Glosar de elemente de compunereANTONÍM s.n. (Lingv.) Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume]. ARHAIZÁ vb. I. tr. (Rar) A da un caracter învechit, arhaic limbii, stilului etc. [< arha(ic) + -iza]. BIBLIOFÍL, -Ă s.m. și f. Iubitor, colecționar de cărți prețioase, frumoase și rare. // adj. (Despre cărți, ediții) Rar și prețios. [< fr. bibliophile, cf. gr.biblion – carte, philos – prieten].BIBLIOFOBÍE s. f. aversiune patologică față de cărți, albume, biblioteci. (< germ. Bibliophobie, engl. bibliphobia) BIBLIOGRAFÍE, bibliografii, s. f. 1. Descriere de specialitate a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită problemă. 2. Cartea care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea și răspândirea publicațiilor. 4.Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliographie. BIBLIOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul cărții, cuprinzând istoria, tehnica alcătuirii și răspândirea cărții. [Pr.: -bli-o-] – Din fr.bibliologie. BIBLIOTECÁR, -Ă, bibliotecari, -e, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu administrarea unei biblioteci. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliothécaire. BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s. f. 1. Dulap sau mobilă specială cu rafturi de ținut cărți. 2. Încăpere, sală în care se păstrează și se citesc cărțile. 3.Colecție de cărți, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Instituție care colecționează cărți, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispoziția cititorilor. 4. Nume dat unei serii de cărți care prezintă caractere comune și sunt publicate de aceeași editură. – Din fr.bibliothèque, lat. bibliotheca.DACTILOGRÁF, -Ă, dactilografi, -e, s. m. și f. Persoană care are ca ocupație de bază dactilografia. – Din fr. dactylographe. DIALECTOLÓG, -Ă, dialectologi, -e, s. m. și f. Specialist în dialectologie. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectologue. DIALECTOLOGÍE s. f. Disciplină a lingvisticii care studiază dialectele și graiurile unei limbi. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectologie. DIHOTOMÍE, dihotomii, s. f. 1. (Log.) Diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial. 2. Mod de ramificație a talului și a tulpinilor unor plante în două părți egale, care se împart la rândul lor în două părți egale etc. [Var.: dicotomíe s. f.] – Din fr.dichotomie. EPILÓG, epiloguri, s. n. Parte finală a unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă și face cunoscută pe scurt evoluția viitoare a personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârșit al unei situații, al unei acțiuni, al unei întâmplări etc. – Din fr.épilogue, lat. epilogus.

ETIMOLOGÍE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice. 2. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; înv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multiplă = proveniență a unui cuvânt din două sau din mai multe surse diferite.  Din fr. étymologie, lat. etymologia. FILOLÓG, -Ă, filologi, -ge, s. m. și f. (Rar la f.) Specialist în filologie. – Din fr. philologue.