; apoi pe puntea sfântul Nicolae pătrunseră în castelul de jos propriu zis şi apucară de-alungul zidurilor cu bastioane. Zyndram de Maszkowia examina totul şi călăuzul nu punea nici o piedică acestei curiozităţi: mai curând o încuraja.

― Această grozavă clădire pe care o văd luminăţiile-voastre la stânga, spunea el, sunt grajdurile noastre. Suntem călugări sărmani. Totuşi nişte călători ni-au comunicat că în alte ţări, se întâmplă ca nobilii să fie mai puţin bine găzduiţi decât caii lor.

― Numai de sărăcie nu sunteţi învinuiţi, răspunse Powala. Dar aci trebuie să fie altceva decât grajduri! Această clădire este prea înaltă şi caii nu se urcă pe scări...

― Deasupra grajdurilor, unde se află patru sute de cai, se întind celarele; ele conţin grâu pentru zece ani. Nu vom suferi nicicând un asediu; dar, în cazul contrariu, nu vom fi reduşi a ne preda de foame.

Spunând acestea, coti la dreapta şi pe un pod, îi duse într'o altă curte mare, chiar în centrul castelului de jos.

― Cee ce vedeţi la miază-noapte nu'i decât mahalaua, şi nu se poate asemănă din punct de vedere al fortificaţiei, nici cu castelul-central unde vă voiu conduce, nici cu foarte multă dreptate, cu Castelul-Înalt. Haidem.

În pragul Castelului-Central, luptătorii întorcându-se după sfatul comandorului, putură îmbrăţişa acest uriaş cadrilater numit Castelul de jos. Era un orăşel întreg. Erau acolo grămezi de lemn, mari cât nişte case, piramizi de roti de piatră, cimitire, lazareturi, prăvălii. Ceva mai la o parte se desprindeau, în roşu, zidurile unei mari prăvălii, cu o sală de mâncare pentru lucrători şi servitori. Subt meterezul de nord se zăriau alte grajduri pentru caii cavalerilor şi pentru caii de elită ai marelui-maestru. De-alungul făinăriilor, şi de partea opusă a cadrilaterului, locuinţele diferiţilor şefi şi funcţionari ai Ordinului, apoi iar depozite, grânare, brutării, topitorii de aur, un uriaş arsenal zis Karwanul, închisorile, vechea pulberărie, şi fiecare din aceste clădiri s'ar fi putut apăra ca o cetăţuie aparte. Totul era înconjurat de o întreită zidărie babiloniană, şanţuri adânci şi garduri uriaşe: la soare-apune Nogatul îşi rostogolia valurile galbene, spre miază-noapte şi la soare-răsare strălucia trâmba uriaşului iaz alimentat de Baltică.

Nu era decât întâiul MariEnburg, şi reluând mersul lor suitor, comandorul şi cei trei oşteni pătrunseră în Castelul-Central, unde pe partea dinspre răsărit, se aflau camerile oaspeţilor.

CAPITOLUL XCUSURUL CHIURASEI

Matei şi Zysko se ţinură multă vreme îmbrăţişati. La cea dintâi ochire aruncată asupra neporului său, bătrânul războinic ghicise că Danusia nu mai era pe lumea asta. După o tăcere îndelungată, îl întrebă:

― Cel puţin, a murit în braţele tale?― A murit în braţele mele, în apropiere de Spychow, oftă tânărul.

― Şi Jurand mai trăieşte?― L'am lăsat cu zile, dar fără îndoială n'o să’l mai vedem.― Atunci poate că era mai bine să fi rămas acolo?― Puteam să te las aci?― Câteva săptămâni mai mult ori mai puţin.Dar Zysko îl privia cu atenţie şi spuse:― Trebuie să fi fost bolnav. Ai o înfăţişare rea.― În beciurile lor e totdeauna frig şi umezeala e groaznică, deoarece

Marienburgul se scaldă în apă şi noroiu. Rana mi s'a redeschis, ştii, aceea, care a fost îngrijită cu untură de castor.

― Da, grăsimea castorului ucis de Agnes.În acea clipă fu cuprins de o înăbuşire. Când chinta de tusă se potoli, el urmă:— Şi aş fi putut pieri în beciul lor. Arnold von Baden mijlocia pentru mine, căci

era îngrijat de suma pentru răscumpărare; dar nu are printre ei nici o autoritate şi'l tratează de urs. Din fericire de Lorches află dela mine prin Amold, şi făcu o groaznică gălăgie. Nu ştiu dacă ti-a vorbit despre asta, căci îşi ascunde bucuros faptele bune. E socotit aci drept cineva: De Lorches-ii au avut odinioară mari demnităţi în Ordin, şi al nostru este avut şi de neam ilustru. Le spunea că el însuşi este prizonierul nostru şi că, dacă au să mă lase să mor, tu o să'i tai gâtul. Ameninţa consistoriul cu un raport la curţile apusene. Le fură teamă şi m'au luat la lazaret unde aerul şi hrana sunt mai bune... Ce’mi pasă, mult n'o să mai duc.

― Nu spune asta! Ai să te însănătoşezi, îndată ce te-o bate vântul curat.― Vântul? vântul îndoaie un copac tânăr, pe unul bătrân îl rupe. Dar am o

mult mai amară pricină de mâhnire: teutonii au mult mai mulţi bani decât noi; cetăţile lor sunt mai puternice, materialul lor de răsboiu mai perfect. De ar putea aceşti trimişi ai regelui să'şi dea seama de lucrul acesta, mai cu seamă cavalerul de Maszkowia:

― L'am văzut posomorându-se, spuse Zysko... Dar eşti obosit, unchiule, trebuie să te odihneşti.

Şi'l întinse pe pat, îl sili să bea din vinul ce i'l trimise comandorul castelului şi rămase acolo până ce bătrânul luptător adormi.

A doua zi ei se treziră târziu şi cu o dispoziţie mai puţin mohorâtă.― Haide, spuse Matei, încă nu mi-a venit ceasul; numai puţin de m'o răcori

vântul, o să mă ţin pe cal. ― Zyndram şi Powala vor rămâne aci încă vre-o câteva zile. Noi putem pleca,

de îndată ce te vei simţi destul de tare.În aceeaşi clipă intră Klawa.― Ce fac trimişii? îl întrebă Matei. ― Vizitează Castelul-mare şi biserica, răspunse cehul. Comandorul castelului îi

călăuzeşte; vor merge după aceea la sufrageria mare ca să cineze, cină la care marele-maestru trebuie să invite şi pe măriile-voastre.

― Şi tu, ce ai făcut de dimineaţă?― Eu? m'am uitat la infanteria mercenară germană, pe care o manevrau

căpitanii. E de temut.― Într’o bătălie un cavaler face câte zece pedestraşi, observă Zysko.― Dar Marienburgul nu poate fi luat decât cu o infanteria, răspunse scutaşul.La sfârşitul desbaterei Matei spuse:— Ascultă Klawa: astăzi, după ospăţ, dacă m'oiu simţi mai în putere, plecăm.― Ca să mergem, unde? întrebă cehul.― Ştii bine că în Mazowia, la Spychow, lămuri Zysko.― Şi noi vom rămâne aci?Matei se uită la Zysko cu un aer întrebător, căci până atunci nu fusese vorba

între ei despre ce vor face mai târziu. Tânărul avusese poate o hotărâre bine statorită; dar nu voia să'l întristeze pe unchiul său; şi răspunse în doi peri:

― Trebuie mai întăi să te îndrepţi bine.― După aceea?― După aceea să te înapoiezi la Bogdania. Ştiu cât de mult iubeşti Bogdania.― Dar tu?― Şi eu o iubesc.― Eu nu'ţi spun să nu te duci la Jurand, spuse încetişor Matei, şi prezenţa ta la

patul său de moarte va fi firească; dar ia aminte la ceea ce'ţi spun, căci eşti prea tânăr ca să 'mi fii egal în judecată! Acest Spychow e un pământ blestemat. Ceeace ai tu bun, îl găsişi aiurea dar acolo nimic alta decât suferinţi.

― Spui adevărat, spuse Zysko, dar acolo e trupul Danusiei. Mai mult, încă nu suntem acolo. Vei fi chiar silit să te odihneşti la Ploçk.

― Grijile nu vor lipsi luminăţiei-voastre, spuse Klawa― E drept! întări Zysko. Ştii că şi Agnes e acolo? E domnişoară de onoare a

ducesei Ziemowit. Dar, de fapt nu’ţi dau nici o ştire nouă cu asta, dumneata ai dus'o acolo. Ea a fost la Spychow. Cum se face că nu mi-ai spus nimic despre ea în tobăra lui Skirwoillo?

— La ce bun? Pe atunci, fătul meu, nu dădeai atenţie la nimic.― Te iubeşte mult.― E o fată cum se cade: nu'i alta'n lume mai bună decât ea.Convorbirea fu întreruptă de Zyndram de Maszkowia şi Powala de Taczew.― Ei bine! cum merge? întrebă Zyndram.― După părerea lui Zysko, numai cât m'o bate vântul, şi voiu fi bine de tot.― Asta'i sigur, spuse Powala.― Cel puţin am dormit după plac. N'o să puteţi spune şi voi tot aşa, v'ati

sculat de vreme.― A trebuit să ne ocupăm de schimbul prizonierilor. Şi apoi am vizitat

domeniul teutonicilor.― Un aspru cuib! murmură Matei.― Ei da! Pe zidurile bisericei sunt podoabe arabe, marea sufragerie, vei fi

constatat'o şi dumneata, e o minune; cât despre fortificaţii, e o plăcere să le vezi.Zyndram spunea asta cu atâta voioşie, încât Matei îl privi mirat şi'l întrebă:― Şi bogăţiile lor, organizaţia lor, oastea lor, văzutu-le-ai?― Ne-au arătat totul, sub culoarea oaspeţiei, dar drept este, ca să ne îngreuie

inimile. ― Ei bine?— Ei bine! Ajutându-ne Dumnezeu, dacă ne-om bate, îi vom izgoni dincolo de

munţi şi mări, şi’i vom trimite de unde au venit.― Pentru Dumnezeu! pe ce vă întemeiaţi.― Zidurile nu sunt nimic, începu Zyndram, caci ceeace a fost ridicat de mâna

omului, mâna omului poate doborî. Locuitorii de aci, unul are la noi în robie un frate; un tată, un fiu; un al treilea, un văr sau un ginere ori pe altcineva, — sărmanii oameni pe cari comandorii dela hotare îi silesc să meargă ca hoţii împotriva noastră, pentru ca să fie spânzuraţi. Când s'a ştiut că s'a încheiat o înţelegere între rege şi marele-maestru, au venit din zori de ziuă, să ne spună numele prizonierilor robiţi. Mai întâi s'a prezentat un dogar,târgoveţ bogat de pe aci, un german care are o casă în Marienburg, şi el sfârşi prin a ne spune: „Pentru a fi întru ceva de folos regelui şi regatului vostru, mi’aş da nu numai averea, dar chiar şi capul!". L'am concediat, luându-l drept un şarlatan. Dar veni după aceea un preot de prin împrejurimile Olivei, care'şi reclamă pe frate-său, şi spuse: „Este drept, domnilor, că vă veţi război împotriva stăpânilor noştri prusienî? Ştiţi că tot poporul spunându'şi în rugăciunea sa „Fie împărăţia ta" se gândeşte la regele vostru?". Apoi au venit să’şi reclame pe fii lor doi nobili de prin împrejurimile Sztum-ului, care cultivă pământurile Ordinului, după aceea negustorii din Dantzig, lucrători, un om care toarnă clopote la Kwidzyn, o mulţime de inşi de tot soiul şi toţi cu aceleaşi vorbe.

Domnul de Maszkowia se sculă, se duse să vadă dacă nu'i nimeni pe la uşă, apoi se întoarse şi sfârşi cu o voce ceva mai joasă:

― M'am informat despre toate. În Prusia, teutonii sunt urâţi de preoţi, de nobleţă, de târgoveţi şi de ţărani. Şi sunt urâţi nu numai de acei ce vorbesc graiul nostru, ci chiar şi de germani. Cine este silit să’i servească, îi serveşte; dar fiecare preferă mai bine ciuma decât pe teutoni!

― Da, dar întru ce priveşte puterea lor? întrebă Matei.Zyndram îşi trecu mâna pe frunte, căutând o comparaţie.― Luptata’i vreodată într’un câmp închis?― Fireşte, şi nu numai odată.― Ei bine! spune’mi: un răsboinic, oricât de puternic ar fi, nu va fi desarmat

de la prima ciocnire, dacă tafturii şelei sale sunt liberi, ori dacă cureaua scărilor e uzată?

― Aşa e!― Ordinul e un răsboinic de seamă în aceste condiţii.― Zău aşa! exclamă Zysko, nici într’o carte n’ar găsi ceva mai bun! Şi Matei îi spuse cu o voce uşoară şi tremurătoare:― Fabricantul de coifuri, pane, trebuie să’şi fabrice casca pe măsură, căci

pentru un cap ca al vostru nu se află nicăieri.

CAPITOLUL XIAURUL ŞI FERUL

Matei şi Zysko îşi făgăduiră să plece fără zăbavă din Marienburg, dar nu plecară în ziua aceea, căci se da un prânz, apoi o serată la Marele-Castel în cinstea trimişilor şi oaspeţilor, la cari fură invitaţi Zysko, în calitatea lui de cavaler al regelui, şi din consideraţie pentru el, şi Matei. Prânzul se dete într’o sală luminată de zece fereşti şi a căreia boltă se sprijinia pe o unică coloană. În afară de cavalerii regelui, se aşezară la masă un şvab şi un burgund, nobili, trimişi de suveranii lor ca să împrumute Ordinului bani şi vre-o câţiva demnitari, marele-maestru, colectorul, marele-şambelan şi vistiernicul.

Cu toată strălucirea serviciului, mâncărurile gustoase şi tăria vinului grecesc, masa fu destul de posomorâta prin varietatea dialectelor şi asprimea decorului. Serata în uriaşa, sufragerie fu mai veselă: acolo erau toţi cavalerii călugări prezenţi la Marienburg şi toţi oaspeţii cari nu avuseseră încă timpul să se ducă la oştirea ce se lupta împotriva lui Witold. Aceştia fuseseră inştiinţaţi de teutoni de caracterul supărăcios al polonilor: „Pentru cea mai mică vorbă ceva mai vie, un polonez ţi-ar smulge barba dela prima ciocnire, ori te-ar înjunghia". Astfel că fură foarte uimiţi de simplicitatea lui Powala de Taczew, şi a lui Zyndram de Maszkowia, şi cei mai pătrunzători înţeleseră că obiceiurile poloneze erau mai puţin grosolane, decât cum era veninoasă limba teutonă.

Unu, deprinşi cu petrecerile speciale ale curţilor apusene, nu duseră cu ei o înaltă idee despre obiceiurile teutonicilor însăşi: o orchestră deslănţuia o cacofonie cu o îndărătnicie haină; nişte şugubeţi se schimonosiră cu greutate; se produseră şi cântări murdare, şi nişte fete desmăţate dansară cu urşii. Şi cum prezenţa sexului frumos pricinuia oarecare uimire, fraţii pretinseră că marele Wynrych de Kniprode dansa, pe vremea lui, cu frumoasa Maria von Afleben; fără îndoială era interzis femeilor sa locuiască în cetate, dar puteau foarte bine să vină în refectoriu pentru serbări, şi, anul trecut, prinţesa Witold ieşia zilnic din vechea pulberărie, orânduită pentru folosinţa sa, spre a se duce în mijlocul pieţei, ca să joace şah pe o tablă de aur, pururea reînoită şi care i se făcea dar în fiecare seară.

De asemenea se juca, în acea seară — jocul de table, de şah şi mai ales zaruri. Tunetul instrumentiştilor şi cântăreţilor nu îngăduia deloc să se vorbească. Din când în când erau totuşi clipe de linişte. Zyndram de Maszkowia se folosi de una din ele pentru ca să întrebe pe marele-maestru dacă Ordinul, pe toată întinderea teritoriilor sale, era iubit de supuşii săi.

— Oricine iubeşte Crucea, răspunse Conrad de Jungingen, trebuie să iubească de asemeni şi Ordinul nostru. Cine'i prietenul nostru, se află bine subt stăpânirea noastră; cât priveşte duşmanii noştri, avem împotriva lor două isvoare.

― Care?― Cinstita dumneavoastră persoană nu ştie poate că mă scobor din

apartamentul meu în aceasta sufragerie, şi că această scară merge de-alungul unui turn, unde se îngrămădeşte prima noastră resursă.

Domnul de Maszkowia ghici că marele-maestru vorbia despre acest turn plin de aur, cu care se măguliau teutonii; el se gândi o clipă şi reîncepu:

— Altădată, e mult de atunci, un împărat arătă unui plenipotenţiar care se numia Starbek un tezaur de acest fel, şi'i spuse: „Am cu ce bate pe stăpânul tău”. Starbek îşi aruncă acolo băţul şi răspunse: „Tragă aurul la aur; noi, polonii, preferăm ferul". Şi ştiţi, domnii mei, ce fu după aceea? Bătălia dela Hundsfeld...

― Ce’i asta Hundsfeld? întrebară dintr'odata vre-o douăzeci de cavaleri.― Este, lămuri Zyndram, un câmp care nu putu pripidi să îngroape germanii:

erau prea mulţi... Nu se poate învinge ferul prin aur.― Aşa că, exclamă marele-maestru, asta este al douilea mijloc al nostru: ferul.

Cinstita voastră faţă a vazut în Castelul de jos, atelierele unde se făuresc, noapte şi zi săbiile noastre fără seamăn.

Powala de Taczew întinse mâna, luă de pe un raft un cuţit mare, lung de un cot, lat de o jumătate şchioapă, îl îndoi cum ar fi făcut'o cu un pergament, îl ridică în aer, pentru ca toată lumea să poată vedea, şi’l prezintă marelui-maestru zicând:

— Vreau să cred că săbiile voastre sunt de alt metal.Teutonul tăcea, nu fără oarecare înmărmurire. Cavalerii italieni şi francezi se

apropiară de Powala şi începură a'i vorbi în armonioasa lor limbă. El, ciocnind cupa de a lor, spuse:

― Suntem o naţiune neştiutoare în ale rafinăriilor, dar puternică. Se fac ades la noi, la ospături, şotii de felul ăsta, şi se întâmplă când cutitul e mai mic, ca un fir să’l frângă.

Bătrânul Helfenstein strigă:― Ruşine vouă! Frate Arnold von Baden, arată că nici noi nu avem făclii în loc

de oase! Să i se dea un cuţit!Servitorii puseră un cuţit înaintea lui Arnold; dar acesta, fie că fu intimidat, fie

că mâna lui fu mai puţin puternică decât a lui Powalo. încovoie cuţitul, dar nu isbuti să'l îndoaie.

Printre oaspeţii străini, nu numai unul dintre aceia cărora teutonii le dase a înţelege că, în iarna următoare se vor război cu regele Jagellon, deveni gânditor şi se gândi că iarna în această ţară, era ades prea aspră şi că ar fi cuminte poate să se înapoieze, înainte de a nu fi prea târziu, subt cerul mai îngăduitor al castelului natal.

CAPITOLUL XIIO AMINTIRE BINE PĂSTRATĂ

La Ploçk, Zysko şi Matei nu găsiră pe nimeni la curte: ducele şi ducesa plecaseră cu cei opt copii ai lor la Czersk, unde îi poftiseră ducesa Ana. Agnes se inapoiase la Spychow, lângă nefericitul Jurand. Aşa că chiar a doua zi se îndreptară spre Spychow. Drumul era sigur, căci de când cu tratativele, teutonii încetaseră să

mai prade regiunea dela hotar. Merseră bine şi în a cincea zi după plecarea din Ploçk, ajunseră dimineaţa la Spychow.

Agnes îl primi cu drag. Dar când o vesti că va lua-o la Bogdania, obiectă:― Nu! atât cât trăieşte Jurand, trebuie să stau aci!...― Şi cum îi merge?― Priveşte în aer şi râde; fără îndoială că vede raiul, şi în raiu pe Danusia.― Tu îl păzeşti?― Îl păzesc, dar părintele Kaleb, spune că şi îngerii îl străjuiesc. Ieri slujnica a

văzut doui. El nu mănâncă, nu bea nimic; râde neîncetat.După vizita lui la Jurand, care nu mai recunoştea pe nimeni, Zysko se duse în

boltă şi rămase lângă sicriul Danusiei, până ce bătrânul Tolima veni să'l caute pentru masă. Ieşind, observă la lumina făcliilor, că pe mormânt erau numeroase coroane de albăstriţe şi că pământul era presărat cu măcieşi şi ramuri de teiu înflorit.

― Dar cine a împodobit astfel mormântul acesta? ― Domnişoara Agnes de Gorelice. Tânărul ostaş nu spuse nimic, dar o clipă după aceea zărind'o pe Agnes,

îngenunchie înaintea ei, şi'i sărută genunchii.― Dumnezeu să te răsplătească pentru bunătatea ta şi pentru aceste flori!Şi plânse cu lacrimi calde, în timp ce ea îi strângea capul în mâni, ca o soră

care vrea să-şi liniştească fratele desnădăjduit.— O! Zysko al meu, aş fi fericită să te mângâi incă şi mai bine.Jurand muri peste câteva zile după asta. O săptămână întreagă se rugă

părintele Kaleb lângă trupul lui, care nu se descompunea de loc, şi în asta erau de acord să vadă o minune — iar, în tot timpul acesta o lume de vizitatori veniră la castel. Apoi iar veni liniştea. Câteodată Zysko se scobora în hrubele mortuare. Uneori pleca cu arbaleta pe umăr; n'o îndreptă spre nici un animal, căci ce căuta el în pădure, era singurătatea. În sfârşit, într'o seară intră în camera unde stă Agnes în tovarăşia lui Matei şi a lui Klawa, şi le spuse pe neaşteptate:

― Mâhnirea nu-i bună pentru mine. E mai bine pentru voi să vă înapoiaţi la Bogdania şi la Gorelice.

― Fie, dar şi pentru tine, răspunse Matei― Mă voiu înapoia şi eu la Bogdania, dac’o vrea Dumnezeu; dar mai întăi mă

voiu îndrepta aiurea.― Răsgândeşte-te, Zysko.― Ştii bine că am făcut un jurământ.― Danusia, numai este, deci nu mai este nici un jurământ. Moartea te-a

deslegat de jurământul tău.― Moartea mea m'ar fi deslegat, dar nu a ei. Am jurat pe onoarea mea de

cavaler.― Nu'ti spun să'ţi uiţi jurământul.― Atunci?― Îţi spun numai că eşti tânăr, şi că este timpul pentru toate. Să ne înapoiem

împreună. Te vei odihni, îţi vei scutura mâhnirea şi, mai apoi vei pleca unde vei vrea.

— Trebuie dar să'ţi vorbesc fără înconjur. Vorbesc cu dumneata, mănânc şi beau ca toţi ceilalţi, dar nu sunt cu voi, sunt singur, singur cu durerea mea.

― Ai să suferi, şi mai multă încă, printre străini...― Nu, spuse Zysko. Martur mi'i Dumnezeu că aş pieri cu totul la Bogdania.

Când îţi spun că nu mai pot, nu mai pot! Îmi trebuie războiul. În luptă e mai lesne de uitat. Când îmi voiu fi îndeplinit jurământul, când voiu putea zice acestui prea fericit suflet: „Am făcut ceea ce ţi-am făgăduit", numai atunci va merge totul mai bine. Mai înainte nu! Nu mai opri nici chiar legat cu o funie.

― Dacă trebuie să se stingă la Bogdania, să plece mai bine! spuse însfârşit Agnes.

Matei îşi cuprinse gâtul cu amândouă mânile, cum o făcea în clipe de mare nedumerire şi oftă cu greutate:

— Jură numai, Zysko, că dacă te păstrează Dumnezeu cu zile, n'ai să rămâi pe-aci, ci ai să vii să ne găseşti, spuse Agnes.

― De ce nu?... Nici vorbă că nu voiu trece prin Spychow fără a mă opri, dar nu voiu sta aci.

― Căci, continuă fata cu o voce mai puţin puternică, de rămăşiţele pământeşti ale Danusiei te îngrijeşti, le voiu duce la Bogdania.

― Agnes! exclamă Zysko cu înflăcărare, şi într'un avânt de recunoştinţă se aruncă la picioarele ei.

CAPITOLUL XIIIKLAWA Şl VARVARA

Bătrânul ostaş ţinea în mod absolut să'i însoţiască pe Zysko la oştirea prinţului Witold, dar acesta se îndărătnici să plece singur, fără suită, fără car, cu trei paji, călări, dintre cari unul ar duce alimentele, al douilea armura, hainele şi al treilea pieile de urs pentru odihnă. În zadar îl rugară Agnes şi Matei să ia cel puţin pe Klawa. El spuse că prezenţa scutierului i-ar reaminti tot ce fusese şi nu mai fiinţa.

Dar înainte de plecarea lui, se sfătuiră ce trebuie să facă cu Spychowul. Matei îl sfătuia să vândă această nenorocită moşie. Zysko nu voi să se învoiască la asta.

— Ce? să vând osemintele lui Jurand? Asta ar fi să'i mulţumesc pentru binefacerile sale?

― Ţi-am făgăduit să luăm de aci rămăşiţele pământeşti ale Danusiei, răspundea Matei, putem să le luăm şi pe ale lui Jurand deasemenea.

― El e aci cu strămoşii lui, şi fără ei i s’ar urî.― Deoarece este în raiu, îi vede în toate zilele.Părintele Kaleb, care era de părerea lui Zysko, mijloci:― Sufletul este în cer, dar trupul rămâne pe pământ până în ziua judecăţii de

apoi.― Şi apoi, hotărî tânărul, mai bine îmi place să’i las pe toţi aci. Dar nu vreau

ca un străin să scotociască aceste cenuşi sfinte. Nu voiu vinde Spychowul, char de mi s'ar da în schimb un principat.

Agncs care tăcuse până atunci, aduse o altă deslegare:— Dacă s'ar găsi un om cinstit, care să ia Spychowul în arendă, ar fi ceva

foarte nimerit; Tolima, de pildă, ori părintele Kaleb.― Scumpa mea copilă, pământu' ne pândeşte pe Tolima şi pe mine. Îl mai

călcăm încă cu picioarele — dar nu va întârzia mult şi o să ne acopere el pe noi, răspunse părintele Kaleb.

― E mai bine de ales un bărbat tânăr? întrebă Agnes. Atunci Klawa ni-ar face numai bine treaba!...

― Martur mi'i Dumnezeu că aş vrea să plec la războiu cu pan Zysko, spuse cehul. Dacă totuşi trebuie să rămân aci, voiu rămâne. Tolima şi eu vom şti să trăim în bună înţelegere. Teutonii ne sunt vecini; iată că pentru noi ei nu sunt groază. Întru ce priveşte cultura, nu ştiu în această privinţă decât ceeace am văzut întâmplător la Gorelice, dar cred că vom avea de lucrat mai mult cu paloşul decât cu plugul... Şi toate astea se brodesc bine cu ideile mele. Totuşi a rămânea aci...

— Ei, ce? se miră Zysko, acum stai pe gânduri? Klawa continuă bâiguind:

― Când va pleca domnişoara, toată lumea va pleca cu dânsa. A te război, e bine; a îngriji o moşie, e încă bine dar singur — singur... mi s'ar urî groaznic aci fără domnişoara şi fără... Dacă nu mă ajută nimeni aci... nu ştiu...

― Ce tot bâguie el acolo? întrebă Matei.― Ai mintea atât de vioaie, şi n'ai înţeles nimic, spuse Agnes zâmbind.― Dar ce este?În loc să răspundă, ea se întoarse spre scutier.― Şi dacă Varvara ar rămâne cu tine, Spychowul ţi-ar plăcea?Cehul se aruncă la picioarele ei.— Cu ea mi-ar plăcea şi în iad?Zysko privia cu uimire pe scutaş; căci nu ghicise nimic; şi Matei se minuna în

sufletul său de însemnătatea femeei în trebile omeneşti, şi văzând că prin vraja ei lucrurile îşi schimbau faţa într'o clipită.

— Mulţumită lui Dumnezeu, şopti el, nu sunt ahtiat după femei, eu unul!― Acum, spuse Agnes cehului, e vorba de ştiut dacă Varvara se invoieşte şi ea

să rămână la Spychow... Ei! Var-va-ro!...Ea intră, ştiind de mai înainte, ori ghicind, despre ce era vorba, căci îşi

ascundea ochii cu mâna şi'şi pleca într-atât capul, încât i se vedea în toată lungimea şuviţele de păr bălaiu. Se opri lângă uşă, apoi alergând spre Agnes, căzu în geenunchi înaintea ei şi'şi îngropă faţa în faldurile rochiei sale.

Cehul îngenunchie lăngă Varvara şi spuse Jaginkăi:― Binecuvântează-ne, domnişoară.

CAPITOLUL XIVZILE DE AŞTEPTARE

Chiar a doua zi Zysko plecă spre meleagurile unde se răsboiau. Şi după cincisprezece zile, lăsând pe părintele Kaleb, Tolima şi cehul la Spychow, Matei cu Agnes porniau la drum spre Bogdania

Căruţele erau numeroase. Sicriul Danusieî. hotărît, rămăsese la Spychow, deoarece nu se vindea moşia mlăştinoasă; dar Matei luă multe lucruri de preţ. Drept e că întrucâtva jefuise conacul; dar Zysko îi dase toată libertatea, şi el ar fi luat încă şi mai mult, dacă Agnes nu i-ar fi potolit lăcomia.

Pe drum el îi spunea:— Desigur, nişte bădărani ca Ktan sau Lup nu sunt făcuţi pentru tine. Eşti

acum o domnişoară dela Curte! Dar îţi vin anii. Se zice că atunci când o fată găseşte că cununa ei devine prea îngustă pentru capul său, caută ea singură pe cineva care să i-o smulgă. În lipsa lui Ktan sau a lui Lup, te vei căsători cu indiferent care altul.

― Eu? Mă voiu călugări.― Nu spune asta! Şi când s'o înapoia Zysko?Ea scutură din cap:― Voiu fi călugărită.― Dar dacă te-ar iubi, dacă te-ar ruga?Ea îşi întoarse spre câmpie faţa care i se înroşise — dar vântul ce tocmai adia

dinspre câmpii, aduse lui Matei acest răspuns şoptit:— Atunci nu mă voiu călugări.Steteră câtva timp la Ploçk spre a regua moştenirea rămasă dela abate, apoi

se duseră la Sieradz. De acolo Matei trimise la Gorelice un curier ca să’i vestească sosirea acolo; ca o urmare, Jehan, fratele Agnesei, le ieşi întru întâmpinare în fruntea ţăranilor înarmaţi, însoţindu'i până la destinaţie.

Această întâlnire deslănţui numeroase sărutări şi exclamări. Jehan semăna mult cu Agnes, dar o întrecuse ca statură. Era un voinic bine făcut, voios şi

îndrăzneţ şi al căruia ton de încredere în sine minună pe Matei şi pe Agnes. El admira pe această soră atât de frumoasă, pe care n'o mai văzuse de atât amar de timp. Îţi făcu cunoscut că mai să nu'l mai fi găsit acasă: era nerăbdător să viziteze ţara, să vieţuiască în viaţa publică, să se deprindă cu cele cavalereşti; simţia în sine stofa unui cavaler rătăcitor.

― Ktan şi Lup datu-ţi-au pace? îl întrebă Matei.― Lup a murit în Silezia, la asaltul unui castel german, sdrobit de o grindă.― Bietul băiat!... şi Ktan?— S'a căsătorit cu fiica unui sătean din Wysoki. O foarte frumoasă diavoliţă, şi

dată naibei rău! Pe Ktan ăsta care înfricoşează pe mulţi, ea'l poartă de nas ca pe un urs dresat.

― Cu atât mai bine că n'ai avut de furcă cu aceşti doui năzgâmbi! Cu toate astea nu mă miră întru câtva că n'au încercat nimic împotriva Bogdaniei mele.

― Ktan avea destule planuri rele. Lup l'a împiedicat. Într'o zi a venit la Gorelice să întrebe ce s'a făcut Agnes. I-am răspuns că s'a dus să'şi vadă de moştenirea rămasă dela abatele. Atunci el spuse: „Îţi aparţine oare Agnes, pentru ca să ţi se dea seama?". Şi el după ce s’a chibzuit o clipă, zise: „Drept este, nu'i a mea”. Şi cum e vioiu la minte, trebuie să fi priceput că se va împăciui cu simpatiile voastre şi ale noastre, apărând Bogdania împotriva lui Ktan. Ori de câte ori se întâlniau, se înjurau al nalbei, schimbau lovituri de pumni, după aceea se duceau împreună de beau până se topiau.

― Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui Lup! rosti Matei.Astfel că nu mai găsi la Bogdania alte stricăciuni decât acelea ce pot rezulta

din părăsirea unei moşii.Or, nu constată nimica serios; chiar şi dobitoacele se înmulţiseră, şi dintr'o

mică ceată de mânzi erau acum noateni de optsprezece luni, dintre cari unii, produşi ai unor armăsari de rasă, făgăduiau să fie foarte mari. Paguba consta în faptul că prinşii fugiseră — puţini de altcum, — căci nu puteau fugi decât în silezia, şi de acolo aveau de furcă cu cavalerii prădalnici, nemţi sau germanizaţi, al cărora jug era mult mai aspru decât al boerilor poloni. Dar străvechea casă avea crăpături; grinzile de zad, tăiate de două sute de ani sau şi mai mult se cariaseră; lostopâni de muschiu ruginii îngheboşau acoperişul; ploua prin odăi la cea mai mică ploiţă şi strămoşească locuinţă a Gradilor de Bogdania, părea strâmbată ca o ciuparcă ce începe a putrezi.

— Dac'ar fi vorba numai de mine, aş sta până la moarte în ea, dar Zysko merită cu tot dinadinsul să locuiască într'un castel.

...Un castel! Era cel mai scump vis al bătrânului să clădească unul pentru Zysko şi viitorii lui prunci. Nici o piedică nu exista, de oarece averea le venise.

— Dacă cel puţin ar lua-o pe Agnes, se gândia el, cu ea şi Moczydoly şi moştenirea abatelui, atunci nimeni n'ar mai fi de potriva noastră.

Dar toate astea atârnau de înapoierea lui Zysko, înapoiere nesigură şi care vădia voinţa dumnezeiască. Era deci o bună politică să strângă cât mai mult legăturile sale cu cel Prea-Înalt, şi în acest scop se arăta la slujbele religioase şi foarte darnic cu cel ce slujia,

Recolta la Gorelice şi la Moczydoly, în lanuri joase şi povârnite, fu minunată; — dar fu slabă la Bogdania din pricina secetei, şi nu trebui mare trudă ca s'o culeagă. De altcum era puţin loc arabil pe acolo: moşia era mai ales păduroasă, şi din lipsă de braţe se cam neglijase despădurirea. Matei nu prea puse la inimă aceste pagube agricole. Ştia că cu bani, rânduială şi hărnicie, totalul exploatarei se putea îmbunătăţi repede; dar iarăşi nu prea eşti înclinat să munceşti când nu ştii pentru cine te trudeşti. Asta era ceea ce'l desnădăjduia. Într’adevăr, nu'şi părăsi sarcina ce şi-o luase: se sculă de dimineaţă, inspecta turmele, priveghea oamenii. Alesese chiar şi locul de castel şi'i pregătîa schelăria; dar pe înserate se simţia năpădit de mâhniri noi. „Aci mă trudesc, îşi spunea el, şi departe pe undeva bietul

meu băiat zace poate străpuns de lovituri de lance şi lupii îi trag clopotele cu clănţăniri de dinţi". La gândul acesta chinul îi devenia şi mai dureros. Asculta atunci cu luare aminte dacă nu se aud potcoavele vr'unui cal, sgomot cei vestia în fiecare zi, sosirea Agnssei, — căci tot prefacătorindu-se în faţa ei că are o mare încredere în ea, începea să capete câte puţin.

Ea venea zilnic aci, de obiceiu pe înserate, şi'n şeaua ei erau agăţate o arbaletă şi o furcă, prevederi luate pentru vreun accident la înapoiere. Era foarte puţin de crezut că va să poată găsi într'o bună zi, pe neaşteptate, pe Zysko acasă, căci Matei nu cuteza să'l aştepte mai înainte de un an sau chiar un an jumătate, dar trebuie că asta era speranţa ascunsă ce însufleţia pe tânăra fată, căci ea nu mai venea, ca odinioară, în veştmânt casă şi cu frunze în părul ciufulit. Matei îi ieşia întru întâmpinare şi întâia întrebare a Agnesei era: „Ce’i nou?" şi primul răspuns a lui Matei: „Nimic”. Apoi o silia să intre în casă, şi lângă foc sfătuia despre Zysko, Lituania, teutoni şi despre războiu.

Şi aşa fu timp de mai multe luni. Uneori se ducea el la Gorelice; mai adesea venea dânsa la Bogdani. Când ţinutul era turburat de încăerări, ori în perioada călduroasă când urşii cu botul întins pe urmele ursoaicelor mai frumos mirositoare, devin prea supărăcioşi — Matei reconducea pe fată. Atunci ei călăriau alăturea şi ades pădurea le trimetea svonuri ameninţătoare; dar ei cu totul adânciţi în preocupările lor, nu vorbiau decât despre Zysko: unde era? ce făcea? cucerise puncturile făgăduite? Se va înapoia curând? Agnes îi făcea lui Matei nişte întrebări ce i le mai făcuse de sutimi de ori şi el răspundea ca şi cum le auzia pentru întâia oară.

― Astfel zici, întreba ea, că o bătălie într'o câmpie netedă e mai puţin primejdioasă pentru un luptător decât un asalt?

― Iată ce i s'a întâmplat lui Lup! Ce armură ar rezista loviturei unei grinzi? pe când într'o încăierare corp la corp un luptător bine deprins în ale meseriei, va ţine piept la zece protivnici.

— Şi Zysko are o armură cum trebuie?— Are mai multe cum trebuie, dar cea mai bună a lui este acea cucerită dela

Frison, căci a fost călită în Lombardia. E un an de atunci, era cam largă pentru el; acum îi vine numai bine.

― Împotriva unei astfel de paloşe, nici o sabie nu poate nimic, nu'i aşa?― Ceea ce mâna omului a făcut, tot ea poate desface. Împotriva platoşei

milaneze, este platoşul milanez sau chiar săgeţile englezilor.― Săgeţile englezilor? întrebă Agnes neliniştită. ― Nu ti-am grăit despre ele? Nu sunt arcaşi care să’i întreacă. Poate numai

mazurii din păduri; dar ăştia nu au o unealtă aşa desăvârşită. Arbaleta engleză străbate la o sută de paşi o platoşă. Am văzut acest lucru la Vilno. Şi nici unul din ei nu greşeşte lovitura sa; ei ucid vulturii din zbor.

― O! fiii de păgâni! Cum ieşiţi din încurcătură cu ei?― Nu e alt mijloc decât să le caz în spate ca fulgerul. Ei ştiu de asemeni să

mânuiască securea; dar de aproape ai noştri le vin totuşi de hac.― Dumnezeu te-a ocrotit, ii va ocroti şi pe Zysko.Aşa vorbiau ei, imbărbătându-se unul pe altul. În toamnă Matei avu o discuţie

cu bătrânul Lup de Broz. Exista între dânşii o neînţelegere de co-proprietate, al căreia început dură depe timpul când abatele ţinea zălog Bogdania. Abatele despădurind un anumit tărâm megieş, de atunci îl socotia ca al său în paguba familiei Broz. Îl provocase chiar pe acesta, dar nu voiseră să se măsoare cu o faţă bisericească. Acum bătrânul Lup reclama. Matei, proprietarul, iute din fire, aţâţat de altcum de gândul că oarzele isbutiau cu desăvârşire în ogoarele noui, nu voia să audă nimic. Fără îndoială că s’ar fi bătut în duel cu dânsul, dacă n'ar fi mijlocit o întâmplare, care'i făcu să se întâlnească la parohul din Kresnia. Acolo avură o ceartă groaznică, pe care bătrânul Lup o încheie în felul acesta:

— Fără să mă sinchisesc de judecata oamenilor, mă las în voia judecăţii lui Dumnezeu: el îmi va răzbuna nedreptăţile ce mi le faci, pedepsindu’ţi seminţia!

La aceste cuvinte înspăimântătoare, îndărătnicul Matei se muie fără veste, îngălbeni, tăcu 'o clipă, apoi cuvântă astfel certăreţului său vecin.

— Ascultă, nu eu am început lucrul acesta, ci sfinţia sa abatele. Dumnezeu ştie cine are are dreptate; dar dacă vrei să'mi blestemi pe Zysko, ia'ţi mai bine lanurile şi tot cu atâta inimă bună cum ţi le dau, dee’i Dumnezeu sănătate lui Zysko.

Şi'i întinse mâna. Lup care'l cunoştea din vremuri vechi, rămase foarte mirat, căci nu bănuia cât îşi ascundea Matei de mult, subt un înveliş foarte sgârcit, dragostea pentru nepotul lui. Nu putu rosti deci decât o singură vorbă; însfârşit când preotul din Kresnia, înveselit de întorsătura ce-o lua afacerea, îi binecuvântă ca un semn al crucei, el răspunse:

— Dacă'i vorba pe aşa, e altăceva! nu'i vorba pentru mine unul de o chestie de interes, căci sunt bătrân şi nu am pe nimeni cui să'i las averea mea; era vorba de dreptate. Celui ce tratează cu mine de bună voie, i-aş da şi din al meu, Dumnezeu să'ti binecuvânteze nepotul, pentru ca să nu ai a'l plânge la bătrâneţe, cum îmi plâng eu unicul fiu.

Se aruncară unul în braţele celuilalt şi începură să critice cu asprime pe acela care n'o să ia pământurile. Matei sfârşi prin a se lăsa convins, dat fiind că bătrânul Lup era singur pe lume. După care îl pofti la Bogdania, unde îl ospăta din bielşug, căci era exaltat de o îndoită bucurie: îndepărtase disgraţia dumnezeiască şi’şi asigurase recolta de orz.

Agnes pusă la curent, nu fu mai puţin mulţumită de această învoiala.― Totul merge bine, spunea dânsa. Dacă Iisus vrea să arate că înţelegerea îi

este mai plăcută decât sfezile, ni’l va aduce acasă Zysko, teafăr şi sănătos... Cât îl mai iubeşti pe Zysko ăsta!...

― Cine nu l'ar iubi? Şi tu, tu îl urăşti poate? Agnes nu răspunse nimic lămurit; dar cum sta pe bancă alăturea de Matei, ea

se apropie şi mai mult de el, şi intorcându'şi capul, îl împingea încetişor cu cotul: ― Ia lasă asta!

CAPITOLUL XVLEAC TRISTEŢEI

Războiul dintre teutoni şi Witold, acest războiu în care era în joc Samogiţia, făcea obiectul tuturor preocupărilor în regatul Poloniei. Îndeobşte erau convinşi că Jagellon va ajuta pe vărul său, şi în toate reşedinţele boereşti se repeta că majoritatea boerilor cracovieni din sfatul aulic credeau că această mijlocire trebuia să fie un amestec cu arma în mână şi o doriau grabnic. Matei nu credea războiul atât de apropiat şi vorbia astfel în faţa lui Jehan de Gorelice şi în faţa altor vecini ce'i întâlniau la Kresnia.

― Atât cât va trăi marele-maestru Conrad, pacea de bine de rău se vamenţine. E cu mult mai înţelept decât comandorii, că să se teamă de un războiu, care ar avea fără doar şi poate ca deviză: „Moartea mea sau a ta!”.

― Şi dacă regele declară răsboiul?― Apoi să vedeţi, dacă ar fi un rege din vechea noastră seminţie de regi,

creştini de veacuri şi veacuri, ar cuteză poate să ia această iniţiativă. Dar Ladislav Jagellonul al nostru, nu că vreau să fiu nerespectuos faţă de dânsul, căci vrednic este de un monarh înainte de a fi fost ales rege de noi, era mare duce de Litvania şi păgân: abia a îmbrăţişat creştinismul, şi namţii sbiară prin lume că sufletul lui este necredincios. Deci nu prea e îndrituit a le declara războiul. Totuşi palma mânilor lui are mâncărime şi'i urăşte pe teutoni ca pe o lepră.

Prin atari cuvântări Matei îşi făuria faima unui bărbat pătrunzător, care ştie lămuri fiecare lucru, ca şi cum le-ar ceti dintr'o carte. Aşa că la Kresnia se adunau toţi în jurul lui, în fiecare duminică după leturghie, şi se stabili obiceiul când un vecin ori altul auzia niscai veşti, să se ducă la Bogdania să lămurească bătrânul oştean, ceeace un cap obişnuit de boer nu putea pricepe. El primia cu ospitalitate pe fiecare şi sfătuia bucuros cu oricine, iar când cutărică, după ce trăncănise îndelung, pleca iarăşi, apoi o făcea la aceste cuvinte a lui Matei.

— Vă miraţi de inteligenţa mea, dar când Zysko, Dumnezeu să'l apere! se va înapoia, atunci vă veţi minuna! Merită să ocupe un loc în sfatul ţărei, într'atâta de mintos şi atâta înţelepciune e în el!

Tot convingând pe musafirii săi, se convinsese în cele din urmă pe sine şi pe Agnes. Zysko li se părea de departe un prinţ din poveştile cu zâne. Când fură în primăvară, nerăbdarea lor de a-l revedea, se îndoi. Rândunelile, berzele, lişiţele erau acolo; prepeliţele ţipau în brazdele înverzite; triunghiuri de cocori treceau în văzduh. Numai Zysko nu se mai înapoia.

Dar în timp ce dinspre miază-zi sosiau păsările călătoare, vântul de miază-noapte aducea ştiri de războiu. Se vorbia de bătăliiîn cari Witold era când învingător când învins, şi de pierderile însemnate ce le pricinuise nemţilor iarna şi bolile. În sfârşit isbucni cu voioşie în toată ţara vestea că dibaciul şi vajnicul fiu al lui Kieystul cucerise Noul-Kowno, ce se mai numia Gotteswerder, şi că'l dărâmase, nelăsând nici o piatră peste piatră. Matei încalecă numai decât şi dintr'o goană ajunse la Gorelice.

― Ah! zise el, cunosc paraginile astea; acolo, cu Zysko şi Skirwoillo am stâlcit în bătăi pe teutoni, acolo fu prins acel minunat domn de Lorches.

Mai multe luni se scurseră. După sgomotele ce circulau, se încheiase pacea. Grâiele îngălbeniseră, hrişcă se înroşia, şi despre Zysko nu se auzia vorbindu-se. În sfârşit după primele recolte Matei se hotărî să plece la Spychow. Această moşie fiind mult mai aproape de Litvania, poate că ar afla pe acolo ceva informaţii mai precise, în orice caz s'ar folosi de călătorie, spre a inspecta administraţia cehului.

Agnes voi să plece cu el, dar dânsul refuză s'o ia; de aici discuţii, ce durară o săptămână. Şi iată că mai discutau încă, — asta la Gorelice — când sosi un servitor dela ferma din Bogdania, cu picioarele goale, cu capul gol, călare pe un cal fără şea, şi le strigă:

― Stăpânul cel tânăr s’a înapoiat! Ah! înfăţişarea lui nu făcea nici două parale şi era ciudat de apatic şi tăcut.

Cehul care sosise cu nevastă-sa în acelaş timp cu Zysko, vorbia cât doui. Spunea că nici vorbă, expediţia isbutise, deoarece Zysko împodobise cu peneturi teutonice mormintele Danusiei şi a maică-sei şi adusese o pradă de cai şi de platoşe; două din acestea erau de foarte mare valoare, deşi ciuruite de lovituri de secure. Matei ardea de dorinţa să afle totul din gura nepotului său, dar acest nepot îşi mişca numai mâna sau nu răspundea decât cu vorbe scurte, apoi treia zi se îmbolnăvi şi căzu la pat: avea două coaste frânte, ceeace încă'l mai supără foarte când umblăa şi la respiraţie; de asemeni resimţia durerile de cari suferise după accidentul său de vânătoare; şi călătoria la Spychow sfârşise prin a'i lua puterile. Nimic din toate astea nu era neliniştitor, căci voinicul era tânăr şi puternic, dar peste lovitură mai năvălise şi o nespusă osteneală: se părea că toate oboselile trecute se împreunaseră pentru o înapoiere ofensivă. Dintru'ntâi Matei crezuse că va fi vorba de două sau trei zile de odihnă. Fu cu totul altfel. Nici frecăturile, nici afumăturile unui oarecare păstor, întru câtva vrăjitor, nici ceaiurile Agnesei şi ale parohului, nu fură deajuns. Zysko slăbia din ce în ce mai tare, din ce în ce mai trist.

― Ce ai? Poate'i fi vrând ceva? îl întreba unchiul.― Nu vreau nimic, şi mi'i totul indiferent.Şi zilele se scurgeau înăbuşit unele după altele. Agnes dându'şi părerea că aci

putea să fie altă ceva decât o simplă boală şi că o taină prea grea apăsă poate pe

tânăr, îl tot sâcâia pe Matei să'l întrebe. Matei îşi luă sarcina, dar după o răsgândire se leapădă de ea în aceşti termeni:

— Şi dacă ţi-ar spune-o mai bucuros ţie decât mie? căci are dragoste pentru tine, e lucru neîndoios, şi am observat lucrul acesta: când tropăi tu prin odaie, te urmăreşte cu privirea.

― Ai văzut asta?― Când îţi spun că te urmăreşte cu ochii, apoi să ştii că te urmăreşte cu

privirile. Şi când lipseşti multă vreme, nu face alta decât să se uite la uşă. Întreabă’l tu!

― Şi lucrurile rămaseră aci. Când fu într'adevăr vorba de a se îndeplini, Agnes înţelese că iar va să se' vorbească despre răposata Danusie şi de iubirea lui Zysko pentru mucenică, aşa că mai bine era să se abţină.

― Dumneata eşti mai meşter! spuse ea lui Matei: ai mai multă inteligentă şi pricepere; vorbeşte’i, eu nu pot.

Matei se resemna şi într'o bună dimineaţă când Zysko părea mai puţin abătut, începu o convorbire:

— Klawa mi-a istorisit că ai depus un frumos pachet de pene de păun la Spychow, în subterană.

Zysko culcat pe spate şi fără a'şi lua ochii de pe tavan, işi lăsă capul în jos.― Iisus te-a ocrotit, căci la războiu cavalerul este mai rar decât mojicul.Poţi

dobori aţâţi soldaţi câţi vrei, dar cu un cavaler trebuie să te fereşti adesea. Îţi veniau deci ei singuri subt paloş?

― Am provocat pe mulţi pe teren călcat de mulţi, odată m'au înconjurat într'o bătălie, răspunse a lene tânărul.

― Şi ai adus destulă pradă? ― Prinţul Witold mi-a dat o parte din ea. ― E mereu tot aşa mărinimos? Zysko îşi plecă din nou capul, învederat ne având nici decum dorinţa să mai

continuie taifasul. Matei nu se dete bătut.― Spune’mi sincer, când ai acoperit pe îngeraşul acela cu peneteuri teutone ,

te-ai simţit foarte uşurat? Totdeauna eşti mulţumit când îndeplineşti un jurământ. Fost'ai mulţumit? Spune'mi...

Zysko îşi smulse ochii trişti din tavan, îi întoarse spre Matei şi răspunse:― Nu!...― Nu? Eu credeam că atunci când vei fi dat mulţumire acestor suflete, se va fi

sfârşit totul.Tânărul închise ochii ca pentru a se răsgândi, apoi spuse:― Sângele omenesc, fără îndoială, nu se ia în seamă de sufletele prea fericite.― Atunci de ce te-ai mai dus în războiul acesta?― Pentru ce? M'am gândit că mă voiu uşura, că ar fi o mulţumire pentru

Danusia şi pentru mine. Mai târziu fui foarte mirat. Am ieşit din criptă copleşit de aceiaşi povară de mai inainte. Deci e sigur că sângele nu preţuieşte nimic pentru sufletele aleşilor.

― Trebuie să ţi-o fi spus cineva.― Eu însu'mi am tras această încheiere din faptul că lumea nu mi s'a părut

mai veselă după aceea decât cum era mai înainte. Părintele Kaleb n'a putut decât să'mi întărească această gândire.

― A ucide un duşman la răsboiu, nu'i un păcat, ba chiar e un fapt lăudabil, fiindcă este vorba de duşmanul neamului nostru.

― N'o cred nici eu ca un păcat Şi nici nu regret faptul.― N'o regreţi pururea decât pe Danusia?

― Fireşte, ori de câte ori mi-o reamintesc, sufăr. Dar este voinţa lui Dumnezeu! Ea e cu mult mai bine în împărăţia cerească, şi mă obişnuiesc cu lipsa ei.

― Atunci de ce nu te scuturi de mâhnirea ta? Ce'ţi trebuie?― Parcă mai ştiu şi eu ce? ― Te-ai odihnit destul şi boala o să te lase în curând, du-te la baie, bea o

duşcă de hidromel ca să asuzi, hop!― Şi apoi?― Ai să recapeţi foarte repede voioşia. ― Şi de unde să mă duc? În mine n'o voiu găsi şi nu văd pe nimeni care s'o

aibă de vânzare. ― Pentru că ascunzi ceva! Zysho ridică din umeri.— Nu am voioşie, dar nu am nirnic de ascuns.Spuse astea cu atâta sinceritate, încât Matei încetă numai decât a'l bănui de

prefăcătorie. Răsgândindu-se zise.— Să'ti spun eu ce'ţi lipseşte: unul s'a sfârşit pentru tine, şi altul n'a început,

înţelegi?— Nu prea. dar e cu putinţă, răspunse tânărul. Convins că ghicise, Matei alungă orice nelinişte, şi când sosi Agnes în seara

aceleiaşi zile, înainte chiar de a fi descălecat, ii spuse că ştia ce'i lipseşte lui Zysko. Ea se strecură din şea într'o clipă.― Ei bine, ce este? ce? Grăieşte!― Tu eşti aceea care ai leacul ce'i trebuie.― Eu?El o apucă de mijloc şi'i şopti ceva la ureche, dar şoapta fu scurtă, căci fata se

îndepărtă de năprasnă ca şi cum ar fi opărit'o, şi foarte rumenă exclamă: ―Du-te încolo! te urăsc!― După cum adevărat este că-l iubesc pc Dumnezeu sfântul, tot aşa e

adevărat că spun adevărul! declară Matei râzând mereu.

CAPITOLUL XVIÎN JURUL PATULUI

Bătrânul Matei ghicise bine, dar pe jumătate. Lui Zysko îi trecuse, într’adevăr, un răstimp al vieţei. Dar de fiecare dată când îşi amintia de Danusia, o regreta, dar era de acord că ea era mai bine la curtea cerească decât la curtea princiară. Se obişnuise cu gândul că ea numai era pe lumea asta, se deprinsese cu asta şi ar fi vrut să recunoască faptul ca un ce irevocabil. Odinioară la Cracovia admirase mult, pe geamurile bisericelor, icoanele sfintelor domnişoare, tăiate în sticlă şi jmălţuite cu plumb, şi acum, aşa îşi închipuia pe Danusia, diafană, cu ochii extatici, cântând din alăută în cinstea Maicei-Domnului. Câteodată când îşi amintia cum o servea pe ducesa, cum râdea, vorbia, se aşeză la masa, era aiurit gândindu-se că toate astea putuseră să fie. În timpul campaniei cu Witold, el încetase s'o mai regrete cum regretă un bărbat pe o femee, şi nu se mai gândia la dânsa decât cum cugetă un bun creştin la o sfântă ocrotitoare. În felul acesta iubirea lui se despuia treptat de elementele sale pământeşti, se topia într’o amintire tot atât de albastră ca şi cerul.

Decă ar fi fost slab ca trup, şi cu cugetul mai adânc s'ar fi făcut călugăr, şi ar fi păstrat în viaţa asta de gândire, această amintire ca pe o moaşte. Dar intra abia în al treizecilea an, ar fi făcut să picure seva la amândouă capetele unui toiag, pe care l'ar fi strâns în pumnul său, şi tăia răsuflarea unui cal, strângându.i coapsele între pulpe. Pe vremea aceea boerii cari nu se consacrau bisericei, nu aveau nici un hotar

al focului lor trupesc: sau se aruncau la hoţie, la desfrâu şi beţie, ori se însurau de tineri, se prezintau la oaste cu douăzeci şi patru de feciori, ba chiar şi mai mult, toţi voinici ca nişte mistreţi, când edictele proclamau răsboiul.

Încetul cu încetul frânturile lui Zysko se îndreptară, nelăsând alt semn decât o uşoară grosime, care nu'l supăra întru nimic. Bogatele'i plete arămii, pe cari şi le tăiase în semn de jale, crescuseră iar. Fierbea iar puterea şi viaţa în el, ca apa într'o oală. Se credea mereu bolnav şi se lăfăia în pat, lăsându-se în voia îngrijilor lui Matei şi Jaginkăi. Uneori i se părea că simte o fericire ca de raiu. Uneori, mai ales când Agnes nu era acolo, totul i se părea răutăcios şi descolorat, căscă, se întindea, se înfrigură. Atunci îl înştiinţa pe unchiu-său că îndată ce s'o însănătoşi, se va duce să dea lovituri germanilor sau tătarilor, o viaţă hotărât prea grea. Matei se feria să'l contrazică, işi apleca aprobator capul, dar trimitea s'o caute pe Agnes, la sosirea căreia se topiau numaidecât toate planurile războinice, cum topeşte soarele vere'i zăpezile.

În timpul şederei ei la Ploçk, Agnes văzuse ostaşi atât de frumoşi, aşa de vestiţi, îngenunchind înaintea ei ca să'i jure credinţă; dar acesta îi era alesul, îl iubise în zorii vârstei şi nenorocirile ce le îndurase, întărise în ea această simţire şi dragostea ei devenia patimă şi’i învăluia universul.

În faţa lui Zysko se tăinuia cu cea mai mare grijă, de teamă să nu'l vadă dispreţuind'o. Cu Matei pe atât cât era gata la distăinuiri odinioară, tot pe atât de tăcută devenise acum. Numai grija ei de a îngriji de bolnav putea s'o dea de gol, dar acestei singurătăţi se silia să'i dea pretexte, şi în acest scop vorbi cu răutate într'o zi tânărului luptător, în felul acesta:

— Dacă te îngrijesc puţin, e numai din simpatie pentru Matei. Dar tu ce-ai gândit despre asta? spune’mi!...

Şi prefăcându-se că'şi orânduieşte părul pe frunte, ea îl privia printre degete, în timpul ce el luat pe neaşteptate, roşia ca o fetiţă şi răspundea:

― Nu n'am gândit nimic... tu numai eşti aceeaşi...― Nu's aceiaşi? întrebă ea cu o voce mai scăzută şi mai moale. Fireşte, m'am

schimbat. Dar întrucât e vorba să te urăsc cu totul, Dumnezeu să mă ferească de lucrul acesta!

— Fie lăudat în vecii-vecilor!...Prietenia lor nu mergea fără stânjenire. Vorbiau despre un lucru şi în chip

vădit se gândiau la altceva. Tăceri îndelungate se făceau între ei. Dacă privirile lor se încrucişau, feţele lor se făceau mai vii şi faţa palpita ca în avântarea vorbelor negrăite. El tăcea totuşi; îşi pierduse îndrăzneala şi se convingea că nu i se arăta decât o simpatie frăţească.

Într'o zi el vorbi lui Matei despre aceasta situaţie sentimentală. Se silia să vorbească liniştit şi chiar cu nepăsare, şi nu-şi da seama, că din ce în ce mai mult vorbele lui ajungeau o tânguire. Matei îl asculta paşnic până la capăt, apoi ieşi, lăsându'i drept rămas-bun numai această vorbă:

— Găgăuţule!Dar afară el îşi freca cu bucurie mânile şi începuaşi lovi coapsele.— Ah! îşi spunea el, atunci când ea ţi se oferia ţie, tu nici nu binevoiai să te

uiţi la dânsa; acum adaptă-te cu neliniştea deoarece eşti un prost. Eu, eu voiu clădi castelul, tu continuă a pribegi. Nu'ţi voiu spune nimic, n'o să’ţi iau legătura depe ochi, chiar când ai necheza mai tare decât toţi caii Bogdaniei laolaltă. Dacă sunt aşchii pe o pajiste, flacăra isbucneşte mai curând sau mai târziu; de ce m'aş osteni să suflu în foc?

Şi nu numai că nu sufla, ci aşa cum se joacă un bătrân viclean cu naivitatea unui începător, aşa îşi sâcâia el nepotul. Cum acesta îi spunea iar că este hotărât să plece întru căutarea unei morţi războinice, Matei declară:

— Atâta cât nu aveai păr sub nas, te-am călăuzit, acum ai voinţa ta. Vrei cu orice preţ să te încrezi în propria ta judecată şi să pleci, pleacă!

Zysko straşnic mirat, se aşeză pe pat.— Cum? atunci nici nu te mai împotriveşti?― De ce? Ce mult ni-ar părea rău văzând că piere neamul nostru cu tine, dar

şi la asta s'ar putea găsi leac.― Ce leac?― Ce leac? E sigur că vârsta mea este respectabilă, totuşi e încă vlagă din

bielşug în bătrânele mele oase. Fireşte, un voinic mai tânăr i s'ar potrivi Agnes-ei, dar cum fui un prieten al tatălui ei, cine ştie?

― Vei fi fost prietenul tatălui ei, răspunse Zysko, dar pentru mine n'ai avut niciodată dragoste, niciodată, niciodată....

Şi se întrerupse, căci bărbia începuse a'i tremura. ― În sfârşit, deoarece vrei neapărat să pieri, ce trebuie să fac?― Bine! Faceţi ce vreţi!... Întru ce mă priveşte, eu plec chiar astăzi.— Nătăfleţule!...Şi ieşi ca să supraveghieze ţăranii din Bogdania şi pe acei din Gorelice şi

Moczdoly, împrumutaţi de Agnes: ei săpau şanţul ce trebuia să înconjoare castelul.

CAPITOLUL XVIIPIEPTENELE DE LÂNĂ

Uitându’şi ameninţarea, Zysko nu plecă deloc. Săptămâna următoare o petrecu încă în pat, apoi se simţi bine şi se sculă.

Matei îl îmbie să se ducă la Gorelice, ca să'i mulţumească Agnes-ei. Şi acestea îi fură pregătirile: făcu o baie, îşi scoase din cufăr cel mai strălucit costum. Rămânea să'şi orânduiască pletele. Dar era o muncă considerabilă. De obiceiu cavalerii îşi pu-neau părul într'o reţea, care în timp de răsboiu amorţia la ceafă atingerea căştei. Când era vorba de o ceremonie sau o vizită de gală, într'o casă unde locuiau femei, dădeau drumul pletelor, le orânduiau în cârlionţi, şi pentru ca să le dea lustru, să le păstreze inelate', le ungeau cu albuş de ou. Astfel voia să se gătească Zysko la cap. Dar cele două femei ce le chiemase din cămară, nu erau deprinse cu această treabă delicată: nu isbutiau să iasă din încurcătură. Părul părea un înveliş de paie pus de-acurmezişul pe o colibioară. Nu se putea face nimic nici cu prietenii proveniţi din prada frisonitor, nici ţesala pe care una dintre femei o adusese dela grajd. Zysko îşi pierduse răbdarea, când intra Matei cu Agnes, venită pe neaşteptate dela Gorelice.

— Mărire lui Iisus! spuse ea.― În vecii-vecilor! răspunse Zysko cu chipul râzător. Iată ceva extraordinar!

Era să plecăm la Gorelice, şi iată-te!Văzând femeile aiurite dărăcind în aceste plete, Agnes prinse a râde.― Ia-mi te uită ce ciufulitură de mărăcini! E un adevărat şomoiog de cânepă!

Ar trebui să te pună ca sperietoare într'un câmp de in sau într'o livede! El se mohorî spunând.― Voiam să venim la Gorelice. Acolo nu ţi-ai fi îngăduit să nedreptăţeşti un

oaspete, pe când aşa, aici, îţi poţi bate joc după plac, ceea ce de altfel o faci foarte bucuroasă.

― Eu, eu îmi râd bucuroasă de tine? Ei, Dumnezeule puternic! am venit tocmai să vă poftesc la masă, şi dacă râd, nu de tine râd, ci de aceste cumsecade femei; în locul lor aş fi sfârşit repede.

― Nici tu n'ai să' izbuteşti, ca şi dânsele.― Şi cine crezi tu că'l găteşte pe Jehan?― Jehan ţi'i frate.― Ei! pe naiba.În acea clipă priceputul Matei le veni în ajutor.

— În casele bune, când după o tundere creşte părul pe capul unui tânăr cavaler, spuse bătrânul, soră-sa e aceea care'i pieptănă şi mai târziu nevastă-sa; dacă nu are nici soră nici nevastă, fetele nobile fac acest serviciu, fie ele cu totul străine lui.

― E într'adevăr un astfel de obiceiu? întrebă Agnes cu ochii plecaţi.― Există chiar şi la curtea regală. Apoi întorcându-se spre femei:― Deoarece nu sunteţi bune de nimic, întoarceţi-vă la bucătărie.Matei ieşi cu slujnicele şi o clipă după aceea trimise apă caldă, după care

tinerii rămaseră singuri. Agnes muie în apă un colţ de rufă şi muie perii, cari se lăsară în jos sub povara umezelei, apoi se aşeză pe scăunaş alăturea de dânsul, şi cu lungi trăsături de pieptene descâlci hălăciuga.

Şi stăteau astfel unul lângă altul, amândoi frumoşi, îndrăgostiţi amândoi, dar neliniştiţi şi tăcuţi. Însfârşit Agnes începu să neteziască părul de aur al lui Zysko, şi acesta îi simţi atingerea braţelor şi a mâinilor şi se înfiora din cap până în picioare. În tăcere se auziau grăbitele lor răsuflări.

― Eşti bolnav ? îl întreba ea. Ce ai?― Nimic.― Răsufli atât de ciudat.― Şi tu tot aşa...Obrajii Jaginkăi se îmbujorau subt privirea stăruitoare a tânărului. Atunci,

pentru a'şi abate propria ei turburare, îl întrebă:― Pentru ce te uiţi aşa la mine?― Te supără asta?― Nu, dar te întreb.― Agnes...― Ce este?Zysko sorbi o înghiţitură de aer şi trecu limba peste buze, ca şi cum ar fi

pregătit o lungă cuvântare: fără îndoială nu avea destul curaj, căci repetă:― Agnes!...― Ce este ?― Mi'i frică să vorbesc.― Nu'ti fie teamă. Sunt o fată, şi nu balaur...― O! nu! balaur nu!... dar unchiul meu îmi spune că vrea să te ia el.― El vrea, dar nu pentru dânsul. ― Pentru numele lui Dumnezeu! Agnes a mea! Şi tu ce crezi despre asta?

exclamă Zysko. Ochii Jaginkăi se învăluiră în lacrimi, buzele tremurară şi vocea ei deveni atât

de slabă, încât Zysko abia putu să audă când ea îi spuse: ― Tata şi abatele o voiau... Cât despre mine, ei bine, o ştii...Bucuria isbucni în inima lui Zysko ca o flacără; înşfacă fata de şolduri,

ridicând'o ca pe o pană în aer, şi spuse cu patimă:— Agnes! Agnes! tu eşti comoara mea! tu eşti soarele meu!...El strigă atât de tare, încât Matei, gândind că se întâmplase ceva neobişnuit,

reintră grabnic, şi văzând'o pe Agnes frământându-se tocmai pe la grinzi, se minună că totul mersese atât de bine.

— Totuşi, astâmpără-te, voinicul meu!Zysko se îndreptă spre el, punând'o pe Agnes jos, şi amândoi voiră să

îngenunchieze; dar înainte ca ei să fi isbutit, bătrânul îi cuprinse în braţele larg deschise şi’i strânse din răsputeri la pieptul său.

— Ştiam eu bine că aşa se va sfârşi, dar mă înăbuşia bucuria. Fie Domnul lăudat! îmi va fi mai puţin greu să mor. Fetiţa preţuieşte cât aurul cel mai curat. Înaintea lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, acesta este adevărul adevărat! Întâmple-se acum orice, pe dată ce am avut această mângâiere! Dumnezeu m'a

încercat, dar m’a şi mângâiat! Trebuie să mergem la Gorelice să’l vestim pe Jehan. Ah! dacă ar trăi bătrânul Zych! si domnul abate! Dar le ţin locul amândurora, căci într’adevăr, vă iubesc atât de mult şi pe unul şi pe altul, încât mi'i ruşine de asta! Alerg la grajd să poruncesc să se înhame caii.

Afară tropăi de bucurie printre puişorii ce se foiau pe dinaintea casei, şi ca beat li se adresă:

— Da, sunteţi voi numeroşi; dar Grazii de Bogdania vor fi încă şi mai numeroşi.

Şi îndreptându-se spre grajd, făcea socoteală:— Bogdania, bunurile abatelui, Spychow, Moczydoly... Şi când va sosi ceasul

plecării bătrânului Lup, lesne va fi de cumpărat şi Brozul... Livezi foarte de preţ... Însfârşit Agnes şi Zysko ieşiră şi ei. — Unchiule dragă!, spuse Zysko de departe. Matei se întoarse spre ei, puse mânile palmei şi strigă ca în inima pădurei.— Hop! hop! Să fiţi sănătoşi!

CAPITOLUL XVIIIPACEA, RASBOIUL

Ea şi el rămaseră la Moczydoly, în timp ce Matei le clădia un castel la Bogdania. Anul întâi săpă şanţurile, ceeace fu destul de lesne, căci înălţimea pe care trebuia să se ridice clădirea, avea odinioară, în timpuri păgâne, un brâu de şanţuri, aproape acoperite de dărâmături şi burueni, dar cari de ajuns era să fie curăţate şi săpate mai adânc. Săpând descoperi un isvor care umplu şanţurile în atât de puţin timp, încât trebui să facă o gură de scurgere bielşugului acesta de apă. Apoi pe înalţătura de teren se ridică o îngrăditură, începu să se adune materialele schelei, lătunoaie de stejar şi de zad. După un an numai, Matei începu ridicarea zidurilor, dar atunci cu mai multă înflăcărare, deoarece cu ceva mai înainte Agnes născuse se doui gemeni. Bătrânul răsboinic avea acum pentru cine munci, ştia că neamul Grad-ilor nu mai era în primejdia de a pieri şi că potcoava străbună din herbul lor încă se va mai scălda în sânge duşman.

Matei ajunse în anii fericiţi ai vieţei sale. Spunea ades vecinilor că îl dăruise Cel de sus cu mai mult decât sperase. Bătrâneţea îi albise părul şi barba, dar nu'i răpise nici puterea nici sănătatea. Chipul său odinioară aspru, devenia din ce în ce mai blând şi plăcut, iar ochii lui zâmbiau oamenilor. Toate holdele lui isbutiau; patruzeci de iepe cu mânzii lor săriau prin livezi; întinse turme de oi şi de boi păşteau în pârloage. Bogdania se preschimbase: din cătun nenorocit, devenise târguşor populat şi bogat.

La un an după gemeni se născu încă un băiat, pe care Agnes îl numi Zych. Dar numai la trei ani după căsătorie fu sfârşit castelul cu prietenescul ajutor al bătrânului Lup de Broz, care acum prinsese dragoste de Matei, Zysko şi Agnes. Matei împodobi camerile cu prada de răsboiu cucerită, fie de el însuşi şi de Zysko, fie de Jurand de Spychow; adăugă în ele mobilele lăsate de abatele şi acelea aduse de Agnes de acasă, aduse dela Sieradz geamuri de sticlă. Zysko cu nevastă-sa şi copiii lui nu se mutară în castel decât în al cincilea an, atunci când i se născu al patrulea fiu, pe care'l numi Jurand. Bătrânul Matei nu se mută la castel, şi la toate stăruinţele lui Zysko şi ale Agnesei, răspundea negativ:

― Voiu muri acolo unde m'am născut. Pe timpul răsboiului dintre Grzywalezi şi Nalecz-ezi, târgul fu ars până în temelii. Numai casa asta rămase. Oamenii spuneau că dacă focul n'a cuprins'o, era pentru că avea prea mult muşchiu pe acoperiş; cred că în asta fu harul lui Dumnezeu: astfel îşi arătă voinţa de a ne face să ne înapoiem şi a ne reface. Pe timpul răsboaielor noastre rnă desnădăjduii de atâtea ori la

gândul că nu mai aveam adăpost; eram nedrept, căci dacă e drept că nu mai era nimic de exploatat, încă mai era aci un adăpost. Voi sunteţi tineri, e altăceva; dar eu mă gândesc că, dacă această casă ni-a rămas credincioasă n'ar fi vrednic din parte-rni s'o părăsesc.

Peste un an muri marele-maestru al teutonilor Conrad. Fură doui competitori la succesiunea lui: Kuno de Lichtenstein care de câtva timp era mare-comandor, şi Ulrich von Jungingen, fratele răposatului. Ulrich fu ales. Înălţarea acestui clocotitor personagiu la suprema demnitate a Ordinului, trebuia neapărat să atragă o schimbare politică. Matei şi Zysko ştiau bine că răsboiul nu se aprinde dintr'o singură lovitură, ca un foc într'un cămin, dar totuşi credeau că va isbucni, şi'şi începură pregătirile, îşi încercau caii, harnaşamentele, exercitau ostăşeşte pe călugări. A-şa se făcea în toată Polonia. Pretutindeni răsunau ciocanele prin făurarii: pretutindeni se lustruiau vechile chiurase, se ungeau arcurile şi harnaşamentele, se ferecau căruţile, se aprovizionau cu făină şi carne afumată. Duminica prin vecinătăţile bisericelor se da de veste — mâhnindu-se când veştile erau paşnice — într'adevăr fiecare avea adâncul simţământ că trebuia să se termine odată de-abinelea cu acest groaznic duşman al seminţiei poloneze, şi că regatul nu va înflori decât numai când se va înfăptui prezicerea sfintei Brigitte, fatală ordinului.

În aşteptare timpul trecea; părea îndelungat, şi răsboiul nu isbucnia. Se vorbia de neînţelegeri între Ladislav Jaqellon şi ordin, şi mai ales de o oarecare localitate, Drezdenko, al căreia nume cea mai mare parte din ei îl auziau pentru întâia oară, şi care, revendicată de rege era pretinsă şi de teutoni, — dar răsboiul nu isbucnia. Mulţi se îndoiau că se va mai întâmpla lucrul acesta vreodată, căci de când lumea fuseseră conflicte, şi de obiceiu se sfârşiau cu întâlniri, înţelegeri şi convenţii. Tocmai se răspândia svonul că nişte ambasadori teutoni sosiseră la Cracovia şi că ambasadori polonezi se duseră la Marienburg. Se începu a se svoni de mijlocirea regilor Boemiei şi Ungariei, şi chiar a papei însu'şi. Mai departe la Cracovia nu se ştia nimic cu exactitate, circulau flecăriile cele mai pidosnice — dar răsboiul nu isbucnia.

În cele din urmă Matei porni la Cracovia după informaţii mai sigure. Nu se opri mult timp aci; după şase săptămâni se şi înapoiase — şi se înapoia reînseninat. Când nobleţea lacomă de ştiri se făcu roată în jurul lui, el răspunse numeroaselor întrebări printr'o întrebare:

― Vârfurile lăncilor voastre şi securile vă sunt ascuţite?― Dar ce? S'a hotărît? Pe rănile lui Christos, ce ştiri? Pe cine l’aţi văzut? i se

striga din toate părţile. — Pe cine l'am văzut? Pe Zyndram de Maszkowia. Ce ştiri? Sunt de aşa fel,

încât nu veţi mai avea în curând nici timpul să puneţi şeaua pe cai. ― Mărire lui Dumnezeu... Cum asta? Spune!― Auzit'ai vorbindu-se de Drezdenko? ― Da, un mic castel întărit, cum sunt atâtea altele şi ale căruia teritoriu e

ceva mai mare decât Bogdania!...― Crezi că va fi caz de răsboiu fără însemnătate?― Fireşte, noi îl găsim lipsit de însemnătate: fuseseră altele mult mai serioase

şi cari au rămas fără efect.— Ştiţi anecdota ce mi-a povestit'o Zyndram de Maszkowia cu privire la

Drezdenko?― Ia spune de zor!— Uite ce mi-a spus el: „Un orb îşi vedea de drum; se isbi de o piatră şi

căzu pentru că era orb, dar totuşi piatra pricinuise căderea". Ei bine! Drezdenko e piatră.

― Cum asta? Ordinul stă totuşi în picioare.― Nu pricepeţi? Atunci vă voiu spune pe astălaltă: când un vas e prea plin, o

picătură îl face să se reverse.

Entuziasmul ce cuprinse pe oşteni fu atât de straşnic, încât Matei trebui să'i domoliască; ei voiau mereu să încalece şi să se îndrepte asupra Sieradzului.

— Fiţi gata, le spuse el, dar aşteptaţi cu răbdare. Nu vă temeţi de nimic, n'o să fiţi uitaţi.

Erau gata şi aşteptară. Şi aşteptară atât de mult încât unii începură iar a se îndoi. Matei, el unul, nu se îndoia.

Mai întăi se procedă pe toate moşiile la vânători, pentru cari se recrutaseră mii de puşcaşi, şi în aceste vânători îşi găsiau moartea turme întregi de zimbri, de bouri, de cerbi, mistreţi. Timp de săptămâni şi săptămâni aerul codrilor fu îmbâcsit de fum, căci aceste cărnuri, se sărau pe loc înainte de a fi trimise la intrepozite unde se adunau. Nici vorbă că erau merinde pentru marile oştiri. Matei ştia prea bine la ce să se aştepte: în Litvania, Witold ordona vânători la fel cu acelea ce preced orice campanie. Şi mai erau încă şi alte semne premergătoare. De prin meleagurile Ordinului ţăranii fugiau cu grămadă. Veniau şi din Prusia şi din Silezia. Toţi cereau favoarea să fie admişi să lupte împotriva teutonilor urâţi de moarte. Aceştia din urmă spânzurau pe fugarii ce'i prindeau; dar cu nimic nu se putea stăpâni şi ţine locului această nenorocită populaţie: era mai de preţ moartea decât jugul german. Însfârşit se văzu foind „cerşetorii". Ei se îndreptau cu toţii spre Cracovia. Sosiau din Danzig, din Marienburg, din Thorn şi chiar din îndepărtatul Koenisberg, din toate oraşele prusiene şi din toate comanderiile. Şi nu numai cerşetori, ci şi magisteri, organişti, servitori mănăstireşti, notari, preoţi. Unii se înapoiau în Prusia, apoi se arătau iarăşi în regat. Svonuri venite din Cracovia spunea că regele şi sfetnicii săi erau informaţi dela aceşti spioni voluntari despre cele mai mici fapte şi gesturi ale teutonilor.

Cu totul din potrivă era la Marienburg. Marele-maestru Ulrich şi comandorii nu aveau nici o grijă despre ştirile din Polonia; ci o ţineau de bună, că vor trânti la pământ tot regatul cu o singură lovitură de sabie. Anumite feţe bisericeşti cari se refugiaseră dela Marienburg, repetau aceste cuvinte rostite de marele-maestru la un ospăţ: „Cu cât mai mulţi vor fi polonii ăştia, cu atât blănile de oaie vor fi mai bine vândute în Prusia”. Cu toate aceste semne, aceste pregătiri şi aceste sforţări, încăierările nu începură. Tânărul cavaler de Bogdania făcea ades imputări unchiului său, ca şi cum răsboiul sau pacea ar fi atârnat de dânsul.

― Apoi că ne făgăduisesi că va isbucni cu siguranţă şi nimic, nimic... — Tu nu vezi ce se petrece?― Dar să presupunem că teutonicilor nici nu le trece prin minte, atunci ioc

răsboiul...― Răsboiu tot se va face, pentru o altă pricină şi atâta tot. Dar fii pe pace:

când teutonul a înghiţit ceva, nu'l mai dă înapoi, afară doar de i se spântecă burta; să dea Dumnezeu s'o facem încurând!

În acest timp Ordinul se trudia să şi'l facă pe Witold prielnic, prin multe daruri şi măguleli. „Sunt doui binefăcători ai Ordinului, ziceau ambasadorii teutoni ploconindu-se în faţa acestui reprezentant al lui Jagellon, întâiul este Dumnezeu, al doilea Witold, iată pentru ce orice dorinţă şi fiecare vorbă a lui Witold surd lucruri sfinte pentru teutoni". Şi'l rugau să fie arbitru în chestia Drezdenko, cu acest gând ascuns că, învoindu-se el să se facă judecătorul suveranului său, Jagellon, va fi socotit de acesta ca o jignire, şi bunele legături ale celor doui prinţi vor fi întrerupte, dacă nu pentru de apururi cel puţin pentru câtva timp. Dar acum sfatul regal ştia tot ce se uneltia la Marienburg, Jagellon îl alesese şi el pe Witold ca arbitru.

Ordinul regretă alegerea: Witold dete Drezdenko polonezilor, şi pricepând bine că orice speranţă era de aci înainte un simplu vis, ridică din nou pe samogiţieni şi le procură oameni, arme şi grâne.

La Bogdania, într'o bună zi, pe când Matei, Zysko şi Agnes stăteau în faţa porţei castelului, se ivi pe neaşteptate un curier regesc pe un cal alb de spumă, aruncând oştenilor o cunună de trestii împletite cu strigătul consacrat: „Trestiile!

trestiile!" apoi îşi continuă goana lui vestitoare. Într'o emoţie ei se sculară în picioare. Zysko se năpusti în casă, ca să trimită un paj care să ducă boerilor vecini coroanele simbolice ce convocau gloatele. Apoi porunci:

― Să sune trâmbiţa din turnul de veghe în cele patru unghiuri, să se înştiinţeze primarii satelor, să se pună şeaua pe cai, să se înhame căruţile! Iute!

Cum Matei făcea ultimile pregătiri, Zysko îi spuse:— Regele nu chiamă oamenii de vârsta durnitale. Ar trebui să rămâi acasă.

Agnes şi copiii vor avea nevoie de ocrotirea durnitale.— Glumeşti!... E destul de când aştept semnalul!Şi era destul să'ti arunci o privire spre înfăţişarea lui fioroasă, ca să vezi că

hotărârea lui era neclintită. Cu toţi cei şaptezeci de ani ai lui, a şaptea cruce, era încă voinic şi când mânile lui mânuiau securea, ea şuieră. Ce'i dreptul numai putea sări cu totul înarmat, pe cal, fără sprijinul hăţurilor, dar erau mulţi cavaleri tineri, mai ales printre acei din apus, tot aşa de incapabili.

— Nu te nelinişti nicidecum din pricina mea, prea iubitule, spunea Agnes lui Zysko: castelul este destul de solid, şi la nevoie ştiu să mânuiesc arbaleta. Ah! de n’ar fi vermişorii ăştia, îşi arătă copiii, aş pleca la bătălie cu tine.

O oră după aceea, ca semn al lipsei stăpânilor, se scoborî steagul ce fâlfâia pe turnul de veghe. Zysko şi Matei îi deteră voie Agnes-ei să'i însoţiască puţin, împreună cu copiii.

Se întâlniră cu fratele Agnesei, Jehan de Gorelice, care moşier destul de bogat mergea în fruntea a vreo douăzeci de oameni. Mai departe, la o răspântie, ieşi dintr’un nour de praf chipul bărbos al lui Ktan de Rogow, care deşi nu fu prietenul boerilor din Bogdania, îi salută din toată inima şi strigă „Înainte, împotriva acestor fraţi al cânilor!". Întâlniră pe bătrânul Lup de Broz, nerăbdător să'şi răsbune moartea fiului său. Pe măsură ce se apropiau de Sieradz, praful devenia mai des şi când se zăriră turnurile oraşului, drumul furnica de norod înarmat.

CAPITOLUL XIXREGELE ŞI CĂLUGĂRUL

Răsboiul fu dintru'ntăi puţin prielnic regatului, înainte de a se fi mobilizat trupele polone, teutonii cuceriseră Bobrowniki, dărâmase Zlotorya şi reocupase acel nenorocit tărâm at Dobrzynului, pe care diplomaţia poloneză îl recucerise de puţin timp. Dar intervenţia Boemiei şi a Ungariei potolise pentru o clipă turburarea. Un armistiţiu se încheiase, în favoarea căruia regele Boemiei, Venceslas, trebuia să curme neînţelegerea dintre Polonia şi Ordin. De altfel, în cursul lunilor de iarnă şi de primăvară, nu se întrerupseră mişcările de concentrare, şi când regele Boemiei, pe care-l cumpărase aurul teuton, dete o sentinţă potrivit dorinţei cavalerilor cruciaţi, răsboiul isbucni în toată legea. Armia regală, acea a lui Witold, şi gloatele din Mazovia îşi înfăptuiră legătura lor în albia Drwençei, afluent al ţărmului drept al Vistulei. Trupele poposiau acum pe teritoriul Dombrowei , cetăţuie pe care o îndrăzneaţă lovitura a unui pumn de oameni o smulsese din mânile polonezilor. Fusese atacată fără porunci superioare sau chiar împotriva voinţei consiliului de răsboiu, şi cu o astfel de furie, încât când se făcu raportul către superiori despre întâmplare, castelul şi oraşul era în flăcări: sălbaticii luptători ai lui Witold şi tătarii lui Saladin gâtuiau pe cei din urmă infanterişti nemţi ce se mai apărau încă. Focul fu stins de o ploaie scurtă dar torenţială. Noaptea de 14 spre 15 iulie fu bântuită de ploi torenţiale. O vijelie de pomină aci aduna nouri, aci îi risipia. Tunetul mugi brăzdând cerul dela răsărit la apus, apoi licăriră stelele şi luminoasa lună. După miezul-nopţei se putură aşeză focurile şi se aprinseră cu miile în acest întins lagăr polono-lituan. Soldaţii îşi uscau vestmintele la foc şi cântau imnuri răsboinice.

Regele veghia şi el, şi prin îngrijirea lui sfatul de războiu se adună ca să cerceteze neregulatele împrejurări în cari se cucerise Gilgenburgul. Cum grupul de oştire din Sieradz avusese în asaltul acesta rolul de căpitenie, comandantul lui, Jacob de Konieçpol fusese chiemat spre a se îndreptăţi de ce atacase oraşul fără instrucţiuni şi nu părăsise încercarea, când regele trimise porunci în acest scop. Palatinul îşi luă vreo cincisprezece cavaleri, spre a'l însoţi, pe Matei şi Zysko intre alţii, ca să mărturisească faptul că atunci când ajunsese aghiotantul, ele erau subt zidurile castelului. Întru ce privia iniţiativa atacului, susţinea că, trimis ca strajă înaintaşă, crezuse de lui datorie absolută să cureţe de piedici calea oştirei. După această explicaţie luptătorii din Sieradz, departe de a fi dojeniţi ori pedepsiţi, primiră călduroase felicitări. Cu acest prilej Matei şi Zysko putură contemplă în bun răgaz cele mai mari personalităţi ale regatului, căci afară de rege şi ducii din Mazowia, se aflau acolo ambii şefi militari supremi: Witold, care era în corpul letonilor, a samogiţienilor, a rutenilor, a basarabenilor, a valahilor şi tătarilor; Zyndram de Maskovia, purtătorul de paloş al Cracoviei, care avea subt ordinele lui oştirile poloneze. Ci se mai vedea în sfatul acestor mari răsboinici şi al acestor mari diplomaţi: castelanul din Cracovia Christian d'Ostrowa; palatinul Cracoviei Jacob de Tarnow; palatinul din Posen Sendziwoj d'Ostorog; palatinul Sandomirului Nicolae de Mihalowice; Nicolae Tromba parohul de Sfântul Florian, subt-cancelar; mareşalul regatului Zbiniew de Brzez; Petre Szafraniec, şambelanul Cracoviei şi însfârşit Ziemowit, fiul ducelui Ziemowit de Ploçk, singurul tânăr printre dânşii, dar a căruia minte era ciudat de îmbielşugată în mijloace. Într’o sală întinsă aşteptau pentru cazul când ar avea trebuinţă de părerea lor, numeroşi boeri de mare însemnătate. Matei şi Zysko văzură pe Zawisza-Negrul şi pe fratele său Farurej, pe Skarbek Abdank, pe Dobko d'Olesniça, care într'o luptă de întrecere la Thorn desarmase doisprezece luptători germani, pe uriaşul Voleur de Biskupia, pe Powala de Taczew binevoitorul lor prieten; pe Krzon de Koziglowy, pe Martin de Wrocimowice, care purta steagul regatului, şi Florian Jelitezyk, pe Renard de Targow, groaznic în lupta corp la corp, pe Strazko de Charbinowice, care învestmântat cu armura putea sări dintr'un salt doi cai voinici.

― Ei, zise pan Taczew lui Zysko, ai socoteli de pomină de regulat cu teutonii; o să poţi achita vechile datorii.

― Mă voiu achita, cum va face toată lumea de aci.― Şi ştii că Kuno de Lichtenstein al tău este astăzi mare-comandor? spuse

Voleur de Biskupia.― Ăsta îmi aparţine mie, declară Matei. Zawisza, pururea înţelept, răspunse: ― Dumnezeu va şti să'i aleagă un protivnic. În timp ce tăifăsuiau despre acest lucru, un cavaler nalt, se apropie; îşi

încrucişa braţele şi cu o voce dulce spuse:― Te salut, cavalere Zysko de Bogdania! ― De Lorches? tu aci? Cu atât mai bine, pe legea mea. Deci eşti dintre ai

noştri?― Sunt poate de cealaltă parte mulţi cavaleri gheldrezi; dar eu, care sunt un

de Dlugolas, îmi datorez serviciile stăpânului meu, ducele Janusz.― Deci ai moştenit pe bătrânul Nicolai de Dlugolas?― Da, după moartea lui Nicolai şi a fiului său, care fu ucis la Bobrowniki,

Dlugolas-ul reveni minunatei Yaginka. Or, de cinci ani ea este soaţa şi doamna mea.― Îmi vei povesti astea mai târziu, exclamă Zysko.— Da, mai târziu. Acum ar fi nimerit să ne întremăm puţin. Fostul dumitale

scutier, Klawa, prin care te-am putut găsi, este în cortul meu ocupat a găti o cină. E departe de aci, în celălalt capăt al taberei, dar călări vom ajunge repede. Pane Matei de Bogdania, şi dumneata şi Zysko, poftiţi cu mine. Apoi întorcându-se către Powala:

— Şi dumneata de asemeni, pane. Va fi o fericire şi o cinste pentru mine.― Bine, răspunse primind Powala. Şi în cale vom putea inspecta tabăra.Când să încalece, servitorul domnului de Lorches se apropie de Zysko şi

sărutându'i mâna zise: ― Salut, stăpâne! sunt unul dintre foştii dumitale slujitori, dar în întuneric nu

mă poţi recunoaşte. Vă amintiţi de Sanderus?― Pe viul Dumnezeu! îmi aduc aminte şi de timpurile trecute şi de tine. Ce ai

făcut de atunci? Ori nu mai vinzi relicvii?― Nu, pane, în schimb am făcut negof de informaţii. Episcopul din Ploçk m'a

trimis în ţara prusiană şi am putut face oarecari servicii bunei cauze poloneze, căci ştiu sa observ. În ultimul timp eram în slujba bisericei din Dlugolas, ca magistru; dar îndată ce a isbuc nit răsboiui civil, am prins ură împotriva arămurilor clopotelor, şi n'am mai vrut să cunosc decât de oţele...

— Ce'mi aud urechile? exclamă Zysko, care nu putea să şi'l închipuiască pe Sanderus luptând cu paloşul în măceluri.

De Lorches îi lămuri atunci spre bucuria prietenului său.— Sanderus nu are de furcă decât cu otelul, pentru a ne bărbieri, pe mine şi

pe pajii mei...Călăriau toţi pe o alee largă, deschisă în axa taberei. Matei îl întreba pe

Powala de Taczew:― Câte stoluri de oaste zici, pane, că are Witold?― Patruzeci, cele poloneze sau mazoviene, sunt cincizeci: dar sunt cu un

efectiv mai slab decât acelea ale lui Witold. Ah! marele-maestru a spus că sunt mojicime ticăloasă, bună să mânuiască lingura, mai bine decât paloşul; va constata însă că voinicii au lingura grea de tot.

― Dar ce trupe sunt astea pe lângă cari trecem? întrebă lorenezul. Au un miros puternic.

― Tătari. I-a adus Saladin, tributarul lui Witold.― Ştiu să lupte?― Ştiu, dar sunt mult mai periculoşi când fug, decât când înaintează.Mai departe stăteau bande nu mai puţin sălbatece de basarabeni, ce'şi

puneau coarne pe frunte. Apoi erau valahii ce'i păroşi cari poartă drept de pază, şi în faţă şi la spate, scânduri pe cari sunt zugrăvite în culori bătătoare la ochi efigii fioroase; apoi poporul muzical al sârbilor, ai cărora bivuac în popasurile de zi răsună ca o alăută uriaşă. Veniau apoi nefericiţii samogiţieni. Teutonii făcuseră să curgă pâraie de sânge de al lor, şi totuşi la orice chiemare a lui Witold, ei se sculau gata de luptă. Focurile lor se înlănţuiau cu acelea ale letonilor, de altcum erau naţiuni cu aceleaşi obiceiuri şi chiar cu acelaş graiu. La intrarea lagărului litvan, drumeţii îşi făcură cruce iar caii lor nechezară şi se plecară pe crupă. Acolo atârnau două leşuri de o spânzurătoare de ocazie, ale căreia grinzi vântul le făcea să scârţâie fioros. Când trecură de acest loc al spânzurătorii, Powala lămuri că asta era o dovadă de grija ce-o avea prinţul Witold pentru disciplină. Mai încolo poposiau trei strălucite regimente ruteneşti, dintre cari cel mai de seamă era acela din Smolensk. Nu erau prea departe de trupele mazoviene, şi prin urmare, de corturile domnului de Lorches, când de odată se zări în mijlocul unei poteci o îngrămădeală de oameni ca se uitau la cer.

― Opreşte! Stai! Uite colo!― Cine vorbeşte? şi ce faceţi aci? întrebă Powala.― Sunt parohul din Klobuck. dar dumneata cine eşti?― Powala de Taczew, cavalerii de Bogdania şi cavalerul de Lorches.― Ah! dumneata eşti, pane, spuse cu o voce misterioasă clericul apropiindu-

se de Powala. Priviţi luna... Vedeţi ce’i pe discul ei- E o noapte plină de minunăţie şi profetică.

Cavalerii îşi înălţară capul şi contemplară astrul.

― Nu zăresc nimic, mărturisi Powala. Ce vezi acolo?― Un călugăr cu glugă luptă împotriva unui rege încoronat. Vedeţi! vedeţi! În

numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh! Ah! fioroasă luptă!... Dumnezeule ai milă de noi, păcătoşii!...

Toţi îşi stăpâniau suflarea.— Priviţi! priviţi! strigă preotul.― E adevărat... E cam aşa ceva, îşi dete Matei părerea.― Drept este! drept este! întăriră şi ceilalţi.― Ah! regele a doborît pe călugăr, răcni pe neaşteptate parohul din Klobuck.

Pune piciorul peste dânsul! Lăudat fie numele lui Iisus.― În vecii-vecilor!Cavalerii îşi continuară calea.― Ai văzut ceva? iscodi Powala.― Dintru'ntăi nimic, spuse Matei; apoi am văzut desluşit pe regele şi pe

călugăr.― Şi eu.― Este o prevestire, încheie Powala.Deodată un vârtej de scântei îi învălui; vântul într'o straşnică răbufnire risipi

focurile aprinse de mazuri.― Ei! suflă îngrozitor, mormăi Zysko strângându-şi blana.― Şi se aud în urletul uraganului gemete şi plânsete.― O să se lumineze de ziua, rosti sentenţios domnul de Lorches, şi nimeni nu

ştie de va trăi de seara.Dimineaţa, nu numai că vijelia nu încetase, dar era atât de straşnică, încât nu

isbutiau să'şi aşeze cortul acolo unde, dela începutul bătăliei, regele îşi ascultă cele trei leturghii zilnice. Witold alergă, stăruind ca plecarea să nu fie întârziată: sfânta jertfă se va face la un popas ulterior. La răsăritul soarelui se puseră în mişcare, urmaţi de trenurile de echipagii. Încurând se făcu linişte şi se putură desfăşură steagurile. Contingentul cracovian mergea subt flamura roşie cu vulturul alb, încoronat, şi stegarul său era Martin de Wrocinowice. În urma lui păşiau stindardele regate, unul cu îndoita cruce letonă, altul cu semnul cavalerului. Chipul sfântului Gheorghe plutia deasupra mercenarilor cehi şi moravi din regimentul 49, călări sleiţi în şea, şi pedeştri din faţa cărora da îndărăt toată călărimea protivnică, după cum da îndărăt un câne din fata unui ariciu. Alături de cehi şi moravi mergeau subt steagurile lor proprii stolurile provinciilor poloneze, din Przemysl, din Leopol, din Halicz, cele trei ale Podoliei, alte zece şi detaşamentele de infanterie a aceloraşi provincii. Ducii de Mazovia, Janus şi Ziemowit, conduceau al XXI, XXII, XXIII stol. Apoi veniau regimentele episcopilor şi acelea ale lui Jacob de Tarnow, Jedrko de Teczyn, Spytko Leliwa, a lui Krzon d'Ostrow şi a lui Nicolai de Mihalow, a lui Zbigniew de Brzev şi Krzon de Kaziglowy, şi a lui Kuba de Konieçpol, şi a lui Yasko de Ligeza, a lui Kmita şi a lui Zaklika şi pe deasupra brigăzile familiilor Bobrowiki şi a Kozle Rogilor. Infanteria oraşelor şi satelor se îneca în praful lor. Steagurile acoperiau totul cu înfiorarea lor multicoloră, al cărora frunziş era destul de bine figurat prin panglicuţele ce fâlfâiau pe lemnul lănciilor.

La aripa dreaptă defilau urdiile lui Witold sub prapuri de diferite culori, dar toate însemnate cu emblema cavalerului, înainte de amiezi se opriră la marginea unei păduri. Locul bun de odihnă, se afla la adăpost de orice surprinderi; la stânga oştirea era sprijinită pe golfuleţul lacului Dumbrava; avea lacul din Lubiecz la dreapta şi inainte'i câmpiile descoperite se urcau în povârniş încet până la Grünwald şi la Tannenberg. Dacă se apropia duşmanul, s'ar fi văzut dela o bună depărtare; nimic de altfel nu făcea să bănuiască putinţa de a fi în contact cu el mai înainte de a doua zi. Deşi acolo nu făcură decât un popas, chibzuitul Zyndram de Maszkowia îşi împărţise trupele, pentru orice eventualitate ca şi cum bătălia ar fi fost în preajma desfăşurărei ei, şi trimisese cercetaşi în direcţia Grünwaldului. Iar regele nerăbdător

să asculte în cele din urmă leturghia, porunci să se aşeze pe ţărmul lacului Lubicz un cort-bisericuţă.

Aci se duse el ca Witold, ducii mazovieni şi membrii sfatului său. Anii se îngrămădiseră asupră'i, fără a'l înălbi sau sbârci, şi ca pe timpul când îl văzuse Zysko pentru întâia oară la Cracovia, îşi arunca pletele greoaie după urechi. Dar în ciuda vârstei, îl copleşia un chin mare. În oştire se zice că cu anevoie să împacă cu gândul să verse sânge de creştin, şi asta era adevărat. Odinioară, duce de Litvania, pustiise ţările teutonice — dar pe atunci era păgân; creştin acum, se înfiora la gândul de a lovi în cavalerii care erau şi călugări — şi în marele lor maestru care purta pavăza sa, într'un relicvariu, o ţandăra din adevărata cruce. În zadar boierii poloni şi mijlocitorii unguri, Scibor şi Gara, îi arătau prin pilde vii, obrăznicia teutonilor; în zadar propriul său ambasador pe lângă dânşii, Petru Korzborg, se jura pe peştii emblemei sale şi pe Sfânta-Cruce că nici prin cuviinţi, nici chiar prin concesii n’ar pleca ei spre pace răsboinica lor furie; de-asurda i se povestia cum fusese batjocorit de comandorul Gnien, pentru că voise să reacţioneze împotriva atâtor îndrăzneli; Jagelon încă mai spera că vor recunoaşte dreptatea reclamaţiilor sale şi că o înţelegere dreaptă va sfârşi, cearta... Şi se închina cu aprindere...

CAPITOLUL XXGRÜNWALD 1840

Parohul din Klobuck îşi sfârşise tocmai o leturghie şi părintele din Kalisz făcea o a doua. Regele ieşia din cortul lui pentru a'şi desmorţi genunchii, când deodată i se ivi înainte unul din cercetaşi: nobilul Hugo Ostojczyk. Cu o voce gâfâitoare el spuse:

— Germanii, graţiosule suveran!Regele rămase tăcut o clipă, apoi întrebă:— Lăudat fie Iisus!... Unde i-ai văzut? câte escadroane au?― Am văzut un escadron lângă Grünwald; dar după colină se înălţau vârtejuri

de praf.― Mărire lui Iisus! repetă regele,― Pe mai târziu a doua leturghie, porunci Witold, încălecaţi!Regele îi puse mâna pe umăr:― Tu, du-te, frate; eu voiu rămâne aci, şi la o a doua leturghie.Witold şi Zyndram de Maskowia săriră pe cai penteu a’şi ajunge trupele. În

acea clipă trecea în goana mare un al doilea cercetaş. El spuse de departe:― Germanii! Germanii! am văzut două escadroane!― Pe cai!Rând pe rând alergau al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea vestitor, şi

în scurtele lor rapoarte, germanii apăreau din ce în ce mai numeroşi. Nici o îndoială, că forţele marelui-maestru împiedicau calea oştirilor regelui.

Cu acest din urmă, lângă cortul-bisericuţă, nu rămâneau decât un pumn de curteni şi preoţi. Un sunet de sonerie arăta că parohul din Kalisz se pregătia să oficieze, Jagellon îşi întinse braţele, îşi împreuna cu cucernicie mânile şi cu ochii ridicaţi la cer se îndrepta cu paşi înceţi spre cort. Când fu sfârşită leturghia şi se văzu afară, regele se putu convinge că cercetaşii îi spuseseră adevărul; la capătul acelei întinse câmpii ce mergea înălţându-se, părea că crescuse pe neaşteptate o pădure neagră, iar deasupra acestei păduri plutiau groaznicul orizont, apoi întorcându-se spre părintele Nicolai, subcancelarul coroanei întrebă:

― Ce sfânt este azi?― Răpirea Apostolilor.

În acest timp iată că sosiau şaizeci de lăncieri, pe care Zyndram de Maszkowia îi alesese pentru a străjui pe Majestatea-sa. Acea gardă regală era comandată de Alexandru, fiul mai mic al ducelui de Mazovia, şi în al douilea rând de Sigismund Korubut, nepotul prinţului Litvaniei. Ei aveau subt ordinile lor pe Yasko Mazyk de Dombrowe a căruia statură era aproape egala cu a lui Voleur de Biscopia şi a căruia musculatură ceda puţin celei a lui Zawisza-Negrul, Zalowa, baron ceh, mic şi slab, dar vestit luptător cu spada, vestit la curtea Boemiei şi a Ungariei, pentru că învinsese în duel vreo cinsprezece cavaleri raguzieni şi un ceh, Uliul, arcaşul arcaşilor, Dieniasz Wierusz, Petru milanezul, boerul leton Szienko de Pohost, al căruia tată comanda un polk la Smolensk, ruda regelui kneazul Fieduszko, şi boerul Jamont, iar restul cavaleri poloni „aleşi dintre miliţieni" şi cari toti juraseră să’l apere pe rege până la ultima picătură de sânge. Afară de asta se aflau chiar alăturea de rege subt-cancelarul Nicolai şi secretarul de Olesniça, tânăr dibaciu în arta de a ceti şi scri, de altfel voinic ca un mistreţ. Trei paji erau destinaţi să îngri-jească de armele şi armurele regale. Escorta se completa cu câţiva soldaţi-stafetă. Pajii îmbrăcară pe stăpânul lor cu o puternică armură: după care'i aduseră un cal de-asemeni „ales dintre ai miliţienilor", care necheza în surguciul de oţel şi se îndoia cu mlădioşie, ca pentru a'şi lua sborul. Îndată ce regele avu un cal subt el şi o lance'n mână, se transformă: mâhnirea pieri depe faţa sa care se rumeni, ochii lui mici, negri, scânteiară: pentru a'l pune subt ocrotirea dumnezeiască, preotul îi puse mânile pe cap, şi numai decât regele plecă cu smerenie capul cu cască de argint.

Teutonii trecuseră Grünwald; se opriseră la mijlocul costişei, la poalele căreia era tăbărâtă armata regelui. Polonezii îi observau, şi acei cari aveau vederea bună, zăriau stofa steagurilor când o bătea vântul, cu figurile ce erau brodate pe ele: cruci, vulturi, balauri, săbii, coifuri, oi, capete de zimbri şi de urşi. Bătrânul Matei şi Zysko arătau sierazinilor lor cele două escadroane ale marelui-maestru, acela ce'l comanda Friederich von Wallenrod şi puternicul escadron al Sfântului Gheorghe, cu crucea roşie pe alb, şi multe altele. Herburile oaspeţilor străini erau singurele ce nu le erau cunoscute: atât de multe miimi de străini veniau de prin toate ţinuturile lumei: din Ragusa; din Bavaria, din Şvabia, din Elveţia, din Burgundia, din bogata Flandră şi Franţa însorită, .din Anglia, patria bunilor arcaşi, şi chiar din îndepărtata Spanie, unde neîncetatele lupte împotriva ocupaţiei arabe exaltase în chip eroic sentimentul onoarei.

Din liniile duşmane nu se vedeau, la marginea pădurei, decât vre-o cincisprezece steaguri poloneze. Pe celelalte le ascundea pădurea, ori asta era toată oştirea regală? Supravieţuitorii dela Gilgenburg afirmau rnarelui-maestru, că se aflau în faţa tuturor puterilor polono-leton, dar când adăugară că asta era o nebunie primejdioasă fură socotiţi neîncrezători. Dela începutul luptelor, Ulrich von Jungingen nu da atenţie decât numai acelor semne sau păreri ce'i făgăduiau succesul. Neglija orice serviciu de cercetaşi, socotind că o întâlnire hotărâtoare era de neînlăturat, şi că prea puţin îl interesa ora, locul, împrejurările, deoarece fatalmente se va sfârşi cu sdrobirea protivnicuîui. Şi când von Wende, comandorul din Gniew, care făcuse recunoaşteri pe seama lui, îi spunea că trupele lui Jagellon erau mult mai numeroase decât acelea ale Ordinului, el răspundea dispreţuitor:

― Asta nu are nicio însemnătate. Totuşi teutonii fiind în stare să lupte mai ales la câmp deschis, Ulrich înţelegea

că ar fi nesocotit lucru să se ducă să dea buzna peste duşmanul din rnărâcinişuri. Se adunară la un sfat de răsboiu, ca să'şi dea părerea asupra mijloacelor de a'l atrage. Comandorul din Gniew luă iar cuvântul:

― Dacă pentru moment polonezii tac, n’o fac din laşitate; dar pe cât ştiu eu, regele lor speră că i se vor trimite soli de pace.

Werner von Fetlingen isbucnî într'un dispreţuitor hohot de râs. Iar marele-maestru spuse:

― Nu, zău, e chiar timpul să cugete cineva la pace!

— Pururea e timp pentru o operă plăcută lui Dumnezeu, răspunse von Wende.Dar Henryck, hainul comandor. de Czluchow, îşi întoarse spre Ulrich faţa

năclăită în grăsime, depe care curgea sudoarea, şi strigă:― Mai bine moartea decât ruşinea! De aş fi singur, m'aş aruncă asupra

întregei oştiri polone!― Destul! Şi să se delibereze numai asupra acestei chestiuni: cum să facem

să'l scoatem pe duşman din bârlogul lui? zise Ulrich de Jungingen.Fiecare îşi dete părerea, şi acea a lui von Gerodorf avu precădere; se vor

trimite doui crainici să'l provoace pe Jagellon.Acesta părăsise tocmai ţărmul lacului şi se ducea la aripa stângă pentru a o

trece în revistă, când veni să i se spună că doui crainici se desprinseseră din liniile teutone. Inima lui svâcni de speranţă.

― Poate propuneri de pace?― Să dea Dumnezeu! spuseră preoţii. Ei trimise să'l caute pe Witold, în timp ce crainicii se apropiau de tabără cu

pasul solemn al uriaşilor lor cai împodobiţi. Unul avea pe pavăza lui vulturul negru împărătesc, celălalt care atârna de prinţul de Stettin, avea un dragon. Rândurile poloneze se deschiseră, şi ei descălecând, statură o clipă nemişcaţi în faţa regelui, apoi plecând uşor capul, pentru a'i arăta respectul lor, îşi îndepliniră astfel solia:

— Marele-maestru Ulrich, spuse primul crainic, convoacă pe Măria-voastră, şi pe prinţul Witold, la o luptă pe viată şi pe moarte, şi pentru a biciui un curaj şovăelnic, vă trimite aceste două spade.

Şi aruncă spadele la picioarele regelui; iar al douilea sol, acela care avea un balaur pe pavăza lui, înainta şi grăi astfel:

— Marele-maestru Ulrich vă înştiinţează, în afară de asta, că dacă vă lipseşte câmpul de luptă, el se va retrage cu oastea sa, astfel că nu veţi mai sta să muceziţi prin tufişuri.

Jagellon răspunse cu o voce serioasă:— Paloşele nu'mi lipsesc, totuşi le păstrez pe acestea două, ca o prevestire că

Dumnezeu mi le trimite din mâni nevrednice. La dreptatea Lui fac eu apel împotriva răutăţei, vicleniei şi puterii voastre. Duceţi-vă.

Crainicii se îndepărtară şi încurând îi văzură urcând dealul şi soarele jucând pe mătasa plutitoare a armurilor.

Polonezii ieşiră din ascunzătoarea pădurilor în desăvârşită rânduială de luptă. Zyndrom sta la o parte, în siguranţa măsurilor, dar răsgândindu-se şi la diferitele întâmplări cu putinţă ale bătăliei şi la măsurile ce ele le cereau, Witold, cu o grea spadă în mână, sălbatec, trecea pe frontul regimentelor sale, fără cască, cu o armură ce i-o ciocănise războaiele anterioare; oamenii lui îşi umpleau pieptul cu aer şi se proptiau în şea.

De departe, marele-maestru observa oştirile regale, puternicul lor centru, întinderea aripelor lor, curcubeul steagurilor lor, şi deodată inima i se stârci, pentru întâia oară se îndoia de legitimitatea dreptului său, de puternicia Ordinului, de bunăvoinţa dumnezeiască, şi cum turburarea din suflet i se zugrăvia pe faţă, contele von Wende îl întrebă:

― Stăpâne, ce ai?― Vei plânge mai târziu, îl sfătui cu asprime comandorul din Czluchow.Şi marele-comandor Kuno Lichtenstein, care fusese concurentul său la

demnitatea supremă, avu cuvinte aspre:— Te dojenesc făţiş, mare-maestre. Ar trebui să aprinzi curajul soldaţilor tăi nu

să'l întărâţi. Ne-am înşelat amarnic în privinţa ta.Cu toate sforţările marelui-maestru lacrimile cădeau în barba lui neagră, ca şi

cum un alt om ar fi plâns în el. Însfârşit, se stăpâni puţin şi comandă:— La posturile voastre.

Cum vorbise poruncitor, toţi se grăbiră. El se întoarse spre scutierul său şi'i spuse: „Casca mea!".

Trâmbiţele încă mai tăceau, şi aceste clipe de aşteptare fură pentru o oştire şi pentru cealaltă aţâţătoare şi încete. Dinspre Tannenberg, în mijlocul spaţiului ce'i despărţia pe protivnici, se înălţau stejari în care erau urcaţi ţărani lacomi să vadă moartea. Dar iată că vântul într'un neaşteptat imbold de hărnicie, stărui un uriaş vârtej de praf şi'l ducea vijelios în ochii cavalerilor Cruciaţi. În aceiaşi clipă trâmbiţele sunară în tabăra polonă, şi trupele letone se aruncară imediat în goană după obiceiul lor strigând, asupra aripei stângi teutone.

Tocmai acolo unde se afla marele-maestru!... Îi trecuse emoţia şi ochii lui scânteiau. Se întoarse spre Wallenrod care comanda această aripă, şi desfăşură paisprezece escadroane numai cu acest cuvânt: „Înainte!"

— Gott mit uns! strigă Wallenrod.Escadroanele cu lancea plecată, începură a înainta mai întăi la pas. După cum

se dislănţuieşte o vijelie, din ce în ce mai repede, aşa trecură ei dela pas la trap, apoi în galop, şi se părea că nici-o piedică nu se va împotrivi loviturei lor.

Bătălia se aprindea pe toată linia. Polonezii întonară străvechiul imn răsboinic al sfântului Adalbert, ale căruia strofe se sfârşia fiecare cu un „Kyrie Eleison" şi în această vijelie de o sută de mii de voci, încetă să se mai audă sgomotele luptei care se da cu turbare la aripa dreaptă. Deodată se auzi din nou nechezăturile şi strigătele, dar nimeni nu'şi putu lămuri ce se petrece la aripa dreaptă, căci marele-maestru aruncase asupra centrului douăzeci de escadroane comandate de Lichtenstein. Zyndram de Maszkowia arătă cu vârful spadei năvala germană. „Pe ei! loveşte! ucide!" strigă el.

Războinicii aplecaţi pe gâturile cailor şi cu lancea 'ntinsă, se mişcară.Or, la aripa dreaptă letonii se retraseră. Întâiele lor rânduri, cele mai bine

înarmate, căci erau alcătuite din boeri bogaţi, fuseseră sfărâmate. Rândurile urmă-toare erau deci osândite, şi cum ar fi putut altfel? De o parte luptau oşteni îmbrăcaţi de de sus până jos, surguce, platoşe şi alte îmbrăcăminţi făceau caii lor invulnerabili parcă. De cealaltă parte armuri şi harnaşamente primitive sau de loc. Spadele germane puteau să taie în carne vie, şi de altfel duşmanul îi sdrobia cu greutatea lui. Zadarnric aducea Witold trupe proaspete în luptă, ele erau tăiate şi hăcuite fără cruţare. Basarabenii, valahii o rupseră de fugă. Cea mai mare parte a zidului litvan se rupea şi rămăşiţele se risipiră în direcţia lacului Subitz, ale căruia maluri se umplură cu leşuri omeneşti. Cealaltă parte, constituită din trei regimente din Smolensk, se retrăgea spre poloni, strânsă de aproape de şase regimente germane, cărora li se adăugau apoi acelea ce urmăriseră pe fugari. Bine înarmaţi, soldaţii din Smolensk se împotriviau cu tărie. Fiecare pas al încetei lor retrageri, se întipăria într'o mocirlă însângerată. Unul din aceste trei regimente rutene fu măcelărit aproape până la ultimul om. Celelalte două se apărau cu dârjenie. Dar îmbătaţi de mirosul victoriei, germanii îi atacau cu o nebunească înflăcărare, le silia mereu să se retragă şi ajunseră astfel pe flancul diviziei polone centrale, care de mai mult de o oră lupta împotriva lui Lichtenstein.

Acolo, Kuno simţia greutăţile de care fusese cruţat Walenrod. Era încăierat cu două regimente bine înarmate, bine pregătite, bine echipate, şi mai ales cu polkul cracovian, cu acel al lui Andrei de Brockowice şi garda comandată de Powala de Taczew. Lăncile rupte, apucaseră paloşele, securile, suliţele; pavăza se ciocnia de pavăză, şi mulţi luptători cari se crezuseră de nedesarmat, serviau acum la căderea altor răsboinici desarmaţi. Acei dintre cruciaţi cari avuseră de furcă cu polonezii; ştiau la ce se puteau aştepta dela înverşunarea lor, dar începătorii şi oaspeţii străini nu puteau să nu fie miraţi: nu unul singur îşi opria fără de voie calul; tocul era puţin nimerit pentru vis şi o lovitură de moarte scurta şovăirea. Sgomotul răsunător al securilor pe chiurase sărbătoria hramul Morţei, şi viaţa înspăimântată se adância urlând în noaptea veşnică. Cum înaintează într'o câmpie arsă de secetă un joc

nimicitor de mărăcinişuri, aşa înaintau vitejii celor două Polonii. Ei chiuiau cu mândrie strigătul lor de răsboiu din familie, şi loviau. Acolo Vulpe de Targow atacă pe vajnicul Gamroth, comandorul Osterodului, care pierzându’şi pavăza, îşi înfăşurase în jurul braţului mantaua albă, pentru a'şi acoperi scrima. Vulpe de Targow tăie cele zece grosimi ale stofei, desprinse braţul din încheietură ca un măcelar, şi'l dete gata pe teuton, spintecându’i burta cu o lovitură atât de puternică, încât ferul merse scârţâind până la vertebre. Atunci se năpusti asupra ostaşilor din Osterode, ca asupra unei găinării, şi ajutat de Staszko de Skarbinowiç şi de Damrat de Kobylany, îi gâtui pe toţi. Aci ucise Pasko de Biskupitz pe vestitul frate Kuntz Adelbach. Kuntz zărind înaintea lui un uriaş falfâind o secure înroşită de sânge închegat, în care rămăsese lipit nişte păr, voi să se predea. În hărmălaia aceea castelanul de Biskupitz nu'l auzi; se ridică în scări şi lovi vertical, capul lui Kuntz se deschise ca un măr. Apoi doborî pe Loch von Meklemburg, pe Klingenstein, pe şvabul Helmsdorf, pe Limprech din împrejurimile Mayenţei, şi pe Nachterwitz, deasemeni mayentian. Andrei de Brochowiçe îşi sdrobise prăjina de capul unui luptător, al căruia scut crestat şi casca erau împodobite cu o buhă; îl înşfacă în braţe, oasele îi trosniră în menghina degetelor uriaşe; atunci îi smulse paloşul şi-l vârî în el până la mâner. Tot el prinse pe tânărul prinţ Dynheim: văzându-l fără cască, îi fu milă de el, căci nu era decât un copil şi'l privia cu nişte ochi de copil, îl asvârli dar scutaşiior săi. Germanii atacară pentru a scăpa pe copilandru; dar ostaşii din garda-înaintaşă, Szmik de Nalbroz, cei doui fraţi de Plomykow, Dobko Ochwia şi Zych Pikna, îi opriri repede, cum opreşte un leu pe un bivol, apoi îi siliră să se retragă. Garda regală comandată de Ciolek de Zalichow luă contact cu oaspeţii străini. Acolo Powala de Taczew răsturna dobitoace şi oameni; sdrobia căştile ca pe nişte ouă, ţinea în loc grupuri întreg. Leszko de Goroj, Powala de Wyhucz, Miecislas de Skrzynno, şi doui cehi, Uliul şi Zbislanek îl asistau. Lupta se prelungia timp îndelungat, căci garda era atacată de trei escadroane; dar când al douăzeci şi şaptelea steag, acel a lui Yasko de Tarnow, îi veni în ajutor, puterile fură aproape egale şi respinseră pe germani la o jumătate bătaie de arbaletă. Teutonii fură respinşi încă mai departe de marele polk din Cracovia, pe care'l comanda Zyndram în persoană. În capul acestui stol se observa armura neagră a lui Zawisza. Vajnicul cavaler se lupta cu sprâncenele încruntate, cu nările strânse, liniştit, atent, asemenea unui bun artist care'şi vede de treaba lui zilnică; uneori îşi mişca cu un gest potrivit pavăza; mai ales lovia; un cavaler se răsturna şi executorul nici nu se uita la victimă. Stolul posnanian cu steaguri, având herb un vultur fără coroană, rivaliza cu stolul episcopal şi cu cele trei mazoviene. În acela din Sieradz tânărul Zysko părea un arhanghel nimicitor. Lângă el se trudia Matei de Bogdariia. Căuta din ochi pe Kuno von Lichtenstein, şi în lipsa lui Kuno se abătea asupra altor prăzi. Nu departe de el lucra Ktan de Rogow: o măciucă îi zdrobise coiful şi'i cam sfărâmase capul şi cu botul lui tot numai noduri de sânge închegat înspăimânta ca o dihanie din vis. Mulţimea germană începea să şovăiască, dar un incident schimbă aspectul bătăliei. Acei dintre teutonii care daseră iureş printre letonii depe ţărmul lacului Subiecz, se înapoiau. Convinşi că toate oştile regale suferiseră aceiaşi soartă, înaintau în cete desordonate şi gălăgioase. Oamenii din bandă cari veniau cei dintâi, constatară cu încremenire că măcelărirea nu încetase. Făcură popas, şi plecând sau ridicându'şi capul, pentru ca să vadă mai bine, prin crăpătura vizierelor coifurilor, se convinseră că fraţii lor erau în primejdia de a fi învăluiţi de polonii aproape victorioşi. Atunci deteră pinteni şi se avântară în ajutor. Astfel una după alta, bandele lor se aruncară, asupra aripei polone Această întărire exaltă energia teutonilor. Intonară cântecul lor triumfal: „Christ ist erstanden!". Un călugăr căzut din şea spintecă dintr'o tăietură straşnică burta calului călărit de Martin de Wrocinowice, şi cu dobitocul şi călăreţul căzu marele steag al Cracoviei. Sute de braţe se întinseră ca să'l apuce şi un urlet de bucurie ţâşni din piepturile teutone. Dintr'un avânt înzecit de iubirea lor pentru acest steag, în care se simboliza Patria,

polonii săriră asupra duşmanilor lor, cari se încovoiau în şea ca să'l ridice. Acolo fu un ameţitor vârtej de fer, de sânge şi de ţipete; cari scăpau uneori nebuni de groază, cu coama groaznic sbârlită, dar nici un teuton nu ieşi teafăr. Şi steagul recucerit se înălţă de isnoavă peste vitejia poloneză. Vântul îl scutură, îi umflă faldurile şi'l înflori ca pe o floare minunată. Toată oştirea îl salută cu un strigăt de veselie nebună şi bătălia reîncepu mai furioasă. Comandanţii teutoni înţeleseră că mântuirea lor nu putea să vină decât de la marele-maestru, care până atunci rămăsese la o parte în capul a şaisprezece escadroane de rezervă. Din parte'i simţi şi el că sosise clipa, şi puse în mişcare trupele sale proaspete, aşa cum mişcă vântul un nour care poartă în laturile sale arămii desnădejdea unei ţări.

Nu'l putea prinde nimenea pe nepregătite pe Zydram de Maszkowia!Bătrânul şef se ivi înaintea liniei a treia polonă, ale căreia trupe erau aproape

neatinse. Erau mai multe corpuri de cehi: unul păru şovăelnic la începutul luptei, acum ardea de dorinţa să'şi răscumpere slăbiciunea momentană. Dar puterile de căpitănie se compuneau din regimente poloneze; boeri săraci, călări dar fără armuri; pedestraşi de prin oraşe, înarmaşi cu lancea lungă; infanterişti dela ţară, cu coasele la spinare, cu ţepoaiele şi umblăciile.

— Băgaţi de seamă, feţii mei! răcnia vocea groaznică a lui Zyndram de Maszkowia.

Ţăranii îşi sprijiniră de pământ armele lor, pe cari le ţineau acum vertical şi prinseră a scuipa în palmele mânilor lor noduroase. Acest scuipat fioros se auzi pe tot frontul. Apoi fiecare îşi apucă arma şi răsuflă cu tărie. în aceiaşi clipă veni spre Zyndram o iscoadă, care cu o voce întretăiată îi comunică o poruncă regească. Zyndram îşi fălfâi paloşul.

― Înainte!― Înainte! repetară comandanţii.― Pe ei, moarte fraţilor cânilor! Pe ei!Se risipiră. Pentru a merge la pas şi ca să'şi asigure mântuirea sufletului,

rostiau Ave Maria, şi ajunseră asupra teutonicilor.― Atacaţi! strigară comandanţii.― Ihi!...

Fiecare din ei gemu uşor, ca un bun lemnar ce-şi ridică securea, apoi începură a lovi.

De pe înălţimea de unde diriguia mişcările trupelor sale, regele îi văzu însfârşit pe toţi la lucru. Atunci voi să se arunce şi el în învălmăşeală. Nobilii din escortă îl rugară să renunţe la această hotărâre, arătându'i că nimic de aci înainte n'ar modifica rezultatul luptei; Zalowa apucă chiar frâele iepei lui Jagellon; întărtat, el îl lovi peste mână cu un bobărnac cam aspru, fără ca de altfel să'l facă să dea înapoi. Ba mai mult, pericolul de care era lacom, venia înainte'i.

După pilda lui Walenrod, care după ce urmărise pe malul lacului pe fugarii letoni, şi se întorsese pieziş în lupta, marele-maestru îşi propuse să ia din coaste grosul puterilor polone. În această alcătuire drumul lui trecea prin apropierea locului unde era aşezat cartierul regal, îşi deteră numai decât seama de primejdie, dar numai era timpul să se ferească. Totuşi desfăşură stindardul Coroanei, şi secretarul Zbigniew de Olesniça alergă cu frâul liber spre cel mai apropiat stol de oaste. Cavalerul de Wielbasa, care comandă, se pregătia să primească pe duşman.

— Regele este în pericol! Ajutor! striga Zbigniew. Kielbasa care'şi pierduse de curând casca, îşi smulse de pe cap bonetul umed

de sudoare şi sânge, şi scuturându-l sub nasul cavalerului, răspunse:— Vrei să zici că hoinărim? Nebune! nu vezi acel nour ce aleargă. A te urma,

înseamnă, al trage asupra regelui. Du-te, ori ia bine seama!..Boerul din Olesniça înţelegând că bătrânul ostaş era înţelept, ajunse în grabă

escorta şi'şi dete seama de însărcinarea lui. Atunci garda regală înaintă, zid de oţel

în dosul căruia monarhul ar avea cel puţin un adăpost provizoriu. Dar de astădată Jagellon nu se lăsa oprit: se aşeză în rândul întăi. Escadroanele germane erau atât de aproape, încât li se putea deosebi înzorzonarea herburilor de pe paveze. Înaintau ca o vijelie. Marele-maestru alerga în fruntea lor într'o astfel de goană, încât mantia lui albă plutia orizontal în urma lui. Ulrich von Jungingen aproape ajunse escorta lui Jagellon şi trecu fără a'şi înceteni goana. Se ducea spre punctul cel mai puternic al luptei. Dar dintr'un escadron se deprinsese un cruciat de o statură uriaşă: fie că fusese mult mai pătrunzător, fie că fusese momit de armura de argint cizelat ce-o purta regele, însfârşit fie că voia să se distingă printr'o vijelie, se aplecă pe coama calului, întinse lancea şi se năpusti drept spre Jagellon. Acesta dete pinteni iepei care sări asupra protivnicului şi duelul gata să înceapă; dar Zbiginiew de Olesniça, care — dacă era bun latinist nu era totuşi un mai puţin bun luptător cu lancea, făcu mult mai repede decât stăpânul căştei rupte lovi în plin lancea Jui Jagellon. Astfel muri vestitul luptător Dypold von Diebor.

Stolurile de oaste regală nu se clintiră din loc la isbirea cu cele şaisprezece escadroane ale marelui-rnaestru, ele şovăiră poate, dar putură să'şi recapete echilibrul şi atunci merseră înainte, respingând pas cu pas pe teutoni. Ulrich von Jungingen îşi da seamă că luptătorii săi mai mult se apărau, decât atacau. Înzadar îi încuraja cu graiul, de-asurda îi împingea cu spada, numai era în ei acea aprindere ce transportă oştirile victorioase şi de care erau cuprinşi polonii. Deodată dinspre pădure mugiră noui strigăte. Era Zyndram, care'şi arunca ţăranii în încăerare. Încurând coasele scârţâiră la atingerea cu ferul, chiurasele bâzâiră sub loviturile umblăciilor, covorul de leşuri omeneşti se făcu mai des, şi germanii crezând că nu mai aveau altă mântuire de aşteptat decât paloşurile lor, avură un avânt de energie. Reluară ofensiva, când acest strigăt îi demoraliza: „Lituanienii!” Într'un vârtej de praf şi aidoma vântului pe caii lor iuţi, letonii, pe care mai lesne era să'i împrăştie cineva decât să'i învingă, se înapoiau într'adevăr în luptă. Werner von Fetlingen şi câţiva comandori se năpustiră spre marele-maestru:

— Mântuîeşte'ţi fiinţa ta, stăpâne! Izbăveşte-te pe tine şi ordinul, atâta timp cât cercul mai este încă deschis!

Dar cavalerosul Ulrich îi privi cu un ochiu posomorât şi, ridicând mâna spre cer, exclamă:

— Nu voiu părăsi acest câmp de luptă, unde au murit atâţi viteji.Şi strigând oamenilor săi să'l urmeze, se arunca unde era învălmăşeala mai

puternică. Ferul unei furci letoni îi tăie buzele; fu lovit iar şi alte două răni la cap, o spadă scurtă îi crăpă gâtul. Atunci căzu. Un furnicar de ostaşi îmbrăcaţi cu piei îl acoperiră în întregime,

Werner von Fetlingen scăpă cu vreo câteva escadroane. În jurul celor ce rămăseseră, se închise cercul oştilor regeşti. Fu un adevărat măcel. Câmpiile catalaunice şi Poitiers, unde fu oprită năvala hună şi sarasinilor, nu fuseseră mai sângeroase. Armata teutonă, sau cel puţin cea mai mare parte, zăcea pe câmpie, ca grâul în seara secerişului. Ultimile regimente ce le aduse marele-maestru la luptă, se predară. Unii înfigeau în pământ steagurile lor, în semn de supunere; alţii îngenunchiau. Întreg regimentul Sfântul-Gheorghe, în care serviau o bună parte dintre oaspeţii străini, depuse armele. Totuşi bătălia încă mai continua; căci mulţi — şi uneori escadroane întregi — preferau mai bine în locul iertărei şi robiei, moartea. Aceştia se îngrămădiseră într'o grămadă circulară. Îi tăiară, cum se taie o pădure. Muriau în tăcere. Unii ridicându'şi vizierile şi îşi dădeau sărutarea de apoi; alţii făceau semne ca prin vis; unii se omorau singuri şi erau şi dintre aceia cari, descheindu'şi cureaua de. subt bărbie şi întor-cându-se spre tovarăşii lor, spuneau: „Loveşte". Dar cea mai mare parte luptau până la cea din urmă suflare. Polonii tăiară în douăzeci de fărâme această mulţime îndărătnică: o aceiaşi furie însufleţi aceste douăzeci de frânturi; fură risipite cu lovituri de coase, de seceri, de cosor şi de ţăpoiu: singuratec, omul încă refuză să se predea şi'şi vindea scump viaţa. Astfel

fu pentru ordin şi cavaleria apusană o zi de prăpăd, dar de glorie. Un polk de infanterie ţărănească îl înconjură pe Arnold von Baden. În jurul monstruoaselor lui picioare se îngrămădiau leşurile omeneşti cu nemiluita: era înfipt acolo ca un stâlp de hotar şi cine se apropia până la lungimea paloşului său, era ucis fără zăbavă. Însfârşit îl zări Zawisza-Negrul; descălică depe cal, îşi aruncă jos casca, deoarece Arnold nu avea nici cască, nici cal, şi i se adresă:

― Ei teutonule, între noi amândoi! Vrei?Arnold îl recunoscu pe Zawisza după armura neagră şi culorile lui zugrăvite pe

pânză.— Moartea mă pândeşte, îşi spuse el, căci nimeni nu scapă cu viaţă din mânile

ăstuia. Dacă totuşi l'aş învinge.Şi se aruncă asupră'i. Cei doui luptători se ciocniră ca două furtuni. Dar

Zawisza nu avea protivnic, şi nefericite erau numele ale cărora fii îl întâlnia în luptă. Zawisza îşi ridică paloşul... şi vajnicul Arnold se prăbuşi, cu capul despicat dela craniu până la bărbie.

Comandorul de Czluchow, cel mai sălbatec şi viclean duşman al rasei poloneze, fugia depe câmpul de luptă, cum scapă o vulpe din tainiţa împresurată de vânători, când Zysko îi tăie retragerea. Îngrozit de licărirea spadei fâlfâinde, horcăi: „Erbarme dich meiner!". Tânărul ostaş îl auzi: nu avu timpul să'şi oprească braţul, dar putu să'şi abată lancea, spre a nu lovi decât cu latul ei faţa năclăită şi înăbuşită a comandorului. Apoi îl aruncă scutaşului său, care trecându'i de gât o funie, îl târî ca pe un bou între prinşi. În acest timp bătrânul Matei căuta pururi, de-alungul câmpului de luptă, pe Kuno de Lichtenstein, şi soarta era în acea zi prielnică polonezilor, i'l dete încele din urmă într'un desiş, unde se îngrămădise un pumn de fugari.

Soarele oglindindu-se în armurile lor, dase de gol ascunzătoarea. Ei se aruncară în genunchi pentru ca predarea lor să fie primită. Matei ridică masca şi aţintind pe marele comandor, îl întrebă:

— Kuno de Lichtenstein, mă recunoşti?Kuno îl privi cu sprinenele încruntate, apoi îi răspunse:― Te-am văzut la curtea din Ploçk.― M'ai văzut tu şi mai înainte. M'ai văzut la Cracovia, atunci când te rugam să

ierţi pe nepotul meu, care pentru că te atacase nebuneşte, fusese osândit la ultimul chin. Am jurat atunci să mă răsbun!...

― Ştiu, dar sunt prizonierul tău să te-ai necinsti lovindu-mă.― Kuno de Lichtenstein, nu voiu ridică paloşul asupra unui om desarmat; dar

te informez că, dacă nu primeşti lupta singuratecă, voiu pune să te spânzure!― N'am de ales, aşază-te, exclamă marele-comandor.— Până la moarte, fără robie, lămuri Matei.— Fie!O clipă după aceea se atacau în prezenţa luptătorilor germani şi poloni. Kuno

era mai tănâr şi mai uşor, dar Matei îl stăpânia într'atât prin tăria braţelor şi picioarelor, încât după o trecere de timp foarte scurt, îl ţinea subt genunchiul lui la pământ. Ochii comandorului ieşiră din orbite.

― Fie'ti milă! gemu el scoţând pe gură scuipat şi spumă.― Nu! răspunse Matei neînduplecat.Şi de două ori îi înfipse pumnalul cu mâner în formă de cruce. Teutonul vărsă

un val de sânge şi se frământa în svârcoliri spasmodice, apoi Pacificătoarea răsboinicilor, Moartea, îl linişti pentru de-apururi.

Din şapte sute de „Măntali-albe", şefii puhoiului german, abia mai rămâneau cincisprezece. Mai bine de patruzeci de leşuri zăceau pe câmpul de bătălie.

Nenumăratele steaguri, cari la amiezi încă mai fâlfâiau deasupra marei oştiri teutone, erau căzute în mânile polonezilor: nici unul nu scăpase; şi acum răsboinicii poloni şi letoni le aruncau la picioarele lui Jagellon, care cu ochii la cer repeta:

„Dumnezeu a voit aşa!". Se aduseră înaintea majestăţei-sale cei mai iluştri pri-zonieri: Abdank Skarbek îi prezintă pe prinţul Szcyecin; Trocnowski, cavaler ceh, îi prezintă pe prinţul Conrad; şi Prezedpelko aduse pe George Gersdorf care leşină, atât de dureroase îi erau rănile; acesta fu ultimul care duse la luptă pe oştenii străini. Douăzeci şi două de naţiuni participaseră la această bătălie a ordinului împotriva Poloniei, şi acum secretarii regali înscriau prinşii, cari îngenunchiaţi înaintea majestăţii regale, îi cereau favoarea de a fi retrimişi în patria lor, plătind răscumpărarea.

Soarele scoboră spre apus. Căzu o ploaie scurtă şi deasă, care potoli praful. Regele, Witold şi Zyndram de Maszkowa se pregătiau să se ducă să viziteze câmpul de luptă, când începu a se aduce înainte-le războinicii morţi. Letonii sosiră cu trupul ciuruit de lovituri de furci, plin de praf şi sânge al marelui-maestru, Ulrich von Jugingen, şi'l depuseră în fata regelui.

— Iată'l pe acela care, încă azi dimineaţă se credea superior tuturor a-tot-puternicilor lumei! spuse Jagellon gânditor. Cum a pierit de moartea celor bravi, îi vom face o înmormântare vrednică de un erou creştin.

Şi dete poruncă să se scalde trupul lui Ulrich în lac, să'l învelească cu stofe strălucite şi să întindă mantaua ordinului pe sicriul său. În acest timp se aduceau fără încetare alte cadavre, pe cari le recunoşteau prizonierii. Astfel fu adus cadavrul marelui-comandor Kuno von Lichtenştein, cu gâtul groaznic tăiat şi mareşalul or-dinului, Wallenrod şi marele şambelan, contele Albert von Schwartzenberg, marele vistiernic Thomas Merzheim şi contele von Mendl, care pierise de mâna lui Powala de Taczew, şi mai mult de şase sute de trupuri de comandori şi fraţi iluştri. Vistavoii îi puneau unul lângă altul cu fata spre cer. Lângă ei se înfipseseră în pământ, steagurile cucerite, adică toate drapelele. Vântul serii înfăşura şi desfăşura emblemele lor cu un freamăt uşor. La orizont se zăriau nelămurit detaşamente litvane ce târau tunuri cucerite: pentru întâia oară fusese întrebuinţată artileria în câmpie netedă; de altfel nu pricinuise nici o stricăciune oştirilor regelui. Pe colină, lângă Jagellon, comandanţii poloni şi letonii priviau aceste steaguri şi aceste leşuri cu privirea cu care'şi privesc săcerătorii osteniţi snopurile lor. Era o zi copleşitoare, dar se apropia iarăşi paşnica seară.

Şi o nespusă fericire lumină feţele învingătorilor, căci înţeleseră toţi că seara aceea nu aducea numai sfârşitul oboselilor acelei zile, ci mai ales sfârşitul pre-judecăţilor de veacuri.

Şi regele, deşi îşi da încă mai bine seama decât ei de însemnătatea victoriei, privia înainte'i melancolic, întreba:

— Într'adevăr tot ordinul odihneşte aci? Vice-cancelarul Nicolae, care cunoştea prezicerea sfintei Brighitta, răspunse:— Venit'a timpul când sfărâmatu-li-s'au dinţii şi tăiatu-li-s'a mâna

dreaptă.În imensa bolniţă, servitorii strângeau armele, armurile, harnaşamentele şi le

îngrămădiau în care. Şi corbii şi vulturii se şi rotiau prin văzduh, în răcoarea plăcută a aerului. Ci nu era numai ordinul teutonic care îşi călcase jurământul faţă de misiunea lui, şi zăcea astfel la picioarele regelui, ci puterea germană: valul ei, care de atâta amar de timp se desfăşura asupra nefericitelor ţinuturi slave, acesta se sdrobise în acea zi de înviere de zăgazul piepturilor polone!....

Glorie ţie, mare şi sfânt trecut! Ţie, sânge al jertfelor, cinste şi mărire, de-alungul veacurilor şi vremilor!...

Matei şi Zysko se înapoiară la Bogdania. Bătrânul luptător trăi încă mult timp, iar Zysko ajunse în deplină sănătate şi plin de putere acea fericită zi când marele-maestru teuton ieşi din Marienburg, în timp ce în capul oştilor poloneze, intra un voevod pe poarta opusă pentru a lua în stăpânire, în numele regelui şi al regatului, oraşul şi tot ţinutul până la valurile cenuşii ale Balticei.

EDITURA ANAITH — BUCUREŞTITiparul executat la „POLSIB" S.A.volumele 1 şi 2Tiraj: 30023 exemplareApărut: 1991