HAR SI LIBERTATEA IN MANTUIREA OMULUI

INTRODUCERE

Omul a fost facut de Dumnezeu,dupa chipul si asemanarea Sa,fiind chemat la viata vesnica,asemanarea cu Dumnezeu este proprie intregii finite omenesti.Acesta vine prin virtute de la om si prin har de la Dumnezeu.Virtutea este rodul tuturor puterilor sufletesti si trupesti;intarirea in virtute inseamna o intarire a vietii vesnice dumnezeiesti.Dumnezeu da viata spirituala celor ce il iubesc si fac voia Lui.

La baza intregii nature create stau puterea si lucrarea libera ale lui Dumnezeu,izvorate din fiinta Lui.Harul lui Dumnezeu,in colaborarea cu omul restaureaza si reinoieste chipul lui Dumnezeu in el si realizeaza asemanarea acestuia cu Dumnezeu,unindu-l tot mai strans cu Hristos.Cand zicem chipul lui Dumnezeu in om,ne referim la caracterul omului prin care il imita pe Dumnezeu.Datorita”chipului lui Dumnezeu” din el,omul depaseste limitele vietii pamantesti si tinde la infinit.Intre Dumnezeu si om trebiue sa fie o comunicare continua,o relatie vie pentru a putea pastra asemanarea cu Dumnezeu.

Omul a fost facut doar prin vointa Creatorului,acesta are liberul-arbitru; omul nu poate fi indumnezeit doar prin faptul ca este creatia lui Dumnezeu ci si prin propria sa vointa,asa se poate mantui sufletul omului prin har,dar pentru asta ,trebuie ca fiinta umana sa-si de-a consimtamantul.La creatie a fost nevoie doar de vointa Lui Dumnezeu pentru a crea “chipul” dar ca sa se ajunga la asemanare este nevoie de doua vointe,adica si din partea noastra ca oameni.Cu alte cuvinte “chipul” este punctual de plecare care ii deschide omului o cale spre plenitudine,iar “asemanarea”inseamna actiunea ceea ce presupune libertatea.Libertatea,impreuna cu darul vietii constiiente,darul aspiratiei de continua autodepasire,de comuniune cu Ziditorul si cu semenii,de putere creatoare,alcatuiesc trasaturile chipului lui Dumnezeu din om.Exista o stransa legatura intre libertate si cunostere,nu exista virtute fara libertate.Aceasta libertate pe care o are omul in plinatatea harului.il scoate sub servitutea naturii,a inrobirii patimase,si il face slujitor al binelui, adevarului si frumosului.Unitatea intre adevar si libertatea este reliefata prin cuvintele Mantuitorului: “Adevarul va va face liberi…daca Fiul va va face liberii,liberi veti fi intr-adevar”(Ioan 8,32-36).Sfantul Apostol Pavel specifica:Iisus care este Adevarul, ne face liberii prin Duhul Sau,fiindca “unde este Duhul Domnului,acolo este libertate:.(II Corinteni 3,17)

Originea raului,adica pacatul in viata omului,apare in viata acestuia prin vointa libera a lui ,care,consimtind la sfatul celui rau,a calcat porunca Lui Dumnezeu ,data lui spre a fi respectata,astfel a cunoscut binele si raul,adica binele din care a cazut si raul pe care la ales prin libera alegere.Raul este negatie,absenta,ceea ce ii lipseste unei realitati ca sa fie pe deplina ea insasi.

Cat timp au ascultat de Dumnezeu si au deprins virtutile,primii oameni si-au exercitat suveranitatea asupra lumii inconjuratoare si au fost cu totul liberi de pornirile

irationale.Dar neascultand de Dumnezeu,ispititi fiind de satana, au calcat porunca de nu manca din pomul oprit.Cei dintai oameni erau imbracati in slava de sus,care ii acoperea mai bine deact orice haina.Este vorba de vesmantul chipului Lui Dumnezeu in om de natura umana de inaite de cadere,alcatuita cu suflarea Lui Dumnezeu.Dupa cadere hainele lor au devenit haine de piele,numai erau haine de lumina ca la inceput.Cu toate acestea Dumnezeu nu a ingaduit sa dipara insusirile Chipului Sau in om si de aceea a transformat hainele in piele si astfel a facut ca ele sa-I ofere omului supravietuirea.Primul act al libertatii umane a fost un act de libertate negative.Iconomia mantuirii presupune existenta inui Mantuitor si a oamenilor ce trebuie mantuiti.Mantuirea adusa de Domnul nostrum IIsus Hristos trebuie impropriate de fiecare crestin in viata sa altoita in Biserica la viata Lui Hristos.Iar aceasta inseamna angajarea unui dialog convergent si transparent intre Dumnezeu-Omul si omul.”Nici harul nu lucreaza automat in om desavarsirea acestuia fortandui voia si nici omul nuse poate deifica in mod autonom fara harul divin.Aici se vede capacitatea omului de alege liber conlucrarea cu harul Dumnezeiesc capacitate ce tine de firea umana zidita dupa chipul Lui Dumnezeu.

De-a timpului,problema harului,a libertatii si a raportului dintre ele,a capatat rezolvari gresite in doctrine ca:pelagianismul,semipilagianismul si predestinatianismul.Insa invatatura ortodoxa intre har si libertate este o inrudire,adica omul dupe ace a primt harul,pe masura ce sporeste in har,omul se inareste in libertate deci nu lucreaza doar harul ci si omul cu libertatea lui.Astfel viata omului renascut in Hristos se datoreaza si harului dar si libertati omului.

Sfantul Maxim sustine ca intreaga istorie a mantuirii o retraieste in fiecare credincios in parte,o actoalizeaza in sine,unuindu-se in chip mistic cu Iisus Hristos,Cel ce “a venit sa caute sis a mantuiasca pe cel pierdut:.Credinciosul traieste mai intai intruparea in sine al Lui Hristos prin virtuti, si pe masura cresteri sale duhovnicesti se ridica la cer odata cu El prin contemplatie.Opera mantuitoare savarsita de Iisus Hristos se continua in viata biserici si in lume prin Sfantul Duh.Prin lucrarea sa sfintitoare ,Sfantul Duh revarsa si impartaseste credinciosilor in Biserica prin Sfintele Taine Harul dumnezeiesc ,facandu-I participanti la dumnezeire.

Invatatura ortodoxa concepe harul ca energia necreata care emana din dumnezeire si se impartaseste de Sfantul Duh crestinilor in Biserica prin umanitatea inviata si slavita al Lui Iisus Hristos.Asadar,sfintirea omului,comuniunea lui cu Dumnezeu se realizeaza doar in Biserica.Libertatea adevarata ii vine omului prin harul lui Dumnezeu;omul poate dobandii deplin aceasta libertate prin colaborare cu Dumnezeu. Crestinismul,religia intemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos are la temelia invataturii sale dogma Sfintei Treimi.Potrivit Revelatiei dumnezeiesti,Dumnezeu este Unul in Fiintasi intreit in Persoane:Tatal,Fiul si Duhul Sfant.Cand expune invatatura cu privire la Sfanta Treime,ortodoxia pleaca de la cele Trei Persoane Treimice pentru a ajunge la firea cea una.Acest fapt are la baza revelatia Sfintei Treimi in cele trei Persoane Dumnezeiesti:”daca firea,esenta Lui Dumnezeu ramane necunoscuta,la Persoana,Dumnezeu iese in mod liber din transcendenta Sa,intrand in relatie cu lumea prin actele Sale:creatia,mantuirea si providenta”.Dogma Sfintei Treimi nu poate fi demonstrate de oameni pe cale rationala, ci este revelata de Dumnezeu.Dumnezeu poate fi”iubit,dar nu gandit.Poate fi apropriat prin iubire,dar niciodata prin gandire”.

Sfantul Grigore Palama preciza clar distinctia intre Fiinta Lui Dumnezeu care ramane incocniscibila si insondabila si energiile divine necreate,care sunt puteri,lucrari,manifestari ale finite commune,ale Sfintei Treimi,care se comunica pmului.Energiile sunt iesiri naturale ale Lui Dumnezeu.Conform teologiilor Sfantului Grigore Palama,energiile nu trebuie gandite ca separate de Fiinta Lui Dumnezeu”ca si cum el ar fi ceva propriu”.

“Teologia dogmatica ortodoxa a parintelui Staniloaie este prima lucrare de acest gen in care distinctia fiinta-energii este privita ca esentiala pentru modul in care teologia ortodoxa il intelege pe Dumnezeu,astfel parintele Staniloaie incearca sa-si construiasca gandirea sistematica pe conceptia patristica “a Unui Dumnezeu Viu,etern si personal,Dumnezeu Viu al Scripturilor, al rugaciuni si al liturghiei”.

Unirea cu Dumnezeu in energiile Sale sau unirea prin har,ne face sa participam la firea Dumnezeiasca,fara ca prin aceasta,firea noastra sa devina firea Lui Dumnezeu.In Indumnezeire avem prin har,adica prin energiile divine,tot ceea ce Dumnezeu are prin fire,inafara de identitatea de fiinta.Ramanem fiinta creata,devenind insa Dumnezei prin har,asa cum Hristos a ramas Dumnezeu,devenind om prin Intrupare.Dumnezeu iese in mod liber din transcendenta Sa pentru a comunica altor personae viata Sa.Prin aceasta comunicare Dumnezeu se face deodata izvorul vietii si al iubirii,caci el ne da viata iubindu-ne. FIINTA LUI DUMNEZEU SI PERSOANELE DUMNEZEIESTI.Parintele Staniloae numeste Sfanta Treime „taina perfectei unitati a Persoanelor distincte", spunand acest sens: „Fiecare Persoana a Sfintei Treimi, revelandu-Se in lume si lucrand in oameni si intre oameni, manifestand unitatea desavarsirii fata de celelalte doua Persoane prin fiinta si prin iubirea desavarsita fata de El. Dar in acelasi timp aduce si oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are fata de celelalte Persoane. Noi suntem cbemati sa crestem in iubirea desavarsita intre noi si fata de Dumnezeu, prin energiile dumnezeiesti necreate, care reprezinta unitatea de fiinta a lui Dumnezeu adusa intre noi, si marind unitatea fiintei noastreInvatatura Parintilor despre persoanele Cuvantului si Duhului, vazute ca chipuri desavarsite ale lui Dumnezeu, nu poate fi explicata decat prin prisma planului din afara al Sfintei Treimi, manifestat prin energii. Astfel, Fiul si Dubul Sfant sunt „cele doua. maini ale lui Dumnezeu" prin care se duce la indeplinire planul providential. Cuvantul lui Dumnezeu este baza cbipurilor subzistente ale creaturilor precum si focarul din care pornesc prin Duhul Sfant razele ziditoare. El este centrul de gravitate al omului si al creatiei, scopul acestei creatii. Daca in Cuvantul lui Dumnezeu subzista chipurile creaturilor, Duhul Sfant constituie baza puterii acestor creaturi, forta de activate a ceea ce e cuprins virtual in chipuri. El pune si tine in miscare iubitoare spre Dumnezeu si spre semeni indefinitul lor. Duhul Sfant este puterea principals necesara la adancirea si lndrumarea subiectivitatii umane spre Dumnezeu si spre celelalte persoane urnane. Daca Fiul lui Dumnezeu ia chipul omului creat de El pentru a intari acest chip si a-l sustine, Duhul nu ia acest chip, dar il actualizeaza prin lucrarea sustinuta subiectiv in acest chip si prin aceasta il restabileste in mod practic si activ. Putem conchide in acest sens ca Tatal intra in relatie prin Fiul si Duhul Sfant cu lumea creata prin energiile necreate, manifestarile lui Dumnezeu in raporturile Sale cu lumea, care fac viata divina accesibila, fara a-L lipsi pe Dumnezeu de inaccesibilitate in esenta Sa.

Spunem despre Dumnezeu ca este liber pentru ca Se .identifica cu libertatea sau pentru ca o cuprinde in Sine ca un izvor. De asemenea afirmam ca Dumnezeu este liber pentru ca face binele din vesnicie, dupa voia Sa buna, deci nu actioneaza sub constrangerea unei necesitati a firii Sale sau exterioara Lui.Libertatea divina se observa si in ceea ce priveste existenta lui Dumnezeu. Asadar, Dumnezeu este mai presus de ea, pentru ca dintotdeauna Tatal Il naste pe Fiul si Il purcede pe Duhul Sfant intr-o revarsare de iubire si de fericire absoluta. Nu Dumnezeu primeste existenta ca pe ceva strain Lui dintr-o substanta impersonala, ci existenta este puterea iubirii eterne dintre Persoanele Sfintei Treimi. Asadar, libertatea este o trasatura prin excelenta a Treimii, fara de care nu poate fi conceput Dumnezeu. Libertatea poate fi corelata mai ales cu atotputernicia divina, desi modul deplin si vesnic de manifestare a libertatii divine nu consta in abuzul de putere, ci in iubire, adica in daruirea de Sine a Persoanelor Treimice Una Alteia fara limitari cantitative sau calitative.Un alt aspect al libertatii divine este conformitatea vointei divine, cu fiinta Sa. Astfel, Dumnezeu voieste numai ceea ce refiecta relatia Sa iubitoare neintrerupta si substantiala a Tatalui si a Sfantului Duh. De aceasta iubire adevarata, de aceasta pretuire absoluta si continua, de care Se inconjura Una pe cealalta Persoanele Sfintei Treimi sau mai bine spus cate doua pe a treia, a voit Dumnezeu sa faca parte si altor existente (nu prin fiinta, caci numai Dumnezeu este necreat, ci in dar, prin har), pentru ca in aceasta consta libertatea divina: in faptul de a nu se inchide in granite egoiste si atotprotectoare, ci a se manifesta in lume si in relatia cu omul prin intermediul energiilor necreate.0 libertate care se ingradeste pentru a se conserva, pentru a nu se pierde in favoarea altei persoane, nu este o libertate reala, ci o povara si o patima. Ubertatea divina este aceea care se imparte la infinit, fara a se diminua si ii umple pe cei ce o primesc de aceeasi vointa altruista si binefacdatoare ca a Persoanelor Sfintei Treimi.Dupa Parintele Staniloae, omul este o fiinta paradoxala, tocmai prin faptul ca, fiind creat din nimic dar dupa chipul lui Dumnezeu, este chemat la cresterea infinita in asemanarea cu Ziditorul sau. Dumnezeu nu il oblige ci ii lasa libertatea de a accepta sau refuza invitatia facuta.Omul e creat liber, dar ii este data si puterea de a se face prin el insusi tot mai liber, sau chiar mai neliber, dar pastrand parerea ca e liber, adica de a se folosi in mod schimbator sau de a nu se folosi de libertatea lui. Prin libertate omul este chemat sa inalte tot mai mult fiinta sa integrala in Dumnezeu.

Termenul de “persoana” (latinescul persona) isi are originea in Grecia antica in echivalentul „prosopon" (fata catre fata') - care avea in dramaturgie mai degraba intelesul de „masca", pe care actorii o foloseau pentru a interpreta diferite roluri pe scena.El a fost intrebuintat, in disputele teologice, mai intai de ereticul Sabelie, care, amagit de sensul antic al cuvantului, deforma Revelatia dumnezeiasca si invata ca Dumnezeu Cel Unul Se foloseste de diferite masti in cadrul iconomiei (relatiei Lui cu creatia) prezentandu-Se, in functie de context, pe rand ca: Tatal (in Vechiul Testament), Fiul (in Noul Testament) si Dubul Sfant (in epoca Bisericii).Tntrand in contact cu aceasta erezie, Sfintii Parinti din secolul al IV-lea au luat atitudine impotriva ei si au dovedit netemeinicia celor sustinute de Sabelie. Pentru a apara de felurite erezii invatatura de credinta crestina, ei nu au mai apelat doar la pasaje biblice, ci s-au folosit de termenii filosofiei timpului lor, atat de apreciati, infruntand erezia pe

teren filosofic. Asa dupa cum observa Mitropolitul de Nafpaktos, Hierotheos, „Parintii au folosit diferitii termeni din filozofie, nu pentru a intelege, dezvolta sau imbogati credinta ortodoxa", ci in scop apologetic.Un al doilea pas inainte pentru intelegerea dogmei trinitare a facut-o Sfantul Vasile cel Mare prin identificarea ipostasului cu persoana. „Asadar... datorita propriilor sale efortun, notiunea de «persoana» a dobandit ontologie, substanta". Din acel moment, in teologie, persoana este identifkata cu ipastasuP, si nu este ceva abstract, nu este o masca. Arhiepiscopul Cezareei Capadociei scrie intr-un mod caracteristic: „Nu este suficient sa arat diferenta dintre Persoane, ci este necesar sa marturisesc faptul ca fiecare Persoana exista intr-un singur Ipostas".

Importanta energiilor necreate pentru relatia omului cu Dumnezeu

Dogma Sfintei Treimi nu poate fi demonstrate de oameni pe cale rationale, ci este revelata de Dumnezeu. Heidegger, in Fiinta si Timp, precizeaza ca „o intelegere ca aceasta este greu de realizat, doar ca o intelegere a fiintei este de fiecare data deja inclusa in tot ceea ce este sesizat cu privire la nintare'""8.Chiar si cel mai mare teolog al Treimii, Sfantul Grigorie de Nazianz exprima aceasta taina prin intermediul unei comparatii:„intre trei sori care se patrund unul pe altul, unica ar fi lumina" caci Cuvantul si Duhul sunt doua raze ale aceluiasi soare sau „mai degraba doi noi sori".Plenitudinea existentei desavarsite a Sfintei Treimi este infinitatea unui Tata care se daruieste unui Fiu, cu bucuria Lui de a se darui si a Fiului de a-L priitii, dar si cu comunicarea bucuriei unui al Treilea, in stare sa cunoasca printr-o experienta proprie toata darnicia Tatalui. „Daca Treimea este binele desavarsit din veci si pana in veci, ea nu creeaza numai pentru o existenta temporala, ci pentru o existenta spre fericirea vesnica in impartasirea de binele sau de iubirea care este Ea".Compenetrarea reciproca a Persoanelor in Treime este data de fiinta lor comuna, in sensul ca este comunicata Fiului si Duhului de catre Tatal. Tocmai fiindca Tatal este originea exclusiva a Fiului si a Duhului Sfant, care sunt de-o fiinta cu El, El este prin Fiul si in Duhul ultima origine a celor create. Sublinierea deosebita a paternitatii si a filiatiei, unite in Duhul Sfant pune si mai mult in relief faptul ca, atunci cand crestinul intra in relatie cu Dumnezeu, prin manifestarile Sale exterioare, adica prin energiile necreate intra, in fapt, in relatie cu toate cele Trei Persoane. . Dumnezeu Unul, slavit in Treime e centrul unic catre care graviteaza creatia si Care da unitate, echilibru si armonie. Fapturile, ca niste „reflectari zidite", ganduri intrupate ale voii Sale sfinte, sunt atrase si privesc spre El primind de la El lumina, viata, putere, cum primeste organismul singe de la inima lui.,,Catre Domnul tinde lntreg mersul evenimentelor; ca periferia spre centru, asa se aduna spre El toate razele crugului timpurilor".„Actul nasterii Fiului si actul purcederii Duhului Sfant sunt acte de pura subiectivitate comuna, primul al Tatalui si al Fiului, al doilea al Tatalui si al Duhului Slant...Ei traiesc impreuna acest act fara sa se contopeasca intre Ei". Sfanta Treime trebuie inteleasa ca o comuniune atotperfecta, in care fiecare Subiect Se traieste pe Sine ca un Subiect lntreit, ca Subiect triform, fara sa-Si schimbe pozitia proprie. Cu alte cuvinte, „Subiectul adevarului este o raportare a celor trei,.. .o raportare care apare ca substanta, o raportare substantiala!" Toata propovaduirea si faptele lui Hristos urmaresc castigarea oamenilor pentru imparatia lui Dumnezeu. In Evanghelia dupa Matei se spune despre inceputul propovaduirii lui

Hristos: „De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). Si dupa aceea: „§i a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia (vestea buna) Imparatiei" (Matei 4, 23). El ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu, numindu-L Tata si cerandu-I „sa vina Imparatia Lui", iar in „Fericiri" promite celor saraci cu duhul si celor prigoniti pentru dreptate Impatatia cerurilor. In Predica de pe munte cere oamemnilor: „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua" (Matei 6, 33). Poruncile pe care le cere oamenilor sa fie implinite sunt cele ale lubirii, ale milei, ale iertarii, pana acolo, incat cel lovit pe un obraz sa-l intoarca si pe celalalt. Stapanirea in Imparatia cerurilor este nu a celor ingamfati, ci a celor smeriti:„Adevarat va zic voua. De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor.”Ca sa facem parte din acea Imparatie, trebuie sa fim “fii ai Tatalui' celui din ceruri” impreuna cu fiul Lui, Care S-a smerit din iubire pana a Se face om. Dar fii ai Tatalui ceresc se fac cei ce binecuvanteaza pe cei ce-i blestema, cei ce iubesc pe vrajmasii lor (Matei 5, 44-45). „Daca stapanirea prin sine in aceasta Imparatie este cea a comuniunii treimice, participarea la ea nu o pot avea oamenii decat unindu-se cu Ea si traind si ei din puterea Acesteia, comunicand lntre ei".Prin toate numele divine ni se comunica viata comuna a celor Trei. Tatal este izvorul, Fiul manifestarea, lar Duhul Sfant puterea care manifesta. „Toti trei sunt neincetat uniti. Tatal uneste pe Fiul si Duhul Sfant ca origine a ambilor, a unuia prm nastere, a celuilalt prin purcedere spre Fiul, sau Fiul e unit cu Tatal prin faptul ca e nascut de Tatal si are pe Duhul purees de la Tatal odihnind peste El. Duhul este unit cu Tatal, prin faptul ca e purees din El, si cu Fiul, prin faptul ca Se odihneste peste El".Necunoscutul care acoperea acest adevar al Dumnezeului oic, dar intreit in Persoane a fost ridicat de Logosul intrupat : pentru ca legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul s-au unit prin Iisus Hristos" (loan 1, 17).Distinctia dintre natura divina si energiile necreate presupune caracterul absolut personal al Divinitatii. Asa dupa cum omul, chip al lui Dumnezeu, ramane necunoscut in fiinta sa, interioara, dar se face cunoscut prin lucrarile sale exterioare, cu atat mai mult Dumnezeu, Creatorul omului, Persoana suprema, ramane o taina in fiinta Sa personala, dar se face cunoscut si comunicabil prin lucrarile sau energiile Sale necreate. Caracterul de persoana vine sa fundamenteze atat caracterul apofatic, tainic al flintei lui Dumnezeu, cat si pe eel catafatic, cunostibil al lucrarilor lui Dumnezeu. Energiile necreate pastreaza taina personala a Dumnezeirii, fiindca Dumnezeu nu poate fi cunoscut in esenta Sa, dar si deschiderea personala a Divinitatii fata de ceea ce nu este Dumnezeu, flindca Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoastem in Dumnezeu nu este fiinta Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine. In contrast cu tainele create, Taina Dumnezeirii Se prezinta constiintei umane ca imperativul suprem, ca absolut necesara si plinatate de existenta. Prin aceasta plinatate de existenta Se impuJ eel mai mult Ea in noi, prin viata pe care o resimtim iradiind spre noi de la Ea, viata ce ne patrunde si ne angajeaza in vivacitate. Pe aceasta Taina plina de viata., fara a avea existenta de la altcineva au numit-o Sfintii Parinti esenta dumnezeiasca (Dumnezeire limbaj biblic „Cel ce sunt" (lesire 3,14). Datorita relatiei dintrc Persoana lui Dumnezeu si persoana omului, problema relatiei intre har si vointa libera, nu se mai pune ca intre doua realitati straine. Dimpotriva, mtre duhul nostru si

«Duhul» lui Dumnezeu exista o rudenie, caci „in El viem, ne miscam si suntem" (Fapte 18, 28). Implinirea misiunii, desavarsirea unuia, depinde de prezenta vie, sensibila, atottiitoare a Celuilalt. Trebuie spus ca persoana este definita ca „tensiune dupd mmuniune sidupamaimare comuniuninu'. In aceasta directie, Parintele Dumitru Staniloae arata ca „persoana nu este persoana in afara relatiei. Relatia o defineste". De asemenea, el arata: „persoana este In mod principal intentionalitate spre comuniune". Revelatia lui Dumnezeu-Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh si sta la baza intregii teologii crestine si se realizeaza efectiv prin Duhul Slant care „face transparent pe. Dumnezeu, sau in primul rand pe Sine insusi fapturii". Cand spunem ca Dumnezeu este Intelepciune, Viata, Adevar, lubire, intelegem energiile. ceea ce vine dupa fiinta, manifestable Sale firesti, dar exterioare fiintei lnsesi a Treimii. Palama distingea pnevma divin fari articol, sinonim energiilor, darul pe care-1 facea Dumnezeu, c: to pnevma, Duhul Sfant ca Persoana. Le distingea si le unea in acelasi timp. „To pnevma purcede din Tatal si se aseaza asupra Fiului, dar pnevma purcede de la Tatal si de la Fiul.” De asemenea, numai aceste energii necreate pot explica Derihoreza celor doua firi (divina si umana) in Persoana Mantuitorului Hristos, teandria lucrarilor Sale si a Bisericii, raina prefacerii euharistice si a sfintirii materiei. Doar datorita acestor energii divine necreate este posibila mantuirea omului prin unirea lui cu Hristos, indumnezeirea lui si a cosmosului intreg.Cand vorbeste despre lucrarea providentiatoare neincetata a lui Dumnezeu in creatia Sa, Sfantul loan Damaschin precizeaza ca „luminarea si energia divina este una, simpla si neimpartita; si cu toate ca lucreaza in chip mantuitor asupra fiecareia din cele care exista in exemplare singulare si imparte tuturora partile constitutive ale firii sale proprii, totusi ramane simpla. Toate o doresc si in ea isi au existenta. Iar ea impartaseste tuturor existenta dupa cum au firea". Atribuind lui Dumnezeu o singura lucrare (pronia), intelegem ca in aceasta sunt cuprinse lucrarile Lui in chip unitar. Astfel Dumnezeu Tatal lucreaza : prin Fiul in Duhul Sfant spre indumnezeirea eterna a scripturilor Sale. Sfantul Grigorie Palama afirma ca in planul existential divin sunt: esenta cea una, cele Trei Persoane si energiile necreate, lucrarile naturale ale esentei divine) comune celor Trei Persoane dumnezeiesti, energii prin care Dumnezeu conduce dinamic din interior lumea spre unirea cu Sine. Asadar, intre fiinta timpartasibila a lui Dumnezeu si lucrurile create sunt ideile din mintea dumnezeiasca, idei care sunt articulate in chip negrait in lucruri care le depasesc pe acestea. Pe baza acestui fundament rational si energetic necreat al lor, fapturile se impartasesc de harul dumnezeiesc, adica de lucrarea divina indumnezeitoare. Dumnezeu pastreaza astfel o relatie interna si dinamica cu toata zidirea Sa vazuta si nevazuta prin harul Sau: „Duhul Sfant nu este absent din nici o faptura si mai ales din cele ce s-au invrednicit de ratiune. El o sustine in existenta pe fiecare.intrucat Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu Se ana, prin puterea providentiatoare, in toate. Si El misca ratiunea naturala din fiecare". Dumnezeu este prezent in lume prin lucrarea Sa proniatoare care imbratiseaza toate in iubire si-n comuniunea lor intreolalta. Omul poate vedea (contempla) aceasta prezenta lucratoare a lui Dumnezeu in armonia rationala a lucrurilor, dar si mai mult o simte in relatiile de comuniune cu El si cu semenii. Simtirea prezentei lui Dumnezeu in lume inseamna si simtirea Lui ca Persoana, ca Subiect Suprem al comuniunii. Dumnezeu ne impartaseste noua ca Persoana, ca izvor de iubire, de bunatate, de frumusete; noi nu simtim in frumoasa armonie a cosmosului nicidecum doar o prezenta atotputernica impersonala. Simtim sfintenia Lui, iubirea Lui

manifestata in lume care ne cheama si pe noi la o depasire a noastra si a lumii prin iubire. „Sfin|enia insasi prezenta In lume e dovada unei ordini transcendente. Aproape ca identificam Dumnezeirea revelata cu sfintenia. Ea e misterul luminos si activ al prezentei divine. In ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume. ...) Sfintenia lui Dumnezeu apare ca o maretie care produce a nesfarsita smerenie in om". Numai in aceasta stare de sensibilitate fata de toata zidirea lui Dumnezeu harul Duhului Stint ne. mangaie inimile si atunci cunoastem mila si iubirea Lui, Il cunoastem pe Dumnezeu Insusi. „Cand sufletul cunoaste pe Domnul prin Duhul S fant, in fiecare clipa se minuneaza neincetat inaintea milostivirii lui Dumnezeu, a maretiei si atotputerniciei Lui si Dumnezeu Insusi invata sufleml prin harul Sau milostiv, prin ganduri bune si smerite si-i da simtamantul prezentei si apropierii Lui. Si in smerenie sufletul vede pe Domnul fara nici un fel de ganduri"149. Dar aceasta vedere curata a lui Dumnezeu ne da si adevarata cunostinta de sine. Atunci simtim ca Dumnezeu ne iubeste pe toti cu iubire nemarginita, ca ne cauta ;: ne cheama neincetat la un dialog vesnic al iubirii. In Biserica, in Sfanta Liturghie mai ales, simtim eel mai acut prezenta iubitoare a Dumnezeului-Om, dar si infinita Lui sfintenie si transcendenta care ne atrage catre unirea nemijlocita cu El prin iubire si prin har. Prin urmare, fiecare energie ne manifesta Trinitatea care este principiul si culmea oricarei experience mistice. Totul porneste de la ea si totul revine la ea - la Tatal care e izvorui intregii Dumnezeiri, la Fiul §i la Sfantul Duh.care provin din El in unitatea naturii inaccesibile. Energiile care curg vesnic din aceasta. natura, fiindu-ne comunicate de Duhul Sfant, ne indumnezeiesc, ne fac sa participam la viata Sfintei Treimi pe care Evanghelia o numeste Imparatia lui Dumnezeu.

MANIFESTAREA LIBERTATII LUI DUMNEZEU PRIN ENERGII, PRIN ACTELE IUBIRII SALE:CREATIA, MANTUIREA, PROVIDENTA

Sfanta Treime ca existenta plenara, identica cu binele desavarsit, trait de Tata, ca vesnica daruire de Sine, si de Fiul, ca vesnica primire a Tatalui, avand fiecare participant;! bucuria Unuia de Altul pe Duhul Slant, umple existenta de sens'. ,,Rodnicia, iubirea si viata infinita a lui Dumnezeu, desi fac existenta Lui plenara in El insusi, datorita relatiilor dintre cele trei Persoane, se pot manifesta si in aducerea la existenta si in conducerea spre Sine a lumii deosebite dupa fiinta de El. (...) Chiar faptul ca Dumnezeu este prin Treimea Sa transcendenta plenitudinea libera a existentei, avand totul in Sine, nu-L sileste si mai adauge ceva la existenta Sa. Treimea este a tat explicatia oozitiva a lumii ca existenta, cat si explicatia lumii ca deosebita de El dupa fiinta, ca existenta din alt plan, sau creata". Omul si cosmosul isi regleaza relatiile in raport cu originea si baza lor - Sfanta Treime. In cadrul relatiei Dumnezeu -om — lume nici un „element" nu poate fi scos din „ecuatie", pentru ca nesocotind Treimea ca origine si baza a omului si a creatiei, nesocotim scopul final al cosmosului. De asemenea. scotandu-1 pe om din „ecuatie", Dumnezeu nu at putea avea o relatie personala exclusiva numai cu lumea, iar eliminanc creatia vazuta, omul nu si-ar avea cadrul in care sa-si „lucreze: indumnezeirea.Toate vin la existenta din iubirea Tatalui, care le face dupa chipul Fiului in Duhul. Din aceasta cauza toate sunt facute pentru a fi. adunate in

comuniunea Treimii: „Acesta este cu adevarat sfarsitul Providentei si a celor providentiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El. Iar vestitorul acestei taine s-a facut insusi Cuvantul lui Dumnezeu, devenit om: Acesta a dezvaluit, daca este ingaduit sa o spunem, lnsusi adancul bunatltii parintesti si a aratat in Sine sfarsitul pentru care fapturile toate au primit inceputul existentei. Fiinca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit inceputul toate veacurile si cele aflatoare inlauntrul veacurilor, inceputu existentei si sfarsitul in Hristos'.Creatia, ca manifestare a libertatii lui Dumnezeu prin energii Pentru a putea vorbi fara teama de prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in creatie, trebuie sa avem in vedere deosebirea absoluta care exista intre Creatorul si creatia Sa. lubirea presupune existenta mai multor eu-uri conjtiente, intre care aceasta sa se manifeste reciproc, unindu-le, fara a le contopi, ceea ce ar insemna sfarsitul iubirii. Eu-urile care se iubesc, raman neconfundate, dar se bucura, in acelasi timp, de unirea maxima intre ele. Existenta iubirii desavarsite si vesnice explica originea iubirii din lume si evidentiaza scopul lumii, acela de unire a ei cu lubirea vesnica si desaA^arsita dintre Persoanele divine136.Crearea lumii din iubire este premisa prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in ea. Bunatatea lui Dumnezeu s-a reflectat in creatie inca de la facerea ei, caci Moise ne spune ca toate erau :oarte bune (Facere 1, 31). Aceasta bunatate a lumii nu se poate referi doar la cauzalitatea lucrurilor si a fapturilor care a fost una dezinteresata, bazata pe iubire, - Sfanta Treime -, ci si la finalitatea lor, caci lucrurile si fapturile isi dovedesc mai ales motivatia pentru care au fost create si care era, de asemenea. buna. Creatia a fost asadar, un act izvorat din infinita iubire a lui Dumnezeu, asa incat rodul ei nu putea fi decat o fiinta, indreptata spre Dumnezeu — Creatorul sau. Din Dumnezeu izvoraste noianul infinit al iubirii, adevar pe care il exprima in chip lamurit Sfantul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu -spune el — s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua". Teologia ortodoxa evidentiaza relatia interna dintre celc doua expresii ale atotputerniciei divine: facerea, ca act originar care constituie lumea, depinzand exclusiv de bunavointa lui I Dumnezeu, si pronia, ca neintrerupta prezenta energetica I a lui Dumnezeu, spre activarea posibilitatilor latente ale creatiei. Potrivit traditiei ortodoxe, Dumnezeu nu traieste distant, splendid izolat in propria-i maretie; dimpotriva, el se comunica generos creatiei sale, pentru a-i sustine existenta si devenirea'.Lumea si creatia Intreaga, cu fapturile ei, implicit omul, sunt opera lui Dumnezeu Care este, in acelasi timp, prezent in creatie, prin energiile divine necreate. In acest sens poate fi invocata intreaga argumentare rationala. cosmologica, teleologica. istorica si morala a existentei lui Dumnezeu, deoarece ea implica rationalitatea creatiei, a materiei insasi, ca opera a une: Fiinte atotperfecte si atotputernice, Dumnezeu, Care a adus-o la existenta din iubire si bunatate pentru om spre a fi folositoare in viata lui in timp si spatiu si ca sa-i vorbeasca lui despreCreatorul.Prin intermediul energiilor necreate, Sfanta Treime se manifesta in lume actualizand potentele cu care aceasta a fost inzestrata. De aceea, Parintii Bisericii au ajuns la concluzia ca intreaga creatie este un reflex intreit al Treimii". Energiile necreate nu exista in sine, detasabile de Dumnezeu, ci izvorasc din fiinta divina, fiind lucrare si marturie a prezentei Persoanelor Treimice.

Prezenta lui Dumnezeu in creatie se resimte mai cu seama in aceea ca intregul cosmos e niarcat de viata si energii. Ele sunt lucrari active, izvorate din libertatea absoluta a lui Dumnezeu, existente vii din jurul fiintei Lui, cu ajutorul carora se produce, in afara, miscarea activa a dumnezeirii si prin care se impartaseste oamenilor si creatiei in general, continut dumnezeiesc totdeauna nou. Energiile necreate exista dinainte de creatie: „cum vom intelege, spune Sfantul Vasile eel Mare, cele de dincolo de veacuri? care erau lucrarile Lui inainte de creatia inteligibila?Cate haruri s-au coborat din El asupra creatiei? Care este puterea Lui revarsata peste veacurile ce aveau sa vina'? Caci ea exista si preexista si coexista cu Tatal si Fiul inainte de veacuri”. Cu toate acestea ele nu inseamna o prezenta a divinitatii in fiinta, pentru ca in acest caz fiinta divina s-ar confunda cu fiinta lumii.Inca de la inceput putem observa in deplinatate relatia dintre Dumnezeu, om si creatie. In Cartea Psalmilor putem vedea itreaga creatie angajata mtr-un dialog cu Treimea: toata suflarea auda pe Domnul, cerurile spun slava lui Dumnezeu, noaptea :: ziua isi comunica stiinta despre Creator. Totul este cuvant, :intec pentru inima celui ce stie sa asculte. Astfel se infatiseaza Bcktia intre Dumnezeu si om ca intre Tata si fii, intre om si fame ca intre imparat si stapanire ce trebuie transfigurata. Se pune intrebarea de ce Dumnezeu n-a creat universul inca de la inceput in starea de indumnezeire, din care sa lipseasca orice rau?Raspunsul este ca indumnezeirea creaturilor dotate cu inte-ligenta, ingerii si oamenii, prin intermediul carora slava dumne-zeiasca va straluci asupra celor lipsite de ratiune, este o uniune prin iubire, o impreuna lucrare a vointei dumnezeiesti necreate cu vointele cele create, intr-o iubire personala si reciproca, ceea ce implica, din partea creaturilor, ingeri si oameni, un raspun; liber, o conlucrare a libertatii lor cu hand Lui. Pentru ca indumnezeirea creaturii sa se implineasca, pentru ca ea sa fie o totala si impartasire de iubire reciproca, e necesar ca aceasta creaturi sa-si poata darui sau refuza liber iubirea. Starea actuala a lumii este una provizorie; in planul lui Dumnezeu, ea constituie intervalul in care libertatea umani se poate proba sub forma unci alegeri intre Dumnezeu egoismul si autosuficienta creaturii.

Creatia este. o entitate armonioasa, care este sustinuta de rationalitate unitara si care uneste in sine ratiunile de a fi ale tuturor componentelor sale. Acest lucru arata ca Cel care a stat la originea lumii nu este o esenta impersonala, ci un Dumnezeu personal si iubitor care isi manifesta libertatea Sa absoluta prin energiile necreate. Creatia este lucrarea comuna a Treimii, dar cele trei Persoane sunt cauza fiintei create in mod diferit, desi unit.Desi in fiinta Sa ramane simplu si mai presus de fiinta,Dumnezeu Se misca in afara de Sine prin aducerea intru fiinta a altor existente si prin impartasirea lor de bunatatea Sa. Miscarea lui Dumnezeu este, deci, inaintarea Lui, numai din bunatate,spre fapturile Sale vazute si nevazute, fapturi care au primit prin actul creatiei lor puterea de miscare spre El.

Dumnezeu a inceput sa gandeasca o alteritate cuvantatoare care sa-i vorbeasca, impartasindu-i toata bogatia frumusetii sale fiintiale si toata plinatatea vietii in iubire, alteritate capabila de primitea constienta a oceanului de bucurie oferit de Creator de fapt, de Creatorul Insusi -, capabila si de un raspuns,fie acesta numai lntoarcerea euharistica a bogatiei darului comunicat de Dumnezeu. O alteritate creata pentru gustarea vesnica a bucuriei marii taine si de nepatruns a iubirii ca partener asemenea Creatorului, creata sa fie asemenea Lui, iubire. Altfel zicand, Dumnezeu nu a gandit

ceva, ca un auto-raspuns al sau,reflex pasiv al celui vesnic intr-o inutila oglinda exterioara siesi, ci despre cineva care, primind cuvantul, sa poata raspunde liber.Trebuie sa presupunem ca Dumnezeu eel iubitor si intelept nu a purces la facerea acestei alteritati inainte de a o fi conceput in detaliu si in ansamblu, de vreme ce traditia Bisericii il numeste pe Tatal Minte, pe Fiul Ratiune / Cuvant, iar pe Duhul Intelepciune. Un intelept nu incepe facerea casei mai inainte de a-i fi elaborate proiectul.

Mantuirea, ca manifestare a libertatii lui Dumnezeu prin energii fi problema sinergiei In relatie cu lumea, revelarea lui Dumnezeu despre Sine este aceea de Creator, Sustinator si Innoitor al intregii lumi,. care a pus timpul si spatiul in miscare, care e prezent in creatie si totusi ramane transcendent dincolo de ea, care prin cuvantul Sau si vointa Sa o va sustine in fiintialitatea ei.Mantuirea este mesajul central al credintei creatiei, fundamentul de neclintit al intregii vieti si al tuturor activitatilor. Misterul mantuirii noastre personale este misterul vietii noastre cu Hristos in Dumnezeu, prin Duhul Sfant. Termenul de mantuire reda in doctrina Bisericii Ortodoxe atat mantuirea obiectiva a neamului omenesc savarsita de Hristos, cat si insusirea roadelor mantuirii obiective de catre fiecare crestin in oarte, adica mantuirea subiectiva sau personals care este lucrare de durata si al carui inceput are loc odata cu primirea Sfintei Taine a Botezului. Sinergia este conlucrarea libera a credinciosului cu harul divin dat noua de catre Dumnezeu. Sinergia are ca temei intruparea pe care Fiul lui Dumnezeu a acceptat-o de buna voie din iubirea Sa nemarginita fata de lume. Ea este calea prin care Dumnezeu poate intra in inimile noastre si puntea pe care noi putem urea la Dumnezeu. Sinergia este inceputa, sustinuta si chiar desavarsita de catre harul divin. Ea are ca scop transformarea si desavarsirea vietii spirituale. Cel ce ne ridica de pe pla-nul vietii omenesti la planul vietii celei dumnezeiesti este tocmai harul dumnezeiesc care ne ajuta sa colaboram pentru mantuirea noastra. Sinergia presupune existenta chipului lui Dumnezeu in credincios, iar asemanarea cu El este rezultatul unci continue stradanii din partea omului ajutat de harul dumnezeiesc. In caracterul omului de chip al lui Dumnezeu este implicate ideea de participate a omului credincios in viata divina care se face prin harul Sfantului Duh'90. Primul pas pentru ca viata treimica sa fie extinsa in umanitate, sau, ca umanitatea sa fie ridicata in locasul sfant al Bisericii, 1-a facut Fiul lui Dumnezeu prin intruparea Sa de buna voie. Credinciosul poate participa astfel la viata divina numai in masura in care isi da contributia efortului sau petsonal sustinut continuu de harul divin. Aceasta o spune in mod clar Mantuitorul prin cuvintele: „Iata Eu stau la usa si bat, de va auzi cineva glasul Meu, voi intra la el si voi cina impreuna cu el si el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20). De aici reiese ca omul este liber de a conlucra sau nu cu harul lui Dumnezeu, nefiind constrans catusi de putin. Astfel, omul este chemat sa participe la slava lui Dumnezeu, la energiile divine. Omul prin Hristos devine icoana frumusetii, a bunatatii, a intelepciunii, a libertatii lui Dumnezeu. Psalmul 8, 5-6, reluat in Evrei 2, 6-7, spune: „Tu ai creat omul si Tu 1-ai incoronat cu marire si cinste". Toate aceste Nume - si exista si multe altele - se aduna in liristos, asa cum subliniaza in mod particular Evanghelia dupa loan: marirea, cinstea, lumina, modalitatile de manifestare, de prezentare, prin care Cel cu Total Altai, in Cuvantul sau care cladeste lumea, si deci Cuvantul intrupat in Hristos, se face Cel cu Total Asemanator.

Dumnezeu Se reveleaza ca Rascumparator al omului, dinn cauza slabiciunii relatiilor interumane, a fiintei create cat si din cauza bolii pacatului care a alterat dinamismul uman al comuniunii intre om si Dumnezeu, dar si intre toti oamenii din lume. Prin Legea Vechiului Testament, care a fost data lui Moise, apoi prin misiunea profetica, inspirate de Duhul in aplicatiile etice si existentiale ale relatiei lui Dumnezeu cu lumea Sa, si in final, prin misiunea Fiului Sau intrupat pentru noi pe pamant, si prin revarsarea Duhului in ziua Cincizecimii, Dumnezeu aduce progresiv omenirea la o relatie interpersonala si datatoare de viata cu Sine.Dumnezeu a putut sa ierte omul pentru incalcarea legii di-nainte de intrupare. Oricum legea vazuta ca un cuvant extern, poate indrepta viata, dar nu ne poate aduce la cunostinta deplina a lui Dumnezeu si la trairea plenara prin har cu El. Schimbarea radicala vine cand, nu vointa lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ca Persoana Treime de Persoane devine cunoscut si iubit de omenire. Oferirea si acceptarea acelei relatii treimice interpersonale, cu toate implicatiile sale, a reprezentat darul adevaratei si vesnicei vieti. Mantuirea pe care ne-a adus-o Iisus Hristos prin intruparea Sa si jertfa Sa de pe cruce, este doar mantuirea realizata sub aspectul ei obiectiv. Nu este de ajuns ca noi sa credem in mod pasiv ca suntem mantuiti de Iisus Hristos. Aceasta credinta ne face doar constienti de neputinta noastra de a ne dobandi singuri mantuirea. Ca sa obtinem de fapt mantuirea, noi trebuie sa ne deschidem harului adus de catre Hristos. „Rascumpararea realizata de Iisus a restabilit pe planul obiectiv al raportului dintre om si Dumnezeu, impacarea omului cu Dumnezeu prin desfiintarea puterii pacatului care ne-a indepartat de comuniunea cu Dumnezeu". Providenta, ca manifestare a libertatii lui Dumnezeu prin energii

Modul in care Dumnezeu arc grija de intreaga Sa creatie poate fi explicat prin intermediul mvataturii despre energiile nccreate. Si aceasta, deoarece numai astfel putem intelege cum Dumnezeu se coboara la om, ii este alaturi si ii poarta de grija.Poate de aceea, in Biserica crestina de la inceput, in prime-le secole, aceasta problema aproape ca nu se punea. Scriitorul hisericesc Clement Alexandrinul zice foarte simplu: „l:ixistd si intrebari care merit ai pedeapsa", de pilda aceea de a cere dove^i dacd exist ci sau nu Pronie1.Pronia divina ajuta fiecare creatura spre Implinirea sensului cxistentei ei, desi nu impune acest bine cu nccesitate, in mod despotic. Asa intelegem de ce Dumnezeu Se apleaca din inaltimea sfinteniei Sale spre adancul intunecat al sufletului omenesc si continua sa-1 pretuiasca cu acceasi valoare pe om, chiar daca -acesta dovedise neincredere, neascultare si revolta. Imensitatea iubirii divine ce se revarsa peste creatie prin actele proniatoare este atat de puternica, Jncat aduce la existent;! pe cci ce nu cxistau pentru a se umple de viata vesnica in intimitatea iubirii dumnezeiesti. Aceasta aducere la existenta nu se opreste dupa primele sapte „zile" de la acel illo tempore (Facere 1, 1), ci concomitent. cu „permanentizarea" speciilor, se continua „in timp" creatia individualitatilor, inmultindu-se numarul vietuitoarelor, intrucat iubirea divina nu este limitata cantitativ in avantul generozitatii ei.In conservarea lumii, Dumnezeu se foloseste atat de puterile fizice si spirituale din lume cat si de legile acesteia. Acest lucru reiese din cuvintele Mantuitorului si ale Sfintilor Apostoli (Matei 6, 26; Faptele Apostolilor 17, 28). Dumnezeu ll invita pc om sa participe

in mod voluntar la extinderea binelui in lume, impreuna cu El, fara sa afecteze libertatea umana. Prin aceasta participare chipul divin din om se nctualizeaza prin asemanarc continua si tot mai deplina cu Creatorul si Proniatorul sau. Initiativa iubitoare a lui Dumnezeu fata de toti oamenii este subliniata de porunca noua, data de Mantuitorul ucenicilor ramasi dupa plecarea lui Tuda de la Cina cea de Taina: „Precum v-am iubit Eu pe voi, asa sa va iubiti si voi unul pe altul!" (loan 12, 34). Aceasta iubire harica este noul model pentru iubirea aproapelui, menita sa sensibilizeze, daca se poate, si pe cei asemenea ucenicului plecat de la Cina, care nu mai raspund lucrarii harice a lui Dumnezeu, pentru ca nu se mai iubesc nici pe ei insisi, astfel incat iubirea de sine nu mai poate fi luata ca model pentru iubirea aproapelui.

DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA Inca de la inceputul Sfintei Scripturi, prin unul dintre organele Revelatiei dumnezeiesti, mai precis din cartea Facere (Geneza),aveminfataochilorprezentaunuiDumnezeuPersonal, Care interactioneaza aproape vizibil cu creatia, in general, si cu omul, in special. Astfel, Dumnezeu vorbeste cu Adam, i-o prezinta pe Eva, femeia luata din coasta sa, ii binecuvinteaza pe amandoi si dialogheaza cu ei in „racoarea serii" (Facere 3, 8). Observam ca de fiecare data cand Dumnezeu intra in dialog cu oamenii in gradina Edenului, prezenta Lui este un act revelator: fie Adam este avertizat sa nu manance din pomul „cunostintei binelui si raului" si i se descriu consecintele nefaste (Facere 2, 17), fie el ana de la Dumnezeu despre deofiintimea cu Eva (Facere 2, 23), fie acestora li se mcredinteaza din creatie stapanirea asupra animalelor si hrana din plante, fie, in sfarsit, cei doi oameni sunt ajutati sa-si recunoasca pacatul (desi nu o fac) si li se prezinta urmarile pacatului neascultarii (Facere 3, 17-19), odata cu promisiunea Mantuitorului (Facere 3, 15). Alteori, simpla vedere a creatiei materiale ii descopera lui Adam voia lui Dumnezeu, cum se intampla atunci cand pune nume animalelor (Facere 2, 20), sau cand o vede pe Eva si prevesteste unirea barbatului cu femeia in Taina Nuntii (Facere 2, 24).Lumea lntreaga este o minunata parabola a lui Dumnezeu: ,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerca mainilor Lui o vesteste taria, ziua zilei spune cwant, si, noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii aivintele loiv (Psalmul 18, 1-4). Pe masura ce Revelatia divina se face cunoscuta in mod progresiv in istoria mantuirii, devine tot mai vadit faptul ca in creatie a fost asezat un temei spiritual. Potrivit invataturii de credinta ortodoxa, in ultima instanta „fundamentul materiei il constituie spiritul, mai exact structurile spirituale ca suport al materiel, fapt pentru care se poate vorbi despre rationalitatea creatiei si a lucturilor ei. Tar rationalitatea creatiei explica intr-un fel penetrarea creatiei de energiile divine necreate, prin care Dumnezeu este prezent si lucrator in om, in lume, in creatie". Ortodoxia este „religia Intruparii lui Dumnezeu, a revelarii lui Dumnezeu in chipul substantial uman al cuvantului total al Revelatiei in si prin lisus Hristos". Intruparea Logosului divin mijloceste posibilitatea celorlalte acte care constituie acti-vitatea Mantuitorului, in frunte cu patimile, rastignirea, invierea si celelalte minuni, inaltarea la cer ca om si trimiterea Sfantulul Duh in lume. Prin toate aceste acte se plineste Revelatia divina supranaturala, inceputa prin crearea lumii.

Tatal intra in relatie prin Fiul ?/ Duhul Sfant cu lumea creata prin energiile necreate Parintele Dumitru Popescu, intr-o recenta lucrare, exprima in urmatoarea fraza: „Treimect coboard la om, pentru ca omul set se inalte in sfera de viata eterna"2^, intreaga invatatura ortodoxa refe-ritoare la subcapitolul pe care il vol aborda in continuare.Intr-un fel, toata Treimea e activa in Revelatie, dar Per-soanele care realizeaza in mod special Revelatia sunt Fiul si Sfantul Duh. Primul act al lui Dumnezeu fata de lume e in-sasi creatia. Introducand energia divina in profunzimea creatiei, Sfantul Duh suscita, in acelasi timp si in masura in care aceasta energie vine In intregime de la Hristos, o sensibilitate pentru Dumnezeu, pentru prezenta si actiunea divina in viata umana si in lume: „Fara Duhul, spune Sfantul Atanasie, suntem straini de Dumnezeu si departe de El, iar prin impartasirea de Duhul suntem legati de Dumnezeu".In Sfantul Duh si prin aceasta in Hristos, Dumnezeu indumnezeieste creatura, pentru ca Duhul o face transparenta lui Dumnezeu. Aceasta legatura intre cele doua Persoane ale Sfintei Treimi si prin ele cu Tatal este datatoare de viata pentru orice existenta, este revelatie a vietii. Sfantul Duh este Cel care produce acea sensibilitate, a carei prima treapta este credinta. Insusi Mantuitorul fagaduieste apostolilor ca Sfantul Duh ii va umple si pe ei cu puterea Sa: „Cand Duhul Sfant va veni peste voi si veti primi putere" (Fapte 1,8). Fara puterea Du-hului, Revelatia nu s-ar fi impus ca o evidenta. „Cuvantul si predica mea — spune Sfantul ApostolPavel— nu au stat in cuvintele convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Du-hului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa fie intemeiata nu pe intelepciunea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu" (I Corinteni 2, 4-5). Hristos este sensul istoriei, in El Revelatia divina este desa-varsita. De. aceea, Parintii Bisericii au asociat adesea diferitele forme ale Revelatiei divine si in special continutul Scripturii cu Persoana Logosului. Dar peste tot In lucrarea revelatoare transpare plenitidinea cornuniunii trinitare. „Stralucirea Treimii lumineaza progresiv", scrie Sfantul Grigorie de Nazianz. Duhul Sfant purcede de la Tatal si se odihneste in Fiul, raspandind iubirea cornuniunii. Sfantul Duh daruieste lumii pe Hristos, iar Hristos trimite Duhul Sfant in lume. Prin inviere si inaltare, Mantuitorul Hristos introduce uma-nitatea deplin induhovnicita in sanul vesnic al Sfintei Treimi. Durnnezeu nu se poate apropia mai mult de om decat a facut-o Hristos. Hristos este fticheierea Reve/atiei si punctul central de unde isi are i^wriil induhovnicirea tuturor oamenilor p a intregii creatii. El este Adam eel Nou si icoana creatiei reinnoite, deschizand drumul unci „pmvtnati%ari' infinite. Cincizecimea marcheaza acest nou inceput prin pogorarea Duhului Sfant, Mangaietorul, indumne-zeitorul, comunicatorul harului. Prin urmare, antropologia indumnezeirii este centrata pe induhovnicirea fiintei umane si pe patrunderea ei de catre energiile indumnezeitoare ale Sfantului Duh. De aceea, omul numai in unire cu Durnnezeu poate sa cunoasca real lumea si lucrurile din ea, numai afandu-se in lumina Adevarului si fiind plin de harul Sfantului Duh, pentru ca Sfantul Duh este realitatea interioara a ,,noii fapturi".

Omul - persoana in dialog cu Persoanele dumnezeiesti. Capacitatea omului de a-L experia pe Dumnezeu, data in calitatea sa de chip al lui Dumnezeu

Crestinismul il ridica pe om, plasandu-1 in comuniune si asezandu-1 in cadrul acelui triunghi fundamental — Dumnezeu — Lume — Om.

Creatia este total dependenta fata de Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu este absolut independent si transcendent fata de creatie, zice Zizioulas. Lumea este ordonata si trainica pentru ca este lumea lui Dumnezeu. Lumea in intrcgimea ei proclama existenta unui Creator, lumea In intregimea ei proclama intalnirea dintre Dumnezeu si om, pentru ca Dumnezeu a gandit apropierea unora de ceilalti, prin aceea ca ne-a pus la dispozitie lumea — un continut pe care-l daruim, ca pe noi insine prin comumcare. Realitatea lumii este completata de om, iar omul nu poate exista ca realitate decat in lumc. Omul participa, in mod responsabil si conslient de sine, la formularea lumii si la desfasurarca ei inspre desavarsirea finala. Omul si lumea depind unul de altul in lmplinirea destinului lor, acela de glorificare a lui Dumnezeu, descoperindu-I atributele: ,,Omul a fost creat de Dumnezeu spre a fi cununa a creadei, creatia ajungand la cunostinta de sine numai in om. De aceea Parintii spun ca rolul omului este acela de a personaliza creatia si de a progress cu ea spre comuniunea mereu mai spoiita cu Dumnezeu in Treime, liindca omul creat dupa chipul lui Dumnezeu este chemat sa se ridice cu intreaga creatie spre asemanarea cu Dumnezeu. Prin suflarea de viata a lui Dumnezeu, omul nu a fost doar adus la existenta, ci configurat pentru vesnicie ca fiinta personal-iubitoare (,,dupa chip") chemata la deplina personalizare sau spiritualizare (,,dupa asemanare") prin iubire, prin unirea cu Dumnezeu.Pentru teologia ortodoxa, indumnezeirea si personalizarea fiintei umane inseamna pe de o parte afirmarea puternica si constanta a fundamentului spiritual ontologic al omului, sin-gurul in stare sa promoveze unitatea trup-sufict, iar pe de alta parte, afirmarea structurii perihoretice a omului, care sta la baza comuniunii depline cu Dumnezeu in eshaton.Drumul omului si al creatiei spre eshaton are ca scop ul-rim si ca vocatie nesfarsita Indumnezeirea: „Hristos e omul de-plin pentru Dumnezeu si pentru oameni. El e in ambele aceste calitati, ca Dumnezeu si ca om, deplin umanizat si deplin indu-mnezeit. In relatia cu El se indumnezeiesc toti. In El vedem si realizam umanitatea deplin transparenta pentru Dumnezeu si dumnezeirea deplin daruita noua.” Sensul vietii omului nu poate fi decat in acest sistem al existentei daruit de Dumnezeu omului pentru a-si dovedi vocatia de Imparat lucrator in vederea ridicarii a toate spre Creator. Indiferent de faptul ca unii oameni refuza aceasta viziune adevarata despre om, tributari si subjugati de diverse ideologii, relatia ontologica a omului cu Dumnezeu de tip en— Tu trebuie considerata ca o calitate permanenta a chipului, intrerupta temporal' de tragedia initiala a caderii omului in pacat prin indoiala si neascultare, dar restaurata prin lucrarea mantuitoare a lui Hristos.Afirmarea omului ca imagine a lui Dumnezeu, persoana in comuniune, presupune si relatia sa cu semenii: de la Sfanta Trei-me tnvata oamenii Jegatura dragostei intre ei". In ambianta divina se constitute cu adevarat cornunitatea umana, dar aceasta comunitate nu se desavarseste fara permanenta relatie cu Iz-vorul iubirii, fara de care societatea pierde orice finalitate si consistent;!. Dupa cum omul nu se poate cunoaste singur, fara comparatia si relatia cu alte persoane, tot astfel umanitatea nu se poate cunoaste intr-adevar fara un termen de comparatie transcendent si fara relatia cu acesta. Or, cum obscrva mitro-politul Ioannis, „viata lui Dumnezeu este vesnica pentru ca este personala, pentru ca se realizeaza ca expresie a comuniunii libere, ca iubire".

RAPORTURILE DINTRE PERSOANA UMANA, LIBERTATEA ACESTEIA SI HARLa originea sa, dupa marturiile sctierilor Vechiului Testament, omul a detinut libertatea inso tita de o viata fericita. Aceasta libertate avea ca trasaturi: puritatea, lumina, altruismul. Era o libertate pura, pentru ca omul, lipsit de pacat, actiona conform flrii sale si prin consultarea voii divine. Era, de asemenea, o libertate luminata, intrucat, in deciziile sale, ratiunea omului era luminata de harul divin atotintelept, alcgand numai ceea ce era bine si folositor cresterii lui duhovnicesti. Era, in sfarsit, o libertate altruista, caci optiunile primilor oameni aveau in vedere binele celuilalt, armonia cu Dumnezeu si umanizarea creatiei. Astfel, chiar si atunci cand Eva a ales sa manance din pomul oprit, a facut aceasta in vederea dobandirii unui lucru mai bun (asemanarea cu Dumnezeu — e drept, in sens compefitional) si din dorinta altruista de a-i oferi si sotului ei, lui Adam, aceasta „sansa" unica (neascultarea omului fata de porunca divina de ,,a nu manca" din pomul oprit, a avut consecinte la antipodal scopului propus de protoparinti la indemnul diavolului).Caderea provenita din libertatea omului „este si va ramane, pentru totdeauna o taina", desi realitatea urmarilor ei este incontestabila. Dupa pacatuirea ptotoparintilor, odata cu schi-monosirea chipului lui Dumnezeu in om, s-a pervertit si libertatea vointei umane. Omul nu mai tinde in chip natural spre a tndeplini voia lui Dumnezeu, ci „naturalul" sau actual este o stare inclinata impotriva lui Dumnezeu, despaitita de Dumnezeu. De aceea, libertatea umana nu mai este nici ea obiectiva (luminata de harul divin), ci gradul ei de puritate rerlecta starea duhovniceasca a omului, diferita de la caz la caz. Putem spune ca, in timp ce libertatea umana edenica se suprapunea liberului arbitru, de data aceasta, in starea postedenica liberal arbitru e o stare corupta a libertatii, in care omul sovaie intre bine si rau.Aceasta oscilare intre a alege binele si raul nu se reduce la o stare de nehotarare, ci gravitatea ei este aceea ca omul, pacatumd, a oferit diavolului puterea de a actiona asupra lui mai mult decat Dumnezeu. In acest fel trebuie sa intelegem de ce mantuirea pe care o dorea omenirea nu putea veni de la oameni, caci „toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut; nu este eel ce face bunatate, nu este pana la unul" (Psalmul 13, 3; 52, 4). Aceasta prapastie Intre Dumnezeu si om, a carei cauza fusese alegerea nesanatoasa a omului, trebuie inteleasa in chip spiritual. Ea nu este o stare neutra intre bine si rau, ci, dimpotriva, este o stare la antipodul lui Dumnezeu, in care omul pastreaza din starea edenica numai constiinta dependentei de cineva mai. puternic decat el. Caci, „Dumnezeu nu a dat nimanui libertatea de a face rau, altfel nu se justifica pedeapsa. Experienta istorica ne arata ca pretutindeni si intotdeauna abuzul de libertate naste raul si suferinta in lume. Potrivit Revelatiei biblice, raul este pacatul si pacatul este abuzul de libertate. Aici este Inceputul raului si originea suferintei din lume, dupa Parintii Bisericii si filosofii crestini. Libertatea, cand degenereaza in arbitrar si anarhie, naste raul si raul este durere, suferinta, mizerie si moarte. Dar libertatea nu este numai originea raului, ci si a binelui. Relatia personal! cu Dumnezeu (harul), Duhul lui Dumnezeu si Adevarul sunt constitutivele libertatii noastre crestine si aceasta inseamna ca libertatea noastra nu este absoluta ca a lui Dumnezeu, ci este responsabila, adica un dar al lui Dumnezeu facut omului ca sa dea calitate insasi relatiei cu El. Unde nu sunt acestea, nu este adevarata libertate si fara ea nu este nici bine, nici rau. Binele si raul isi au inceputul in lume, in campul libertatii morale, in puterea creatoare a spiritului liber,

care pastreaza relatia cu Dumnezeu si savarseste binele sau refuza aceasta relatie si savarseste raul.

Harul este conatural persoanei umane Omul nu se explica la nivelul omului, pentru ca ,Lacasul omului este Dumnezeu", asa cum spunea Heraclit. Omul apare ca o faptura a lui Dumnezeu, nu de unul singur, ci ca o comunitate, o mica comunitate ca piatra de temelie a marii comunitati („Nu e bine sa fie omul singur..." Facere 2, 18). Omul apare prin actul creatiei ca o doime si apoi ca o plenitudine de persoane. Persoana este esendalmente deschidere spre, adica relatie dinatnica, dispozitie nativa de a veni in intampinare, de a se darui. Umanul este cu adevarat uman in masura in care participa la divin. §i aceasta deoarece atat omul cat: si Dumnezeu sunt: persoane, iar nu esente cugetate abstract. 'Termini fundamental al calilatii de persoana a omului, se a/Id in taina S/intei Treimi. Trebuie spus ca Sfinfii Parinti au folosit termenul prosopon, mai intai si mai presus de orice cu reFerire la Dumnezeu si, desigur la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Taina persoanei consta in capacitatea ei de a purta in sine o alta persoana. Omul coopereaza, se uneste real cu Insusi Dumnezeu, dar nu cu fiinta sau cu Persoana divina. Daca harul ar fi creat, fie el si supranatural, legatura cu acesta n-ar constitui o legatura cu Dumnezeu: „Cei ce se invrednicesc sa se uneasca cu Dumnezeu, facandu-se un duh cu El" (cf. 1 Corintcni 6, 17), nu se unesc dupa fiinta. Caci tod cuvantatorii de Dumnezeu marturisesc ca Ei nu se poate impartasi dupa fiinta; iar unirea dupa ipostas este proprie numai Cuvantului lui Dumnezeu. Ramane, deci, ca aceia ce vor sa se invredniceasca a se uni cu Dumnezeu, sa se uneasca dupa lucrare. Deci, duhul ]irin care eel ce se lipeste de Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este si se numeste lucrarca necreata a Duhului, dar nu fiinta a lui Dumnezeu, caci si prin prooroc a prezis Dumnezeu nu ca „voi varsa Duhul Meu", ci „din Duhul Meu" peste cei credinciosi . Astfel, legatura cu Dumnezeu nu este fiintiala (panteism), nici ipostatica (cum e in cazul Manluitorului), ci energefica, Dumnezeu fiind in intregime prezen! in cnergiile Sale. Lucrarea harului in Ortodoxie implica trei stari de viata duhovniceasca: chemarea sau pregatirea indreptarii (purificarea), indreptarea (iluminarea) si mantuirea sau sfintirea si preamarirea din viata vesnica (desavarsirea), pe temeiul Sfin-tei Scripturi: „pe care i-a chemat, pe acestia i-a indreptat; iar pe care i-a mdreptat, pe acestia i-a si preamarit" (Romani 8, 30). Sistemul dionisian este eel care face aceasta delimitare, iar Toma de Aquino le numeste - via purgativa, via iluminativa si via unitiva, in timp ce Evdokimov vorbeste de „harul preventiv, luminator, care este dat oricarui om si harul sfintitor si jus-tificativ. Harul din urma precizeaza teologul rus lucreaza in Sfintele Taine si infaptuieste starea indumnezeita".Constiinta harului e conditia religiei si a mantuirii. Cine n-are aceasta constiinta a pierdut harul, a devenit ,,necredincios, a cazut in prapastia pierzarii", e mort ca un cadavru. Miscarea omului in special si a fapturii in general spre ratiunea de a fi nu ar avea loc daca nu s-ar exercita o lucrare din partea lui Dumnezeu, lucrare conforma cu acea ratiune, preexistenta in el. Asadar, nu este posibil ca natura umana sa fiinteze autonom, separat de Dumnezeu128. Parintele Staniloae afirma ca unirea ipostatica a firii umane cu

Dumnezeu in Hristos a restabilit posibilitatile initiale ale firii, a adus firea umana la scopul la care ea ar fi ajuns daca n-ar fi cazut. Hristos nu a lucrat fara puterile firii omenesti, ci prin acestea, restabilindu-le tocmai in acest scop .Mandria si neascultarea primilor oameni creati de Dumnezeu, Adam si Eva, au adus in existenta intregii umanitati drama caderii in pacat si consecintele ei negative in plan ontologic. In urma incalcarii poruncii divine, omul a pierdut legatura cu harul si interesul pentru cele dumnezeiesti. Chipul lui Dumnezeu, prezent in flrea umana inca de la crearea ei, a suferit o alterare, o intunecare, manifestata in slabirea puterilor si a capacitatilor sale spirituale, astfel incat participarea la viata divina prin propriile forte a devenit imposibila pentru om. Prin pacat, in fiinta omului s-a produs un dezechilibru launtric, o stricaciune interioara, fapt care l-a indepartat tot mai mult de Dumnezeu, facandu-l sa piarda sensul superior al comuniunii cu Creatorul sau si sa imbratiseze, intr-o cautare oarba si irationala, rot ceea ce este material si trecator. Omul nu mai ramane, potrivit vointei sale proprii, in cele ale firii, ci cade in cele contrare acesteia. Pedeapsa consta in aceea ca „omul se muta intr-o stare care suspenda accesul sau la viata supranaturala. Cel care a restaurat pentru prima data libertatea umana, in chip unic si de neinlocuit, a fost Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeumtrupat. Fiind si Dumnezeu si om, liristos a putut sa dea dovada deplinei libertati divine intr-o forma umana. Ca om, El a participat cu firea umana la opera mantuitoare, fortificandu-Si vointa umana in bine pana la nepatimire. Intreaga viata pamanteasca a Mantuitorului a fost una traita in folosul omului, pentru intarirea vointei umane si restaurarea sinergiei ei cu cea divina. Coborarea Fiului lui Dumnezeu intre oameni, dar mai ales asumarea firii lor patimitoare, cu scopul mantuirii si indum-nezeirii acesteia, este dovada suprema si coplesitoare a iubirii divine. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie subliniaza mereu ca ^Cuvantul S-a aratat in trup" (I Timotei 3, 16) si ca „orice duh care marturiseste ca lisus Hristos a venit in trup, este de la Dumnezeu. Si orice duh, care nu marturiseste pe lisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist..." (I loan 4, 2-3). Insemnatatea unirii Cuvantului cu trupul este subliniata de faptul ca in virtutea acestei uniri Insusi Fiul lui Dumnezeu a luat firea omeneasca si a indumnezeit-o, trupul pe care Hristos 1-a primit de la Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu este partas la Dumnezeirea Lui prin unirea ipostatica, si firea omeneasca si cea dumnezeiasca sunt pururi unite in trupul lui Hristos'13. Taina intregii mantuiri sub ambele ei aspecte obiectiv si subiectiv se intemeiaza pe unirea trupului omenesc al lui Hristos cu Cuvantul si pe unirea dintre firea dumnezeiasca si cea omeneasca in Persoana lui Hristos. Conchidem ca persoana lui Hristos, in care s-au unit firile, in calitate de Dumnezeu si om, a prezentat Tatalui umanitatea desavarsita in Sine. Dar, mai mult, a prezentat Tatalui nu numai umanitatea asumata in Sine, ci si pe cea a celorlalti oameni, facandu-o asemenea celei asumate in Sine prin cuvantul evanghelic, datorita silintei ei de a se face asemenea aceleia prin implinirea cuvantului Lui prin care ei se sileau sa se faca asemenea Lui.

Indumnezeirea firii umane in Hristos, consecinta a unirii firilor, a patrunderii trupului lui Hristos de harul Duhului Sfant si a impotrivirii Sale fata de pacat

Firea omeneasca, fund asumata de Fiul lui Dumnezeu, a fost ridicata la eel mai inalt grad de indumnezeire, fara a-si pierde calitatile proprii. Acest lucru reprezentand aspectul ontologic al rascumpararii noastre.In virtutea acelei „communicatio idiomatum" putem rezuma, alaturi de intreaga Traditie: „Dumnezeu se face om, pentru ca omul sa se faca Dumnezeu", sau cum spune Nicolai Berdiaev: „taina cea mai mare a omenirii este nasterea lui Dumnezeu ca om si taina cea mai mare a divinitatii este nasterea omului in Dumnezeu. Prin Hristos, Dumnezeu devine Chip si omul, la randul sau, isi descopera propriul chip". Motivul indumnezeirii firii omenesti este iubirea nemargi-nita a lui Dumnezeu. Modalitatea prin care Dumnezeu a ho-tarat sa il ridice pe omul cazut este coborarea Sa in planul de existenta accesibil noua prin asumarea firii omenesti cu toate afectele sale, afara de pacat. In acest fel, Dumnezeu lucra in om din interior si intarea firea noastra scotiind din ea slabiciunea, care consta in nefireasca orientare a afectelor spre pacat. Mantuitorul Hristos face ca, prin unirea ipostatica, firea omeneasca sa fie strabatuta si umpluta de energiile divine necreate si sa primeasca razele dumnezeiesti.Primind conditia umana in Ipostasul Sau divin, Fiul lui Dumnezeu o ridica din stadiul decaderii adanci in care se afla, printr-un act suprem de conformare a voii omenesti cu voia lui Dumnezeu. Caderea omului s-a produs printr-o intrebuintare negativa a vointei sale, prin neascultare si nesupunere fata de Creator. Era necesar ca actul de refacere a comuniunii sale cu Dumnezeu, de vindecare spirituala si morala a propriei firi sa se realizeze tot la nivelul vointei sale.Hristos este temelie intrucat este Cuvantul Care a imbracat trupul omenesc si „se pune ca temelie dupa umanitate, ca si noi sa putem fi claditi pe El ca pietre pretioase si sa ne putem face templu al Duhului ce locuieste intru noi" (I Corinteni 6, 18). Astfel, II avem pe Hristos ca temelie fiindca suntem uniti cu El prin umanitatea noastra pe care a asumat-o Cuvantul. Ne putem uni si in mod actual cu El fiindca avem in El un Frate care fiind si Dumnezeu, raporteaza umanitatea noastra la Dumnezeu sau ne ancoreaza in TataLDeci, daca Hristos este temelia, intrucat ca temelie ne ancoreaza in dumnezeire, rezulta ca este si cale si tinta. Trupul lui Hristos e dumnezeiesc pentru ca e trupul lui Dumnezeu, iluminat de slava cea inefabila, e nestricacios, sfant, facator de viata". De aceea, prin trupul asumat de El, Cuvantul a putut da subzistenta firii noastre in Sine, „a indumneze-it-o, zidind-o pe aceasta din nou, ca Dumnezeu desavarsit. Si fiind Ratiune a primei Minti si Dumnezeu, S-a unit cu partea rationale a firii omenesti, dandu-i aripi ca sa zboare la inaltime si sa gandeasca la cele dumnezeiesti. Dar fiind si foe, a intarit puternic cu focul fiintial si dumnezeiesc iutimea firii omenesti, tmpotriva patimilor si a dracilor. Lupta Lui interioara s-a si exteriorizat atunci cand „S-a batut cu Satana, vechiul biruitor, postind si ispitindu-Se in pustie, ca noi sa avem odihna, vazandu-l pe acela biruit, doborat si asternut sub picioarele Lui.

Sfantul Apostol Pavel ll descrie pe Hristos drept cap al Bisericii , intrucat prin Intrupare a asumat parga firii noastre, a ridicat-o prin jertfa si inviere la starea de indumnezeire si unind astfel in Sine umanul cu divinul, S-a facut temelie, model, cale, izvor de putere si tinta a ridicarii noastre prin comuniune la Tatal. „Ceea ce s-a concentrat in Unul singur, in Hristos, unicul Preot, s-a dezvoltat in trupul Sau", spune in acest sens Paul Evdokimov. De aceea, desavarsirea credinciosului nu poate avea loc decat in Biserica, singura care asigura comuniunea cu Hristos, Capul ei.

Schimbarea la fata a omului in Hristos, temei al indumnezeirii noastre

Omul avea prin creatie imprimata in el tendinta de a se inalta prin iubirea de Dumnezeu pana la punctul in care avea sa enipostazieze in fiinta sa Cuvantul dumnezeiesc, iar prin aceasta sa-si realizeze menirea lui suprema - indumnezeirea.Planul vesnic de sfintire si desavarsire al omului presupunea inomenirea Logosului divin. In orice conditie s-ar fi aflat omul, indumnezeirea lui ca tel ultim avea loc in Hristos-Cuvantul. Aceasta era vocatia lui Adam si in el a intregii omeniri. Caderea lui, insa, a facut ca numai Dumnezeu insusi prin Fiul Sau sa poata realiza aceasta vocatie a omului. El avea sa se intrupeze pentru a deschide din nou omului drumul spre desavarsire. Avea sa fie cel dintai Om indumnezeit. La Schimbarea la Fata, prin Sfantul Duh, Care i-a adumbrit in chipul norului, Cuvantul avea sd se schimbe la fata si in Apostoli. Aceasta a facut ca natura lor sa se transhgureze astfel incat sa poata vedea in Lumina pe Hristos, Lumina care in Duhul Sfant si in Hristos salasluind tainic in ei, le era proprie. Deducem ca, sensul §i menirea noastra se realizeaza in Duhul Sfant prin intruparea tainica (mistica) a lui Hristos in noi, intrupare care Inseamna in acelasi timp si schimbare la fata a Cuvantului-Hristos in noi. Astfel, Slava si Lumina vesnica a dumnezeirii si umanitatii lui Hristos de la Schimbarea la Fata, ajung sa fie insusiri concrete si ale existentei noastre la nivel personal.Prin Schimbarea la Fata, Hristos avea sa ne descopere umanitatea Sa inundata de energiile necreate ale dumnezeirii Sale, dupa chipul implinirii firii noastre umane la nivel personal in viata vesnica. Dumnezeirea avea sa se arate ca Lumina prin umanitatea Sa care devine ea insasi asemenea Luminii.Persoana divino-umana a lui Hristos, izvor vesnic de sfintenie si libertate prin har. Invatatura ortodoxa despre cele doua naturi si persoana unica a lui lisus Hristos a fost elaborata in forma ei definitive la Sinoadele ecumenice din 325, 381, 451 si 553; insa, de-finitia dogmatica a Sinodului de la Calcedon din 451 este cea care lamureste invatatura despre firea divina si firea umana in Hristos. Daca primul din cele patru adverbe ale Calcedonului, „neimpartasit scoate in evidenta unitatea firilor, celelalte trei adverbe: „neschimbat ,nedespartit" si neamestecat “ arata ca firile nu se confunda intre ele.Persoana In care sunt cele doua naturi este persoana Cuvantului, existenta inainte de intrupare. Ipostasa nu este echivalenta cu constiinta de sine a omului, aceasta fiind o propri-etate a firii umane. Natura Sa umana este asumata personal, enipostaziata, in subiectul divin. Acest lucru este cu putinta deoarece, asa cum a aratat Leontiu de Bizant, o persoana nu implica in mod absolut o singura natura.Intr-adevar, enipostazierea (enhypostatis, enhypostaton), adica luarea naturii umane in ipostasa Fiului, este una din cele mai importante clarificari pe care Leontiu de Bizant (+542) o aduce hristologiei calcedoniene, pentru a evita confuzia dintre „unirea dupa ipostas" si „unirea dupa natura". Pentru a intele-ge modul de unire a lui Dumnezeu cu omul, scriitorul bizantin arata ca, desi in natura creata nu vietuieste o fire fara purtator (ipostas) al ei, adica ea este in mod normal totdeauna individu-alizata, in situatia firii umane, asemanatoare firii ipostatice a dumnezeirii, Dumnezeu-Tatal a hotarat ca Dumnezeu-Fiul sa preia in Ipostasul Sau firea nepersonificata, neindividualizata a fiului Sau creat, a omului. Sfintenia lui Dumnezeu este o sfintenie fiintiala, intrucat este

acordul absolut al vointei cu fiinta Sa. Sfintenia lui Dumnezeu se deosebeste de cea a fapturilor, a omului, nu nurnai prin calitatea absoluta, ci mai ales prin faptul ca nu este o sfin-fenie morala, ci fiintiala, adica armonia intre binele si voia divina nu este externa fata de vointa lui Dumnezeu, Prin urmare, „sfintenia este, mai intai de toate, o notiune ontologica. Sfant prin fire este doar Dumnezeu. Dar si oamenii se fac sfinti cand participa la sfintenia lui Dumnezeu prin harul Stantului Duh. Iar partasia omului de sfintenia lui Dumnezeu se arata in lume prin sporirea si desavarsirea lui morala.Omul se poate sfinti prin colaborarea cu harul divin, prin credinta si fapte. Regasindu-.si libertatea prin har, omul nu ramane pasiv, cum spun protestantii, ci isi incordeaza vointa spre savarsirea faptelor bune.Firea dumnezeiasca si firea omeneasca s-au unit in Hristos in mod intim,fara sa se schimbe una in cealalta si fara sa se amestece intre ele. Ipostasul cel unul al lui Hristos, nascut din Tatal din veci si din Fecioara Maria in timp, nu se imparte din cauza ca are doua firi, ci ramane neimpartit, pentru ca firea Lui omeneasca sa fie indumnezeita din firea divina.Prin lnvierea Sa din morti, lisus Hristos a inaugurat ziua a opta, adica a deschis creatiei poarta spre existenta vesmca in Dumnezeu, spre existenta ncmaisupusa coruptibilitatii date de pacat. Si se cuvenea ca El, in calitate de Logos Creator si Mantuitor, sa puna inceputul Innoirii lumii prin biruinta Sa ca Om asupra mortii care e urmarea pacatului.

Biserica este viata de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, in Duhul Sfant, manifestata concret prin acte de credinta, prin participarea la aceleasi Sfinte Taine si slujbe savarsite de cei investiti, cu puterea Duhului Sfant, in acest sens de catte Hristos Insusi, adica episcopii, preotii carora le revine, datorita puterii Duhului Sfant cu care au fost imbracati de Hristos, conducerea credinciosilor pe calea mantuirii, odata cu propovaduirea Evangheliei si sfintirea lor (Matei 28,18-20).Constitutia Bisericii este teandrica, pastrand ca existente distincte pe cei uniti, pe Dumnezeu si pe oameni, dupa cum si comuniunea din sanul Sfintei Treimi pastreaza distincte persoanele divine. Biserica este organ al mantuirii sau al cresterii noastre in Hristos, in care Tatal ne comunica prin Fiul in Duhul Sfant starea de inviere a lui Hristos, asezandu-ne si pe noi in drum spre aceasta stare. Prin Biserica, Hristos este in noi. Biserica este mediul care ne ofera posibilitatea sa traim in Hristos si sa trecem prin toate cate a trecut Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant, care revarsa viata dumnezeiasca in madularele Bisericii.In Biserica, viata divina se impleteste cu cea umana, pentru ca Biserica este Intretinuta de prezenta Duhului Sfant. De fapt, viata ei provine toata din viata Sfintei Treimi, care i se impartaseste si cu care sta in unitate, conform Mantuitorului care spune: Eclesiologia ortodoxa este o eclesiologie a comuniunii, deoarece este fundamental pe comuniunea treimica. Comuniunea eclesiala refiecta comuniunea de viata trinitara, Biserica fund structural! dupa chipul Sfintei Treimi.Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, „harul (haris, gratia) este manifestarea atotputernicei iubiri a lui Dumnezeu in Biserica prin Sfinteie Taine. Continua lucrare si energie a Duhului Sfant au fost revarsate in Biserica in ziua Cincizecimii, si prin ele sunt insusite roadele lucrarii rascumparatoare a Fiului lui Dumnezeu, definite ca har. Libertatea vointei si providenta dumnezeiasca, care fac posibila si trairea morala sunt in stransa legatura cu lucrarea dumnezeiasca a harului. In cadrul acestor invataturi, Duhul

Sfant este numit «Duhul lui Hristos», iar toata lucrarea si energia dumnezeiasca a Sfantului Duh este definita ca har dumnezeiesc.

Impartasirea si lucrarea harului dumnezeiesc in viata Bisericii si a membrilor ei sunt legate de instituirea divina a Bisericii si a Sfintelor Taine de catre Hristos Insusi, Logosul divin intrupat, prin jertfa Sa pe cruce si Invierea Sa din morti.

Biserica este comuniunea de iubire si libertate a oamenilor cu Dumnezeu, comuniunea madularelor aceluiasi trup cu capul lor (I Corinteni 10, 17; I Corinteni 12, 12; Coloseni 1, 18). Dar nu este vorba de o comuniune a omului singular cu Dumnezeu, ca in protestantism, ci de comuniunea tuturor oamenilor, caci pentru toti s-a intrupat si s-a jertfit Cuvantul lui Dumnezeu. „Unitatea firii omenesti, in pluralitatea persoanelor, este fundamenlul natural omenesc al Bisericii, sau mat bine -~is fundamentul bisericesc al naturii omenesti ca reflex aljnndamentulm divin al Bisericii.Comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, realizata prin Iisus Hristos si Duhul Sfant si traita si aratata prin iubirea reciproca dintrc ei, in Hristos, Capul Trupului tainic, constituie fiinta intima a organismului teandric care este Biserica. Comuniunea noastra cu Dumnezeu si tntreolalta se manifesta in credinta vie.

Regasirea libertatii In actul credinteiPentru a-si insusi mantuirea adusa de Hristos, omul are nevoie, mai intai de toate, de credinta. lar credinta este intrarea omului, prin har, in dialog cu Dumnezeu. Pentru Biserica primara, mantuirea si realitatea lui Hristos erau mult mai evidente, fapte atat de apropiate incat experienta se lncorpora in aceasta deschidere a lui Dumnezeu spre om. Sfantul loan Evanghelistul lsi exprima credinta astfel: „Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii. Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua..." (T loan 1, 1-2).Ca persoana, omul este liber, iar credinta este legata intotdeauna de libertate. Insa urmarile pacatului raman prezente si in omul renascut. Atunci, ratiunea este tentata sa accepte doar vizibilul si sa nege orice depaseste limitele stiintei. Or, mantuirea inseamna tocmai iesirea — din determinismul naturii in imparatia harului si a libertatii, o deschidere a lumii de aici spre lumea de dincolo, spre infinitul vietii divine.

Har si credintaCredinta este definita ca fiind raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. „Viata care da viata - aceasta este poate puterea credintei", spune Olivier Clement. Inceputul indreptarii ii apartine lui Dumnezeu, iar omul poate raspunde Cuvantului Acestuia. Credinta nu este un simplu act mtelectual, ci mai mult: un act mantuitor care implica fiinta omului in intregime. „Credinta nu este acceptarea simpla a adevarurilor credintei, ci atasarea la Mantuitorul si la opera Lui, atasare strans unita cu primirea adevarurilor mantuitoare si a faptelor din Evanghelie. Ca atare, credinta aceasta nu este, desigur, numai un act intelectual, ci, inainte de toate, fapta morala, pentru ca a te departa de lume si a te atasa Mantuitorului inseamna a-L iubi, iar iubirea presupune eforturi de vointa. Parintele Staniloae vede harul divin ca o conditie obiectiva a indumnezeirii omului in lisus Hristos, in timp ce credinta si faptele bune devin conditii subjective ale mantuirii. Totusi, spune parintele, „in ortodoxie, harul, credinta si faptele bune sunt in

om un tot nedespartit. Si in acest tot, fiecare din cele trei elemente are o valoarc nediminuata. Factorul divin si factored uman se tin intr-un echilibru perfect. In protestantism si in catolicism acest echilibru este rupt. Protestantismul rupe echilibrul in favoarea factorului divin", lasandu-1 pe om fara putere de comuniune, Dumnezeu facand totul. De cealalta parte, catolicismul rupe echilibrul in favoarea factorului uman; Firea umana nu poate dobandi „plinatatea" decat prin relatia vie, personala cu harul divin, privit ca energie necreata, pentru ca daca omul ramane inchis in creaturalul sau, iar Dumnezeu in transcendenta Sa, omul nu-L poate primi in sine pe Dumnezeu.Intr-un cuvant, harul este infeles ca mijloc eficace, ca energie divina necreata, revarsata peste noi de Sfantul Duh prin umanitatea indumnezeita a lui Hristos, pentru a-1 ajuta pe om in procesul indumnezeirii.Numai in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, firea umana se poate ridica la starea de indumnezeire, pastrandu-si, in acelasi timp, identitatea si individualitatea „ramanand in intregime om in natura sa, in sufletul si in trupul sau, el devine in intregime Dumnezeu in sufletul sau si in trupul sau prin har si prin stralucirea divina a slavei divine ce i se cuvine in intregime.Credinta si rugaciuneaCredinta fara rugaciune nu are sens, la fel rugaciunea fara credinta. „Pricina cea dintai a rugaciunii — spune Ignatie Bri-ancianinov — este credinta: Crezut-am, pentru aceea am grait" (Psalmul 115, l). Insa puterea credintei creste odata cu intensitatea rugaciunii, iar aceasta la randul ei, este motivata de credinta. Rugaciunea este vorbirea noastra cu Dumnezeu, calea prin care luam, in modul eel mai direct, legatura cu Dumnezeu. Rugaciunea nu face sufletul sa rodeasca crcdinta dreapta in Dumnezeu decat daca porneste din inima si este impreunata cu Implinirea poruncilor si cu iubirea. Zice Sfantul Macarie Kgipteanul: „Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine, mai inainte de toate, sa se sileasca a savarsi binele...si sa astepte totdeauna, cu crcdinta neclintita mila lui, sa fie bland, chiar daca nu are in el blandete; sa se sileasca sa fie indurator si sa aiba inima milostiva (chiar daca nu are in el aceste msusiri); sa se sileasca sa fie indelung-rabdator, atunci cand este dispretuit, iar cand este batjocorit sa nu se indigneze. Sa se sileasca spre rugaciune, chiar daca ii lipseste rugaciunea duhovniceasca. Vazand, deci, Dumnezeu pe unul ca asa se lupta si, cu sila, impotriva voii inimii sale vine catre Domnul, ii va da adevarata rugaciune a Duhului, ii va da iubirea adevarata, intr-un cuvant il va umple de roadele Duhului si de spor „in cunoasterea lui Dumnezeu". Credinta este un dar al Duhului Stint, care se transforma in noi in dorinta si ne trezeste un avant de neinvins catre Fiul lui. Dumnezeu. La fel cum noul-nascut incepe sa planga de indata ce este luat de la sanul mamei sale si nu tace decat atunci cand i se da din nou sa suga, in acelasi fel credinta este in noi o foame si o sete de neatins pentru Uristos. Nici strigatul rugaciunii nu va fi potolit dec-it de lap tele Sfantului Duh care ne va linisti din izvorul desfatarilor sale. Astfel, daca credinta este in noi chiar inainte de a sti si a putea sa ne rugam, ea alimenteaza vointa noastra de a ne ruga. Rugaciunea devine, la randul ei, modul de exprimare, de marturisire, de pocainta, de preamarire, de cerere, de multumire al celui ce crede.

Libertate si credinta

Atunci cand Dumnezeu a creat omul, El i-a dat acestuia vointa libera, pe care nici macar El. Insusi nu o incalca. In Sfanta Scriptura se spune ca omul a fost creat dupa „cbipul lui Dumnezeu" (Facere 1,26). Prin urmare, omul, prin chiar statutul lui de creatura, are in sine imaginea virtuala a perfectiunilor divine. Fiecare Nume, fiecare energie divina trezeste. in om, prin participarea sa la umanitatea lui Hristos, virtutea care ii corespunde. Prin credinta si smerenie, omul care lasa sa patrunda in el viata lui Hristos atinge libertatea interioara. Mantuirea nu poate fi posibila daca pierdem din vedere elementul libertatii, fapt pentru care credinta isi gaseste loc tocmai in aceasta lipsa de constrangere, obligatie, din partea lui Dumnezeu. Ratiunea devine un obstacol al credintei, tocmai din motivul ca trebuie depasita. Ratiunea are, astfel tendinta sa priveasca realitatile lnconjuratoare ca pe niste obiecte. Credinta presupune Persoane.

Credinta si iubirea - viata in HristosInceputul de drum in mantuire este facut de credinta, am putea spune. Trecand peste consideratiile generale, trebuie pre-cizat strict teologico-dogmatic cum aniune se mantuieste omul prin credinta. Aceasta este ca prima conditie subiecoVa ceruta de Dumnezeu omului pentru a se mantui. Dar credinta nu este doar un act al omului. Aceasta presupune, totodata, harul, fi-ind vazuta, in esenta ei, ca dialog. „Credinta este o conditie a mantuirii, deoarece inceputul mantuirii nu poate fi desprins de credinta in lisus Ilristos, Cel care a adus mantuirea. Credinta este usa harului in viata noastra. Ori de cate ori facem o marturi-sire de credinta, din inima, o noua putere de har intra in fiinta noastra". Dumnezeu ofera harul Sau asteptand raspunsul omului, facand apel la credinta acestuia. Hristos, permanent, pune mantuirea in dependenta de credinta, de libera acceptare a omului, si aceasta pornind de la vindecarile descrise de Evanghelii si pana la conditia dobandirii vietii vesnice. Credinta este raspunsul afirmativ al omului, acel „da” spus lui Hristos. Vizibilul si invizibilul se amesteca in credinta. ,.Da"-ul echivaleaza cu o primire interioara a lui Hristos.«Prin credinta, omul se deschide harului dumnezeiesc si lucreaza cu el, caci acel da pe care il exprima credinta la chemarea lui Dumnezeu pentru comuniunea cu Sine, omul il da prin lucrarea harului dumnezeiesc salasluit in el careia ii raspunde. Credinta, in acest sens, este mantuitoare, omul indreptandu-se prin ea.

Hristos - Capul BisericiiBiserica este una pentru ca Hristos este unul, pentru ca Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos. „Nu exista decat Hristos unic si total, Cap ceresc a I creatiei noi care se realizeaza aici, pe pamant, Cap ceresc cu care sunt strans legati membrii Trupului unic". In „capul Hristos" se deschide orizontul infinitatii lui Dumnezeu si prin El trupul Bisericii primeste putere de viata si de iubire unificatoare din aceasta infinitate. Relatia aceasta a fiecarui credincios cu Hristos in cadrul trupului Sau face posibila comuniunea lntre credinciosi. „Hristos saldsluieste in noi prin harul impdrtdsit de Duhul Sfdnt in Sfintele Taine ale Bisericii, prinde chip prin ele in noi, iar noi ne configuram dupa Hristos, ajutati fiindde Duhul Sfant.Comuniunea in care culmineaza toata istoria mantuirii este realizata intr-o maniera unica in Hristos. „Caci intr-lnsul an fost facute toate.. .si intr-lnsul sunt asezate.. .caci in El a binevoit Dumnezeu sa impace toate cu sine" (Coloseni 1,16-20). Credinciosii, inaintand spre unitate, lnainteaza in Hristos, deoarece, „simtind unitatea, II simt pe

Hristos, caci El este izvorul, principiul, temelia unitatii”. Trebuie spus ca Hristos ramane temelia fundamentala a Bisericii numai in masura in care este vazut ca Logos Creator si Mantuitor, adica Dumnezeu si om nedespartit, prezent In Biserica pana la sfarsitul veacurilor. Iar acest fapt este firesc, fiindca „lisus Hristos este acelasi ieri si azi si in veci (Evrei 13, %), astfel incat Biserica este plina vesnic de prezenta Fiului lui Dumnezeu Intrupat.

Biserica este Trupul viu al lui Hristos extins fn umanitateBiserica este trupul soborniccsc, comunitar sau social al lui Hristos in care El se prelungeste si lucreaza sau care este alca-tuit din toti aceia care s-au incorporat in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant in Taine, dupa ce au auzit si primit Cuvantul lui Dumnezeu, lntocmai ca acei „ca la trei mii de suflete care s-au adaugat" apostolilor, ucenicilor si fratilor in ziua Cincizecimii (Fapte 1,13-14; 2, 1-4, 9-12, 37-38, 41). Biserica este un trup, un tot, care nu anuleaza madularele, ci, dimpotriva, le afirma si ele se afirma reciproc: „Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madu-lare fiecare in parte" (I Corinteni 12, 27). Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerica a membrelor sau madularelor, ci ea este uniunea universala cu Hristos a ipostasurilor create pe care ea le zamisleste intr-o noua nastere (botezul), le Intareste si pecetluie§te cu Duhul lui Hristos (rninmgered) si le uneste cu Trupul si Sangele Lui (Euharistid). Concluzionand, putem spune ca, prin Hristos, Capul ei, Biserica se structureaza ca un intreg armonios, ca un organism sobornicesc in care fiecare madular isi implineste lucrarea corespunzatoare lui. Sfantul Apostol Pavel spune in acest sens: „Ci tinand adevarul, in iubire, sa sporirn intru toate, pentru El, care este capul — Hristos. Din El, tot trupul bine alcatuit si bine lncheiat, prin toate legaturile care ii dau tarie, isi savirseste cresterea, potrivit lucrarii masurate fiecaruia din madulare, si se zideste intru dragoste" (Efeseni 4, 15-16). Si astfel, fiecare madular se simte legat de celelalte madulare cu care se bucura de plenitudinea vietii dumnezeiesu' facuta accesibila omului de catre Hristos si impartasita de El prin Duhul Stant intregului trap si fiecarui madular in parte, prin Sfintele Taine care sunt incheieturile si legaturile Trupului insusi, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, de asemenea .

Lucrarea lui Hristos prin Sfantul Duh in madularele Bisericii

In iconomia mantuirii, Fiul si Duhul Sfant sunt nedespartiti: „Hristos devine singurul chip potrivit cu natura comuna a umanitatii. Duhul Sfant confera fiecarei persoane create dupa chipul lui Dumnezeu posibilitatea de a-si desavarsi asemanarea in cadrul naturii comune. Unul imprumuta ipostasul Sau naturii (firii), celalalt da dumnezeirea Sa persoanelor.Darul cincizecimic al Duhului Sfant este consecutiv lucrarii mantuitoare a lui Hristos: „Acum lucrarea lui Hristos s-a terminat si incepe lucrarea Duhului Sfant"3'6. Lucrand in Taine nedespartit de Hristos, Duhul ne imprima libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Hristos este eliberatorul omului, iar impartasirea daruita de Hristos se realizeaza prin harul Sfantului Duh. Dar atat actul unirii noastre libere cu Hristos, cat si acela al prefacerii naturii noastre in natura Bisericii, apartin Sfantului Duh. „Fara Sfantul Duh nu-L putem intelege pe Hristos ca temelie a Bisericii".Taina dobandirii Duhului este paralela tainei Intruparii. Fiul si Duhul, impreuna, sunt pentru noi darurile lui Dumnezeu. Harul

mantuirii nu ne vine numai de la Hristos, ci si de la Sfantul Duh. Desi Biserica are in sine pe Hristos, din care straluceste continuu Duhul, ea nu inceteaza sa-L primeasca „de sus" mereu din izvorul nesfarsit al Dumnezeirii531. Toate Tainele Bisericii se refera la aceeasi dimensiune etica, restaurarea vietii in plinatatea libertatii si a iubirii.Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii si Euharistiei sunt numite „taine ale vietii spirituale"; prin viata spirituale intelegandu-se viata in Duhul Sfant, deci viata crestinului care traieste invaluit necontenit in energiile divine ale harului.

1. Sfanta Taina a Botezului: Botezul este taina nasterii din nou, el pune inceput vietii spirituale, pentru ca Duhul Sfant lucreaza in Sfintele Taine, nedespartit de Hristos si imprima crestinilor libertatea de fii ai lui Dumnezeu, care pot astfel sa aleaga Binele divin.Botezul este prima taina a incorporarii noastre in Hristos, este „taina prin care Hristos se extinde prin Duhul in oameni, ca sa-i incorporeze in Sine si in Biserica"332, este „baia vesniciei" prin care fiinta umana este pe deplin transformata. Botezul este ritmul vietii noastre cotidiene in care este prezent Hristos, „prin pogorarea Sfantului Duh".

2. Sfanta Taina a Mirungerii: In Taina Mirungerii, indisolubil legata de Taina Botezului, Sfantul Duh este Cel care isi imprima pecetea in cel botezat sau unit cu Hristos, dar face aceasta tocmai pentru a-1 trans forma pe acesta in ,,uns", adica ,,hristos": „Activarea darurilor Sfantului Duh va conduce pe cel botezat si uns la unificarea sa mterioara prin Hristos devenit interior prin Botez"3,v.Mirungerea este chiar simbolul ,,partasiei noastre la Duhul Sfant", caci daca ,,botezul reproduce viata hecarui neofit, Patima Domnului si Pastile, ungerea cu Sfantul mir este Cincizecimea noastra"340. Prin ungere, trupul se unge cu mir vazut, iar sufietul cu Duhul Stant.

3. Sfanta Taina a Euharistiei impreuna cu Botezul si Mirungerea reprezinta cele trei Tame de initiere a crestinului in Biserica; totodata, este cea mai adanca si cea mai inalta dintre cele sapte Sfinte Taine. Viata spirituals, inceputa in Botez, intarita prin Mirungere, este in necontenita crestere, in special prin primirea Tainei Euharistiei. Harul divin, o data salasluit in „faptura cea noua", se lnmulteste mereu si ea se dezvolta mereu, tinzand sa ajunga la „statura lui Hristos"542. Acest progres spre desavarsirea vietii spirituale nu se realizeaza numai prin colaborarea crestinului cu harul primit in Botez si Mirungere, ci printr-o noua comunicare de har, primita prin Euharistie.Prin impartasirea cu Trupul. si Sangele Mantuitorului „Luati mancati acesta este Trupul Meu.. .Beti dintru acesta tod, acesta este sangele Meu" (Luca 22,19-22; I Corinteni 11,23-27), intram in locul unde Impartasirea Sfantului Duh are loc nemcetat, caci Trupul lui Hristos este plin de energia Duhului. Cand preotul spune „Trimite Duhul Tau Cel Sfant asupra noastra si a tuturor celor de aid", intram in comuniune cu Trupul si Sangele lui Hristos. „Sfanta Impartasanie este Taina cea mai mare, pentru ca mai incolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adauga ceva.” Accesul la Euharistie este dat de Botez si de Mirungere, nu numai de Botez, fiindca nu putem primi pe Hristos in noi insine decat cu ajutorul Duhului. Numai prin Duhul avem acces la Hristos, Care nu ni se daruieste si nu lucreaza in noi decat prin Duhul Lui, dar si prin vointa libera a celui care se hotaraste sa-si conformeze viata cu primirea darurilor vesnice. Taina Mirungerii ne

daruieste un har de putere care ne pregateste pentru Euharistie si pentru marturisirea credintei in Hristos. Botezul, Mirungerea si Euharistia sunt Tainele vietii spiritual; prin ele ne nastem, ne intarim si ne desavarsim in viata cea noua. Asa crestem de la starea de prune la starea de barbat desavarsit, pe masura staturii lui Hristos. Dar cresterea acea-sta, care se face prin permanenta colaborare a vointei cu harul divin, se realizeaza prin lupta cu pacatul. Taina Marturisirii si cea a Sfantului Maslu sunt numite tainele insdndtosirii sufletesti si trupesti si aceasta deoarece, prin Taina Spovedaniei se realizeaza insanatosirea sufletului, prin purificarea de orice pacat a celui care prin libertatea de care dispune alege sa-si marturiseasca pacatele, iar prin Taina Sfantului Maslu se realizeaza Insanatosirea trupului, dar si a sufletului.

5. Sfanta Taina a Maslului: Aceasta taina impartaseste harul tamaduirii trupesti In primul rand, dar si sufletesti. Asa prevede clar cuvantul Apostolului: „De este cineva bolnav intre voi, sa cheme preotii bisericii si sa se roage pentru dansul, ungandu-l cu untdeletnn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si-l va ridica pe el Domnul. Si de va fi facut pacate se vor ierta lui" .Taina Sfantului Maslu da harul vindecarii si taria necesara in suferintele celui bolnav, care alege sa primeasca darurile Sfantului Duh in mod liber pentru a se insanatosi.De aceea, lucrarea Sfantului Duh se face si aici aratata prin chemarea lui pentru sfintirea untdelemnului si pentru daruirea harului vindecator asupra bolnavului, asa cum se observa in rugaciunile specifice acestei Sfinte Taine.

7. Sfanta Taina a Hirotoniei este Taina prin care se da harul Sfantului Duh ca urmare a rugaciunii rostite de episcop impreuna cu comunitatea. Hirotonia este Taina prin care Mantuitorul Hristos alege si instituie „organele lucrarii Sfantului Duh".Candidatul la hirotonie primeste un har special, prin care el are puterea — pe care nu o au credinciosii — de a indeplini functiile ierarhiei. Aceasta noua revarsare de har inseamna totodata noi energii morale si imperativul unei comportari vrednice de chemarea preotiei. Caci preotul nu are numai obligatiile unui credincios; el are si obligatiile starii speciale, la care este chemat, dar numai prin vointa sa. In harul ce i s-a dat are puterile necesare implinirii aces tor obligatii, numai sa colaboreze cu harul.Prin toate Tainele, Hristos lucreaza, asa cum am vazut, prin Duhul Sfant la unificarea oamenilor in Biserica Sa, cu atat mai mult, prin urmare, face aceasta prin Taina Hirotoniei, de care tin toate celelalte Taine si prin care viaza Biserica insasi.Ca lucrari ale Duhului Sfant in Biserica sau ale lui Hristos insusi in Duhul Sfant, Tainele sunt respiratia continua a Bisericii, prin care ea inspira si expira neincetat pe Duhul Sfant care ne face prezent pe Hristos si lucrarile Lui in Biserica si in fiecare madular al Trupului Sau. „Prin Taine deci Biserica, avdnd pe Duhul Sfant in ea de la Cincizecime prin Capul ei, Hristos, se umple cu viata dumne^eiascd a Duhului care vine acum de sus in ea, «reaprin-zand» sau «innoind» «legaturile» si «intalnirile» Bisericii si credinciosilor cu Hristos.

Omul este inzestrat cu libertate. El trebuie sa fie deplin constient de bunul libertatii pe care l-a primit de la Creator si de faptul ca numai libertatea sufletului il elibereaza de sub tirania diavolului si il. scapa din robia pacatelor, pentru ca nu poate cel stapanit de pacat sa slujeasca Domnului si nu este indreptare decat in Cel Ce ne-a facut pe noi liberi, prin. rascumparare din acea tiranie. De asemenea, este o certitudine faptul ca libertatea capata valoare doar daca se pune in acord cu harul lui Dumnczeu. Libertatea, in esenta, este o putere pe care omul o primeste din puterea lui Dumnezeu. El a randuit ca fiecare persoana sa fie stapana pe propriul cuget, sa aiba ratiunea ca si conducatoare a vietii, spre a intelege in profunzime realitatea ca raul este o boala a sufletului, iar virtutea, sanatatea sufletului si sa aleaga in consecinta.