Greva minerilor din Valea Jiului,

1977

Szasz ErikaClasa XII A

CNI “Grigore Mosil”

Greva minerilor din Valea Jiului,1977

Greva minerilor din Valea Jiului a avut loc între 1 și 3 august 1977, fiind una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Valea Jiului este o zonă minieră importantă a României, cu un număr mare de muncitori. Greva cea mai mare care a precedat-o pe cea din 1977 a fost greva minerilor din Lupeni din 1929.

Greva minerilor din 1977 a fost o revolta împotriva înaspririi conditiilor de munca si de viata. S-a înscris într-o evolutie economica, care dupa anii '70, a îmbracat în România unele particularitati, generate atât de evolutia economiei mondiale cât si de optiunea neo-stalinista de exercitare a puterii de catre Nicolae Ceausescu.

CauzeMinerii din Valea Jiului lucrau întotdeauna în condiții foarte grele. Chiar și cu folosirea

tehnologiei celei mai moderne - ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 - lucrul în minele de cărbune era greu și periculos. Accidentele de mină erau destul de dese. De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii au murit 43 de oameni la Mina Uricani.

Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.

La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma. La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma. Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne. El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.

Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.

Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.

Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat. A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”

Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977.

În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur.

Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului:  Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja,  Livezeni, Paroșeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative. Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000.Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor.

Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.

Sensul miscarii din Valea JiuluiPe buna dreptate, liderii comunisti s-au temut ca miscarea din Valea Jiului sa nu primeasca

coloratura unui "Gdansk polonez" (Barbu, Chirvase, p. 25), dat fiind faptul ca miscarile anticomuniste muncitoresti din Polonia facusera cariera si risipisera mitul unitatii dintre Partidul Comunist si clasa muncitoare. Sensul grevei din Valea Jiului a devenit limpede insa mai ales ca un fel de "exercitiu democratic" intr-o tara dominata de totalitarismul comunist. Pe platforma de la Lupeni, timp de aproape trei zile, minerii si-au rostit revendicarile si protestele la microfon, au vorbit liber, au lasat orice protestatar sa intervina, fara nici un fel de cenzura (oare nu tocmai asa ceva avea sa se petreaca in cadrul fenomenului Piata Universitatii 1990 pe care insa minerii reciclati din Valea Jiului, cu siguranta altii decat protestatarii din 1977, nu l-au inteles si l-au reprimat ei insisi, la comanda autoritatilor, in cel mai tipic stil comunist?). Anchetatorii minerilor arestati au perceput greva ca pe o "rascoala", aceasta fiind numita adesea astfel in timpul interogatoriilor; termenul "rascoala" spune mult despre mentalitatea organului de represiune si a autoritatilor comuniste; era o rascoala a unei clase sociale pana atunci presupusa a fi aliata PCR. Ruperea minerilor de Partid luase prin surprindere autoritatile: daca nu se putea baza pe muncitori, regimul comunist din Romania devenise extrem de fragil de fapt, iar conducatorii constientizau aceasta cu stupoare (cu taranii si intelectualii, alianta era si mai fragila, din cauza cooperativizarii fortate si agresive si datorita protocronismului promovat de comunismul ceausist, care era respins de intelectualii de elita din Romania). Ceausescu se simtise in mod evident lezat personal de greva minerilor; cvasi-lesinul sau din finalul intalnirii cu minerii indica faptul ca el nu era pregatit pentru disensiunea cu minerii si ca greva din Valea Jiului ii demonstrase faptul ca regimul comunist roman nu functiona deloc perfect.

Initial, greva minerilor nu a fost o miscare anticomunista si nici macar anticeausista, ci o revolta de ordin economic si sindical, o revolta spontana legata de noua lege a pensionarii care ii persecuta pe mineri. Miscarea nu a avut, deci, la inceput un caracter politic, ci unul socio-economic: nu era criticat comunismul ori ceausismul, ci conditiile grele de munca si viata. Dar, dupa sechestrarea autoritatilor comuniste de catre protestatari, greva a inceput sa primeasca si un caracter politic. Apoi, urmarile grevei, respectiv represiunea impotriva minerilor coordonata de Securitate, pledeaza pentru caracterul politic ulterior al miscarii de protest. Faptul ca greva nu a avut initial caracter politic este indicat si de lipsa de experienta a organizatorilor, care au improvizat si s-au manifestat prin decizii spontane. Ca greva a avut in cele din urma un caracter politic, pentru aceasta pledeaza repopularea ulterioara a zonei cu mineri adusi din alte parti, cu militari si securisti ori chiar cu fosti delincventi angajati in minerit. Caracterul politic intrinsec a fost demonstrat si de faptul ca minerii - considerati a fi segmente esentiale ale muncitorimii comuniste - s-au revoltat impotriva patronilor lor ideologici si conditiilor promovate de chiar sistemul politic care ii folosea ca forta de

munca. Greva din Valea Jiului a fost, de aceea, un protest

colectiv spontan, dar cu miza politica ulterioara, care a contestat conducerea comunista a vremii si, in ultima instanta, chiar comunismul.