Grupa III

Ion Creangă și Junimea Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Biografie

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă,

care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.flețire.”

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.)Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Basme

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum

suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.

Via aț

Fiul mai mare al lui Ștefan a Petrei Ciubotarul și al Smarandei, fiica lui David Creangă din Pipirig. Cea dintâi învățătură a primit-o de la dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către humuleșteni.La îndemnul lui David Creangă din Pipirig, își continuă învățătura, dar pentru puțin timp, la școala din Broșteni, de sub conducerea lui Neculai Nanu, înființată de marele logofăt Alecu Balș.

După avarierea "cocioabei de pe malul stâng al Bistriței" (casa Irinucăi), revine la Humulești, face carte cu dascălul Simion Fosa din Țuțuieni, de la biserica "Adormirea" din Tg. Neamț, apoi la Școala Domnească din Tg. Neamț, după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu, "cuget neobișnuit de îndrăzneț pentru vremea lui și pentru funcția lui socială".Urmează în 1854 Școala de Catiheți din Fălticeni, iar de la 1 septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de către "catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit, în urma examinării la care a fost supus,

este primit direct în clasa a doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamț de către mitropolitul Veniamin, pentru că se găsiseră la el operele lui Voltaire). Științele filosofice și istoria universală le-a făcut cu dr. Ioan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.

Exponenți ai iluminismului francez, frații Neofit, Teoctist și Filaret Scriban, prin opera scrisă și traducerile făcute din limba franceză, au fost propăvăduitorii ideilor progresiste, unioniste.

Din cauza dificultăților familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfârșitul lunii iulie 1858, tatăl, Ștefan a Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de greutăți. La 23 august 1859, se căsătorește cu Ileana, fiica preotului I. Grigoriu de la Biserica "Patruzeci de Sfinți". Slujește ca dascăl și își capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.În 1861 figurează printre cei 14 studenți înscriși la Facultatea de Teologie din Iași, abia înființată în 1860. În anul școlar 1862-1863 nu mai apare în scriptele facultății, care de altfel se și desființează curând.

Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învățământ, Școala Preparandală, prima școală de învățători din Moldova. După primul an de studii, la examenul susținut în 19 iunie 1864, s-a remarcat prin obținerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele. La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un an mai târziu, la examenul general la care a fost supus în 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota "eminența" (religie, pedagogie, gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică vocală, aptitudine pedagogică și purtare).

Activitatea didactică, Ion Creangă și-a început-o încă din mai 1864, când se afla în primul an de studii la Școala Preparandală "Vasile Lupu". În anul următor, Al. I. Cuza semnează decretul 1501 din 5 noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa întâia, secțiunea II de la Școala Primară "Trei Ierarhi". Scoate, în 1868, abecedarul Metodă nouă de scriere și cetire, împreună cu V. Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu, pe care îl îmbunătățește cu includerea în ediția a V-a (Iași, 1876) a povestirii Ursul păcălit de vulpe. Manualul Învățătorul copiilor a crescut în importanță prin introducerea poveștilor Inul și cămeșa, Poveste și Păcală. Ignorarea canoanelor religioase, ca și criticarea ierarhiei bisericești, i-a atras destituirea din funcția de diacon, iar ulterior, când la conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos și din învățământ.

Pentru a-și menține existența, a fost nevoit să-și deschidă un debit de tutun, iar după divorțul pronunțat de către Tribunalul Iași, cumpără "bojdeuca" din Țicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună cunoscătoare de povești. Este reîncadrat în învățământ odată cu venirea lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874. Un an mai târziu îl cunoaște pe M. Eminescu, pe atunci revizor școlar, care, intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-și transcrie bogatul repertoriu oral. Înrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărâtoare pentru destinul său scriitoricesc.

Prezent la "Junimea", citește Soacra cu trei nurori, publicată în Convorbiri literare (octombrie 1875).

Celelalte scrieri (apărute în Convorbiri literare):

Capra cu trei iezi - decembrie 1875

Punguța cu doi bani - ianuarie 1876

Dănilă Prepeleac - martie 1876

Povestea porcului - iunie 1876

Moș Nechifor Coțcariul - ianuarie 1877

Povestea lui Stan Pățitul - aprilie 1877

Povestea lui Harap Alb - august 1877

Fata babei și fata moșneagului - septembrie 1877

Ivan Turbincă - aprilie 1878

Povestea unui om leneș - octombrie 1878

După trei ani sunt publicate primele două părți din Amintiri din copilărie (ianuarie, aprilie) și Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor... este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai târziu să apară Cinci pâni.

Album macedo-român din 1880 publică Moș Ion Roată, iar în Almanahul Societății Academice Social-Literare "România Jună" din Viena, în 1883, apare povestirea Ion Roată și Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiri literare din iunie același an.Ultima parte a Amintirilor... apare integral în al doilea volum al ediției de la Iași (1892), iar Făt Frumos, fiul iepei în Convorbiri literare din martie 1898. Evoluția operei este strâns legată de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu "Junimea", dar și cu M. Eminescu și Titu Maiorescu.Plecarea lui

Eminescu la București, la Timpul, boala care i se accentuează, îi umbresc ultima perioadă a vieții. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu și colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunță la învățământ și solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, se stinge la Iași, fiind înmormântat în cimitirul "Eternitatea".

Recuperarea manuscriselor, studierea lor și a însemnărilor făcute pe diverse cărți, se datorează, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lui G.T. Kirileanu, "cel mai important editor științific al operei marelui povestitor" (Perpessicius).

Trăsătura dominantă a artei, a creației sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvorăște din viață și o exprimă plenar. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere, Angelo de Gubernatis, Mitte Kremnitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy Byng, Agnesina Silvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca și de alți cercetători, iar la noi de către G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valeriu Cristea.

Junimea

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de catre Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor si in special Titu Maiorescu.Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii

descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai inseamna si un cenaclu literar, o tipografie si un sistem de librarii.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri

comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când parohul Bisericii „Sfinții 40 de Mucenici“ din Iași, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei“, an LXV, nr. 4-6, articolul “Centenar Creangă – Sentimentul unei datorii”. Consistent în informații și cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decât să arate că “plecarea lui Creangă din preoție, ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autoritățile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar și a altor rațiuni personale, care au fost mai puternice” și în nici un caz unor abateri grave sau a unei credințe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare.

Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru, în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusive directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iași și al unor preoți de la mai multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia mitropolitană nr. 3690 din 20 iunie 1993, semnată de IPS Daniel, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „tinând cont de marea sa contribuție la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim rădăcinile creștine ale culturii noastre prin colaborarea strânsă între toate instituțiile statului român și prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor și păstrător de primă mărime a fost și este Biserica Ortodoxă Română…”.

”A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori universitari, personalități din Iași, dar și din București, împreună cu soborul de preoți condus de actualul Patriarh, alături de Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Cu acea ocazie, s-a sfințit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi și familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.

Hainele preoțesti ale lui Creangă pot fi văzute și astăzi la muzeul de la Mânăstirea Golia. Au cel puțin 130 de ani. Dar parcă vin din adânc de mileniu…

Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar ”Junimea”, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți. El a reușit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleași culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu și ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.

Istorie Literară

Dintre clasicii noștri, Ion Creangă a beneficiat în timpul vieții de cele mai puține comentarii. Titu Maiorescu a fost laconic și prudent în a consacra o analiză critică specială poveștilor sau Amintirilor, ceea ce nu înseamnă că nu a urmărit cu atenție fenomenul Creangă, în desfășurarea sa; au scris cu destulă aplecare doar Mihai Eminescu, despre autorul de manuale, Ion Nădejde și Eduard Gruber.

Imediat după moartea scriitorului, a urmat un val de interes recu-perator. Contemporanii și-au dat seama de valoarea celui dispărut, pe

care până atunci îl trataseră cu destulă pasivitate, și au încercat să îndrepte neglijența intervenită, poate și din cauza lui Creangă însuși, a firii sale multiple, destul de greu clasabile. Așa se explică șirul de evocări ce încearcă să reconstituie portretul acestuia, din perspective diverse, de la A. D. Xenopol și Gr. I. Alexandrescu la Iacob Negruzzi și George Panu. N. Iorga este primul exeget care îl așează pe Creangă, încă din anul imediat următor morții sale, în orizont european, într-o paradigmă a „humoriștilor”, dar și într-una a „stiliștilor”. Încât se poate spune că imaginea lui Creangă s-a cristalizat în timp, de-a lungul a trei-patru decenii, și a împletit mărturia asupra omului cu perspectiva asupra operei, cele două dimensiuni susținânduse, în majoritatea cazurilor, una pe cealaltă. Spre sfârșitul deceniului trei al secolului XX, când Jean Boutière se interesa insistent, în vederea elaborării tezei sale de doctorat despre Ion Creangă, corespondenții din țară aveau să-și dea seama de puținătatea datelor demne de a putea fi puse la dispoziția cercetătorului francez, de inexistența unei ediții critice a operei, demne de acest autor, și de faptul că referințele critice asupra sa erau inconsistente. De-abia după 1930 vor apărea contribuțiile de substanță ale lui G. Călinescu sau Vladimir Streinu și ediția cu adevărat serioasă, riguroasă, în a restitui autenticitatea stilistică a lui Creangă, datorată cărturarului G. T. Kirileanu1.

Așadar, identificăm trei etape importante în formarea și consolidarea imaginii lui Ion Creangă, în epocă și după aceea, dacă ținem seama de datarea textelor de comentariu și memorialistice care îl privesc: prima, deloc bogată, consumată în timpul vieții scriitorului; o a doua, datorată celor care au scris la moartea sa (1889) și în anii de după nefastul eveniment; în sfârșit, memorialistica de după 1920, una recuperatoare, dar pe alocuri anecdotică și ficțională, încercând să facă față interesului

crescând al publicului față de opera clasicizată a humuleșteanului. Această etajare a definirii personalității sale are câteva avantaje certe: face ordine în materialul evocativ; permite stabilirea imaginii, de la percepția imediată, directă, de o concretețe vie, netrucată, la ficționalizarea, pe cale narativă sau chiar mitică, a acestei imagini; reține mai exact elementele de continuitate și de ruptură în stabilirea imaginii, până a se ajunge la o figurativitate stabilă pentru istoria literară.

La momentul 1889, anul morții scriitorului, palmaresul critic al acestuia arăta destul de modest. Comentariile pe seama sa rețineau, în ordine cronologică, următoarele: M. EMINESCU vorbea de „lungă experiență de învățător înzestrat de natură cu darul de a instrui” (recenzând Povățuitoriul la citire…, 1876); îl asemuia cu Gogol, prin felul de a aduce „oameni aievea”, „tipuri copiate de pe natură”, și-l vedea reprezentativ pentru „țăranul din Moldova” (1876) și pentru „ținutașii din Neamț” (1877); TITU MAIORESCU l-a inclus parcimonios doar în câteva enumerări ce se referă la „românismul” direcției junimiste (1881), la proza bună, de calitate, publicată în „Convorbiri literare”, vorbind de „neprețuitul Creangă” (1882), precum și la „mișcarea intelectuală sănătoasă în literatura noastră” (1885); în schimb, I. N|DEJDE îi consacră un medalion mai amplu în Istoria limbei și literaturei române, 1886, unde îl consideră drept „cel mai înzestrat cu talent artistic” de la revista „Convorbiri literare”, cu excepția lui Eminescu, remarcând faptul că „își îngrijește foarte mult scrierile”, muncind pe text „că doar ar ieși fraza întocmai”, și că se apropie de Gogol, cu ale sale Suflete moarte, prin ale sale „schițe așa de adevărate, așa de artistice”; la rândul său, EDUARD GRUBER, în volumul Stil și gândire. Încercare de psihologie literară, 1888, e cel mai generos în aprecieri – îl situează între „stiliștii

mari”, „un foarte puternic talent și cu totul original”, văzând în Creangă „adevăratul tip al românului, cu calitățile lui mari și cu defectele lui de rasă”; la calități, trece: „inteligență aleasă, prezență de spirit, umor, ironie fină, sarcasmul cel mai mușcător, mai presus de toate caracter sentimental și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta filozofie a poporului român”, iar la defecte: „ca și țăranul nostru, guraliu, adesea se pierde în amărunțimele descripției, slăbind firul logic”.

Mai mult, „Creangă e o vastă sinteză etnică a poporului român”, iar în privința expresiei, „e mina cea mai curată, mai sigură și mai inteligentă pentru sintaxa românească”, deoarece „reproduce cu cea mai mare îmbelșugare geniul limbei noastre, adică modul de a gândi și românismele sau expresiunile proprii limbei române”; intră de aceea în serie cu cronicarul Ioan Neculce. Gruber sugerează cel dintâi sintaxa complexă, elaborată, a lui Creangă. Toate aceste trăsături abia schițate vor alimenta panoplia de truisme de mai târziu. În cuvântul rostit cu prilejul înmormântării (publicat în „Lupta” din 10 ian. 1890), el vine cu câteva linii în plus: un Creangă „hazliu, mucalit și având un spirit foarte fin și sarcastic”, „veselia societății… cu povestirile, glumele și prujiturile lui” (adică anecdotele); ereditatea l-a ajutat să „adune… impresiile copilăriei și vieții de la țară”2.

Imaginea scriitorului sporește considerabil în intensitate după moartea sa, când cei care l-au cunoscut țin să-i contureze pregnant făptura. Primul o face N. A. BOGDAN, în necrologul apărut la câteva zile după înmormântare, susținând că lumea Iașului îl remarcase mai întâi ca „orator iubit și popular” prin adunări electorale, unde trecea ca „vajnic adversar al junimiștilor”, după care Eminescu a văzut în el un talent „neinfluențat de valurile civilizației” și l-a dus la întrunirile literare de la

„Junimea”. Menționează primul că datorită intervenției sale la primarul Pogor teatrul de păpuși a lui Hanganu a primit permisiunea să distreze publicul de Crăciun, și că mai murise o dată, vădind o criză la catedră, în timpul orelor, când gazetele i-au consemnat decesul.

Vorbește primul de un Creangă arhaic, de „stilul admirabil… în neglijența și naivitatea rustică și primitivă a omului de la țară”. Conchide: „Un valoros și demn cetățean, un institutor conștiincios și un bun pedagog, un om de talent original…” Tot Bogdan revine și informează cititorii ziarului „Lupta” despre manuscrisele găsite și despre inițiativa fiului, Constantin Creangă, de a finanța editarea scrierilor tatălui său.

IACOB NEGRUZZI, în necrologul din „Convorbiri literare”, 1 febr. 1890, observă un Creangă „original în apucături și iubitor de inovații”, cu referire la „răspopirea” sa, de fapt eliminarea disciplinară din diaconie, pentru că purta pălărie în loc de potcap, dar datorită acestei întâmplări va ajunge curând „unul din cei mai buni institutori din țară”.

Utilizează primul formula de scriitor popular, care va avea o carieră foarte lungă, într-o măsură defavorabilă lui Creangă, pentru că îi va limita mereu percepția: „Spiritul său viu, frumoasa sa limbă populară, stilul său naiv și natural, humorul ce însuflețește scrierile sale au un farmec așa de deosebit, încât pun pe Creangă printre cei întâi scriitori populari ce au avut românii vreodată.” Formula de scriitor popular derivă, așadar, dintr-o rețetă destul de simplu de închegat: spirit viu plus frumoasa limbă populară plus stilul naiv și natural plus humorul, componente care vor urmări până la refuz, cu simplitatea lor comodă, comentariile viitoare. Va reveni cu alte amintiri. A. D. XENOPOL vine cu puține elemente noi în Prefața la ediția din 1890 a Scrierilor lui Creangă,

pusă la cale de fiul său, dar are meritul de a institui chiar din primul paragraf o formulă care iarăși va face epocă în manuale – „genialul povestitor”. În schimb, GRIG. I. ALEXANDRESCU, prietenul și primul biograf, în aceeași ediție a Scrierilor, îi conturează profilul, mai întâi de diacon, apoi de învățător și de scriitor, nu fără unele picanterii și elemente pitorești.

Remarcă la el o voluptate a sărăciei, făcându-se că-l citează dintr-o „însemnare” rămasă apocrifă: „Patru ani la biserica Patruzeci de Sfinți, trăind într-o casă în care mă răzbea ploaia și mă orbea fumul și femeia! De sărăcie nu m-am temut niciodată, căci totdeauna a fost cu mine.”

Avea voce frumoasă, „era un cântăreț foarte bun și la slujba lui era cu rânduială”, în pofida faptului că era, ca și Conta, „ateu din suflet, adesea critica formele deșarte ale bisericii și punea la îndoială existența divinității”. Avea oroare de înmormântări, botezuri și cununii și nici nu purta tot timpul haine preoțești, în schimb obișnuia să tragă cu pușca după ciorile de pe crucea bisericii. Mustrat pentru acest lucru de protopop, i-ar fi răspuns în notă antisemită: „D-apoi eu nu-s jidan, cinstite părinte, să mă tem de pușcă.”

La 3 aprilie 1866, a luat parte la așazisa „revoluție” de la Iași, când împreună cu părintele Enăchescu, îl ascund sub un poloboc, în beciul crâșmei lui Stihi din Sfânta Vineri, pe mitropolitul Calinic, salvându-l de la moarte. Răspopirea i s-a tras de la faptul că purta, vara, pe model bucovinean, pălărie în loc de potcap.

„Guraliu” din fire, comunicativ adică, a apelat la două îndeletniciri, ca să subziste: negustor de tutun și mai apoi institutor, la școala din Păcurari. Ca institutor, era „șăgalnic și bun la inimă”, având metoda sa de a-i alfabetiza pe copii. Prietenia cu Eminescu se încheagă repede, amândoi

fiind rurali („disprețuiau viața zgomotoasă de târg”) și antimondeni („dușmani neîmpăcați ai formelor deșarte din saloane”). Din „dușman politic” al Junimii, devine membru al Societății, „cam pe la 1876” unde i se recunoaște talentul și originalitatea. Era foarte cunoscut în Iași, „glumeț și bun la suflet”, dar și „îndrăzneț”, adică tare de gură, „când apăra drepturile altuia”. În plus, „era de o modestie rară”, „gras, gros, greoiu, îmbrăcat simplu, cu straie de săiac… cu o pălărie mare pe ceafă, cu un băț gros pe umăr… respectuos, neprefăcut, deștept și glumeț”, schiță de portret care va ajunge clișeu, fiind preluată de biografii ulteriori.

Tot aici apare și intervenția sa la primarul Pogor, ca să dea voie „păpușarilor” să distreze poporul de Crăciun. Observă că „a scris cum a trăit, a trăit cum a scris”, că era coleric, „om iute din firea lui, în stare a face o nelegiuire într-un minut de mânie” și că era xenofob („Toată viața lui a urât pe jidani, greci, nemți… era împotriva tuturor străinilor”). Bojdeuca din Țicău tot aici apare întâi menționată, ca și silueta lui Creangă în „halatul cu dungi albastre”, alintându-și mâțele și primindu-și generos oaspeții. De asemenea, e menționată cauza suferinței, „epilepsie, boală pe care o avusese și mama lui timp de vreo zece ani, dar de care se vindecase”. Conchide: „Născut din popor, trăitor la țară, deprins cu obiceiurile și datinele țăranului, din fire isteț și mucalit…”

Cel care îi dedică primul studiu lui Creangă este N. IORGA, în „Convorbiri literare”, 1 iunie 1890, unde remarcă „însemnătatea capitală” a scrierilor sale, în care „firea unui popor întreg se răsfrângea”, apreciate pentru „caracterul așa de original și de puțin împrumutat al unui scriitor despărțit prin zidul chinezesc al lipsei de o cultură mai înaltă de toate producțiile literare străine”. E considerat un „fenomen”, un „scriitor senzațional”, cu o „memorie de ordine

senzațională”, adică „senzația i se prezintă înainte cu bogăția ei de culori și lămurirea de contururi”; totodată, el rezumă „chipul de a fi al țeranului român”, cu un umor natural, cu „o imaginație uriaș de umoristică”, comparându- l cu Swift, Jean-Paul Richter, Dickens, Armand Silvestre. Iorga nu l-a cunoscut direct pe Creangă, ci l-a văzut odată – va relata în 1934 – „la o adunare de dascăli, gras, gros, roșu, stângaci și șiret, spunând atâta cât să îndreptățească un vot de pentru contra” (nimic nou comparativ cu alți memorialiști), iar mai târziu la înmormântare, unde Creangă mort arăta „ca viu, rumăn la față, liniștit, cu trăsăturile înnobilate, în sicriul înconjurat de câțiva prieteni”.

Creangă a avut puțini denigratori: un I. P. Florantin, care îi atacase pe nedrept abecedarul, în 1887, spunând că e un plagiat – sub raportul metodei, dar și al conținutului – după Cursul de scriere și citire de M. Schwartz, pentru școlile evreiești, ceea ce se vedea cu ochiul liber că era o acuză cu totul nefondată; și preotul Gh. Ienăchescu, „un disprețuitor prost, dacă nu dușman” (G. Călinescu), care într-o scrisoare către A. D. Xenopol, când acesta a avut inițiativa unui monument în memoria povestitorului, i-a răspuns arătându-și resentimentele față de fostul său prieten (!), voind a-l anula prin acuzații imunde, cum că nu e mare lucru de capul lui: ar fi preluat un caiet-manuscris cu povești de la un bătrân, de unde s-ar fi inspirat, plus deșteptăciunea fără pereche a femeii cu care trăia Creangă, Tinca Vartic, care „știa povești și anecdote și câte și mai câte. Așa încât, când venea să-mi citească câte ceva, eu îi ziceam: măi, asta ai auzito de la Tinca; el răspundea: ei, n-am mai auzit-o de la Tinca, dar i-am cetit-o ei și mi-a aprobat-o”4, și alte asemenea meschinării fade, fără ecou în știrbirea imaginii țicăuanului, cu un curent pozitiv în creștere, din ce în ce mai viguros, de partea sa. Totuși, în viziunea de ansamblu, și aceste inserții „negative” își au locul lor,

deoarece nu doar că divulgă invidie și patimă pe succesul scriitorului, dar dezvăluie norul ficțional în care începe să-i fie învăluită imaginea, efortul de fabulație care să explice izbânda.

Cam din aceste amănunte se închega imaginea lui Creangă în anul care a urmat imediat morții sale, o imagine care se impune atât ca mărturie umană, cât și ca obiect de cunoaștere și analiză, câtă vreme autorul nu a beneficiat de o atenție sau o prezentare mai largă în timpul vieții. Acest corpus de trăsături și contururi va stimula totuși puterea de sugestie a memorialiștilor și biografilor ulteriori, interesați să fixeze mai bine, mai veridic, identitatea biografică a autorului Amintirilor, fie și prin repetarea unor detalii, care nu fac decât să confirme impregnația unui adevăr sau altul în percepția contemporanilor. Nu puține dintre aceste păreri și formulări aparținând inventarului inițial vor fi luate de-a gata de cei care se vor ocupa de Creangă într-un al treilea val memorialistic, astfel încât se poate spune că, în privința influenței exercitate, valul al doilea va „manipula” – ca orientare tendențioasă – opiniile ulterioare. Imaginea unui scriitor, ca de altfel a oricui, indiferent de sferă de activitate, de la cea politică la cea sportivă, să spunem, lucrează cu asemenea stereotipii și abateri de noutate. În cel de-al treilea val memorialistic privitor la Creangă se află: George Panu, Ioan Slavici, Artur Stavri, Ioan Popescu, Ioan S. Ionescu, Mihai Lupescu, Th. D. Speranția, Artur Gorovei, majoritatea dintre aceștia publicându-și contribuțiile după anul 1900 până spre 1924 (Slavici) și 1927 (Speranția). Veneau la rând cu amintiri (uneori desuete) cei ce i-au fost elevi în clasele primare, dar și cei care colectaseră ceva anecdote sau întâmplări hazlii și care, după 1930, găseau un interes crescând față de Creangă, deschis de Jean Boutière și de D. Caracostea (cu ancheta sa de la Revista Fundațiilor Regale, pe seama vieții scriitorilor), iar aici se

încadrează A. C. Cuza, Constantin Meissner, Gh. D. Scraba, Jean Bart, Ana Conta Kernbach, Izabela Sadoveanu, Constantin Săteanu.

Teoria imaginii, aflată la începuturile ei, cunoaște multe interferențe și neclarități, dar credem că putem recurge la unele contribuții în domeniu, inclusiv la o definiție destul de amplă, de întortocheată, pentru care imaginea cuiva, din scena publică, ar înseamna „o reprezentare concretă, sensibilă (ca reproducere sau copie) a unui obiect (model, referent), fie el material sau ideal, prezent sau absent din punct de vedere perceptiv, și care întreține o astfel de legătură cu referentul său, încât poate fi reprezentantul acestuia și ne permite, așadar, să-l recunoaștem sau să-l înțelegem”. Cu alte cuvinte, imagine există numai dacă această realitate, ideală sau materială, se reproduce, „iese din sine și dă naștere la ceva diferit de ea însăși”6. Este greu de stabilit adevărul sau cât de deformată sau nu este o imagine proiectivă față de modelul ei real, iar acest lucru se stabilește în urma unei interpretări reflexive, a unei operații comparative de cunoaștere și evaluare, supusă unei judecăți critice. Imaginea este o transpunere a realității, o „traducere”, fidelă sau infidelă, a ei; se distinge de obiectualul în sine, scos din reprezentarea sensibilă propriu-zisă, dar și de reprezentarea sa sub formă de concept, care nu întreține legătura de asemănare sau de participare cu aceasta. Prin urmare, nu avem o imagine, fixă sau stabilă, a unui obiect, persoană, fenomen etc., ci imagini multiple, înlănțuite, ale acestora, determinate de perspectivă și de context. Reprezentarea este elementul de stabilitate al unei imagini, cu dependența sa față de nucleul central, permițând cuprinderea multidimensională a obiectului, prin interpretări ale informațiilor din mai multe unghiuri și perspective și prin integrarea acestora într-un proces unificator de gândire. „Formarea unei imagini este prin urmare

integrată procesului dinamic și continuu de reprezentare, iar o reprezentare ca produs este un rezultat al procesării unor instanțe diferite ale imaginilor despre un obiect”.

Concluzii

Este unul dintre clasicii literaturii romane. Recunoscut datorita maiestriei basmelor, povestilor si povestirilor sale, Ion Creanga a intrat in istoria literaturii romane, in principal, datorita operei autobiografice Amintiri din copilarie.

De la „scriitorul popular”, așa cum l-au considerat pe Creangă primii săi comentatori, până la „incomodul inefabil” (G. Călinescu), „homericul”, trăind în atmosfera proprie pentru „o seminție omenească începătoare” (G. Ibrăileanu, Vladimir Streinu), omul anapoda, renascentist, ca și personajele sale (Zoe Dumitrescu Bușulenga) sau „ezotericul”, relevând sacerdoții tantrice și ritualuri străvechi (Vasile Lovinescu) distanța de imagine este impresionantă și dezvăluie „forța simbolică și valoarea existențială a sferei imaginilor”, care s-au așternut în timp, dând consistență unui mit literar.