Critiscismul junimistTitu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, la 15 februarie 1840. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grănoasa, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În timpul revoluției de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluționarii munteni și ardeleni și a activat ca agent al Guvernului

provizoriu lângă Dieta germana din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a calătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămanând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii in legatură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obstestii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a

Principatelor Unite, profesor la "Sfantul Sava", director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.

În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnarilor zilnice, pe care le va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitațile sale intelectuale în fața colegilor șustrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care il obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care daduse dovadă. Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul "magna cum laude", după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format in urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iasi) la 22 de ani, decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Societații Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul

care i-a fost întentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atraseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul urmator avea sa dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu "prelecțiunile populare" (conferințe asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii impreună cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală "Vasile Lupu" din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale romanești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al "formelor fara fond", al caror rechizitoriu îl face în articolul din 186 contra directiei de astazi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român.

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despațiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl facea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevaratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină

își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea "critică judecătorească", întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii consideră acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitatile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viața literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însusi, este legat de creația și impunerea în conștiinta publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.

În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: "Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul". Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor săi, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui

Eminescu bolnav, care iși facea scrupule în legatură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatete sufletească: "Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevarată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale".

O cercetare critică asupra poeziei române este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmarită aici o inițiere în problemele generale ale artei, încercand-se explicarea elementară a fenomenului literar. Studiul se împarte în două capitole: I. Condițiunea materială a poeziei și II. Condițiunea ideală a poeziei.I. Condițiunea materială a poeziei (forma): în acest prim capitol Maiorescu pornește de la disocierea, în spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevăr și frumos. Adevărul, spune autorul, cuprinde numai idei pe când frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. În interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru că, spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra , sculptura, sunetele in muzică, culorile in pictură), literatura beneficiază de o dimensiune materială incertă - imaginile sugerate de cuvinte: 'Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie ea epică, fie lirică, fie dramatică, este ca să deștepte prin cuvintele ei imgini sensibile in fantezia auditoriului'. Daca discursul științific (denumit de Maiorescu proză) abstractizează, poezia, pentru a sensibiliza conștiința cititorului, trebuie să facă apel la imagini concrete

prin intermendiul cuvintelor capabile sa nască aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, așadar, să aleagă cuvântul cel mai puțin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai această menire de a sensibiliza conștiința cititorului: epitete ornante, personificări, comparații. Din acest punct de vedere Maiorescu va defini și condiția unei poezii reușite: originalitatea imaginilor sensibile și modul de realizare. Va conta deci noutatea 'vesmântului sensibil' (imaginile folosite) dar si modul de realizare ('justetea compărărilor). Al doilea capitol, Condițiunea ideală a poeziei, se va ocupa de 'fondul' literaturii (poeziei). Maiorescu spune că 'ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simtământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ține de tărâmul științific' Dacă știința se ocupă de morală, politică, filosofie, poezia va trebui să se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mania etc: 'Poezia cere, ca o condițiune materială a existenței ei, imagini sensibile, iar ca condișie ideală, simtamine și pasiuni'. Întregul studiu este elaborat în spirit critic întrucat aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri și exemple din litratura româna și universală. Astfel Maiorescu dă exemple concrete de ceea ce reprezintă, în viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar dă și exemple de bună poezie românească (Mureșanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu).

În contra direcției de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva îndrumatorului cultural, expresie directă a conlștientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face și un istoric al crizei respective descriind progresul șovaitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă 'bărbărie orientală', după care vine 'trezirea' din epoca pașoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epoca în care tinerii întorsi de la studii din Franța și Germania, aduc idei noi dar și forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un 'lustru cultural': 'În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi

aproape întreaga civilizare occidentală. avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament stafii fără trup, iluzii fără adevar, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc'. Maiorescu observă de fapt acea abundență de forme culturale străine care nu se potrivește deloc fondului național. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forțată el fiind de parere că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române.

Titu Maiorescu - îndrumător al culturii

și literaturii române

Titu Maiorescu a fost mentorul Junimii, critic literar, eseist și filozof. Contribuția lui Titu Maiorescu este foarte importantă în domeniul limbii, al literaturii, al esteticii și al filozofiei.Varietatea preocupărilor sale l-a facut pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme, ca domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este toată cultura. Prin combaterea mediocrității, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a facut o necesară operă de salubrizare și ierarhizare a valorilor. El a desfășurat o activitate de îndrumător al culturii și a literaturii românești intr-o perioada când acestea erau amenințate de impostura și noua valoare.

I. Contribuția lui Titu Maiorescu în domeniul limbii- Articole despre scrierea limbii române (1866), Limba română în jurnalele din Austria (1868), Beția de cuvinte (1873), Raport citit în Academia

Romana asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881), Oratori, retori, limbuti (1902).

1.Introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic: Punctul nostru de plecare în stabilirea alfabetului român a fost regula de a scrie sonurile române cu litera latina corespunzatoare.

2.Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvânt se scrie cum se pronunță.

3.Combaterea etimologismului: Ce voiește acum etimologismul în ortografia română ? Voiește să ne aducă gramatica la forma cea mai etimologic pură, să ne arunce limba cu secole inapoi.

4.Îmbogățirea vocabularului cu neologisme: Acolo unde astăzi lipsește în limba un cuvânt, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză .

5.Combaterea stricătorilor de limbă:

-respingerea calcului lingvistic (traducerea literară a expresiilor idiomatice): Titu Maiorescu critică gazetarii care traduc cuvânt cu cuvânt expresii idiomatice nemțesti intraductibile.

-ridiculizarea beției de cuvinte (verbalism, vorbărie): Cuvântul, ca și în alte mijloace de beție, e până la un grad oarecare un stimulant al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încat să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței. Parerile in domeniul limbii si-au dovedit valabilitatea. In 1880-1881 Academia romana aproba sistemul ortografic propus de Titu Maiorescu pentru intreaga tara. Astfel junimea si Titu Maiorescu au constituit un factor important al unificarii limbii romane literare moderne.

II. În domeniul literaturii

Asupra poeziei noastre populare (1868), O cercetare critică asupra poeziei noastre (1867), Direcția noua in poezia si proza romana (1876), Comediile lui I.L.Caragiale (1885), Poeti și critici(1886), Eminescu și poeziile lui (1889)

1.Aprecierea poeziei populare

2.Aprecierea tradiției, a înaintașilor, Vasile Alecsandri

3.Încurajarea tinerelor talente

4.Aprecierea operei în funcția de valoarea artistică estetica

5.Combaterea mediocrității și a lipsei de talent

6.Promovarea criticii literare științifice

În acest domeniu Titu Maiorescu a dovedit intuitie, bun gust și simț al valorilor.

II. În domeniul culturii- În contradirectiei de astazi in cultura romana (1868)

Teoria formelor fără fond: În aparență avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constituție. Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevar.Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezintă și un aspect pozitiv în sensul că respinge împrumuturile exagerate, neselective și imitațiile fără valoare. În realitate Titu Maiorescu și junimiștii pledau pentru ridicarea fondului autohton la înalțimea formelor împrumutate.

Concepția estetică a lui Titu Maiorescu

Nu este în intregime originală și nici unitară, adică are contradicții. Astfel Titu Maiorescu preia idei din:

-poeticile antichității (Platon, Aristotel)

-filozofia idealistă germană (Kant, Hoegel, Schopenhauer)

- estetica clasică romantică și realistă

Titu Maiorescu regândește aceste idei și le nuanțează personal. Meritul lui Titu Maiorescu este că a elaborat o concepție estetică spre deosebire de înaintașii săi Alecu Russo, Vasile Alecsandri și Mihail Kogalniceanu, care au exprimat pareri despre diferite probleme literare în cateva articole. Cel mai important articol în care Titu Maiorescu își exprimă concepția estetică este ,,O cercetare critică asupra poeziei noastre,, (1867). În acest articol Titu Maiorescu pornește de la deosebirea fundamentală dintre artă și știință: arta, frumosul, pasiuni, emoții, sentimente exprimate într-o formă frumoasă se adresează sufletului,știinta, adevărul, idei, se adreseaza rațiunii.

Pe baza acestor deosebiri și cu ajutorul celor două elemente fundamentale ale operei literare (continutul si forma), Titu Maiorescu definește poezia. După el poezia cuprinde sentimente, pasiuni, emoții exprimate într-o formă sensibilă. Fondul nu trebuie ințeles că idee propriu-zisă, ci ca sentiment sau pasiune: Prin urmare iubirea, ura, tristețea, bucuria, desperarea, mânia, etc. sunt obiecte poetice; invățătura, preceptele morale, politica, etc. sunt obiecte ale științei, niciodată ale artelor. Pentru Titu Maiorescu poezia este un repaus al inteligenței, care trebuie să exprime sentimente și nu idei politice pentru că politicul se adresează rațiunii și nu fanteziei.Așa se explică

faptul că Titu Maiorescu respinge o poezie manifest-social, că,, Noi vrem pamant ,, de G. Coșbuc, dar apreciază lirica patriotică a lui O. Goga.Titu Maiorescu definește condițiunea ideală și materială a poeziei. Condițiunea ideală cuprinde totalitatea sentimentelor, emoțiilor, pasiunilor exprimate de poet. Condițiunea materială cuprinde cuvintele, expresiile, figurile de stil prin care poetul își exprimă sentimentele.

Junimea

și rolul ei în cultura românească

În toamnă anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexadru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii și literaturii românesti înființează la Iași o asociație liberă cu numele "Junimea". Inițiatorii sunt: Petre Carp,de 26 de ani, doctor în drept, Vasile Pogor,de 30 de ani, docotor în drept, Theodor Rosetti,de 26 de ani, doctor în drept, cel care propune numele societătii, Iacob Negruzzi,fiul lui Constantin Negruzzi, de 20 de ani, doctor în drept, Titu Maiorescu,de 23 de ani, doctor în filozofie, având toți studii în Germania și Franța.

Programul politic al acestei asociații (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stangă a Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducatorul grupului, Titu Maiorescu. Junimiștii au criticat puternic Revoluția de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grabită și nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor și nici culturii occidentale, pe care o prețuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului ca schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe masură ce societatea româneasca era pregatită să le primească.

Activitatea Junimii se desfasoară pe mai multe etape:

1. o etapă în care se elaborează principiile estetice ale societății. Este vremea în care Junimea provoacă cele mai multe reacții adverse, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe sa-i fie asigurat.

2. o etapă în care ședințele din Iași încep să fie dublate de acelea de la București (1874-1885). În 1885, Iacob Negruzzi se mută la București luând cu sine și revista a carei direcție o păstrează singur până în 1893.

3. 1885-1900 este perioadă în care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit. Această etapă a gruparii și chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea Junimii va înceta în 1916, la București.

Forme de manifestare:

1. Întruniri săptămânale, care reprezintă dezbateri de înaltă ținută intelectuală pe teme de cultură: estetică, filologie clasică, istorie, arheologie, morală, știină, economie politică ,etnologie, religie. În cadrul acestor întruniri sunt prezentate creații literare noi, alese printr-o analiza severă. Studiul lui Titu Maiorescu "Despre poezia română" deschide orizonturi noi, critica junimista fiind introdusă în mod științific.

2. Prelegerile populare ("prelectiuni"), debutează în februarie 1864 și sunt organizate timp de aproape două decenii sub forma unor conferințe duminicale. Aceste prelegeri contribuie la răspândirea principalelor idei junimiste: respingera rupturii violente între trecut si present , respingera conceptului burghez de libertate și a concepției burgheze despre proprietate, apărarea propietății moștenite și legarea ei de onoarea personală a propietarului, păstrarea izvorului de bogăție

naturală, aderarea la ceea ce este imediat, la concret, acțiunea statului în direcția rezolvării marilor probleme ale vremii, transformarea statului intr-un purtator al culturii,respectarea specificului national.Dintre cei care au ținut prelegeri s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea expunerii, printr-o limbă română limpede și frumoasă, prin cunostințe variate. Încă de la prelegera introductivă intitulată "Ce scop au cursurile populare?", el a trezit admirația tuturor, prestigiul lui a crescut odată cu prelegerile "Despre religiunea în popor","Despre sunete si colori", și a culminat cu ultima prelegere: "Despre minte si inimă". În cadrul acestor conferințe a fost formulată în 1868 teoria "formelor fără fond". Maiorescu afirmă că imitațiile din cultură sau politică sunt forme goale, lipsite de fondul autohton care să le dea viață.La început, prelegerile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabilit teme comune pentru fiecare an. În 1872, în cadrul temei comune,, Omul și natura,, s-au ținut prelegeri precum: "Scrierea", "Arta", "Morală și știință", "Locuința", "Plugul", "Corabia", "Arma și unealta".

  Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a înființat-o:

a) Spiritul filozofic- este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste.Junimistii sunt oameni de idei generale, mai mult decât specialiști într-o ramură principală a științei. Junimea încurajează formarea tinerilor filozofi în universități străine.

b) Spiritul oratoric- este a doua trăsătură a mentalității junimiste. Prin îndelungată luptă a lui Titu Maiorescu, Junimea înseamnă un reviriment în sensul controlului cuvântului. Modalitatea alcătuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compoziției discurscursului după modelul maiorescian reprezintă o tradiție la Junimea.

c)Gustul clasic și academic: oameni de formație universitară, junimistii sunt înclinați a judeca după modele și a crede în valoarea canoanelor în arta. Astfel, clasicismul se bucură de o bună primirea la Junimiea, care

nu se închide însă față de romantism. Dar, gustul junimist se indreaptă către producția confirmată de timp.

d) Ironia-este o altă trăsătură a Junimii. Celebră este zeflemeaua junimistă la adresa exceselor de orice natură, la orice argument ridicol, care a coalizat împotriva mișcării pe cei mai mulți dintre adversarii ei. Ironia, folosită ca unealtă polemică, este folosită și înteriorul cercului.

e) Spiritul critic- completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seamă trăsătură a întregului. Criticismul Junimiii se bazează pe acea atitudine centrală impusa de Titu Maiorescu- respectul adevarului. În numele adevarului , Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale și a falsei erudiții. Nevoia de autencititate în formele de manifestare a vieții naționale determină și atitudinea politică a lui Eminescu. Nevoia de adevăr implică și modestia, rechemând spiritele la conștiința limitelor și a conditiilor de fapt, pe principiul că sarcina modestă, dar bine implinită este superioară marilor năzuințe.

Prin Titu Maiorescu se afirmă conștiința închegării unei direcții culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit și de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat și a impus o astfel de direcție, aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică socială și economică începute de Alexandru Ioan Cuza și de ministrul sau Mihail Kogaliceanu, omul de idei al epocii pașoptiste, dar și al celei urmatoare. Junimea a determinat o direcție nouă și în literatură: fundamental romatică în perioada pașoptismului, literatura română evoluează în a doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esență.

În plan cultural, obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi:

a) raspandirea spiritului critic

b)încurajarea progresului literaturii naționale

c) sustinerea independenței intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecțiuni populare)

d) susținera originalității culturii și a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii române literare și prin respectul acordat literaturii

e)crearea și impunera valorilor.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorecu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând tedințele latiniste ale cărturarilor transilvăneni, care propuneau "curățarea" limbii române de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, și Timotei Cipariu și George Baritiu, pe de altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.

După unire, dar mai ales după dobândirea independenței naționale, accentul trebuie să cadă pe calitatea artistică a literaturii, pe idealul perfecționarii ei interioare. Limba artificială, falsa erudiție și lipsa de gust sunt permanent semnalate și ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimisti, vor colabora la revista "Convorbiri literare", vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrați acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al.Odobescu). Reprezentanții noii generații literare, în frunte cu Titu Maiorecu, încep insă să domine scena. Sprijinind și apărând valorile autentice, Maiorescu are și darul de a descoperi și a atrage în cercul său vocile noi. Revista "Convorbiri literare" devine cel mai important periodic literar românesc. Aici își publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei parti din"Amintiri din copilarie" și povești, I.L.Caragiale își citește și publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publică nuvele și povești. Alți colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al.Bratescu-Voinești. Acești

colaboratori ai revistei vor deveni figurile marcante ale epocii cunoscute ca "epoca marilor clasici".

Meritul "Junimii" a fost acela că a supus la o analiză temeinică și lucidă societatea și cultura românească, semnalandu-i slăbiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul "Junimii" ca și aceea dintre junimisti și ceilalți intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directă a oamenilor de cultură în problemele societății.

Junimea. Titu Maiorescu - îndrumător cultural al epocii marilor clasici

La nici trei decenii de la apariția "Daciei literare', standard al eforturilor unioniste exercitate pe teritoriul cultural și revista de direcție a romantismului românesc, o alta epoca - a "marilor clasici' -, o altă revistă - "Convorbiri literare', organ al asociației culturale Junimea - și o alta mare personalitate cu un covarsitor rol în modelarea culturii noastre - Titu Maiorescu - demonstrează că progresul civilizației românesti, fundamentat pe resurse organice, presupune și o firească deschidere spre valorile europene ale timpului. Epoca istorică bogată în evenimente hotărâtoare pentru destinul românilor a fost martoră, consecutiv, a Unirii (1859), a detronării lui Cuza și a instalării pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzolern (1866), a obținerii suveranității naționale, în urma Razboiului de Independență (1878), a transformării statutului politic al țării, din principat în regat, prin încoronarea lui Carol, întâiul rege al țării numite, de-acum, România. Timpul este dominat de liberalism, dar ideile generoase ale revoluției de la 1848 se degradaseră în sforăitoare demagogie patriotardă, frenezia intreprinderilor culturale pașoptiste deviase în euforie incapabilă să trieze valoarea de bunele intenții, iar cultul "duhului național' se transformase într-o "megalografie' ce presupunea că tot ceea ce e scris în româneste are valoare în sine. În acest climat de confuzie a valorilor, specific epocilor de tranziție, demersul junimist va

avea o funcție curativă și reglatoare: entuziasmul generos al pașoptului - vârstă a copilariei națiunii - va fi înlocuit de spirit critic, probă a echilibrului și a dreptei măsuri, precum și dovadă certă a intrării națiunii și culturii românești în maturitate. Prin toate eforturile sale, noua orientare va susține respectul adevărului, ca temelie a existenței socio-culturale a nației, cultul pentru valoarea autentică, vocația lucrului bine făcut și rostul lucidității în viața publică, că și în aprecierea operei de artă. De aceea, s-a considerat că Junimea reprezintă "suflul de temeinicie' pe care se va consolida modernitatea civilizației și a culturii noastre.

La 1863 se întemeia, la Iași, încă orașul-capitală al Principatelor, o asociație culturală pe care membrii ei fondatori - P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu - o botează neangajant și fără prețiozitate, Junimea. Simplitatea acestui nume contrastează cu bombastică latinizantă preferată în epocă și atât de savuros ironizată în comediile caragialiene. Asociația culturală se va dovedi nu numai stabilă, ci și extrem de longevivă și solidară în gusturi, idei estetice, principii, în ciuda diferențelor de varstă, formație intelectuală sau temperament ale membrilor săi și, ulterior, chiar în ciuda generațiilor care vor constitui amplul fenomen junimist.

Campul asupra căruia se va exercita acțiunea junimistă va fi unul larg, al culturii, în ansamblul ei, particularizat în domenii precum cel al limbii și ortografiei, al civilizației și culturii, prin formele și instituțiile ei, al literaturii și al criticii literare. Influența ei modelatoare se extinde în toate fostele provincii românești, nu numai dupa divizarea societății și mutarea unora dintre membrii ei în noua capitală a țării, București, ci și de la început, prin societatea România Juna și revista Tribuna din Sibiu, sub conducerea lui Ioan Slavici (cu activități desfășurate la Brasov și, itinerant, la Cernăuți), ambele fiind o prelungire a ideilor junimiste dincolo de spațiul moldovean. Prestigiul societății, al ideilor și membrilor ei va ajunge, în scurt timp, covărșitor,

Junimea reprezentând, pentru întreg spațiul locuit de români, un etalon de care se ține seamă atunci când e vorba despre aspecte ale vieții publice -gazetărie, cultură, politică - și literar-artistice.

Ceea ce asigură unitatea demersului cultural junimist și face din el un adevarat curent cultural este "spiritul junimist', fundamentat pe câteva trasături statornice și comun împărtășite: "spiritul filosofic', "spiritul oratoric', "gustul clasic și academic', "ironia', "spiritul critic' (Tudor Vianu).

Spiritul filosofic, ușor de detectat în articolele și studiile lui Maiorescu, presupune un gust special pentru teorii, principii și norme, apetența speculativă și recursul la idei generale, cu rol legitimator. De aici se nasc discuțiile, aprinse uneori în cadrul întâlnirilor, despre limbă și redarea spiritului ei in grafie, despre artă și valoarea estetică a operei, despre poezie ca ilustrare a frumosului transcendent, ca și despre funcția moralizatoare a artei; tot de aici derivă plăcerea generalizării, a stabilirii unor "norme', ca și nevoia clarificării, prin punerea în concepte filosofice a realității: "condițiunile' poeziei, o dată stabilite, înlesnesc judecata sigură asupra valorii operei puse în discuție, în Amintiri de la Junimea, Iacob Negruzzi notează "placerea specială (a Junimii, n.n.) pentru filozofie'. Tot în acest sens trebuie amintită preocuparea cercului de a susține formarea de filosofi din randurile membrilor săi la universități europene (Eminescu trebuia să se intoarcă, dupa studii, ca profesor la o catedră de filosofie a Universității ieșene), că și aprecierea de care s-a bucurat spiritul eminescian "reflexiv mai peste marginile iertate' si poezia sa.

Spiritul oratoric, replică la retorica pașoptistă, ca și la gaunoasa, sforajitoarea "limbutenie' parlamentară și gazetarească a epocii, viza în mod substanțial calitatea de avocați, profesori, popularizatori de cultură și idei, oameni de catedră - proprie multora dintre junimiști - și, o dată cu trecerea , timpului, pe cea de

parlamentari. Prin ciclul de conferințe ,,Prelecțiuni populare,, adresat unui public cultivat, provenit din saloanele aristocrației ; ieșene, vorbitorii se supuneau unui adevarat ritual constrângător: ținuta impecabilă, informația academică, dicția expresivă, dar mai ales concizia, claritatea, eleganța, sobrietatea lapidară și ironia demonstrației erau obligatorii. ( Titu Maiorescu, cel mai strălucit dintre oratorii grupului, poate fi considerat un întemeietor al oratoriei universitare românești.

Gustul clasic și academic va unifica preferințele literare ale junimiștilor, stabilind consensul în aprecierea acelor opere ce se remarcă prin echilibru, sinceritatea "simțimântului', expresivitatea nouă a limbajului - toate acestea generatoare de valoare estetică, supremul atribut al operei de artă. El va opera ca normă atât pentru creatorii de literatură din cadrul cenaclului (Eminescu, Caragiale, Slavici), cât și ca set de criterii valide în judecarea producției literare. Aceeași trasatură presupune, însă, și lipsa de interes și de ințelegere a junimiștilor față de orientări estetice cu care au fost contemporani: simbolismul sau naturalismul.

Trăsatura definitorie a spiritului junimist, poate tocmai din cauza impactului avut în epocă, e spiritul critic. Bătăliile în care junimiștii s-au angajat, în respectul adevărului, au fost numeroase și îndreptate împotriva "direcției vechi' din cultura româna, "în contra' "neadevărurilor' pe care se întemeiaseră limba {etimologismul, direcția latinizanța), cultura și societatea (prin import de instituții occidentale fără "fond'), arta (prin confuzie valorică și lipsa de inspirație), istoria (prin studii neștiințifice privind romanitatea noastră pură și prin falsificarea etimologiei), oratoria (prin beție de cuvinte). Criticismul junimist vizează demistificator toate "formele fără fond' din epocă.

Adăugată spiritului critic, ironia, aplecarea spre zeflemeaua taioasă -îndreptată nu numai spre adversari, ci și în interiorul grupului,

ca unealtă polemică, dar și ca formă de libertate și mobilitate a spiritului, completează un portret colectiv ce se compunea, paradoxal, din multe individualități -unele dintre ele de excepție. Întransigența criticii, execuția nemiloasă a tot ceea ce purta amprenta derizoriului și a ridicolului - atât de proprie juneții se va domoli cu timpul, cedând locul efortului constructiv în etapele de maturitate ale mișcării. Celebru a fost, în epocă, "dosarul' Junimii în care se colectau mostre de prostie, gafe din gazetaria sau literatura vremii. (și care ajunsese în scurt timp atât de voluminos, încât a fost abandonat) .Aceeași ironie tăioasă facea savoarea întâlnirilor Junimii, la care consensul stabilise ca anecdotă primează și ca glumă putea întrerupe orice dezbatere aflată la ordinea zilei. Așa va fi gustat inițial Creangă, ca "vârtosul glumeț' al cenaclului, și tot la fel, comediile lui Caragiale, vor fi citite în delirul general al asistenței.

Asociația culturală traversează, în istoria ei, câteva etape distincte. Prima și cea mai fertila, în care s-au cristalizat principiile generale ce au normat demersurile în limba, ortografie, literatura și cultură, a avut un accentuat caracter polemic. Întinsă pe durata unui deceniu (1863-1874), ea a marcat ofensiva junimiștilor împotriva "direcției de astăzi', din epocă, ș s-a cristalizat în articolele și studiile lui Titu Maiorescu referitoare la starea limbii și a ortografiei, la poezia contemporanilor săi, diagnosticată necrutator drept "infirmerie' a literaturii române, la "neadevarul' și lipsa de substanță a formelor și instituțiilor culturale importate. Acum, asociația își înființează propriul organ de presă, "Convorbiri literare', aparut in 1867, una dintre cele mai importante reviste de direcție din cultura noastră ce va apărea, fără întrerupere, până după al doilea război mondial. Longevitatea revistei poate fi considerată miraculoasă, într-o presă ca cea românească, obișnuită mai degrabă cu publicații meteorice decât cu cele de tradiție. Cea de a doua etapă (1874-1885), numită după o expresie maioresciană, "a directiei noi', inregistreaza cele mai stralucite succese pe taramul literaturii: aparitia poeziilor eminesciene, a trei din cele

patru capitole ale Amintirilor lui Creanga, a operei comice caragialiene - volumul de Momente si schite.