REFERAT

1.1 ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZÃRII Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală. Dar o dată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid. Scopul principal al economiei globale este acela ca toate ţările să se omogenizeze într-un tot unitar. Când lanţurile hoteliere îşi fac reclamă prin faptul ca toate camerele lor sunt identice in fiecare oraş din lume, ele nu menţionează ca acele ţări devin identice şi din alte puncte de vedere : maşini, zgomot, smog, violent fast-food-uri, McDonald's, Nike, Levis, păpuşile Barbie, televiziunea si filmul american. Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii. Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.1

Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice, sociale, tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al producţiei, consumului si comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m economia mondiala, de altfel putem considera globalizarea ca un rezultat a creării pieţei mondiale. Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaţionalismul şi cu transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist de a regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de dezvoltare.Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt: integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale, tranziţia de la economia ,,high volume" la cea „high value" care rezulta din cunoaşterea tot mai buna a produselor şi serviciilor folosite pe piaţa, sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa costurilor de producţie, şi, nu în ultimul rând configurarea noilor blocuri economice.Aşa cum am definit-o , globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşteprezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de capital erau strict controlate de majoritatea statelor. Instituţiile rezultate la Bretton Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială, au fost concepute tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-un mediu caracterizat prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra mişcărilor de capital au fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off- shore, stimulate şi de criza petrolului din anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la începutul anilor `80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare devenind cu adevărat globale la începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.2

Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata este aptă să producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-1 poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială. Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

GLOBALIZARE Ş1 REGIONALIZARE1 George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 232 George Soros, op. cit, p. 23

La început de mileniu, lumea şi relaţiile internaţionale sunt mult mai complexe decât erau înainte. Este un paradox ca astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat şi continental european are o şansă reală să se integreze pe baza valorilor democraţiei şi economiei de piaţă, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte.Pe de altă parte asistam la o mondializare inevitabil, care reprezintă fundamentalseismului geopolitic pe care 1-a prevestit căderea ,,zidului Berlinului". Creşterea exponenţială a liberalizării schimburilor şi revoluţia tehnologică a reţelelor informatice sunt factori cu acţiune conjugata care, în timp, ar trebui sa pună in cauza viziunea clasica asupra suveranităţii statelor. Departe de a fi o excepţie, România este cu atât mai sensibilă la acest fenomen cu cât de aproape 150 de ani devenirea noastră statală a avut ca pilon central concepţia etatistă şi centralizatoare a suveranităţi. Suveranitatea poporului nu exista în afara puteri statale.Tot mai mult în ultima vreme, în lume se manifestă o tendinţă care nu mai poate filimitata : mondializarea. In atari condiţii par fireşti interogări cum sunt : care este viitorulRomanei pe o planeta mondializata? Cum ne vom gestiona interesele de securitate? Vom mai avea vocaţia de actor reprezentativ pentru sud-estul european şi vom reuşi sa îndeplinim rolul statului printr-un nou tip de guvernare politică, socială şi economică capabilă să identifice sau sa creeze vectorii unei existenţe transnaţionale? Un răspuns la aceste întrebări este condiţionat de maniera în care ne percep fără, dacă noi înşine îi mai acordam şansa de a o considera ca unorganism viu, articulat într-o formă instituţional-statală stabilă.Unii consideră mondializarea ca fiind un proces aflat în curs de desfăşurare, cu impact global; alţii îi reduc conţinutul la cel al unei ideologii care legitimează supremaţia Occidentului şi consacră occidentalizarea sau americanizarea lumii.În acest context vom face referire la un alt termen, respectiv cel de regionalizare. Acesta defineşte o consecinţă, fie un mod de protecţie împotriva globalizării, în ultima instanţă un instrument prin care se caută surmontarea dificultăţilor generate de dimensiunile prea reduse ale statelor naţionale create în perioada post westfalică. Astfel, se profilează două tipuri de regionalizare : una de esenţă ,,dură", care caută să transforme microregiunile în spaţii de state naţionale între care competiţia să prevaleze asupra cooperării. Cea de-a doua este deschisă şi funcţională modernizării sau chiar americanizării lumii bazate pe ,,soft-power". Trebuie să facem însă precizarea ca singura regiune din lume unde este vizibil un proces de ,,regionalizare" este, în acest moment, Europa.3

Ambele tipuri de regionalizare, dincolo de diferenţe au şi elemente comune, relevante pentru înţelegerea procesului. Poate cel mat şocant dintre ele este cel referitor la permeabilizarea frontierelor.Frontiera nu mai are rolul unei împrejmuiri intangibile a teritoriului. Statul devineinevitabil parte a unui întreg : lumea globalizată, iar spaţiul sau teritorial se înţelege de acum după o logica a fluxurilor în toate domeniile : capitaluri, bunuri, informaţii, cultura, persoane. Toate aceste fluxuri sunt atât vectori de putere pentru cei care ştiu să le producă, să le stăpâneasca şi să le dea un sens, cat si factori de destabilizare, daca sunt văzute ca o fatalitate.

Trebuie sa se tragă concluzia ca sfârşitul suveranităţii clasice reprezintă un pericolmortal pentru statui si poporul roman?

AR fi lipsit de realism daca nu am recunoaşte ca astăzi România nu poate fi inclusă în categoria statelor puternice. Cu toate acestea nu înseamnă că un astfel de stat nu poate fi, totuşi, influent. Prima condiţie, în acest sens, este de a accepta că identitatea noastră naţionala nu este imuabila. Orice colectivitate evoluează, nefiind eterna prin simpla sa existenta. Viitorul ei poate fi asigurat pe termen lung, cu condiţia adaptării la o lume care se schimba. Daca teritoriul nostru naţional rămâne comunitatea noastră de destin, de amintiri şi de speranţe în viitor, trebuie să recunoaştem ca statul naţiune al secolului XXI nu va mai avea trăsăturile cu care ne-am obişnuit4.Trebuie să operam schimbări interne radicale, să fim capabili să creăm şi să controlăm structuri noi impuse de racordarea la economia mondiala, care este o economic de flux. Trebuie să înţelegem că statul nu mai este singurul vector de putere. Aceasta este deja divizata între diferite domenii de schimburi globalizate. Este 3 Revista „Psihosociologia”, Anul V, nr. 2 (18), Ed. Institutului Naţional de Informaţii Bucureşti, iunie 1999, p.194 Corvin Lupu – România sub presiunea Războiului Rece şi a dorinţei de integrare euro-atlantică – Ed. Alma Mater, Sibiu, 2001

evident ca suveranitatea îşi schimbă natura şi odată cu ea noţiunea şi exerciţiul însuşi al puterii. Incontestabil, o anumita formă de suveranitate este pe cale de dispariţie în favoarea unui nou sistem de reglementare socială, care integrează de facto interpretarea internaţionalului şi naţionalului.Fără a-şi nega trecutul, România de astăzi trebuie să se deschidă viitorului. Ea trebuie să fie capabilă să-şi adapteze sistemul politic practicilor unei noi forme de societate din care emana guvernarea.

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRIILumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi considerat veşnice le

vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa cu ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie : macarale, uzine, combinate, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile naşterii nu lipsesc nici acum : şomaj, suferinţe, sărăcie. Ce rezervă însă globalizarea?

În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o economie predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie rurală din Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.

Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are „petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluţii pentru redresarea economiei.5

Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor presupuse de globalizare.

Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990, timid, societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o ţară epuizată.

Ciudat este faptul că atât clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de decizie în domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate după căderea comunismului, comentatori mass-media, etc – au fost, în primii ani „romantici”6 ai edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total inconştienţi în faţa fenomenului globalizării şi deci asupra modului în care factorii naţionali responsabili trebuie deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri potrivite.

Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise serios tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.

De exemplu, fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu, profitând de experienţa cadrelor româneşti în industria petrolului – România fiind un pionier în domeniu pe plan internaţional – experienţa menţinută şi după prigoana împotriva cadrelor tehnice „burgheze” din anii „obsedantului deceniu”7 (anii ’50), a construit o imensă capacitate de rafinare, de peste 25 de milioane de tone pe an, în condiţiile în care producţia de ţiţei a României nu depăşea 11 milioane de tone pe an. Unul dintre principalii furnizori de ţiţei brut pentru România urma să fie Iranul aflat, încă, sub conducerea dinastiei Pahlavi. Clauzele foarte favorabile ale contractului au fost obţinute şi cu sprijinul discret al administraţiei nord-americane, interesate (în acel moment) să sprijine disidenţa (inclusiv economică) a Bucureştiului faţă de regimul de la Kremlin. Dar revoluţia islamică ce a urmat la Teheran a pus 5 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001 p. 1156 idem. P. 1167 ibidem

practic pe butuci planul lui Ceauşescu, demonstrând că măcar din punctul de vedere al afacerilor, nimănui nu poate să-i fie indiferent ceea ce se întâmplă la mii de kilometri.

Un alt exemplu elocvent : Bucureştiul a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană ( pe atunci denumită încă Comunitatea Europeană) în 1993, după doi ani de negocieri cu nomenclatura de la Bruxelles. Au trecut de atunci 11 ani, clauzele Acordului remodelează de mult economia românească, dar prevederile concrete ale acestui document extrem de important continuă să fie complet necunoscute sau doar vag cunoscute de actorii importanţi ai economiei reale româneşti. O simplă hotărâre de guvern este întoarsă pe toate părţile de mass-media – deşi efectele ei sunt uneori modeste – în schimb acest document de bază pentru viitorul economiei româneşti este tratat cu o indiferenţă ce frizează inconştienţa – doar pentru că nu este elaborat de unul dintre actorii tradiţionali ai puterii ( parlament, guvern, ministere, etc)

Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de comandă la cea de piaţă liberă, cu o clasă politică abia în formare şi una managerială aşijderea.8

Cu excepţia scurtului răgaz care a urmat finalului celui de-al Doilea Război Mondial, România a trecut prin trei dictaturi diferite : dictatura instaurată de regele Carol al II-lea, dictatura militară a mareşalului Antonescu şi dictatura comunistă, instaurată cu ajutorul Moscovei.

Aceste decenii de totalitarism – în nuanţe diferite – au modelat mentalitatea publicului larg în sensul unei autarhii destul de evidente şi la mai bine de un deceniu după ce România s-a deschis lumii.

Deschiderea faţă de capitalul străin s-a făcut în România cu mai multă dificultate decât statele Vişegrad – Ungaria, Cehia şi Polonia – sau în alte state desprinse din fosta Iugoslavie – Croaţia sau Slovenia. Urmările sunt clare : lipsă de resurse interne de capital, cu acces inerent limitat la pieţele externe de capital privat ( împrumuturi), economia românească suferă de foame cronică de investiţii consistente. Mulţi investitori străini sunt încă „dubioşi” în ochii unei populaţii obişnuite în deceniile de propagandă comunistă să-i identifice pe occidentalii cu potenţial inamic.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară cu oportunităţi economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin , dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica identitate „naţională” – poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.

Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot începe să joace în viitor un rol regional sau internaţional. Micuţa Finlandă nu s-a temut să intre în concurenţă cu giganţii clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de stat „fost socialist”, depăşind stadiul de „tranziţie la economia de piaţă”, ţările est- şi central-europene care s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se capacitatea unor parteneriate reale.

În acelaşi timp, consecinţele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat.

În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de globalizării este însoţit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi9 păşim într-o lume în care există prea puţină milă pentru învinşi.

În cazul în care nu depăşim marasmul economic actual şi va rămâne departe de structurile economice şi de securitate ( NATO şi UE), Bucureştiul poate rămâne suspendat nu într-o „zonă gri”, ci într-o „margine a Imperiului”10 sinonimă cu subdezvoltarea în accepţiunea clasică a termenului, cu un rol economic, politic şi militar derizoriu în plan continental şi internaţional, ba chiar şi regional. Spre fericirea noastră putem spune ă suntem la jumătatea drumului, pentru că integrarea în structurile NATO s-a produs, cu sacrificii ce-i drept.8 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 1199 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 12110 idem

Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şi mai dramatic şocurile externe.

Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa crimei organizate, aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de la stadiul de ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară producătoare. Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană ş-au făcut deja puternic simţită prezenţa pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani „Acoperişul” – cum este denumită cea mai puternică organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă – a penetrat tot mai des teritoriul României. Totodată, pe teritoriul României se fac simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale, mai ales cele arabe şi PKK11.

Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne fac faţă cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat – spălări de bani, infiltrări bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional de luptă împotriva criminalităţii tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI), dar corupţia din rândul administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă a mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate sporesc considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu crima organizată.

Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă luăm în seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi se operează cu bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi sălbatica redistribuire a veniturilor presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte în rândul „gulerelor albe”, atunci realizăm că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american decât de tip european.12 Împărţirea severă între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci ( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O asemenea evoluţie nu este în mod necesar un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.

Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte spre normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor din sfera serviciilor, un transfer de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul persoanelor ce urmează studii universitare şi al celor care se perfecţionează ( studii de Masterat, Doctorat), s-a mărit numărul specialiştilor în informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de vârf ale economiei moderne. Apar însă şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat societăţii informaţionale, astfel, aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură sau din domenii conexe, în timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma, deci, falimente în agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din această zonă pentru a echilibra situaţia.

Dacă industria şi agricultura sunt în continuă reducere şi redimensionare, avem baze favorabile pentru viitor : un sistem de învăţământ încă apt să creeze oameni cu cunoştinţe multiple şi diverse, un grad ridicat de cunoştinţe lingvistice, de informatică şi, bineînţeles adaptabilitatea ca trăsătură de bază a poporului român. Ne lipseşte însă o specializare, atât de necesară în societatea globală. Trebuie să ne rupem de tradiţionala dragoste faţă de uzină şi să înţelegem că timpul a trecut. Societatea globală răsplăteşte doar ideea, informaţia, invenţia, nu mastodonţii giganţi care produc cuie sau ciment. Viitorul aparţine ţărilor care produc idei.

În fine, nu putem ocoli nici riscurile etnice. România are pe teritoriul său naţional cea mai importantă comunitate maghiară ce trăieşte în afara frontierelor Ungariei de astăzi. Deşi aici statisticile sunt controversate, se pare că şi comunitatea rromilor este cea mai mare din Europa. Globalizarea presupune o politică extrem de tolerantă a statului – naţiune faţă de minorităţile de orice tip ( etnic, confesional, sexual, etc.) . Gheaţa pe care evoluează noţiuni ca „cetăţean al unui stat”, „cetăţean al lumii” sau „cetăţean european” devine tot mai subţire şi va deveni încă şi mai subţire în anii care vor veni.

Economiştii au ajuns la concluzia că reacţia că reacţia statelor-naţiune în faţa Marii Crize a secolului trecut – aceea a izolaţionismului, a închiderii în sine mai ales din punct de vedere economic – a fost una greşită şi reacţia potrivită ar fi fost mai degrabă deschiderea. Făcând o paralelă, în mod cert România nu se poate apăra de valul globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri anacronice, jucând „piese ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul alt tip de spectacole.13 Cu alte 11 Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-2/2003, p. 1712 idem13 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. p. 124

cuvinte, aşa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să gândeşti global şi să acţionezi local. Să nu îţi pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un naţionalism îngust şi anacronic. Să îţi deschizi treptat economia faţă de structurile continentale şi internaţionale, dar să îţi dezvolţi şi instituţiile, şi reflexele pentru a fi pregătit să faci faţă la o adică unui alt tip de criză faţă de cea clasică, cu care ai fost obişnuit. Să consacri treptat drepturile minorităţilor – aşa cum este firesc, de vreme ce orice formă de tiranie este contraproductivă – dar să te fereşti să cazi în dictatura minorităţii împotriva majorităţii, la fel de periculoasă.

Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile noastre avem nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost. Monopolul RomTelecom ne-a costat enorm : avem reţea de telefonie învechită, prost întinsă şi cu prea puţin abonaţi ( circa 4 milioane de posturi telefonice) şi doar 200000 de faxuri. La fel de prost stăm ( şi datorită tarifelor telefonice exagerate) şi la capitolul Internet, cu doar 2 milioane de domenii româneşti. Noroc cu piaţa de second-hand care ne mai oferă speranţa unei dezvoltări a numărului de posesori de calculatoare.

O altă schimbare este desfiinţarea graniţelor, apariţia parlamentelor şi a guvernelor europene, rolul instituţiilor financiare mondiale ( FMI şi Banca Mondială), desfiinţarea monedelor naţionale şi trecerea la euro, lichidarea armatelor naţionale în favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul naţiune, cu care secolele IX şi XX se obişnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!”. Libera circulaţie a oamenilor, a valorilor şi capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorităţii statale, toate acestea ne vor schimba radical viaţa.

Dacă, practic, statul naţional România se va transforma masiv, asta nu înseamnă că va dispărea naţiunea română. Din contră, ca şi celelalte popoare europene, şi românii vor trebui să înveţe să îşi iubească şi să-şi impună mai mult limba, tradiţiile şi istoria. Conceptul francez al rezistenţei prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a deznaţionalizării, este necesar să fie aplicat în România. Tot mai mult spaţiu va trebui dedicat în mass-media culturii, istoriei şi limbii naţionale, iar impunerea lor în Europa trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar şi o realitate.

Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural. Tot mai multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul prin comunicarea modernă ( fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la îmbunătăţirea comunicaţiilor : aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea canalizării, electrificare, apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a locuinţelor în case mari, spaţioase, cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.

Încet-încet, modernizarea învinge. Deja tabloul României faţă de acum zece ani este mult îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu ne mai prind nici rupţi de lume, izolaţi şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.

Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării, pentru că nu aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea în face mai puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată la bară. Integrarea în Uniunea Europeană ar putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai avem însă de aşteptat şi de muncit pentru asta. Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti : trebuie însă în mod necesar să îl înţelegi., din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti, fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României, înţelegerea acestui fenomen şi acţiunea în sensul „aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-l lăsa să te zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.14

14 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 125