GRECIA ANTICĂ

Existenţa istoricã a grecilor se remarcã în primul rând prin elaborarea unei formule de organizare politicã proprie, precum şi forţa de iradiere culturalã. Centrele politico-sociale sunt de sine-stãtãtoare, fie cã este vorba despre cetãţile palaţiale cretane, fortãreţele miceniene sau polisurile greceşti. Nu poate fi vorba despre o formulã unitarã de stat teritorial, în ciuda alianţelor aspectul individual primeazã. Termenul de ”greci” are conotaţii lingvistice, nu politice. Importantã pentru grecitate este şi definirea cetãţeanului, ca parte dintr-un tot colectiv, participant la viaţa politicã, militarã şi religioasã.

La un moment dat istoria Greciei începea de la Homer. Aceasta este împinsã înainte prin iniţiativele lui Schliemann, care în 1870 dezvãluie Troia, continuând apoi sãpãturile la Micene. Cercetarea ulterioarã a lui Dörpfeld, Blegen sau Evans conduc la apariţia unui nou orizont istoric, cel al lumii egeene şi civilizaţiei bronzului din spaţiul grecesc. Datarea s-a putut realiza prin compararea dovezilor arheologice din teritoriul cretan şi micenian cu cele egiptene, de cãtre Flinders Petrie, în 1880, prin care se evidenţiazã corespondenţa cronologicã a vaselor miceniene din oaza Fayum cu documentele datate din vremea Regatului Nou Egiptean (Amenophis al III-lea, Ramses al VI-lea, anii 1400-1050 a.Hr.). din 1953, odatã cu descifrarea scrierii silabice, linearul B, întrebuinţate de cãtre micenieni, prezenţa grecilor la sud de Balcani este împinsã în mileniul al II-lea a.Hr. Epoca bronzului se împarte în trei perioada: timpuriu (3000-2000/1900 a.Hr., mijlociu (2000/1900-1600 a.Hr.) şi târziu (1600-sec. al XII-lea a.Hr.). ultimel douã perioade sunt cele în care se dezvoltã civilizaţiile palaţiale (minoicã în Creta, helladicã în Grecia continentala, cicladicã în Egeea).

Trecerea la epoca fierului este marcatã de secolele obscure, care alcãtuiesc epoca geometricã sau homericã (XII-IX), urmate de epoca arhaicã (VIII-VI) şi cea clasicã (îndeosebi secolul al V-lea a.Hr.). în secolul IV lumea greceascã este supusã unor frãmântãri, pentru ca odatã cu înfrângerea de cãtre macedoneni la Cheroneea sã intre în faza elenisticã. O primã dezvoltarea poate fi atribuitã neoliticului, asociat cu o creştere demografica, un grad mai mare de ocupare teritorialã, o mai bogatã activitate meşteşugãreasca. S-a emis ipoteza unor deplasãri de populaţie dinspre teritoriile microasiatice, datã fiind cunoaşterea meşteşugurilor şlefuirii şi perforãrii pietrei, precum şi a cerealelor care se cultivã în Orient. Pe de altã parte însã, neoliticul din Thessalia şi Peloponez prezintã aspecte de dezvoltare localã. În aceastã epocã se intensificã navigaţia în Egeea, au loc instalãri de populaţie în insule, apar schimburile la distanţã. Totodatã apar şi

ierarhiile sociale, atestate prin descoperirile de la Dimini şi Sesklo, unde clãdirile de tip ”megaron” dovedesc existenţa unei elite locale.

În ceea ce priveşte epoca bronzului, nu avem de-a face cu o dezvoltare uniformã, în prima parte înfloreşte civilizaţia în insule, apoi o dezvoltare în Creta, pentru ca în cele din urmã sã o ia înainte comunitãţile miceniene din Grecia de sud. Sunt atestate locuinţele de mari dimensiuni (casele cu coridor), atestate la Lerna, Theba sau Messenia, se accentueazã stratificarea socialã, dupã cum o dovedeşte inventarul funerar (la Phaistos de pildã s-au descoperit multe arme şi podoabe), se specializeazã meşteşugurile şi sistemul de organizare. Sistemul palaţial este notabil, definit prin gravitarea unor comunitãţi în jurul unui centru de putere. O problemã greu de disecat în aceastã perioadã o reprezintã cea a ultimei etape de indo-europenizare, trasarea direcţiilor de mişcare şi a etapelor invaziilor fiind anevoioasã. Lingvistic se constatã cã începând cu mileniul al XV-lea vorbitorii de graiuri greceşti sunt deja stabiliţi în Peloponez, adicã purtãtorii civilizaţiei miceniene.

Ceea ce se poate constata arheologic este prezenţa unor nivele de distrugere la finele bronzului timpuriu, dar introducerea de noi tehnici de prelucrare a metalelor, a unor construcţii cu absidã, a tumulilor, a noi forme ceramcie, nu poate fi încadratã intr-un tablou coerent spaţio-temporal. Cel mai probabil înainte de dezvolatrea poleis-urilor au existat mai multe sensuri de deplasare de populaţie. A fost un sens dinspre Asia Micã, au fost dupã aceea contacte ale insulelor, a fost un sens dinspre Grecia continentalã. Rezultatul complexului proces este o relativã omogenizare a ariei dintre sudul Peninsulei Balcanice, bazinul egeean şi coasta vesticã a Asiei Mici, resimţitã mai ales lingvistic prin existenta mai multor dialecte ale unei singure limbi, cea greceasca: dialectele ionic (Attica, Eubeea, Ciclade, Chios), eolic ((Thessalia, Beoţia, Lesbos), doric (Argolida, Creta, Rhodos, Kos), greaca de nord-vest (Peloponez, Focida, Etolia).

Civilizatia palatiala

Sã vedem acum câteva trãsãturi ale epocii palaţiale. In Creta (anii 2000-1450 a.Hr.) palatul reprezintã punctul de coordonare şi decizie politico-religioasã. Palate au fost dezgropate la Cnossos, Mallia, Haghia-Triada, Phaistos, Zagros. Cel mai de seamã se pare cã a fost Cnossos. Prosperitatea se întrevede din ceramica finã şi policromã, metalurgia bronzului, lucrãrile edilitare precum depozitele i hambarele, sistemele de scriere (hieroglifele şi linearul A). Ierarhia socialã reiese din existenta mormintelor familiale, completate de complexele sepulcrale individuale, în care se foloseşte ritul înhumaţiei. Realţiile cu Orientul şi Egeea sunt destul de numeroase, cretanii apãrând menţionaţi la Ugarit şi Mari, iar în documentele egiptene sunt

denumiţi keftai. În perioada despre care vorbim dezvoltarea Greciei continentale nu se comparã cu cea din Creta. Notabilã este cetatea Orchomenos totuşi, unde avem ceramica monocromã minyanã. Creta deţine monopolul comercial cu Orinetul în domeniul ceramicii (stilul Kamares). Remarcabile sunt şi sanctuarele pe înãlţimi (la Kato-Symni de pildã, dedicat lui Hermes şi Afroditei).

Care este rolul palatului cretan? Si Orientul cunoaşte un sistem palaţial centralizat, dar sunt şi state în care controlul regal în teritoriu este unul lax, regele mulţumindu-se doar cu plata de impozite. Rolul de loc de depozitare deţinut de palatul cretan a indus ideea cã situaţia ar fi similarã statului orinetal centralizat, dar arheologic s-au documentat palate precum cele de la Haghia-Triada sau Mallia, care funcţioneazã mai mult sau mai puţin independent. Mai mult, în cea de-a doua perioada palaţialã apar cartierele meşteşugãreşti, care restrâng spaţiile de depozitare. Pe plan religios, nu existã o singurã divinitate asociatã puterii regale, dacã la Cnossos îl avem pe Zeus, la Kato-Zagros îl avem pe Poseidon. În ceea ce priveşte puterea maritimã (thalassocraţia de care vorbea Tucydides) nu avem indicii despre o hegemonie politicã sau metode de control economic aşa cum le-a avut Athena în Liga dello-atticã. Rolul comercial al insulei şi prosperitatea sa economicã sunt de necontestat, dar comparaţia cu situaţia atenienilor în secolul al V-lea a.Hr. este exageratã. Dupã faza de distrugere, centrul de greutate se mutã de la Cnossos la Kydonia, dar per ansamblu civilizaţia decade.

Cât despre civilizaţia micenianã, aceasta o integreazã în continuare pe cea cretanã, dar şi în Grecia continentalã se constatã continuitate între bronzul timpuriu şi cel târziu. Într-o primã fazã (pânã în secolul al XV-lea a.Hr.) are loc sinteza cu elemente locale şi alcãtuirea unei grupãri de aristocraţi rãzboinici, în faza a doua este maxima dezvolatare (1450-1370 a.Hr.), dupã care urmeazã declinul (secolele XII-XI a.Hr.). comunitãţile din Peloponez vor evolua în aşezãri proto-urbane cu centrul reprezentat de palatele de mari dimensiuni (ciclopice). Deosebirea faţã de cele cretane constã în sistemul de fortificaţii, relevat la Mycene, Tirynth, Pylos, care denotã o societate rãzboinicã. Regele este principala autoritate politicã şi militarã, apãrând în textele miceniene drept wa-na-ka, este stãpânul oamenilor şi teritoriilor pe care producãtorii, da-mo, îl lucreazã plãtind centrului o parte din venituri. Tãbliţele în linear B amintesc şi de te-re-ta, o categorie socialã aristocraticã, sub rege. Proprietarul nominal al pãmânturilor este regele, cel care controleazã şi domeniul militar. În texte luptãtorii de elitã sunt numiţi e-ge-ta. Aşadar avem de-a face cu o ierarhie dublã: una militarã şi una economicã.

În urma extinderii politico-militare a civilizaţiei aheene în bazinul egeean are loc o sintezã religioasã între elementele continentale şi cele insulare, dupã cum se

observã în sanctuarele de la Phylakopi sau Keos. Sunt atestate divinitãţi din panteonul grec tradiţional, precum şi vechi culte de sorginte cretana (Zeus-copil, Potnia – zeita fiarelor). Rolul important al divinitãţilor feminine este înlocuit în mare mãsurã de suveranitatea rãzboinicã masculina. Ce raporturi existau între centre? Este dificil de vorbit despre subordonare, dar probabilitatea, de pildã, a unei campanii de anvergurã la Troia, care sã adune mai multe cetãţi, nu este exclusã. Bogata civilizaţie micenianã îşi va extinde controlul asupra Cretei, dar la rândul sãu va intra în colaps. Dispar piramida cu vârful în acel wa-na-ka, dispare scrisul, ultimele tãbliţe fiind redactate la Pylos în prima jumãtate a secolului al XIII-lea, la Tirynth prin 1180, iar la Mycene tot prin secolul al XIII-lea.

Harta distrugerilor nu este coerentã, avem de-a face cu o mişcare dezordonatã de populaţii care caracterizeazã tot bazinul est-mediteraneean şi se întinde pe câteva secole. Se mai adaugã şi transferul de populaţie greacã spre insule şi Asia Micã, schimbãri climatice, modificarea raporturilor de forţe, multã vreme în favoarea aheilor, prãbuşirea demograficã. Intrãm în epoca obscurã.

ATENA

Atena (Athinai) a fost cel mai strălucit oraş stat (polis) al Greciei antice şi este actuala capitală a Greciei moderne. Numele oraşului a fost dat încă din antichitate după patroana lui, Atena, zeiţa înţelepciunii, protectoare a artelor, ştiinţei şi meşteşugurilor. Oraşul a fost renumit pentru cultura, învăţămîntul şi instituţiile sale democratice. Realizările lui intelectuale şi artistice sînt simbolizate de Parthenon, ridicat în sec. V î. Hr., perioadă ce coincide cu epoca de aur a statului atenian. Solon, Sofocle şi Pericle se numără printre personalităţile care au completat panteonul bărbaţilor iluştri ai istoriei.

Oraşul stat Atena s-a format prin uniunea unui număr mic de state din Atica, la început sub autoritatea regilor ereditari, apoi sub cea a aristocraţiei funciare. Atica a fost ocupată de mai multe state independente. Unele din micile regate sînt amintite în legendele care circulau pe acest teritoriu. Aceste legende povesteau despre temutul conducător Cephalos din regiunea sudică Thoricos sau despre Porphyrion cel uriaş, al cărui domeniu era Athomonon, la poalele Muntelui Pentelic. Dealul Munychia a fost cîndva, într-un trecut îndepărtat, o insulă şi în mijlocul său se afla o fortăreaţă. Se crede că numele Piraeus aminteşte de zilele în care conducătorii din Munychia priveau spre zona continentală numind-o ,,malul opus“. Într-un stadiu ulterior, găsim siate învecinate unite de legături politice şi religioase. Astfel, în nord, dincolo de Pentelic, Marathon şi Oinoe, împreună cu

alte două oraşe formau aşa numitul Tetrapolis. La fel, Pireul, Phaleronul învecinat şi alte două locuri erau unite în cultul comun al lui Heracles şi erau numite cele patru siate. Dintre toate conducerile aflate între Muntele Citheron şi Capul Sunion, cele două mai importante erau cea din Eleusis şi cea din Atena, separate de lanţul de dealuri Aigaleos. Asupra Atenei, cetatea din mijlocul Cîmpiei Cephisiene, aflate la 5 mile de mare, destinul a plasat sarcina realizării unităţii Aticii. Această Cîmpie Cephisiană, deschisă în partea sudică spre Golful Saronic, este înconjurată de dealuri-Aigaleos spre est şi Parnes la nord-vest, Hymettos la est, iar golul din nord-est, dintre Parnes şi Hymettos, este completat de structura de clădire cu frontoane a Muntelui Pentelic. Rîul Cephisos curge spre vest, nu departe de Aiena, şi este alimentat de două rîuri mai mici, Eridanos şi Illisos, la nord şi la sud de Acropolă. În perioada în care grecii încep să-şi scrie istoria, cele cîteva comunităţi independente din Atica au renunţat la independenţa lor faţă de Atena şi au format împreună cu ea un singur stat. Acest eveniment a fost comemorat la Atena de festivalul anual. Synoikia şi Tucidide, referindu-se la semnificaţia lui, afirmă că „sub Cecropos şi primii regi, pînă în vremea lui Tezeu, Atica a fost o regiune de comunităţi independente, fiecare cu propriile ei organe administrative şi cu proprii ei magistraţi, aceştia venind la regele Atenei doar pentru a se consulta cu el cînd se simţeau nesiguri. În toate celelalte perioade ei îşi rezolvau singuri problemele şi unii chiar purtau războaie cu Tena, cum s-a întîmplat cu eleusinii conduşi de Eumolpos, împotriva lui Erechteus. Totuşi, cînd Tezeu a devenit rege, fiind atît puternic cît şi înţelept, aceste organe administrative şi consilii ale magistraţilor independente au dispărut, Tezeu concentrîndu-le pe toate într-un singur organ administrativ şi un singur consiliu. Au continuat cu toţii să trăiască pe propriile lor pămînturi, dar erau acum obligaţi să recunoască Atena ca şi centru. Ca urmare a acestei uniuni, Tezeu a lăsat urmaşilor săi un oraş măreţ. Anterior, Acropola de astăzi şi terenurile aflate la sud de ea reprezentau întregul oraş“. Este cert că Atena a devenit un stat pornind de la mai multe state separate, dar acest lucru nu s-a întîmplat neapărat într-un act unic. De pildă, unii istorici consideră că Eleusis şi-a păstrat independenţa pînă în secolul al VII-lea întrucît era un centru religios de importanţă majoră. Tradiţia acceptată în secolul al V-lea atribuia diferitele reforme lui Tezeu, pe care îl plasa în sec. al XIII-lea î. Hr., dar cele mai vechi tradiţii referitoare la Tezeu par să-l localizeze în zona Marathonului şi nu este foarte sigur că el a fost vreodată rege al Atenei. Data aproximativă este totuşi cel puţin posibilă. În nesiguranţa celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIII, comunităţile mai mici au simţit necesitatea de a se lega mai puternic de Atena.