Povestea lui Harap-Alb Ion Creanga

In galeria marilor clasici, ilustrand in absolut o specie literara anume, Ion Creanga se distinge ca mestru al povestirii. Lumea fascinanta a basmului nu poate ramane neexplorata de cel al carui har innascut isi trage seva din filonul bogat al literaturii noastre populare. Astfel humulesteanul Creanga altoieste pe tipare arhaice consecrate, mladitele unui talent autentic, dand la iveala, modest, dar impecabil, un basm original, “cea mai ingrijita ca forma si mai cu dragoste scrisa dintre toate povestile lui” (N. Iorga) – atat de bine cunoscuta “Povestea lui Harap Alb”.

Pubilcat in august 1877 in “Convorbiri literare” acest basm are radacini adanci in spiritualitatea lumii, iar conexiunile cu alte literature sunt numeroase. Cu toate acestea capodopera talentului humulestean este o creatie originala, George Calinescu considerandu-l in “Estetica basmului” un autor “genial, basmele lui sunt autentice si trebuie luate in consideratie in studiile folcloristice”.

Fara a nesocoti canoanele speciei literare pe care o abordeaza, si acest basm al lui Creanga pastreaza formele stereotipe, care jaloneaza, in plan formal, derularea epicului, facilitand relatia narator/ascultator/cititor, subiliniind elegant si atent, momentele narative de exceptie.

Atat de cunoscuta formula de inceput: “Amu cica era odata intr-o tara un craiu care avea trei feciori” recunoscuta in toate basmele, lasa loc celor de mijloc, mai numeroase, care-l averitzeaza pe cititor ca, departe de as se fi terminat, minunea povestirii continua: “si se cam duc la imparatie, D-zeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este” sau “Se merge ei, si merg, cale lunga sa le-ajunga”.

Departe de a altera arhitectura atat de ampla a povestirii aceste structure incidente sunt menite a revigora interesul cititorului dadnu-I celui ce nareaza, ragazul binemeritat si indispensabil prefigurarii viitoarelor intamplari. Avizat, lectorul stie ca, daca incidentele de pana acum au fost captivante, altele si mai uluitoare le vor lua locul.

Aceleiasi atitudini elegante i se circumscrie si incheierea, care-l readuce pe cel fermecat cu picioarele pe pamant cu vorbe rimate, pline de haz, dublate in subtext de aspiratia spre fericirea perpetua a tuturor, chiar si a celor “fara bani in buzunariu” ; “Veselie mare intre toti era, chiar si saracimea ospata si bea”.

Schema narativa este, desigur, complexa, antrenand variate personaje intr-n conglomerate de fapte remarcabile, care face din “Povestea lui Harap Alb”, “un scurt roman fantastic in care toate elementele au reversul lor real traductibil.” (Al. Piru).

www.referat.ro

Tipice basmului sunt si motivele numeroase, superbe in noul lor vesmant al carui creator este meticulosul Creanga: motivul fiului mezin, care in pofida aparentelor se dovedeste cel mai destoinic, motivul imparatului fara urmasi, al batranei deghizate in cersetoare care il ajuta pe stramtorat, al gazelor (albinelor si furnicilor) personificate, al calului nazdravan hranit cu jar; nu sunt nicicum ignorate, fiind un motiv essential, cele trei probe dificile din care eroul va iesi victoris, pedepsind astfel raul (Spanul).

Ca orice basm care reflecta structurile originale, si aceasta creatie este expresia credintei optimiste a neamului romanesc, dupa care adevarul celui bun si viteaz va iesi la lumina, ca o garantie a unei fericiri posibile pentru toti.

Odata intrat in lumea feericului, autorul isi urmareste eroul pas cu pas, devenind personaj in expunere: pentru ca fratele sau nu avea urmasi baieti, un imparat le propune feciorilor sa plece la unchiul lor pentru a-l mosteni. Cum cei mari dau gres, spre dezolarea parintelui, cel mic incearca si el, dupa ce, miluind o batrana, face rost de armele, hainele si calul tatalui sau.

Trece cu bine de ursul cel cumplit ce-i tine calea, sperand ca profetia luminoasa a domniei se va implini. Expozitiunea ampla lasa loc intrigii: nesocotind sfatul parintesc, isi ia sluga un span de care va fi inselat teribil si facut sluga, intrucat era “boboc de felul sau la trebi de-aistea”. Personaj malefic, extrem de convingator, Spanul il va numi Harap Alb si il va trimite, sperand ca-l va pierde, ba dupa pielea-tezaur a cerbului, ba dupa fata imparatului Rosu, autorul lasandu-l sa ramana prin excelenta personaj negative, necuviincios, lipsit de omenie, lacom si ingrat.

Pentru a evita monotonia epicului, in scena apar, unul mai “chipos” decat altul, cei care vor fi actanti la curtea Imparatului Rosu, prieteni de nadejde, alaturi de regina albinelor si cea a furnicilor si-l vor sprijini pe cel oropsit. Astfel Harap Alb, scapa de camera de arama care-l putea preface in scrum, este salvat de ospatul homeric, de alegerea fara gres a macului din nisip, de viclenia fete “farmazoane”, de sosia ei. Toate aceste intamplari invioreaza naratiunea ampla ce pare a se apropia de final.

Punctul culminant – revelarea identitatii slugei vrednice, uciderea ei, pedepsirea spanului si reinvierea eroului din lungul somn al mortii – succinct prezentat, involburat aproape, are valoarea unei sentinte morale: bunii si merituosii izbandesc oricand si pentru ei, deznodamantul nu poate fi decat unul fericit.

Referitor la stilui lui Creanga putem spune ca in general, este lipsit de figuratie stilistica bogata. In schimb, naturalitatea si oralitatea se impun cu precadere ca attribute ale stilului sau. Intalnim astfel si in acest basm multe vorbe de duh, rimate sau nu, care dau culoare materiei epice : “capra sare masa, si iada sare casa”. Totodata, remarcam interjectiile cu valoare predicative dar si onomastica bizara a unui personaj ca Ochila, “frate cu Orbila, var primar cu Ghiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat cu Chitila, peste drum de Nimerila…”

Incantarea autorului insusi in fata propiilor zamisliri este uriasa, satisfacandu-I gustul pentru pantagruelic si bufonerie, dar nealterand nucleul peren al basmului menit sa fie “o oglindire a vietii in moduri fabuloase” (G. Calinescu) si ramanand pana azi “cel mai frumos basm al nostru” (P. Constantin).

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate