POPESCU ELYANA grupa 103Drept , anul I

PROIECT LA SPORTHANDBAL

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul.

Este un sport relativ tânăr, apărând în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Originile lui sunt însă mult mai depărtate și le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul Mediu și în jocurile dinamice folosite în școlile din centrul și nordul Europei la începutul secolului XIX. În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în școli ca material didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educație fizică. Părintele handbalului modern este considerat a fi profesorul german de educație fizică Carl (sau Karl) Schelenz,care a introdus reguli și care a folosit un teren de aceeași mărime cu cel de fotbal. Pe atunci o echipă avea 11 jucători.

Se disting și sunt atestate trei rădăcini multinaționale, fiecare cu o variantă nu prea mult deosebită de handbalul consacrat și practicat astăzi. În România handbalul a pătruns în anii 1920 – 1921, imediat după lansarea lui oficială la Berlin în anul 1919 de către profesorul Karl Schelentz. În anul 1921 încep deja meciurile inter-clase în școli, la Sibiu, chiar pe stadionul central, iar din 1922 primele jocuri inter-orașe cu echipe formate din elevi, dar și câțiva absolvenți și chiar profesorii acestora.

Terenul de joc – Caracteristici generale

Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri și lățimea de 20 metri și este compus din două spații de poartă și o zonă de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine, iar liniile laturilor scurte sunt numite linii de poartă (între barele porții) sau liniile exterioare porții (de ambele părți ale porții). În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de siguranță, cu o lățime de cel puțin 1 metru de-a lungul liniilor de margine și 2 metri în spatele liniilor exterioare porții. Caracteristicile terenului de joc nu trebuiesc modificate în timpul jocului, astfel încât una dintre echipe să fie avantajată.

Porţile

În centrul fiecărei linii exterioare a porții se găsește o poartă. Porțile trebuie să fie solid ancorate de podea sau de pereții din spatele lor. Porțile au la interior o înălțime de 2 metri și o lățime de 3 metri. Barele verticale ale porții sunt unite de o bară orizontală în partea superioară. Partea posterioară a barelor porții trebuie să fie aliniată cu muchia posterioară a liniei de poartă. Barele verticale și bara transversală trebuie să fie pătrate în secțiune, cu laturile de 8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite în 2 culori contrastante, care să fie diferite și de culorile din jurul porții. Porțile trebuie să aibă o plasă, atașată în așa fel încât o minge intrată o dată în poartă să rămână acolo.

Liniile terenului de joc

Toate liniile terenului fac parte integrantă din spațiile pe care le delimitează. Liniile de poartă vor avea 8 cm lățime între barele porților, în timp ce toate celelalte linii vor avea 5 cm lătime. Liniile dintre două suprafețe adiacente pot fi înlocuite cu culori diferite între suprafețe adiacente ale podelei.În fața fiecărei porți este un spațiu de poartă. Spațiul acesta este delimitat de o linie a spațiului de poartă (linia de 6 metri), care este trasată astfel:

1. O linie de 3 metri lungime direct în fața porții; această linie este paralelă cu linia de poartă, și la 6 metri distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioră a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei spațiului de poartă);

2. Două sferturi de cerc, fiecare cu o rază de 6 metri (măsurată de la colțul interior posterior al stâlpilor porții), care fac legătura între linia de 3 metri lungime și linia exterioară a porții.

Linia de 9 metri

Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie intreruptă, trasată la 3 metri în afara liniei spațiului de poartă. Atât segmentele de linie cât și spațiile dintre ele măsoară 15 cm.

Linia de 7 metri

Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în fața porții. Este paralelă cu linia de poartă și aflată la 7 metri de aceasta (distanță măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 7 metri).

Linia de restricţie

Linia de restricție (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcată în fața porții. Este paralelă cu linia de poartă și la 4 metri distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 4 metri);

Linia de centru

Linia de centru unește mijlocul liniilor de margine.

Linia de schimb

Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă, se întinde de la linia de centru până la un punct aflat la o distanță de 4.5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralelă cu linia de centru și care se întinde pe o distanță de 15 cm înăuntrul liniei de margine și 15 cm în afara liniei de margine (înauntrul și în afara terenului de joc).

Mingea

Mingea este sferică și trebuie să fie confecționată din piele sau din material sintetic. Suprafața nu are voie să fie alunecoasă. Deoarece în general este manevrată cu o singură mână, mărimile oficiale variază depinzând de vârstă și sexul echipelor.

Mărimea Folosită de Circumferința (în cm) Greutatea (în g)

III Bărbați și tineri peste 16 ani 58–60 425–475

II Femei, băieți peste 12 ani și fete peste 14 ani 54–56 325–375

I Băieți și fete peste 8 ani 50–52 290–330

Istoria Handbalului în România

Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii 1921, la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (la Berlin în februarie 1920). Profesorul de educație fizică din Sibiu Wilhelm Binder (care a predat la școli din Sibiu între 1910-1948) a fost în tribună la acel prim meci de handbal și a introdus handbalul în Sibiu. Binder se familiarizase în 1912 la Leipzig cu sportul premergător handbalului numit Raffball, sport pe care l-a introdus la Sibiu în 1913.

În 1928 se organizează la Sibiu prima școală de arbitri de handbal.Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială a Federației de Baschet și Volei. După trei ani, devine independentă.Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva Poloniei, meci pe care România l-a câștigat cu 6-4.Primul meci de handbal în sală a avut probabil loc în Sala Obor în 1934.Alte orașe, în afară de Sibiu, unde au fost organizate echipe de handbal au fost: Brașov, Mediaș, Sighișoara, Agnita, Reșița, Timișoara, Lugoj.

Istoria handbalului românesc a început cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu, care a asistat, în februarie 1920, la primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece, pe un teren de fotbal din Germania. Mai târziu, comuniştii au încercat să întipărească în mentalul colectiv ideea că „leagănul” handbalului românesc postbelic s-ar afla la Băbici, în judeţul Romanaţi, unde activa o echipă de „ţărănci-muncitoare”.

În primăvara anului 1990, profesorii şcolii generale în care învăţam au constatat cu surprindere că elevii se străduiau să imite un joc cu mingea pe care îl vedeau la televizor. Handbalul nu ne era, fireşte, necunoscut, dar echipa masculină a României făcea minuni la Campionatul Mondial. Reacţia a fost extraordinară: în curtea şcolii au apărut două porţi, mingile mici au luat locul celor de fotbal, iar regulile ne-au fost explicate temeinic. Aveam apoi să aflăm că România fusese de patru ori campioană mondială la masculin şi de trei ori la feminin, titluri care încununau zeci de alte performanţe internaţionale remarcabile. Ceea ce nu ştiam pe atunci era lungul drum parcurs de handbalul românesc de la „în acest sport nu avem viitor” (aşa cum s-a spus în 1958 despre echipa naţională masculină...) până la emoţionantele finale feminine de la Sankt Petersburg, din 2005 sau cea de Ligă a Campionilor de la Bucureşti, din 2010.

Echipa României la un antrenament

La fel ca şi baschetul sau voleiul, jocul de handbal a fost inventat de un profesor de gimnastică. Doar că acesta nu preda la un colegiu nord-american, ci în Germania. Carl Schellenz (1890-1956) a adaptat, de fapt, jocul de fotbal. Primele echipe de „handbal” erau formate din câte unsprezece jucători, iar terenul era de dimensiunile celui de fotbal, ceea ce explică şi scorurile destul de asemănătoare. Însă ideea lui Carl Schellenz nu era cu totul originală. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea existau deja mai multe variante, practicate în Boemia, Danemarca sau Germania.

Fost campion de atletism, Carl Schellenz a gândit handbalul în unsprezece special pentru femei, cărora fotbalul le era mai degrabă interzis. Succesul noii discipline s-a datorat şi poziţiei de profesor la Şcoala Superioară de Sport din Berlin, deţinută de Carl Schellenz. Astfel, viitorii profesori de educaţie fizică îşi începeau cariera ştiind deja regulile şi cu gustul pentru acest joc. Devenit foarte popular în Germania, handbalul în unsprezece a fost inclus

în 1936 în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin, turneu la care a participat şi România. Dar abia în 1972 (la München, pentru bărbaţi) şi în 1976 (la Montreal, pentru femei) avea să devină handbalul un sport olimpic autentic.

În 1937, Carl Schellenz a vizitat România, păstrând nu doar o frumoasă amintire, ci şi o corespondenţă interesantă cu Marianne Wonner, antrenoare născută la Agnita. „Hazena” a apărut în Boemia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Gândit tot pentru echipele feminine, mult mai accesibil acelora care nu aveau posibilitatea de a juca pe un teren de fotbal, handbalul în şapte a fost rapid adoptat de echipele evreieşti, care evitau astfel expunerea pe stadioane, fapt ce putea genera reacţii negative la adresa jucătorilor. Mult mai spectaculos, presupunând un număr mai mare de goluri, despărţit de arbitrariul climatic, handbalul în şapte s-a impus treptat, astfel încât spre sfârşitul anilor 1960 cel în unsprezece rămăsese o amintire.

Echipa României pentru a patra oară campioană mondială

La 2 august 1949, „Scînteia” anunţa – printre ştirile telegrafice ale unei minuscule rubrici „Duminica sportivă” – că noua campioană naţională la handbal masculin era C.F.R. Sighişoara. Ştirea ajunsese însă pe dos la

Bucureşti, deoarece nu organizatorii finalei, ci oaspeţii, Derubau Sibiu, câştigaseră cu 5-3.Mult mai mult spaţiu (şi chiar o fotografie) era acordat echipei de „ţărănci-muncitoare” din Băbici, pe atunci în judeţul Romanaţi, ale cărei performanţe în „Cupa Tineretului Muncitor” uimiseră lumea sportivă.

De altfel, această competiţie avea să fie socotită, peste ani, drept „leagănul” handbalului românesc postbelic, întrecerea care a stârnit interesul pentru practicarea acestui sport. Pe structura vechilor cluburi interbelice a fost creat un campionat naţional. Handbalul a fost popularizat şi în Bucureşti, unde noile cluburi afiliate diverselor ministere l-au inclus printre disciplinele practicate. Treptat, el a fost extins şi în Moldova, unde au luat naştere veritabile şcoli, precum cea de la Bacău.

În 1953, România s-a clasat a doua la Festivalul Mondial al Tineretului, atât la masculin, cât şi la feminin. Totuşi, meciurile s-au jucat în deschiderea finalei de fotbal, strategie veche, menită să atragă atenţia spectatorilor.

Foarte repede, în 1956, avea să vină şi primul titlu mondial, la feminin, câştigat chiar în faţa echipei Germaniei (pe vremea când handbalul se juca încă în unsprezece, în aer liber). Următorul succes al româncelor a fost în 1962, când au câştigat din nou titlul mondial, de data aceasta în sală, în echipe de câte şapte.

Drumul la masculin avea să fie mai greu, dar, în cele din urmă, mai fructuos. Hulite astăzi, metodele „sovietice” de antrenament şi organizare şi-au spus cuvântul. Concentrarea valorilor în câteva echipe, cantonamentele prelungite şi îmbinarea pregătirii fizice cu una intelectuală şi ideologică, inclusiv înainte de Campionatul Mondial din 1990, au făcut din România prima cvadruplă campioană mondială masculină din istorie (1961, 1964, 1970 şi 1974).

1964 – Echipa de handbal masculin a României, campioană mondială a doua oară. Din echipă făceau parte Mihai Redl, Virgil Tale, Ion Bogolea, Petre Ivănescu, Ion Mozer, Virgil Hnat; rândul doi: Andrei Oţelea, Iosif Iacob, Olimpiu Nodea, Mircea Costache II, Gheorghe Gruia, Ion Popescu; rândul trei: Aurel Bulgaru, Cezar Nica, Mircea Costache I. Antrenori: Ion Kunst-Ghermănescu şi prof. Nicolae Nedef. Băieţii au cucerit 4 trofee mondiale, în 1961, 1964, 1970, 1974, şi au ocupat locul 2 la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal.

Încheiere : Handbalul este un joc sau un exercitiu fizic, care a aparut in Europa, undeva pe la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, insa primele pagini din istoria handbalului s-au scris chiar din Evul Mediu, cand se practicau jocuri asemanatoare handbalului, numai ca semnificatia lor era cu totul alta. Apoi, jocul de handbal a fost introdus in scoli ca parte a materiei didactice, ajungand astfel sa se dezvolte de-a lungul anilor.

Pornind de la acest joc sportiv s-au mai dezvoltat si alte doua jocuri, aproape pe baza acelorasi reguli si strategii de joc: baschetul si rugby-ul. Mai tarziu, aceste exercitii sportive au evoluat treptat, schimbandu-si si perfectionandu-si regulile de joc, ele fiind, in acelasi timp, promovate intens prin intermediul ziarelor si gazetelor sportive. Simplitatea jocului si-a gasit fundamentul in obiectul fascinant, de forma sferica, perfecta, cunoscut din cele mai vechi timpuri. Intr-atat de simplu si precis a fost jocul cu mana, incat modificarile ce i s-au adus pe parcurs nu au facut nimic altceva decat sa-l complice. In ciuda acestui fapt, nu si-a epuizat atractivitatea in randul oamenilor.