Tema: Gnoseologia și problematica ei

Plan:

1. Caracteristica generală a gnoseologiei.2. Formele cunoașterii.

Filosofia n-ar putea să reprezinte o sinteză teoretică, o privire totalizatoare asupra lumii dacă n-ar fi preocupată sistematic de problematica cunoaşterii.

Gnoseologia sau teoria cunoaşterii este acel domeniu al filosofiei care studiază cunoaşterea. Cunoaşterea se i-a pe sine drept obiect de studiu.

Trecerea de la problemele despre ce şi cum este lumea (ontologice) la cele ce este şi cum se realizează cunoaşterea (gnoseologice) reprezintă o trecere relativă, deoarece unele din conceptele cu conţinut şi valoare ontologică vor interveni în analiza cunoaşterii.

Filosofii presocratici nu au acordat gnoseologiei o atenţie deosebită. Preocupările lor de bază erau studierea lumii naturale.

Astfel, Heraclit punea accent pe rolul simţurilor, Parmenide considera că adevărata cunoaştere ne este dată cu mijloacele raţiunii.

La sfârşitul sec. V î.Hr. sofiştii au ajuns la concluzia că, cunoaşterea lumii este variabilă şi că, cunoştinţele oamenilor de pretutindeni şi din totdeauna nu sunt aceleaşi.

Cu alte cuvinte nu este posibilă o ştiinţă alcătuită din adevăruri universale şi permanente.

Protagoras spune „Omul este măsura tuturor lucrurilor” astfel exprimându-şi neîncrederea şi posibilitatea de a cunoaşte lumea aşa cum este ea în sine.

Socrate, Platon şi Aristotel au încercat să justifice posibilitatea cunoaşterii cu ajutorul simţurilor şi al raţiunii.

Pentru Platon, explicarea actului cunoaşterii prezent are loc datorită cunoştinţelor deja dobândite. El consideră că precunoaşterea

1

face posibilă cunoaşterea în sensul unei reamintiri (anamnesis) a sensurilor lucrurilor pe care le-am cunoscut altădată, în altă viaţă, sau într-o „călătorie împreună cu zeii”.

Aristotel a formulat teoria „imprimării” formei lucrurilor „fără materia” lucrurilor. El ne-a lăsat moştenire logica formală clasică.

Scepticii se îndoiau de putinţa unei justificări raţionale a cunoaşterii. După ei activitatea inteligenţei este subordonată activităţii organelor de simţ. Ei atacau ideea certitudinii sensibile şi cea a certitudinii logice sau raţionale. Ei nu admit de cât certitudinea îndoielii: ei pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective sau a oricărei cunoştinţe certe.

În maniera grecilor antici de a discuta structura şi operaţiile procesului de cunoaştere s-au conturat premisele empirismului şi raţionalismului, orientări care au devenit extrem de influente în gândirea modernă.

Interesul faţă de problemele teoriei cunoaşterii nu apune nici în condiţiile specifice ale gândirii medievale. Sub influenţa bisericii acest interes a avut soarta creaţiei filosofice în genere urmărind să servească justificativ prescripţiile gândirii teologate. Disputele teologice şi filosofice din epocă scrise şi nescrise au fost prilejuri de exersare a gândirii umane, de rafinare a modurilor de argumentare şi pregătirile pentru afirmările renascentiste şi moderne.

După o lungă perioadă de subordonare a filosofiei faţă de teologie devenim martorii unui proces de constituire treptată a teoriei cunoaşterii ca domeniu filosofic independent. În acest sens un mare aport l-au avut Bacon, Descartes, Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, Leibniz, Kant, Hegel ş.a. O privire cât de fugară peste opera acestor filosofi ne permite să constatăm că interesul faţă de teoria cunoaşterii capătă un loc central. Astfel, s-au format două curente mari: pe de o parte empiriştii, ca Bacon, Locke, Berkeley şi Hume, care pun la baza cunoaşterii simţurile; pe de altă raţionaliştii ca Descartes, Spinoza, Leibniz potrivit cărora doar raţiunea ne poate da cunoştinţe autentice.

2

Descartes consideră că cunoştinţele clare şi distincte nu pot proveni din simţuri, pentru că acestea ne înşeală. „Mă pot îndoi de orice cunoaştere care provine de la simţuri, ba chiar şi de propoziţia matematică c2+2=4, căci nimic nu mă împiedică să cred că un „geniu viclean” şi-a propus să mă înşele. Dar, deşi toate cunoştinţele pot fi puse astfel la îndoială, rămâne totuşi ceva sigur – anume faptul că eu mă îndoiesc, că mă gândesc. Atunci este însă sigur că eu exist”. Rezultatul la care ajunge Descartes este că cel puţin o propoziţie este adevărată: „Gândesc, deci exist”, „Cogito, ergo sum”. Astfel el ajunge la concluzia că raţiunea este sursa veritabilă de cunoştinţe.

Pentru empirişti întreaga cunoaştere îşi are fundamentele în experienţă. Ei nu s-au îndoit de faptul că oamenii posedă unele cunoştinţe certe, precum adevărurile matematice. Acestea pot fi demonstrate fără a apela la nici un fel de experienţă. Dar totodată au accentuat că aceste cunoştinţe nu pot proveni decât din experienţă.

Nu există idei înnăscute, intelectul nu posedă anumite idei cu care vine pe lume.

Locke arată că intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care se imprimă senzaţiile şi percepţiile. Toate ideile sale reprezintă rezultatul prelucrării datelor pe care le primeşte de la simţuri. Dar nu toate ideile noastre corespund unor proprietăţi ale corpurilor. El consideră că se întâmplă aşa numai în cazul acelor idei care exprimă proprietăţi intrisece ale corpurilor ca întinderea, figura, mişcarea ş.a. Aceste însuşiri sunt numite calităţi primare. Dar culoarea, mirosul, gustul, sunetul sunt calităţi secundare. Ele nu există ca atare în corpuri, ci reprezintă numai putinţa lor de a produce anumite senzaţii. (Roşu nu este o proprietate a obiectelor, ci puterea lor de a produce anumite senzaţii).

Dialogul dintre empirism şi raţionalism a dominat discursul gnoseologia în secolele XVII-XVIII.

Însă în istoria filosofiei au existat şi încercări de a depăşi alternativa empirism-raţionalism de a realiza o sinteză a lor. Cel mai reprezentativ exemplu este filosofia lui Kant.

3

Pe Kant nu-l mai interesează întrebarea dacă actele de cunoaştere sunt posibile, şi dacă ele sunt posibile prin simţuri sau raţiune, ci cum se realizează această posibilitate, cum este posibilă ştiinţa. Kant consideră că condiţia principală o constituie „zestrea” apriorică a subiectului cunoscător, a facultăţilor lui cognitive. Existenţa cunoaşterii a priori îşi are originea în natura puterii cunoaşterii umane. Spiritul omenesc dispune de anumite forme, tipare în care lucrurile trebuie să intre pentru a fi cunoscute. „Aşa cum ochelarii coloraţi fac ca totul să ne apară în culoarea lor, tot aşa formele spaţiului şi timpului fac ca toate aceste date să ne apară aranjându-se în spaţiu şi petrecându-se în timp.”

Alături de spaţiu şi timp subiectul cunoscător posedă şi alte forme a priori: categoriile (substanţă, cauzalitate etc.); cu ajutorul lor omul introduce ordine în haosul datelor simţurilor, strângându-le în noţiuni, concepte. Ceea ce ne este dat în experienţă şi orânduit în formele a priori ale subiectului cunoscător, devine obiectul ştiinţei, iar acestea ne dau cunoştinţe pe deplin sigure despre acest obiect al său. Datele aprioricului sunt principalele puncte de sprijin ale producţiei de idei, principalele temeiuri ale realizării câmpurilor de cunoştinţe.

Ideile lui Kant au pus din nou totul să se mişte în jurul omului, în jurul calităţii sale de subiect cunoscător.

O primă mare confruntare a criticismului kantian a făcut-o Hegel în lucrarea sa Fenomenologia spiritului, în care critică presupoziţiile şi rezultatele analizei critice ale cunoaşterii. El consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie pornit de la premisa „neîncrederii” ci de la certitudinea „cunoaşterii absolute”. Pentru aceasta trebuie invocată şi urmărită toată fenomenologia spiritului.

În ceea ce priveşte tabloul contemporan al preocupărilor gnoseologice, putem menţiona că el este destul de variat şi aceasta datorită marilor prefaceri interne care s-au produs în ştiinţa modernă, de noile metode şi instrumente care permit efectuarea unor cercetări teoretice şi empirice. Aici se înscriu şcolile contemporane – empirismul logic, filosofia analitică (R.Carnap, C.Hempel),

4

raţionalismul critic (K.Popper), Fenomenologia (Husserl), ş.a.; metodele, tehnicile şi instrumentele; disciplinele şi teoriile particulare ca logica ştiinţelor, sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei, istoria epistemologică a ştiinţei ş.a.

Cunoaşterea este procesul elaborării cunoştinţelor; producerii ideilor sau enunţurilor despre realitate; procesul specific uman de reflectare activă, complexă şi conştientă a lumii reale în limbajul specific al abstracţiilor.

Deci cunoaşterea este un proces care îl însoţeşte pe om pe tot parcursul existenţei dezvoltării sale. Numai omul este agent cunoscător.

2. Formele cunoaşterii

Cunoaşterea este un fenomen deosebit de complex.Formele cunoaşterii sunt de obicei divizate în două:1. forme ale cunoaşterii senzoriale;2. forme ale cunoaşterii raţionale.La formele cunoaşterii senzoriale se raportează senzaţiile,

percepţiile şi reprezentările. Ele constituie contactul direct al subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. Prin intermediul lor omul capătă o informaţie primară despre realitate. Senzaţiile şi percepţiile sunt forme de reflectare, dar nu sunt operaţii de cunoaştere.

La formele cunoaşterii raţionale se raportă noţiunea sau conceptul, judecata sau raţionamentul.

Deosebim două tipuri de cunoaştere:1. cunoaşterea comună;2. cunoaşterea ştiinţifică.Cunoaşterea comună s-a constituit în raport cu practicile

cotidiene ale omului. Ea cuprinde cunoştinţe despre mediu formulate în limbajul natural. Acest tip de cunoaştere se caracterizează printr-o specializare, sistematizare şi rigoare redusă, prin îmbinarea unor elemente cognitive cu altele afective sau valorizatoare. Cunoaşterea

5

comună stă la baza celei ştiinţifice, alimentând-o cu noi cunoştinţe, sugestii şi probleme.

Cunoaşterea ştiinţifică a apărut ca rezultat al unei specializări crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici şi metode de cercetare de mare eficacitate. Ea are un caracter sistemic, supunându-se unor exigenţe experimentale puternice. Este rezultatul unor specializări crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici şi metode de mare eficacitate, care urmăresc trecerea dincolo de aparenţe, descoperirea legilor şi structurilor. Rezultatele ei i-au forma conceptelor, ipotezelor, legilor şi teoriilor ştiinţifice, formulate în limbaje speciale, adesea simbolice.

Între cele două tipuri de cunoaştere există atât unitate, cât şi opoziţie. Unitatea este în aceea, că cunoaşterea comună stă la baza celei ştiinţifice, iar cea ştiinţifică are o influenţă continuă asupra celei comune. Opoziţia – prin profunzimea înţelegerii şi explicării realităţii, a unor discontinuităţi metodologice pe fundalul continuităţii istorice.

Nivelele fundamentale ale cunoaşterii sunt: cunoaşterea de observaţie; empirică şi teoretică.

Cunoaşterea de observaţie este formată din mulţimea de propoziţii despre starea şi caracteristicile unor obiecte, procese sau evenimente individuale accesibile subiectului cunoscător prin senzaţii şi percepţii. Metoda prin care se obţin aceste cunoştinţe este observarea.

Cunoaşterea empirică şi teoretică continuă să aprofundeze procesul de reconstrucţie a lumii. Este foarte greu de a le despărţi, deoarece legătura dintre ele are un caracter de continuitate. Ele se deosebesc prin obiectele lor specifice. Obiectele nivelului empiric se constituie ca rezultat al unor operaţii ale subiectului prin activităţi perceptive şi de aceea reprezintă aproximări ale unor fragmente de realitate. Obiectele nivelului teoretic sunt rezultatul unei activităţi de abstractizare mult mai profunde.

Cele două nivele pot fi diferenţiate şi prin natura legilor pe care le formulează şi le aplică în realizarea unei explicaţii.

6

Se mai deosebesc şi prin limbajele utilizate. Cel empiric cuprinde termeni care desemnează obiecte, caracteristici ce pot fi observate (măr, presiune, temperatură); iar cel teoretic obiecte ce nu pot fi observate (punct material, gaz ideal etc).

Puntea de legătură între individ şi comunitate în procesul cunoaşterii o constituie limbajul.

Limbajul este un sistem de semne şi reguli de operare cu ele. În cadrul limbajului distingem limbajul natural şi ştiinţific.

Prin cel natural înţelegem un sistem de semne utilizat în viaţa cotidiană de membrii unei comunităţi. El se caracterizează printr-o mare mobilitate şi plasticitate.

Limbajul ştiinţific apare în baza celui natural, prin preluarea unor termeni la care se suplimentează termeni noi, definiţii şi reguli de operare specifice, care asigură precizie.

Funcţiile limbajului:1. reprezintă învelişul material al ideilor, fără de care

acestea nu se pot forma şi constitui în conştiinţa subiectului;

2. prin limbaj se însuşesc cele mai multe cunoştinţe în procesul de instruire şi în cadrul relaţiilor dintre oameni în viaţa socială;

3. Influenţează formarea şi specificul structurilor logice ale subiectului;

4. cuvintele sunt purtătoarele informaţiei cognitive;5. Limbajul este mijlocul de transmitere a experienţei şi

cunoştinţelor de la o generaţie la alta;6. Îndeplineşte funcţia sintetic-calculatoare: cu ajutorul

limbajului se obţine o propoziţie cu valoare informativă nouă;

7. Funcţia argumentativă – capacitatea de a susţine anumite idei şi de a le subordona criticii raţionale.

7