„Sunt case în care noi am stat zile multe şi care totuşi rămân în amintirile noastre străine şi reci, neprielnice evocării vreunei stări sufleteşti, decoruri la care privind parcă altcineva ar fi trăit în ele. Altele, dimpotrivă, sunt în memoria noastră oaze calde în care ne regăsim, în care se continuă ceva din noi, în care ne întoarcem cu gândul pentru a privi în oglinzile pline de umbră adâncimea timpului trecut. Sunt case sub al căror acoperiş am stat de-abia o zi, ori numai o noapte, călători grăbiţi ce suntem mereu. Totuşi ele sunt pe harta drumurilor noastre lăuntrice ca popasuri fericite de unde am plecat mai voioşi înainte. Şi sunt case în care unii din noi trăiesc de ani şi ani de zile în cenuşiul monotonei datorii, pe care nici nu le văd, nici n-ar putea să le descrie. Când fac o casă pentru cineva, un cineva anonim, de care nu ştiu prea mult, pe care-l ghicesc puţin cât îmi trebuie pentru a-i înţelege dorinţele, mă gândesc întotdeauna la acea înrâurire a caselor, a camerelor, a spaţiilor locuite, cu propria lor sonoritate, cu deosebita lor lumină, asupra acestor amintiri, acestui trecut mereu mărit şi în veşnică transformare din care ni se compune personalitatea.Încerc să înţeleg de ce anumite ferestre se deschid şi astăzi pentru mine pe priveliștile surâzătoare ale ţărilor făgăduinţei, de ce unele camere la anumite ore aveau ceva solemn în creşterea întunerecului care le cuprindea, de ce unele scări puneau hotare între caturi în loc ca să le lege, de ce unele uşi prea mari înspăimântă de parcă ele ar trebui să se deschidă numai pentru un alai, de ce unele case sunt locuite de sufletul vremurilor, pe când de altele niciodată nu se prinde viaţa? Îmi pun toate aceste întrebări şi totuşi nu răspund, nu pot răspunde la fiecare în parte, dar din suma lor încerc să-mi fac o intuiţie care va fi cheia cu care voi nădăjdui a pătrunde în lumea a ceea ce numim noi, cu totul fără socoteală, a obiectelor neînsufleţite. Căci nimic nu este mai viu – sau nu ar trebui să fie mai viu – decât o casă. Dar cine dă casei acest suflet iniţial? Cei cari o locuiesc? Nu. Atunci? E treaba ta, tu care eşti arhitect, să dai faţadelor priviri şi încăperilor sonoritatea vieţii. Numai cu această condiţie arhitectul este un creator… de nu, el rămâne un simplu făcător de decoruri tot atât de artificiale ca acelea de pe scena unui teatru. A face decoruri se poate învăţa. Sunt reguli, calapoade, ba chiar reţete pentru acest soi de meserie. A da viaţă însă unei case, fie ea cât de simplă, nu se învaţă. E un dar pe care-l ai sau nu, cu care te naşti… un har care nu se găseşte nici la şcoală, nici în biblioteci, e un soi de simţ al spaţiilor şi al destinului care se pătrund, dând naştere acestui joc de forme care se cheamă «arhitectură». Fac casa unui om… deci hotărnicesc un spaţiu, o perioadă de timp care se cheamă viaţa acestui om. Creez o intimitate, dau premisele unui ritual al vieţii zilnice. Voi colora, după felul cum va cădea lumina în casa pe care o voi zidi, amintirile, ba chiar speranţele, năzuinţele celui care va trăi cu ai săi în spaţiile dispuse de mine. Fac casa unui om… asta nu înseamnă numai că îl apăr de intemperii şi că îi pun la dispoziţie ceea ce se cheamă „confort”. Trebuie să îi mai dau posibilitatea de a uita că eu am fost vreodată părtaş la facerea casei lui, trebuie să îi dau toate şansele de asimilare a operei mele… căci numai atuncea dânsa va fi valabilă. Căci va veni ziua când fiul acestui om va spune: …casa tatălui meu, şi în mintea copilului această casă va fi într-adevăr înfăptuirea tatălui său, şi nicidecum a cutărui sau cutărui arhitect… şi numai aşa va fi bine şi va fi drept. Fac casa unui om… dau deci o înfăţişare năzuinţelor sale. Fac un soi de portret abstract, mărturisesc pentru dânsul ceea ce poate că nici dânsul nu ştia că avea de mărturisit, îl pun în faţa dorinţelor sale, le exprim pe cât se poate, îl pun în faţa maniilor sale… le combat pe cât se poate. Şi din rezistenţa mea şi din voinţa lui se face o casă. E un soi de colaborare între doi străini, un joc magic al intuiţiei. Fac casa unui om… las deci oraşului în care el trăieşte întipărirea voinţei sale. În conglomeratul social al unui oraş, schiţez ideograma unei personalităţi. Casa terminată, ea va deveni cu totul a lui. Va fi casa cutărui, prin faţa căreia şi eu voi trece odată, uitând aproape că am făcut-o. Şi când casa va fi gata, când ultimul tâmplar, ultimul electrician ori zugrav va fi ieşit dintr-însa, mă voi retrage şi eu pe vârful picioarelor, ca să nu se auză că am plecat şi totodată să se uite că am fost…” *