Glasul Domnului 2014.pdf

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Evanghelia*: Ioan 1, 43-51

GLASUL

DOMNULUI

*)Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)

Î n vremea aceea, Iisus a vrut să meargă în Galileea şi l‐a găsit pe Filip. Şi i‐a zis Iisus: „Urmează‐Mi!” Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip l‐a

găsit pe Nata-nael şi i‐a zis: „Noi L‐am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în lege şi profeții, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret”. Şi i‐a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?…”. Filip i‐a zis: „Vino şi vezi!” Iisus l‐a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: „Iată într’adevăr israelit întru care nu este vicleşug!” Natanael I‐a zis: „De unde mă cunoşti?” A răspuns Iisus şi i‐a zis: „Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te‐am văzut când erai sub smochin”. Răspunsu‐I‐a Natanael: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!” Răspuns‐a Iisus şi i‐a zis: „Pentru că ți‐am spus că te‐am văzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea”. Şi i‐a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veți vedea cerul deschizându‐se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu‐se şi pogorându‐se peste Fiul Omului!”

PAGINA 2 GLASUL DOMNULUI

B iserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea

omului. Și a luat în istorie nume de “dreaptă slăvire”, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești.

(…) Prin cădere, omul a ieșit din această fire, a căzut din firea lui și a trebuit ca Însuși Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Și “suflece mâinile” și să spună: “Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai știut cine ești”. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre și toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască și moartea noastră, să treacă și prin iad și acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porțile iadului și, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea. A săvârșit un lucru pe care primul Adam n-a știut și n-a putut să-l săvârșească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălțare și ședere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om și, deci, în Hristos, omul s-a desăvârșit și s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament.(…)

Căutăm cu nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică.

(…) existența noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre neființă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, ființa lui Dumnezeu, adică veșnicia. Primul stagiu a fost viața noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestație “mecanică”, unde s-a format sistemul

Ortodoxia - firea omului

Părintele Rafail Noica

http://www.doxologia.ro/autor/parintele-rafail-noica


acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existența pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existența aceasta, se petrece a doua gestația; am murit ca să ne năștem aici, am murit pentru viața noastră precedentă, în pântecele maicii, și acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viața noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem “Amin” cuvântului Lui. Dacă avem încre-dere în El, ne arată ce poate și ce vrea să facă cu noi și, prin acest dialog între su-fletul nostru și Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creația omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noți-unea aceasta a libertății omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră și ne învață în viața aceasta că și ea este o “gestație” pentru viața ce va să fie, adică viața veșnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini și picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii și cu gura? Acestea erau însă pentru viața ce avea să fie după aceea.

Mulți dintre intelectualii noștri se smintesc și nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie și pare normal așa; cu intelectul rămas în limitele vieții acesteia, nu se poate vedea o rațiune a lucrurilor duhovnicești, fiindcă ele sunt mădularele vieții ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naștere, Dumnezeu nu ne for-mează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credința pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem și o cultivă în noi. Zic că: Dumnezeu în noi, mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putința să continue în noi creația Sa; Dumnezeu ne învață în viața aceasta să începem noi înșine să tăiem ombilicul dintre noi și pântecele creației acesteia. Și aici începe, în starea căzută a omului, durerea și tragismul vieții duhovnicești, care trebuie văzute în perspectiva vieții veșnice. Și, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu știe nimic, ci lasă firea să facă ce știe ea cu el, așa și noi, în pântecele vieții acesteia, să ne încredințăm întru totul Domnului.

Și chiar să colaborăm, prin rugăciune și prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieții ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, și ieșim din ea înnoiți întru viața cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieții noastre, învățăm, puțin câte puțin, să ne îndreptăm, să ne detașăm, în măsura în care ne este cu putință, de elementele vieții acesteia și să gustăm ceva din viața cea veșnică, adică al treilea stadiu. Vom muri până la urmă și trupește, vom muri definitiv vieții asteia, ca să ne putem naște definitiv în cea care va să fie. (...)


Vitamine duhovnicești

Postul - Cădere și ridicare

’’Scoală-te, suflete adormit şi istovit de păcate – scoală-te

şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit şi ştii ce mare este

fericirea celor sfinţiţi! Umple-te iar de rână pentru acelaşi

lucru şi scoală-te! Iată, acum este vremea bine primită,

iată, acum este ziua mântuirii!’’

Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin

post; am căzut prin părerea de sine, să ne ridicăm prin

defăimarea de sine; am căzut prin nepocăintă, să ne

ridicăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi

uitare de Dumnezeu, să ne ridicăm prin grija de mântuire

şi frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să

ne ridicăm prin vieţuire aspră şi îndurare de bună voie a

lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne

ridicăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut

ascultând cântece ruşinoase şi îngăduindu-ne să dansăm,

să ne ridicăm prin ascultarea cântecelor bisericeşti şi prin

metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne ridicăm

prin tăcere; am căzut prin împrăştiere, să ne ridicăm prin

însingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin

ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărti deşarte, să

ne ridicăm prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi citi-

rea de cărţi mântuitoare.

Să ne folosim de vremea mântuitoare a postului aşa cum ne

arată mama noastră cea înţeleaptă şi grijulie, Sfânta

Biserică. Să ne folosim de ea, fiindcă nu ştim de ni se va mai

da o vreme ca aceasta – şi cine vrea să rămană în cădere şi

să se înfăţişeze în cealaltă viată căzut? Acesta, poate, este

cel din urmă an când mai suntem lăsaţi între cei vii, poate-

poate vom aduce roadele pocăinţei, poate-poate ne vom

îndrepta. Şi dacă nici acum nu ne vom îndrepta, vom fi tăiaţi

şi aruncaţi în foc. Având acest lucru în gând, să luăm

hotărârea ca de acum, intrând în post, să intrăm şi în

nevoinţele ridicării din cădere. Asta cere de la noi Domnul;

asta aşteaptă Sfânta Biserică, asta doresc toţi sfinţii lui

Dumnezeu, ce se gândesc la noi cu grijă şi privesc cu

împreună-pătimire la abaterile vieţii noastre! Amin!

(Sursa: ‘’Predici’’, Sfântul Teofan Zăvorâtul

, Ed. Sophia 2009)

Despre smerenie

Cuvântul “umilinţă" vine de la cuvântul latin “humus", care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem constienti de asta.

Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar fi de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos. El este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie, în ciuda degradării, transformând stricăciunea însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânţă o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o sută de ori mai mult pentru fiecare.

I-am spus acestei femei: “învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu".

(Sursa: ”Şcoala rugăciunii”,

Mitropolitul Antonie de Suroj, Ed. Sophia)

Evanghelia: Marcu 2, 1-12*

GLASUL

DOMNULUI “Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide,

voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Î n vremea aceea, Iisus a intrat iarăşi în Capernaum şi s'a auzit că este acasă. Şi s'au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii; şi le grăia lor Cuvântul. Şi au venit la El aducându-I un slăbănog pe care-l purtau patru

inşi. Şi neputând ei să se apropie de El din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate fie păcatele tale!“ Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: „Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?“ Şi îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, a-i zice slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a-i zice: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ – i-a zis slăbănogului –: ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ Şi el de'ndată s'a ridicat şi, luându-şi patul, a ieşit afară de faţă cu toţi, încât toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Asemenea lucruri niciodată n'am văzut“.

Numărul 2 (2014), Duminica Sfântului Grigorie Palama

*)Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)


D upă popasul din Duminica Ortodoxiei, săptămâna a doua urmează cu rânduiala obișnuită. Totuși sfintele slujbe, cântările și citirile de la

utrenie și vecernie, îmbărbătându-ne în ostenelile duhovnicești, în fiecare săptămână stăruie asupra unei teme deosebite. În săptămâna aceasta ni se pun înainte pilde din Vechiul Testament.

Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sf. Grigore Palama, apărătorul și teologul luminii celei dumnezeiești, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Față, n’ar fi mai vrut să se lipsească de ea și au zis: “Doamne, bine este nouă aicea!“.

Dumnezeu este lumină; “Eu sunt Lumina lumii“, zice Domnul (Ioan 8, 12), iar Biserica mărturisește: “Lumină este Tatăl, lumină Fiul, lumină și Duhul Sfânt“ (Slujba Cincizecimii). Tatăl S’a arătat în rugul aprins de pe Horeb și în norul luminos, Fiul mai strălucit ca soarele pe Tabor, iar Duhul în chip de limbi de foc la Cincizecime. Lumina este slava Dumnezeirii, slava zilei celei neînsemnate, în care se vor desfăta veșnic în cer sfinții, care “vor străluci ca soarele“, căci lumina este slava vieții veșnice.

De această lumină însă, se pot împărtăși oamenii, pe cât este cu putință, încă fiind în trup. Au văzut-o cu ochii trupești ucenicii pe Tabor și mulți Cuvioși ai Patericului au fost văzuți înconjurați de lumină sau aprinși ca focul. Cuviosul Pavel din Latro a fost văzut tot foc și mantia sa ca o flacără mare, iar degetele mâinilor înălțate în rugăciune, ca niște făclii aprinse; Sf. Grigorie Decapolitul adesea era văzut de ucenicul său luminos ca soarele, iar din gură ieșea foc când vorbea. Mai aproape de vremea noastră, Sf. Serafim de Sarov s’a arătat prietenului său, credinciosului Motovilov, luminos ca soarele, iar Cuviosul Marchian, închisul de la Pecerska, în vremea nopții strălucea ca o lumină dumnezeiască, încât niciodată nu aprindea lumânare în chilie, căci putea citi la acea lumină. Și viețile sfinților sunt pline de acest fel de pilde. Dar pentru a se învrednici de această strălucire, omul trebuie să se pregătească cu multă osteneală, precum lămurește Sf. Grigorie Decapolitul pe ucenicul său. “Și tu, fiule, zice el, dacă te vei nevoi să te curățești pe tine de patimile trupului și ale sufletului și dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor și dacă te vei ruga cu

Predică la Duminica a II-a a Sfântului și Marelui Post (a Sfântului Grigorie Palama)

Părintele Petroniu Tănase


dinadinsul lui Dumnezeu, ca El Însuși să le dezrădăcineze cu focul cel dumnezeiesc și să înmulțească în sufletul tău rodirea faptelor bune, atunci și tu te vei face lăcaș curat al lui Dumnezeu și cuvintele tale vor străluci“

Lucrul este firesc în stadiul cel duhovnicesc. Așa cum toate lucrurile, prin foc se prefac în lumină: și apa, și lemnul și fierul etc. și cu cât focul este mai tare și lumina este mai puternică, tot așa și omul, prin focul credinței, al nevoințelor duhovnicești, prin rugăciune, curățire de patimi și lucrarea virtuților, se face tot mai străveziu și lasă să se vadă în afară lumina harului care sălășluiește într’însul de la Botez. Lumânarea pe care o pune credinciosul în sfeșnic, untdelemnul pe care îl pune în candelă, arată și acest lucru: că omul poate și trebuie să se prefacă în lumină, așa cum se preface ceara din lumânare și untdelemnul din candelă. “Eu sunt Lumina lumii“ zice Domnul apoi le spune și ucenicilor: “Voi sunteți lumina lumii“, arătându-ne că numai aprinzându-ne din Lumina - Hristos, ne prefacem în lumină.

Calea luminii este deschisă tuturor credincioșilor, dar precum ne-au arătat și pildele de mai sus, de ea s’au învrednicit mai ales cuvioșii cei mari și pustnicii cei retrași de lume, trăind în sfânta isihie, prin despătimire totală, prin îndeletnicirea cu vederile cele dumnezeiești și prin neîncetata lucrare a sfintei trezvii și rugăciunea minții în inimă, pecetluită cu preadulcele nume al Domnului Hristos: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!“. Săvârșită cu ascuțită trezvie, cu adunarea minții în inimă, cu credință neîndoielnică, cu dragoste aprinsă către Domnul și cu sfântă evlavie, această rugăciune curăță pe om de toată materia cea vrescuroasă a patimilor, îl face străbătut de Duh și luminos, și-l învrednicește să vadă Lumina Dumnezeirii încă în trup fiind, ca o arvună a vieții celei fericite și veșnice.

Dacă harul de a străluci în această viață îl dăruiește Dumnezeu numai aleșilor Săi, apoi strălucirea veacului viitor, unde “drepții vor străluci ca soarele“ este hărăzită tuturor celor mântuiți. Spre aceasta ne pregătesc și nevoințele Sfântului Post. Cu adevărat, “minunată este această vreme a postului“, precum zice cântarea. În duminica trecută ne-am închinat chipurilor celor frumoase ale sfinților și ne-am aprins cu dorul de a-i urma și a ne asemăna lor; în aceasta ne-am ridicat și mai sus: ne-am urcat pe Taborul cel luminos și ne-am învățat lucrarea cea de taină a sfintei rugăciuni, ca întru lumina Domnului să vedem și noi lumină. Ca să ne aprindă și mai mult dorirea de a ne sui în muntele Domnului, Biserica s’a împodobit cu tot ce are mai de preț în aceste zile: cu sfintele icoane, cu rugăciunea cea de taină și s’a înveșmântat cu lumina cea neînserată. “Doamne, bine este aici!“



Despre lumina dumnezeiască

Sfantul Grigorie Palama

"Cei care nu cred că Dumnezeu poate fi văzut ca o lumină mai presus de lumină, pentru că nu au experiat și nu au vazut cele dumnezeiești, ci afirmă că poate fi contemplat doar în chip rațional, se aseamănă cu orbii, care simțind numai căldura soarelui, nu cred celor cu vedere, atunci când spun că soarele e și luminos. Dacă încearcă orbii să învețe pe cei ce văd că soarele - cel mai luminos dintre toate cele care țin de lumea asta - nu e lumina, se fac de râsul celor care au vedere; la fel, cei care fac același lucru privitor la Soarele dreptății, care e deasupra tuturor, vor fi de plâns nu numai de cei ce văd duhovnicește, ci și de cei ce îi cred pe cei ce văd" .

(sursa: “Despre lumină și luminarea duhovnicească”, Sibiu, 1938, pp. XXI-XXII)

“Lumina care luminează cu adevărat pe îngeri și pe oameni asemenea îngerilor este Însuși Dumnezeu, Care, fiind cu adevărat lumina negrăită, Se arată ca lumină și îi face lumină pe cei curați cu inima. De aceea se și numește El lumină, nu numai ca Cel ce alungă neștiinta, ci și ca Cel ce e strălucirea sufletelor".

(sursa: “Despre lumină și luminarea duhovnicească”, Sibiu, 1938, pp. XXXXVIII)

Numărul 3 (2014), Duminica Sfintei Cruci

I n vremea aceea chemand Iisus la Sine multimea, laolalta cu

ucenicii Sai, le‐a zis: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine,

sa se lepede de sine, sa‐si ia crucea si sa‐Mi urmeze Mie. Ca

tot cel ce va voi sa‐si scape viata, O va pierde; iar cel ce‐si va

pierde viata pentru Mine si pentru Evanghelie, acela O va mantui.

Ca ce‐i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa‐si

pagubeasca sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb

pentru sufletul sau? Ca tot cel ce se va rusina de Mine si de

cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, de acela si

Fiul Omului Se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau, cu

sfintii ingeri”.

Si le spunea: „Adevar va graiesc ca sunt unii din cei ce stau aici

care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui

Dumnezeu venind intru putere”.

“Iata stau la usa si bat. De va auzi cineva glasul

Meu si va deschide, voi intra la el, si voi cina cu el

şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor

creştini asupra celui protivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”

*)Texte preluate din Biblie, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)

Despre lepădarea de sine şi despre purtarea crucii

Pagina 2 GLASUL DOMNULUI

C ele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind, întâi – să se

lepede de sine, apoi, în al doilea rând - să îşi ia crucea şi al treilea – să Îmi

urmeze Mie. Dar să vedem mai întâi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întâi însă să

vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te lepăda de

tine.

Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul? Cel care se leapădă de altul se înstrăinează

complet de acela; nu-l ajută, nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat,

întemniţat, chinuit pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de

străini vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este biciuit,

surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci avem milă de el.

Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor când poruncesc dascălilor, cărora îi

încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a spus numai: "Să n-ai milă de

tine însuţi!", ci ceva mai mult: "Să te lepezi de tine însuţi!", adică: "Să n-ai nimic

comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai

suferi tu acestea, ci altul!" Şi n-a spus: "Să se tăgăduiască", ci: "Să se lepede". Iar a te

lepăda e mai mult decât a te tăgădui.

"Şi să-şi ia crucea lui"... Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca să nu

socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările şi

insultele, Hristos spune până unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică până la

moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a spus: "Să se lepede de sine până la

moarte", ci: "Să-şi ia crucea lui", arătând moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie

făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viaţa. "Să ai necontenit, spune Hristos,

înaintea ochilor moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au

dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea, ci s-au temut

de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte până la sânge, să stea în

arenă până la junghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o

moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai

mult, să se bucure de această moarte".

"Şi să-mi urmezi Mie!" Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-I urmezi lui Hristos,

când nu le suferi pentru El – că şi tâlharii, jefuitorii de morminte, înşelătorii suferă o


mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu socoteşti că sunt de ajuns numai suferinţele,

Hristos a adăugat şi pricina pentru care să înduri suferinţele.

(Sursa : Sf. Ioan Gura de Aur, “Omilii la Matei”, Omilia LV, Editura Institutului Biblic)

C rucea este uşa Împărăţiei cerurilor. Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruinţă

asupra morţii spirituale, biruinţă a iubirii. Avem adeseori o reprezentare

parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne

înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Există însă şi un alt sens al Crucii:

compasiunea pentru celălalt. Cu siguranţă însă nu putem face totul pentru celălalt

dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste, dacă omul este legat de lăcomie, poftă de

stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă

apropii de celălalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i însă că sunt gata la toate

sacrificiile pentru el. Dacă este bolnav, mă voi duce la el, voi rămâne împreună cu el.

Celălalt poate suporta el însuşi greutăţi, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port

împreună cu el această Cruce.

Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o Cruce pentru el. Atunci el va

înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge

să fac aceasta. O fac pur şi simplu. Să nu le predicăm doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci

să o luăm noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că această

Cruce nu este o suferinţă pentru mine. Sufăr pentru celălalt, dar această suferinţă

pentru el mă bucură, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos.

(Sursa : Pr. Dumitru Staniloae, Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura

Deisis)

“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru

prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu

vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni,

pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi

ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi

roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.

Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 15, 13-17)



N u sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău,

virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu

acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că

analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos

şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în

legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie,

dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea

existenţei noastre, dacă nu este bun. Aceasta, deoarece atâta timp cât credem că

suntem maturi, atâta timp cât credem că avem putere înăuntrul nostru, purtăm

neputinţa lui Adam şi a Evei, egoul cel şubred pe care ni l-au lăsat moştenire strămoşii.

Aşadar, ca să rămâi netulburat de gânduri, nu sta niciodată să analizezi ce ai făcut.

Aceasta este valabil pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Dar cum mă voi spovedi dacă

nu judec? La spovedanie nu fac analiza faptelor mele, ci înfăţişarea păcatelor mele.

Acesta e un lucru diferit, deoarece nu apreciez faptele mele, ci pur şi simplu le relatez.

Nu stau să mă gândesc ce am făcut dimineaţa, ce am făcut şi ce n-am făcut, deoarece

acest lucru creează în sufletul meu o atmosferă sufocantă. Dacă ne încredinţăm că am

făcut ceva mai bun, înţelegeţi în ce măsură de egoism putem să cădem. Cuvântul nu te

măsura pe tine în nici o faptă este adevărata înţelepciune. Cei mai mulţi, când cădeau,

cădeau şi din acest motiv. Sau îl folosim ca să ne îndreptăţim patimile. De exemplu:

am păcătuit o dată şi, după aceea, îmi zic că la ce îmi foloseşte pocăinţa? Ce mizerie!

Cât de mult se zdrenţuieşte astfel fiinţa noastră!

(Sursa : Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie vol. 3 – Avva Isihie, ed. Sf. Nectarie, Arad)

“În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica,

pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este

desăvârşit în iubire.” (1 Ioan 4, 18)

''Nu te masura pe tine in toate cele pe care le faci”

Numărul 4 (2014), Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Î n vremea aceea lui Iisus I‐a răspuns unul din mulţime: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură

şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n'au fost în stare“. Iar El, răspunzându-le, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? până când vă voi răbda? Aduceţi-l la Mine!“ Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L, duhul îndată l-a zguduit pe copil; şi căzând la pământ, se zvârcolea spu-megând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?“ Iar el a răspuns: „Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar dacă Tu poţi ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi!“ Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede“. Şi îndată strigând tatăl co-pilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!“ Iar Iisus, văzând că năvăleşte mulţimea, a certat duhul cel necu-rat, zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el, şi'n el să nu mai intri!“ Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ie‐şit; iar copilul s'a făcut ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Iar Iisus l-a apucat de mână şi l-a ridicat; şi el s'a sculat în picioare.

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva

glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi

cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

*)Texte preluate din Biblie, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)


Şi după ce El a intrat în casă, ucenicii L-au întrebat ei între ei: „De ce noi n'am fost în stare să-l scoatem?“ Iar El le-a zis: „Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât numai prin rugăciune şi prin post“. Şi ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea; iar El nu voia să ştie cineva. Că-i învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

“Doamne, eu nu sunt nimic. Tu eşti totul!” Predica Sfântului Iustin Popovici la Duminica Sfântului Ioan Scărarul

(…) Scara Raiului - ce este aceasta? Acestea sunt sfintele virtuţi, sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, bunăvoinţa, milostenia, dragostea adevărată, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirea pentru Domnul Hristos. Iată şi încă multe alte sfinte virtuţi ale Noului Legământ.

Fiecare poruncă a Domnului Hristos – aceasta este virtutea, frate. De pildă, împlineşti, oare, porunca Sa referitoare la post, o ţii? Postul este sfântă virtute, treaptă pe scara de la pământ la Ceruri. Fiecare virtute este un mic Rai, fiecare virtute educă sufletul, îl împărtăşeşte de bine-cuvântare, face să se pogoare în suflet desfătarea cerească şi dumne-zeiască. Fiecare virtute este treaptă de aur şi de diamant pe scara mâ-ntuirii tale, care se întinde de la pământ la Ceruri, se întinde între iadul şi Raiul tău. Fiecare virtute…

Da, Scara Raiului depinde de tine. Dacă postesc cu străpungere, cu


evlavie, cu plâns, cu lacrimi, şi mai apoi întrerup acestea, iată, am înce-put să construiesc scara de la pământ la Ceruri şi eu însumi am frânt-o şi am distrus-o. Tu deseori posteşti, te înfrânezi de la orice hrană mate-rială. Dar, iată, îngădui ca în cursul postului să-şi facă sălaş în sufletul tău păcatul, să ţi se semene în suflet diverse gânduri, dorinţe necurate. Al tău este să le respingi de îndată de la tine prin rugăciune, prin plâns, prin citire, prin orice nevoinţă. Dar dacă vei posti material, iar duhovni-ceşte ţi-ai hrănit sufletul cu oarecari păcate, sau cu patimi ascunse, ia-tă, scara postului pe care începi să o înalţi de la pământ la Ceruri, sin-gur o dărâmi, singur o distrugi. (…)

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor (Matei 5,3).

Prin aceasta Îşi începe Mântuitorul minunata învăţătură de pe Munte, învăţătura despre fericiri, învăţătura despre sfintele virtuţi. Smereş- te-te înaintea Domnului... Omul care crede despre sine că reprezintă o măreţie, o strălucire, că toţi trebuie să privească la el, să-l preţuiască, să-l cinstească, să-l idolatrizeze, el trebuie să se înfrângă, să se biruias-că pe sine. Acest babilon pe care şi l-a zidit, babilonul hulei împotriva lui Dumnezeu, trebuie el însuşi să-l dărâme. Cum? Să se smerească înaintea Domnului Hristos, înaintea omului, a neamului omenesc, a Bisericii lui Hristos, să se biruie şi să proclame că nu este nimic. Să plângă şi să se tânguiască împreună cu Apostolul Pavel:

Doamne, eu sunt cel mai păcătos, cel mai mare păcătos dintre toţi.

Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1,15).

(…) Doamne, eu nu sunt nimic. Tu eşti totul! Eu – nimic, iar Tu – totul. Mintea mea nu este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu nu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea, o, nimic, nimic, faţă de Cunoaşterea Ta, Doamne! Eu, eu sunt un zero, zero... şi după aceea un şir de alte zerouri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne.

(Sursa: Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre veşnicie – predici alese, Ed. Egu-meniţa, 2013)


Vitamine duhovnicești Despre blândeţe

Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.

Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului. Mânia este pofta de a face rău celui ce ne-a supărat.

Dacă definiţia celei mai înalte blândeţi este a rămâne senin cu inima şi plin de iubire faţă de cel ce ne supără când e de faţă, definiţia iuţimii este a te lupta prin cuvinte şi mişcări cu cel ce te-a supărat şi a te înfuria asupra lui chiar când eşti singur.

Ţinerea de minte a răului

Cel ce se linişteşte ţinând minte răul are încuibată în sine o viperă purtătoare de venin ucigător. Aducerile aminte de Patimilor lui Iisus vor tămădui sufletul ce ţine minte răul, ruinându-l puternic cu a Lui neţinere de minte a răului.

Neţinerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăinţe. Iar cel ce ţine duşmănie şi pare că se pocăieşte, e asemenea celui căruia i se pare că aleargă în vis.

Despre dragostea de Dumnezeu

Cel ce iubeşte pe Domnul, a iubit mai întâi pe fratele său. Dovada primului lucru este cel de al doilea. Cel ce iubeşte pe aproapele, nu rabdă vreodată pe cei ce clevetesc, şi fuge de ei mai degrabă ca de foc. Cel ce zice că iubeşte pe Domnul, dar pe fratele său se mânie, este asemenea celui ce alergă în vis.

(Sursa: Scara Sfântului Ioan Scărarul (Filocalia IX), 1980, pp. 186-188, 197-200, 201, 425, 429)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu

Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Î n vremea aceea Iisus luându-i iarăşi cu El pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: „Iată, ne suim la

Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da pe mâna păgânilor şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-Ţi vom cere“. Iar El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?“ Iar ei I-au zis: „Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta“. Dar Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?“ Iar ei I-au zis: „Putem“. Şi Iisus le-a zis: „Într'adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s'a pregătit“ Şi auzind cei zece, au prins a se supăra pe Iacob şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: „Ştiţi că cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc; dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă; că nici Fiul Omului n'a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi“.

*)Texte preluate din Biblie, (Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)

Numărul 5 (2014), Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

GLASUL DOMNULUI Pagina 2

Noţiunea de pocăinţă, cuvântul “pocăinţă” a devenit “cenuşăreasa” limbii fiindcă oamenii – observ cu amărăciune, din toată viaţa mea şi din ce m-a înconjurat – nu mai ştiu ce este. Şi nu mai ştim să trăim pocăinţa, şi de aceea am pierdut şi noţiunea ei. Am redus pocăinţa la nişte manierisme etico-morale sau, în cel mai bun caz, la o atitudine morală. Dar vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început acea călătorie către vecinicia lui Dumnezeu, care în limbajul Bisericii şi în înţelesul adânc al cuvântului, aşa cum l-au înţeles Părinţii Bisericii, se numeşte pocăinţă.

Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har – limbajul modern îl numeşte “secularizat”, de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de vecinicie. Dumnezeu cheamă pe om la vecinicie. Omul, în neştiinţa lui, se înţeleneşte din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zice că “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (...)

Dumnezeu Se căieşte de răutăţile noastre, şi acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat fiindcă pocăinţa adevărată este intrarea omului în căinţa lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea să sălăşluiască în om; Dumnezeu despre Care este spus că odihneşte întru sfinţi, şi sfinţi ne-a gândit pe toţi; Dumnezeu Care vede că omul nu se dă Lui; acelaşi Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului. Până unde? Plânge până *ce+ căinţa lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru, (…) ca să fie om, ca să poată vorbi omului faţă către faţă fără să-l sperie, ca Blând Păstor, ca să-l aducă pe om înapoi la înţelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este însuşi chipul lui Dumnezeu. Ca şi noi, însufleţiţi de frumuseţea acelui prim chip, să începem cu dumnezeiască însuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu unde este? Această călătorie, această lucrare a omului în care se înfăptuieşte asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu se

Despre pocăinţă

Părintele Rafail Noica

GLASUL DOMNULUI

numeşte pocăinţă. (…) Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă.

(…) Dacă vedem că ne este greu să trăim o viaţă morală, ştim, dibuim că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. Când încercăm să facem schimbarea asta în viaţa noastră, nu pe ea să ne centrăm, ci să cerem lui Dumnezeu, aşa cum găsim şi-n Psalmi şi-n Rugăciuni: “Arată-mi calea în care voi merge”, “Lege pune în calea mea”, legea fiind prima călăuză care mă trece prin jungla patimilor şi a tuturor acestor elemente sau mădulare ale iadului care trăiesc în mine.

Dar şi legea, chiar şi Legea lui Moise, şi aş îndrăzni să zic, chiar legile Noului Legământ, *ale+ noii Biserici, adică canoanele noastre, nu sunt decât o primă călăuză, pe care trebuie s-o depăşim ca să aflăm Viaţa. (…) faptele Legii, când trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o primă treaptă, în care ne asemănăm cât de cât cu Dumnezeu, Care nu este ucigaş, Care nu este nedrept, Care nu pofteşte bunul altuia, ci El Însuşi dă.

(…) Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta şi este. Noi toţi căutăm fericirea şi niciunul dintre noi – nici noi, nici strămoşii noştri – nu am ştiut s-o găsim până nu a venit Însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate – iarăşi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: “Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea.”

Bucuria aceasta este de presimţit – şi într-o zi de gustat. Slava Golgothei! Mielul lui Dumnezeu, Care “fără de durere”, “fără de mâhnire” a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut? N-a putut decât să nască înviere, şi El S-a făcut, cum spune Pavel, “întâiul născut din morţi”. Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţa vecinică şi bucurie pe care “nimeni nu o poate lua de la noi.” Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai mare măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine.

(Sursa: Părintele Rafail Noica, “Cultura Duhului”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002)

Pagina 3


Despre suferinţă

Toţi încercăm să scăpăm de durere şi de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim adevărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putinţă să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu. S-ar putea ca în viaţa noastră să avem ocazia să punem în practică această teorie şi atunci ne vom încredinţa de adevărul ei. Am citit la Sfinţii Părinţi că Dumnezeu preţuieşte îndeosebi trei lucruri: rugăciunea curată, ascultarea monahală şi aducerea de mulţumită atunci când suntem ameninţaţi de moarte din pricina bolii, prigoanei sau năpastelor. Odată am fost internat în spital pentru o operaţie. Trebuia să rămân acolo o săptămână şi m-am gândit că aş putea să încerc unul din aceste trei lucruri. Am luat hotărârea ca în tot acest timp să nu spun altă rugăciune decât: “Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate.” Şi m-am rugat aşa timp de mai multe zile şi spre sfârşitul săptămânii totul era atât de frumos, mângâietor şi luminos încât m-am întristat la gândul că trebuia să părăsesc spitalul.

(…) În ispite şi în necazuri, nu noi suntem cei care întocmim planurile, nu noi ne alegem crucea, ci primim acea cruce pe care atotînţeleapta pronie a lui Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Numai Domnul ştie cât de mică sau cât de mare este crucea de care avem nevoie. Şi ne va da tocmai acea cruce care este cea mai potrivită şi mai trebuincioasă pentru a ne desprinde de toată alipirea pătimaşă din viaţa aceasta trecătoare, ca să alergăm după Hristos cu inimă slobodă. (…) Fireşte, ne rugăm ca Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă şi să ne dea un sfârşit cu pace şi fără durere (…) dar dacă *necazurile+ vin asupra noastră, atunci le vom duce pe toate cu puterea Duhului lui Dumnezeu.

(Sursa: Părintele Zaharia Zaharou, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, Bucureşti,

2014, p. 123-24)


“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu

el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Numărul 6 (2014), Duminica Floriilor

C u şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, cel pe care‐l înviase din morți. Şi I‐au făcut acolo cină; şi Marta slujea. Şi Lazăr era

unul dintre cei ce şedeau la masă cu El. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus şi le‐a şters cu părul capului ei; iar casa s’a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Săi ‐ cel care avea să‐L vândă ‐ , a zis: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să‐i fi dat săracilor?” Iar el a zis aceasta nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, vămuia ce se punea într’însa. A zis deci Iisus: „Las‐o, că pentru ziua îngropării Mele l‐a păstrat; că pe săraci îi aveți pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea”. Atunci mulțime mare de Iudei a aflat că El este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să‐l vadă şi pe Lazăr pe care El îl înviase din morți. Iar arhiereii au pus la cale ca şi pe Lazăr să‐l omoare, căci din pricina lui mulți dintre Iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, marea mulțime care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: „Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” şi: „Împăratul lui Israel!” Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei. Pe acestea ucenicii Săi nu le‐au înțeles de la’nceput; dar când S’a prea mărit Iisus, atunci şi‐au adus ei aminte că acestea pentru El erau scrise şi că pe acestea le‐au făcut ei pentru El. Drept aceea, mulțimea care era cu El când l‐a strigat pe Lazăr din mormânt şi l‐a înviat din morți dădea mărturie; de aceea L‐a şi întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut această minune.



Predică la Duminica Floriilor Părintele Petroniu Tănase

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că “Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și “Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de “Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale. Și noi, Israelul cel nou și înduhovnicit, ne pregătim să întâmpinăm pe Domnul, care vine blând și smerit, să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. (…)

Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor ni-l arată Mărimurile utreniei, care ne cheamă: “Veniți și noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, ca niște ramuri de finic și dragoste ca niște stâlpări”. Credința neclintită, deci, și dragostea cu care întâmpinăm pe Domnul sunt semnele înnoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheamă El să ne apropiem de ospățul euharistic la fiecare Sfântă Liturghie? La acestea se mai adaugă pruncia cea duhovnicească ale cărei însușiri sunt: încredere totală și dragoste fără rezerve. De unde și îndrăzneala cu care strigă “Osana”, fără jenă sau teamă de fariseii și cărturarii care sunt de față, pentru că “Dragostea desăvârșită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum Însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem; acum suntem plini de îndrăzneală, strigăm “Osana”, întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Cărturarii și fariseii crapă de zavistie: “Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii, nu auzi ce strigă pruncii?” “Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” le astupă gura,

GLASUL DOMNULUI

Domnul. Tot așa și diavolul, văzând câștigul duhovnicesc al omului înnoit prin pocăință, crapă de zavistie. De prisos însă, măririle lui Dumnezeu, necontenit le strigă toată făptura, numai el e orb și întunecat la minte.

Să nu trecem cu vederea tradiția creștină a ramurilor de copaci, cu care credincioșii întâmpină în această zi pe Domnul. În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a biruit moartea iernii.

E numai aparentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim; Mântuitorul vine călare pe asin, blând și smerit, iar mulțimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri și cu aclamații. Cele două atitudini: smerenia și biruința sunt strâns legate împreună. Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă smerenia, singura cale spre Viață și Înviere.

Floriile sunt totodată trecere spre marea Săptămână a Sfintelor Patimi. Cărturarii și fariseii, văzând marea minune a învierii lui Lazăr, s-au hotărât definitiv pentru omorârea Domnului. “Ce să facem, zic mai marii preoților și sinedriul, dacă-L vom lăsa așa toți vor crede în El”. Iar Caiafa, fără să vrea, proorocește: “Că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. De aceea, “din acea zi, s-au sfătuit să-L ucidă” (Ioan 11, 47-53). Israel s-a lepădat de Domnul său și un nou Israel întâmpină pe Domnul intrând în Ierusalim.

(Sursa: Părintele Petroniu Tănase, “Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

Pagina 3


Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

(Despre Răbdare)

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durere trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate e un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut, însă, o primejdie. Dacă nu Îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde. Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa cum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. (...) Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. (...) Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci aţi scăpat de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar vei zice: “Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă.

(Sursa: Părintele Porfirie, “Ne vorbeşte părintele Porfirie”, Editura BunavestireGalaţi, 2003)

Vitamine duhovniceşti



Numărul 7 (2014), Duminica a 2-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)

Î n vremea aceea, fiind seară în acea zi de'ntâi a săptămânii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica Iudeilor, a

venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!“ Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s'au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: „Pace vouă! Aşa cum Tatăl M'a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi“. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“. Dar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au zis ceilalţi ucenici: „L-am văzut pe Domnul!“ Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“. Şi, după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: „Pace vouă!“ Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“ Răspun-zând Toma, I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Iisus i-a zis: „Pentru că M'ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!“ Şi încă multe alte minuni a făcut Iisus în faţa ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s'au scris, pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui.



Duminica Tomei Părintele Nicolae Steinhardt

(…) Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: “Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 3). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, “încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.

Şi totuşi, Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii. Îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde, urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.

Învierea, mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm – aşa cum enunţa marele nostru Mircea Eliade – în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

În ziua Învierii, în prima zi de Paşti, creştinul are parte de o părtăşanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înţelegerii omeneşti. Pentru oarecare vreme izbuteşte a nu mai fi nici el “din lumea aceasta”. În Duminica Tomei însă revenim cu toţii la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: îşi arată mâinile şi picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.

GLASUL DOMNULUI

Da, se revine cu desăvârşire la nivelul minţii omeneşti. S-a zis cu săptămâna harică, luminată şi supralumească de după înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au trecut. Hristos din nou Se smereşte, Se umileşte printr-o nouă chenoză. După chenoza întrupării într-o sărmană ţărişoară învinsă şi cotropită, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orăşel de provincie desconsiderată, a morţii şi anume a morţii în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereşte consimţind să Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul şi silit a-şi dovedi buna credinţă prin irezistibile probe concrete. Ceea ce şi face în această ultimă chenoză a Sa. Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim – al învierii! şi el urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al înălţării, care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.

Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc “criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumen-tează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă prefaceţi. Şi amintesc şi para-doxala frază a tatălui copilului demonizat: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue. Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi, realişti, nefăţarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi expli-cabilă) şi l-au menţionat fară şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului “necredincios” anihilează tot ce a precedat-o (întocmai cum lacrimile şi strigarea tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul credinţă – necredinţă).

Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (...) – Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti, întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească.(…)

(Sursa: Nicolae Steinhardt, “Dăruind vei dobândi”, Editura Mănăstirii Rohia, 2006)

Pagina 3


Despre credinţă - necredinţă - Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

- Prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: “Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: “Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: “Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte“. Şi Avva i-a zis: “Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: “Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: “Dar tu de când eşti în mănăstire?“. “De şapte ani“, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: “Uite la el, eu sunt de treizeci de ani monah şi el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

***** (…) Tot ceea ce făcea Iisus era ca să întărească în inima celor care erau de faţă credinţa în Dumnezeu. Se folosea adeseori de minune tocmai pentru slăbiciunea noastră omenească însetată de miracol. Şi noi astăzi suntem însetaţi de miracol, dar miracolul nu substituie credinţa. Credinţa, cum spune Apostolul Pavel, este încredinţarea lucrurilor nevăzute. Această credinţă ne face să vedem – dacă instru-mentele sunt duhovniceşti, spirituale – ceea ce cu ochii trupului sau cu raţiunea nu putem vedea. Dumnezeu ni Se descoperă în împrejurări cu totul independente de voinţa şi de calităţile noastre. S-a milostivit Dumnezeu de cei însetaţi şi flămânzi atunci când Apostolii I-au spus să dea drumul mulţimii să plece, că vine noaptea şi pot să cadă pe drum. Mântuitorul le-a înmulţit pâinea, a binecuvântat, le-a împărţit şi i-a săturat pe toţi. (Sursa: Părintele Gheorghe Calciu, texte selectate din “Cuvinte vii. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”, Editura Bonifaciu, 2009)




Numărul 8 (2014), Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor)

Î n vremea aceea a venit Iosif, cel din Arimateea, sfetnic cu bun chip, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu; şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a

cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s'a mirat că a şi murit; şi chemând sutaşul, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, i-a dăruit lui Iosif trupul mort. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într'un mormânt care era săpat în stâncă; şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus.

Şi de'ndată ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui şi-şi spuneau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată.

Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb; şi s'au înspăimântat. Dar el le-a zis: „Nu vă'nspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul Îl căutaţi, pe Cel răstignit. A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi însă şi spuneţi-le ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea, aşa cum v'a spus“.

Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, că de tremur erau cuprinse şi de uimire; şi n'au spus nimănui nimic, fiindcă se temeau.



Cuvânt al Părintelui Arsenie Boca la Duminica Mironosiţelor

Azi e o Evanghelie deosebită: n-are nici o idee nouă; Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului , dar totuşi ceva este: sunt roadele propovăduirii Domnului. Câteva femei: Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea. Chiar unul din ucenicii Lui se lepădă cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse. Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei. Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat primele steagul creştinismului, vestind Învierea Domnului. Ele Il iubeau pe Iisus fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă, Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale Învierii. Faptul Învierii Domnului a frânt toată potrivnicia şi a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.

- Ce-au cunoscut ele în Iisus? Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu El. Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al Invierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale Învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere ar fi trecut toate acestea dacă nu prin iubirea ce-o aveau de la Iisus. Aceasta îţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a Învierii toate mamele creştine care au adus copiii lor ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea Sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi Imperiul Roman. Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Monica e mama Fericitului Augustin.

Maria Magdalena era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit despre Iisus lucruri mai deosebite

GLASUL DOMNULUI

decat despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus. S-au întâlnit. Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul. În faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte-zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie care strică firea omenească. Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi, ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut. I-a grăit în conştiinţă; în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna. În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.

Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalena în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aici adusese ea altceva lui Iisus decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a făcut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei. Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus : “dacă Acesta ar fi Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită cu pilda celor doi datornici dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile. Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul. O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească Învierea!

(Sursa: Părintele Arsenie Boca, “Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006)

Pagina 3


Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu!

“Femeie” înseamnă “împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă. Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău. Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume. Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: “Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat şi femeie. Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteţi face nimic? Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti şi tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea creştină dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai con-trolată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vița și noi suntem mlădițele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără Viţă? Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o “iubeşte”, soţia nu o să-l asculte. Bărbatul dacă nu ascultă de acest cuvânt se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.

(…) Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă “împărăteasă dăruitoare” şi dăruire este toată Scriptura.

(Sursa: Părintele Arsenie Papacioc, “Despre viața de familie și diverse probleme ale lumii

contemporane”, Editura Sophia, 2011, pag. 59-62)

“Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia. Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucată din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una

din coastele bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă, egală şi iubită.” (Sf. Cosma Etolianul)




Numărul 9 (2014), Duminica a 4-a după Paşti (a Slăbănogului)

Î n vremea aceea era o sărbătoare a Iudeilor, şi Iisus S'a suit la Ieru-salim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare care se

numeşte pe evreieşte Betezda, având cinci pridvoare. În acelea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Că un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel ce intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut.

Şi era acolo un om care de treizeci şi opt de ani era bolnav. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând, şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?“ Bolnavul I-a răspuns: „Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că până merg eu, altul se coboară înaintea mea“. Iisus i-a zis: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!“ Şi îndată omul s'a făcut sănătos; şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau Iudeii către cel vindecat: „E sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul“. Iar el le-a răspuns: „Cel care m'a făcut sănătos, El mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă!“ Ei l-au întrebat: „Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă!?“ Dar cel vindecat nu ştia cine este; că Iisus Se dăduse la o parte, fiind mulţime în acel loc. După aceasta l-a găsit Iisus în templu şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Omul s'a dus şi le-a spus Iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.



Biserica – scăldătoarea care vindecă singurătatea (Mitropolitul Antonie Plămădeală)

Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare în care s-ar afla un om? Răspunsul a fost: singurătatea.

Într-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, şi aceasta face ca mulţi să-şi piardă sensul existenţei, să-şi piardă gustul vieţii. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa şi dezinteresul. Câţi nu zic: Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: “Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9). Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. “Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17), şi: “Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan 15, 13). Aşa spune Mântuitorul cu orice prilej pentru că numai iubirea creează punţi între oameni. Numai iubirea te face să te gândeşti şi la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ţi reverşi interesul şi către celălalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm de grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. “Cel ce-şi iubeşte fraţii, spune Sf. Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie şi invidie, 16).

Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: “Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. În socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valorează omul în faţa voastră, îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr! “Iată Omul!” — omul pe care îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? “Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi. Desfigurat. Bătut. Desfiinţat ca om! “Să-l răstignesc pe împăratul vostru?” – “Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma, au răspuns, “şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”. Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie,

GLASUL DOMNULUI

numai ca să-şi ajungă scopul, pentru că ei înşişi nu erau prieteni ai Cezarului. Îl urau. Dar acum îl foloseau ca să-l silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-şi pună în primejdie postul de procurator în urma unor reclamaţii ale localnicilor care, cine ştie cum ar fi fost interpretate la Roma. Aşa au vrut, aşa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit. Şi au răstignit “Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, şi complicitatea lui e cu atât mai gravă cu cât Îl ştia şi Îl declara nevinovat. Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.

“Iată Omul!” Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi trebuit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva! Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani! Iată Omul pe care-L aşteptăm şi noi. Pentru că avem şi noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai puţini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece.

(…) Am putea spune acum: Iată Biserica! Iată Biserica aceasta întemeiată de Iisus Hristos. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiţi de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor şi întrebărilor voastre. Veniţi la Mine! Veniţi aici, la Biserică! Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldătoarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupeşti, ci şi de bolile sufleteşti.

Omul de care aveţi nevoie şi pe care îl puteţi găsi acum este preotul care slujeşte în această biserică pentru dumneavoastră şi care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alţii, omul care se roagă pentru alţii, omul care se sacrifică pentru alţii, omul care stă la dispoziţia tuturor. Preotul, spune Sf. Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, “şi dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea dintâi” (Despre preoţie).

Aceasta să învăţăm din Sf. Evanghelie de astăzi, preoţi şi credincioşi, şi, ori de câte ori vom auzi clopotul şi vom vedea biserica, să ştim că aceasta este lacul Vitezda, şi aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece singurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă înveţe la rândul său cum să fiţi toţi oameni pentru alţii, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că “nu au om!”

(Sursa: “Tâlcuri noi la texte vechi”, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)

Pagina 3


Pricinile suferinţei Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Fiecare zi a lui prețuiește în ceruri cât o lună și cât un an al unui necredincios, care se veseleşte fără să aibă suferinţă, ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui - aici va afla pricinile suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.

Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit, fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare - aici va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinile suferin-ţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.

(Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Ed. Ileana, București, 2006, p. 248)


“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el

şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Numărul 10 (2014), Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencei)

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S'a aşezat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: „Dă-Mi să beau!“ Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...?“ – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii –. Iisus i-a răspuns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie“. Femeia i-a zis; Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie?Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?“ Iisus, răspunzând, i-a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într'însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică“. Femeia I-a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“. Iisus i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici“. Femeia I-a răspuns, zicând: „N'am bărbat“. Iisus i-a zis: „Bine-ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Pe aceasta adevărat ai spus-o“.

Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet. Părinţii noştri s'au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“. Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina



Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este mântuirea. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca'n duh şi'n adevăr să I se închine“. I-a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune“. Iisus i-a zis: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte“.

Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I-a zis: „Ce întrebi?“, sau: „Ce vorbeşti cu ea?“ Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s'a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?“ Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Învăţătorule, mănâncă!“ Iar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi“. Ziceau deci ucenicii între ei: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?...“. Iisus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M'a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v'am trimis să seceraţi unde nu voi v'aţi ostenit; alţii s'au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor“.

Şi mulţi Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: „Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut“. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“.

GLASUL DOMNULUI

Dragii mei, a fost şi o altă împrejurare în care Mântuitorul S-a definit pe Sine ca izvor de apă vie. Era Sărbătoarea Corturilor, un praznic anual care dura şapte zile şi care punea accent deosebit pe apă şi lumină. În ultima zi a acestei Sărbători, Iisus a strigat cu glas mare, în auzul tuturor: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce crede în Mine - precum a zis Scriptura - râuri de apă vie vor curge din inima lui”. Iar Sfântul Evanghelist Ioan, care-I citează cuvintele, adăugă explicaţia: “Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred într’Însul”. Acest scurt comentaru al Evanghelistului ne descoperă, de fapt, metalimbajul care se ascunde în spatele unei rostiri comune. În realitate, Iisus este prin excelenţă izvorul vieţii şi Viaţa însăşi, dar şi cei ce intră în comuniune cu El pot deveni, prin Duhul Sfânt, nu numai receptori şi depozitari, dar şi distribuitori de apă vie, ca o reţea racordată la sursă. (…)

Reţineţi însă corect expresia Mântuitorului, că această apă, odată pătrunsă în om, nu rămâne o existenţă statică, ci se preface în izvor de apă săltătoare (adică sprintenă ca un pârâu de munte). O apă care nu numai că este izvor, dar care, odată băută şi asimilată, la rândul ei se preface ea însăşi în izvor şi poate fi distribuită mai departe de cel care a primit-o. Numele de “apă vie” şi-l merită prin aceea că veşnic se împrospătează şi veşnic se înnoieşte şi niciodată nu-i încetează scurgerea. Acesta este Duhul Sfânt, Cel care “pe toate le plineşte”, adică pe toate le reîntregeşte printr-un continuu proces de înnoire. (…)

Sfinţii Părinţi ştiau că o fântână săpată în pământ la mare adâncime, cum era aceea a lui Iacob, se cere căptuşită cu un puternic strat de pietre tencuite, un zid care să nu permită infiltrarea viiturilor, adică a apelor de suprafaţă care poartă în ele impurităţile straturilor superficiale. În acest sens, ei au elaborat Sfintele Canoane, menite să prevină contaminarea adevăratei credinţe cu reziduurile viiturilor ideologice sau morale, de oriunde ar veni ele. Ca puncte de reper, Canoanele sunt străjuite de pe metereze care veghează la pacea cetăţii.

Aşadar, dragii mei, Duhul Sfânt este pânza freatică, apa cea vie care alimentează fântâna din sufletul fiecărui creştin înduhovnicit. Numai că ea nu se află în adâncul pământului, ci în adâncul cerului. Răsturnaţi totul, şi veţi vedea că norii şi spaţiul de dincolo de nori, apa de dincolo de ape, este aceea care alimentează setea noastră de profunzime, de absolut, de Dumnezeu. Aşa cum există un adânc al genunii, tot aşa există un adânc al înălţimii. Sfântul Pavel ne vorbeşte chiar despre “adâncurile lui Dumnezeu”, la care nimeni nu are acces în afară de Duhul lui Dumnezeu. Oare nu o avem noi pe Maica Domnului, cea prin care ni s-a descoperit “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”! Amintiţi-vă cum îi cântăm noi în Acatistul Bunei Vestiri:

“Bucură-te adâncime care nu te poţi lesne vedea nici cu ochii îngereşti, Bucură-te, înălţime întru care cu anevoie se suie gândurile omeneşti”.

Pagina 3

Apa cea vieMitropolitul Bartolomeu Anania


Cum să mă păzesc de gândurile cele rele? - Părinte Rafail, cum să mă păzesc de gândurile cele rele care îmi vin în

minte?

- Nu te poţi păzi! Şi ce am spus altor tineri vă spun şi vouă astăzi: Tot ce este porunca lui Dumnezeu, tot ce ţi se pare teribil de greu, nu este greu deloc: este cu neputinţă! Firea ta, când se simte deznădăjduită, că “voi putea eu vreodată să ajung la asta?” – firea ta mărturiseşte că “lucrul acela nu face parte din mine”, nu face parte din firea noastră biologică. Dar, de la Dumnezeu, nici să nu aşteptaţi mai puţin decât cele cu neputinţă! Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, că cele cu putinţă le facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta! Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu, numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu să te ajute, şi fă asta: de câte ori vezi un gând rău în inima ta: “Doamne, uite ce este în mine!” Şi cere lui Dumnezeu!

Poate ai nedumeriri: “Dar de ce este păcătos gândul ăsta?” Întreabă-L pe Domnul. Leagă şi dezleagă “în duh şi în nevăzut”. Vrei să ştii cum să nu-l mai faci? Cere Domnului: “Cum să nu-l mai fac?” Cere Domnului apărare să nu cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează. Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci, cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă, pretind eu, nu aşteaptă ca eu să le împlinesc; aşteaptă ca eu, văzând că nu sunt acela care ar trebui să fiu, să zic: “Doamne, fă Tu ceva! Du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice Hristos, şi zice şi Apostolilor: “Precum zic Iudeilor, aşa zic şi vouă: Unde Eu merg, voi nu puteţi să mergeţi” (Ioan 13, 33). Nu puteţi! “Dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră, care mi-ai pus întrebarea, şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne!”

(Sursa: Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp.138-139)


O fântână nu e o adevărată fântâna dacă nu reflectă cerul de deasupra ei, cu soarele, luna şi astrele lui. Prin ea, pământul devine oglinda îngerilor, sufletul omului devine oglinda lui Dumnezeu.(…)

(Sursa : IPS Bartolomeu Anania, Cuvinte de învăţătură, Ed. Renaşterea, 2009, pp. 76-79)



Numărul 11 (2014), Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere)

Î n vremea aceea, trecând Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Săi L-au întrebat, zicând: „Învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui,

de s'a născut orb?“ Iisus a răspuns: „Nici el n'a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca'ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M'a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!“ Aceasta zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului“ – care se tâlcuieşte: trimis –. Deci s'a dus şi s'a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?...“. Unii ziceau: „El este“. Alţii ziceau: „Nu, ci seamănă cu el“. Dar el zicea: „Eu sunt“. Deci îi ziceau: „Cum ţi s'au deschis ochii?“ Acela a răspuns: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi mi-a uns ochii şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci ducându-mă şi spălându-mă, mi-am dobândit vederea“. Şi i-au zis: „Unde este acela?“ El a zis: „Nu ştiu“. Atunci l-au dus la farisei, pe cel ce oarecând fusese orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci din nou îl întrebau acum şi fariseii, cum şi-a dobândit vederea. Iar el le-a zis: „Tină a pus pe ochii mei şi m'am spălat şi văd“. Deci ziceau unii dintre farisei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta“. Iar alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de minuni?...“. Şi dezbinare era între ei. Atunci i-au zis din nou orbului: „Tu ce zici despre el, că ţi-a deschis ochii?“ Iar el a zis: „E profet“.



Dar Iudeii n'au crezut despre el că era orb şi şi-a dobândit vederea până ce n'au chemat pe părinţii celui care-şi dobândise vederea. Şi i-au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru despre care ziceţi că s'a născut orb? Ei bine, cum de vede acum?“ Răspunzând atunci părinţii lui, au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s'a născut orb; dar cum de vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii, nu ştim; întrebaţi-l pe el; e în vârstă, el despre sine va vorbi“. Pe acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de Iudei. Fiindcă Iudeii se înţeleseseră că dacă cineva Îl va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: „E în vârstă, întrebaţi-l pe el“. Deci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos“. A răspuns deci acela: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că am fost orb şi acum văd“. Deci i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?“ Le-a răspuns: „Acum v'am spus şi n'aţi auzit? De ce vreţi să mă mai auziţi o dată? Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?“ Şi l-au ocărât şi i-au zis: „Tu eşti ucenic al aceluia, dar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu lui Moise i-a vorbit, dar pe acesta nu-l ştim de unde este“. A răspuns omul şi le-a zis: „În aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi-I face voia, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s'a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n'ar fi Acesta de la Dumnezeu, n'ar putea să facă nimic“. Au răspuns şi i-au zis: „Pe de-a'ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?...“. Şi l-au dat afară. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ El a răspuns, zicând: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?“ Şi a zis Iisus: „L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este“. Iar el a zis: „Cred, Doamne!“ Şi I s'a închinat.

GLASUL DOMNULUI

“Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale (care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur) şi altceva: putinţa de a vedea, observa (mai bine zis), reţine, sesiza nu numai defectele, gre-şelile şi ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism), ci şi natura cu podoabele ei, produ-sele artei, însuşirile îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. “Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei asupra hidoşenii-lor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlăuntrul nostru la ceilalţi), lărgirea câmpului vizual (care să nu se mărginească la depăşirea întru denunţare a erori-lor sau slăbiciunilor altora, ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înro-bită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoi-rea, frumuseţea , fidelitatea), trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei.

“Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale “strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamaţiei “Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină. Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal, deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl definesc şi-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimic-nicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică antigravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai or-bilor: asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anam-nezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a înfăptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de converti-re, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântui-torul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăieşte Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă, ca într-o străfulgerare, făptura veche, înlănţuită în fărăde-legile ei nenumărate. Şi oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă şi spăimântătoare a fiinţei ce am fost până ce nu m-a fulgerat şi învăluit lumina milostivirii împărăteşti. (…)

Doamne, să văd! Fragment din predica IPS Bartolomeu Anania

la Duminica Orbului din naştere

Pagina 3


Ce înseamnă a crede în Evanghelie?

Care este ţelul pocăinţei şi al credinţei în Evanghelie ne vor arăta aceste două cuvinte din Sfânta Scriptură. Ce este omul? “Eu sunt vierme, iar nu om”, a zis Proorocul David. Ce trebuie să fie omul? Dumnezei sunteţi şi fii ai lui Dumnezeu - acest cuvânt a fost rostit de chiar gura Mântuitorului Hristos. A transforma vier-mele în dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu - acesta este ţelul pocăinţei şi al credinţei în Evanghelie. Ce înseamnă a crede în Evanghelie? Înseamnă a crede în Vestea de Bucurie pe care Vestitorul Ceresc, Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, a adus-o neamului omenesc. Cu alte cuvinte, înseamnă a crede în Domnul Hristos şi în descoperirea Sa. Iar descoperirea lui Hristos este cea mai mare descoperire de la facerea lumii. Doar această descoperire a Sa poate să transforme omul vierme în omul dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu.

(Sursa : Sf. Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 11)


Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supra-naturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuaţia per-sonală; ne vedem aşa cum suntem (şi fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne plăcea a ne socoti (la fereală de orice posibilă învinuire); înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tu-turor imbecililor, răufăcătorilor şi neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetea-ză. Creştinului începe – sub acţiunea darului – a-i fi silă şi groază de el. (Aşa cum, foarte probabil, le este şi altora.) El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din culpa celorlalţi şi exclusiv datorită urilor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-l admira şi ridica în slăvi.

Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum , înainte de oşteasca jude-cată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu şi mai sever, pentru că Dreptul Jude-cător va fi, oricum, blând şi milostiv; aşa-I este firea. Judecata de Apoi prealabilă şi pregătitoare o putem judeca a fi suprema harismă acordată creştinului, căci este cea mai utilă şi de priinţa prezentării noastre la Judeţ în condiţiile cât mai uşurătoare mandatului încredinţat îngerilor celor buni.(…)

(Sursa : IPS Bartolomeu Anania, Cuvinte de învăţătură, Ed. Renaşterea, 2009, pp. 82-85)



Numărul 12 (2014), Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Î n vremea aceea ridicându-Şi ochii la cer, Iisus a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine,

aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat. Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M'ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu M'am preamărit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi nici unul dintre ei n'a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s'o aibă deplină întru ei.



Predică la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Închipuiţi-vă că aţi cunoaşte pe ucenicii unui oarecare Învăţător despre care nu aţi auzit nimic, niciodată. I-aţi vedea smeriţi, cumpătaţi, vrednici, înţelepţi, ascultători şi plini de toate virtuţile care sunt sub soare. Ce-aţi gândi despre Învăţătorul unora ca aceştia? Fără îndoială v-aţi face o părere înaltă despre dânsul.

Închipuiţi-vă că aţi cunoaşte soldaţii unei comandant al cărui nume nu v-a ajuns niciodată la urechi. Sunt viteji, harnici, disciplinaţi, buni camarazi şi gata de orice jertfă. Ce părere v-aţi face depre comandantul lor? Desigur, l-aţi socoti vrednic de toată lauda.

Închipuiţi-vă că vi se pune dinainte un fruct cum n-aţi mai văzut, nici n-aţi mai gustat vreodată: frumos la vedere, minunat la gust, cu mireasmă răpitoare. Aţi întreba, desigur, ce fel de pom face asemenea fructe şi dacă până atunci n-aţi ştiut de el, de acum înainte îl veţi socoti cel mai bun din lume.

Aşadar, văzând învăţăcei buni, veţi socoti că este bun învăţătorul. Văzând oşteni buni, veţi socoti că este bun comandantul. Şi văzând fructe bune, veţi zice că bun este pomul. “Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44). (…) Mântuitorul a folosit astfel de pilde neîndoielnice din natură, ca să-i înveţe pe oameni adevăruri duhovniceşti neîndoielnice, pentru că, îndeobşte, natura slujeşte la o bună zugrăvire a vieţii omului în duh.

Închipuiţi-vă doar o clipă că n-aţi şti nimic despre Mântuitorul Iisus Hristos; că n-aţi auzit niciodată despre El; că niciodată n-aţi citit Evanghelia Lui. Şi mai închipuiţi-vă că v-aţi afla într-o ţară ai cărei locuitori nu sunt decât apostoli ai Lui, sfinţi şi martiri, bărbaţi şi femei plăcuţi lui Dumnezeu; doar cei care Îl urmează pe Hristos şi trăiesc după Legea Lui şi după pilda Lui. Ei bine, atunci v-aţi găsi printre ucenici ai unui învăţător necunoscut, printre soldaţi ai unui comandant necunoscut; aţi vedea rodul unui pom necunoscut. Dacă nu ştiţi nimic despre Hristos, aflaţi despre El prin ai Săi. Prin ucenici cunoaşteţi pe cel mai bun Învăţător sub soare; prin oştenii şi următorii Lui, pe cel mai tare şi mai plin de izbândă Comandant care a păşit vreodată pe pământ; prin roadele lui, cunoaşteţi cel mai dulce şi cel mai roditor Pom din lume, Pomul Vieţii, a

Pagina 3

cărei dulceaţa întrece pe cea a tututuror pomilor din întreaga zidire.

Biserica prăznuieşte astăzi doar o mică ceată a acestor ucenici şi următori ai Lui. Astăzi vă pune dinainte doar trei sute optsprezece roade ale Sale, pline de dulceaţă şi mireasmă, roade nepieritoare. O ceată mică, dar aleasă. Sunt cei trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi al primului sobor a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea în anul 325, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, spre apărarea, limpezirea şi întărirea Dreptei Credinţe. În vremea aceea se iviseră “lupi groaznici” (Fapte 20, 29) în chip de păstori ai Bisericii, unii care, din pricina vieţii lor stricate, nu puteau adăposti într-înşii adevărul lui Hristos. Aceştia îi rătăceau pe credincioşi, învăţându-i învăţătura lor stricată cum le era şi viaţa. De aceea a strâns Duhul Sfânt pe aceşti Sfinţi ai lui Dumnezeu laolaltă într-un Sinod, ca să se vadă învăţătorii adevăraţi faţă cu cei potrivnici lui Hristos; ca roadele dulci ale Pomului cel Bun, Hristos, să se arate împotriva roadelor putrede şi amare ale răului. Cum strălucesc pe cer stelele, care primesc lumina de la soare, aşa au strălucit la Niceea Sfinţii Părinţi primitori de lumina lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Aceştia erau oamenii purtători-de-Hristos, pentru că în ei, în fiecare, locuia şi strălucea lumina lui Hristos. Erau cetăţeni ai cerului mai mult decât ai pământului, mai mult a îngerii semănând decât a oameni. Erau, cu adevărat, temple al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: “Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6, 16). Ajunge să pomenim trei din aceştia, cei mai cunoscuţi, ca să înţelegeţi cum erau ceilalţi trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare. Mulţi din cei veniţi la Sinod purtau încă pe trupul lor rănile primite pentru Hristos. Sfântului Pafnutie, bunăoară, i se scosese un ochi de către chinuitorii săi. Şi toţi străluceau cu lumina lăuntrică venind de la Dumnezeu, lumina întru care se vede şi se cunoaşte adevărul. Ca următori ai Celui Răstignit, socoteau suferinţele lor ca pe nimic, pentru care şi neînfricarea cu care apărau adevărul era fără de margini. Prin cunoştinţa adevărului, cea de Dumnezeu dăruită lor, prin îndrăzneala în apărarea adevărului, aceşti Sfinţi Părinţi au dovedit mincinos şi au osândit eresul nelegiuitului Arie, şi au hotărât Crezul pe care îl păstrăm şi îl mărturisim drept mântuitorul adevăr al lui Dumnezeu. (…)

(Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, pp 291-293)

GLASUL DOMNULUI


Tu îți asculți copilul?

Mulţi copii au probleme emoţionale, au probleme de comportament, pentru că nu se simt iubiţi de părinţi. Şi în ce constă această lipsă de iubire? În primul rând în faptul că nu sunt ascultaţi, uneori nici măcar auziţi, când spun lucruri părinţilor. O mamă poate să spună: “Acum am treabă, lasă, vino mai încolo, du-te şi te uită la televizor...”. Sau: “Iar îmi spui toate prostiile? Mai bine spune-mi ce note ai luat astăzi”. Singura realitate care nu e prostie pentru mulţi dintre părinţi este nota. Prostii sunt tot ce simte copilul, tot ce nu înţelege, tot ce-l speria sau îl doare...

Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea. Să tăcem total şi să-l ascultăm pe cel care ne vorbeşte. Dacă nu avem timp, îi spunem: “Uite, nu vreau să te ascult neatentă, dar peste o jumătate de oră, când termin treaba asta, te ascult”. Şi relaţiile dintre soţi şi relaţiile cu copiii şi relaţiile de muncă sau de prietenie se schimbă, dacă învăţăm să ascultăm. Să ascultăm total. Noi nu ascultăm niciodată. Faceţi exerciţii să vedeţi că niciodată nu ascultăm. Începe cineva să vorbească, noi zicem: “A, ştiu ce vrea să spună!” şi ne pregătim replica fie ca să-l contrazic, fie ca sa schimb subiectul. Celălalt simte, pentru că adevărata comunicare este şi dincolo de cuvinte şi se irită şi ne irităm unul pe altul şi nu mai ajungem la comunicare.

Când ascultăm pe cineva vom descoperi cu uimire că l-am înţeles şi chiar dacă nu vom fi de acord cu cele spuse sau nu putem face nimic, cel ascultat se va simţi iubit şi ajutat. Mai ales dacă ne-am şi rugat în timp ce ascultam.

Poate că mă repet, dar vă rog să încercaţi ca orice aţi face să puneţi gândul acesta: “Acum, în chiar ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu dacă-mi aduc aminte de El şi mă arăt Lui şi pot să simt bucuria pe care El mi-a dat-o şi care este în mine, indiferent ce aş simţi cu simţurile mele, indiferent ce aş simţi cu sentimentele mele”.

Acum ştim că avem două dimensiuni ale simţirii, cea psihosomatică şi cea duhov-nicească şi că putem simţi diferit în acelaşi timp. Aşa vom putea să nu ne identi-ficăm doar cu simţirile trupeşti sau emoţionale şi să devenim conştienţi de cele ale duhului. Aşa voi putea să simt bucuria că în Hristos sunt în relaţie de frate şi soră cu orice semen al meu şi că El îmi dă putere să iubesc aşa cum mi-a poruncit, dar şi întristarea, sau iritarea, sau satisfacţia născute din gesturile ocazionale.

(Sursa : Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, pp. 29-31)




Numărul 13 (2014), Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile) Duminica a 8-a după Paşti

Î n ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus sta între ei şi a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce

crede în Mine – precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui“ Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L primeas-că acei ce cred într'Însul. Că Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu Se preamărise. Deci mulţi din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: „Într'adevăr, Acesta este Profetul!“ Iar alţii ziceau: „Acesta este Hristosul!“ Iar alţii ziceau: „Oare din Galileea va să vină Hristos?; n'a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din oraşul Betleem, unde a fost David?...“. Şi dezbinare s'a făcut în mulţime din pricina Lui. Iar unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâinile pe El. Deci slujitorii au ve-nit la arhierei şi la farisei; şi aceia le-au zis: „De ce nu l-aţi adus?“ Slujitorii au răspuns: „Niciodată n'a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta“. Şi le-au răspuns fariseii: „Nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi?; e cineva dintre căpetenii care să fi crezut în el? sau dintre farisei?... Dar această mulţime care nu cunoaşte legea, blestemată este!...“. A zis către ei Nicodim, unul dintre ei, cel ce mai'nainte venise noaptea la El: „Oare legea noastră îl osândeşte pe om fără ca mai întâi să-l asculte şi să cunoască ce a făcut?“ Ei au răspuns, zicând: „Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu se ridică profet...“. Şi s'a dus fiecare la casa lui. După aceea Iisus le-a grăit din nou, zicând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii“.



Nu lăsaţi Duhul să vă ducă dorul! IPS Bartolomeu Anania

(…) Înainte de înălţare, Iisus le spusese ucenicilor: “Voi să rămâneţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, adică cu Duhul Sfânt. Dincoace, în Faptele Apostolilor, Sfântul Luca ne spune că, prin vuiet şi lumină, apostolii s’au umplut de Duhul Sfânt. Aşadar, sunt folosite două verbe pentru unul şi acelaşi fenomen: “a se îmbrăca” ceea ce presupune învelirea unui corp şi “a umple”, cu înţelesul de a face ca un recipient să fie plin. Gramatical şi logic, verbele sunt contradictorii, dar duhovnicesc şi faptic sunt complementare. Să luăm ca exemplu facerea omului. Citez textual din Cartea Facerii: “Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărâna şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s’a făcut omul întru suflet viu” (care poate însemna şi “suflet nemuritor”).

Aşadar, sufletul omului (care este altceva decât viaţa) s’a născut din suflarea lui Dumnezeu, care l-a îmbrăcat - l-a învăluit - pe om, odată cu aceasta conferindu-i şi puterea de a şi-l absorbi, devenindu-i în acelaşi timp exterior şi interior. Despre profetul Amasia se spune în Biblie că Duhul “l-a îmbrăcat” înainte de a-şi rosti proorocia (1 Par 12, 18.). În limba originală, verbul “a îmbrăca” are şi înţelesul de a lua în stăpânire, a intra în posesia cuiva sau a ceva. În acest sens duhovnicesc îl foloseşte şi Sfântul Pavel când li se adresează Romanilor: “îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos”, sau galatenilor: “Câţi în Hristos v’ati botezat în Hristos v’ati îmbrăcat”. Şi, fiindcă veni vorba de botez, e bine să vă amintesc că, înainte de actul propriu zis, apa din cristelniţă este sfinţită, adică impregnată cu Duhul Sfânt, şi aşa îl îmbracă pe cel ce se botează. După actul botezării, apa se duce odată cu prima baie, dar Duhul Sfânt rămâne înlăuntrul botezatului, umplându-l de har. Iată cum se adevereşte faptul că Taina Botezului este, de fapt, a doua naştere a omului. (…)

Duhul Sfânt lucrează în Biserică nu doar prin Taina Hirotoniei, ci şi prin toate celelalte şase Taine, începând cu Botezul şi continuând cu Mirungerea, Nunta, Maslul, Spovedania şi Euharistia.

Nu aş vrea să închei înainte de a aborda câteva nuanţe. Duhul Sfânt lucrează prin har, adică prin graţia, bunătatea sau energia pe care Dumnezeu o revărsă peste noi, atât ca Treime cât şi prin fiecare persoană în parte. El poate

lucra direct prin Fiul, ca trimis al Tatălui, dar şi prin Duhul, ca trimis al Fiului.

Harul însă este cantitativ, adică poate fi sporit până la îmbelşugare printr’o

GLASUL DOMNULUI

intensă viaţă duhovnicească, sau împuţinat până la inactivare sau alungare în caz că posesorul lui se încarcă de păcate foarte grele. Iată, în acest sens, textul rugăciunii de taină pe care preotul o rosteşte, cu mâinile ridicate, la sfinţirea Darurilor: “Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, cei ce ne rugăm Ţie”. Prima referinţă este la momentul Cincizecimii, despre care vorbim; ideea este aceea a unui arc peste timp, a sentimentului şi certitudinii că în acest moment al sfinţirii noi devenim contemporani cu apostolii, aşa cum şi ei

devin contemporanii noştri.

În cea de a doua parte, însă, e vorba de posibilitatea ca prezenţa Duhului Sfânt să ne fie retrasă - desigur, din pricina grelelor noastre păcate, ale celor ce slujim, păcate de care suntem conştienţi. Prin rugăciune îi cerem Domnului Hristos ca nu numai să nu ni-L retragă, dar, dimpotrivă, să ni-L înnoiască, aşa cum a făcut-o cu apostolii în ceasul Cincizecimii. Despre ce înnoire e vorba? Îndată după înviere, la prima Sa întâlnire cu apostolii, Iisus “a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Aşadar, în dimineaţa Cincizecimii apostolii îl aveau deja pe Duhul Sfânt, iar acum, prin pogorâre, prezenţa Lui se înnoia şi sporea prin ceea ce vă spuneam că intervenise nou în personalitatea apostolilor: curajul şi înţelepciunea, precum şi capacitatea de a propovădui Evanghelia. Şi mai aveau ceva, puterea de a ierta păcatele; or, tocmai această putere a făcut posibil botezul primilor convertiţi, întrucât Taina Botezului presupune, neapărat, iertarea

păcatelor. Vedeţi cum totul se leagă în rânduiala lui Dumnezeu?

Adaug precizarea că, odată dăruit, harul lui Dumnezeu nu se stinge, nu dispare, ci devine o existenţă latentă, nelucrătoare, asemenea unui foc mocnit, prin nepăsarea sau lenea celui ce-l posedă. Somnolenţa harului poate interveni nu numai la mireni, ci chiar la cei cărora li s’a dat pentru slujire sfinţitoare, aşa cum reiese dintr’un text la Sfântului Pavel. Apostolul, care îl hirotonise în treaptă de episcop pe ucenicul său Timotei, îi scrie la un moment dat: “Te îndemn să reînsufleţeşti harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele”. A-l “reînsufleţi” înseamnă a-l trezi din amorţirea în care căzuse prin lenevire sau prin oarecare păcat al posesorului. Când însă păcatul unui preot sau episcop e foarte grav şi afectează slujirea, harul devine nelucrător prin pedeapsa caterisirii. (…) Prin caterisire, harul primit de preot la hirotonie continuă să existe, dar nu mai lucrează; dacă, ipotetic, fostul preot ar continua să facă slujbe, acestea rămân doar gesturi şi cuvinte goale de conţinut.

Iubiţii mei, de vreme ce Biserica este depozitara harului, şi tot ea îl

Pagina 3


Cum să ne rugăm pentru alţii?

Nu există “alţii" pentru creştini. Eu am spus multe despre mine, dar de tine vorbeam. Şi când vorbesc despre tine, nu te cunosc decât prin mine, dar te cunosc. Te cunosc în năzuinţele tale, în nădejdile tale, în neputințele, păcatele şi ruşinile tale cele mai adânci; dar te cunosc totuși în măreţia pe care Domnul a pus-o în tine ca şi chip şi asemănarea Sa.

Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu. Şi el, fie prieten sau duşman, are nevoie de aceeaşi mărturie de care şi eu am nevoie. Roagă-te, omule bun, pentru cel ce-ţi e rău, pentru cel ce păcătuieşte, şi mulţumeşte pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu.

Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la acelaşi. E într-un fel şi câştigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. Sfântul Siluan zice: “Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”.

(Sursa : Rafail Noica, Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 2004, pp. 85-86)


administrează prin Sfintele Taine, rugăciuni şi binecuvântări, înseamnă că toţi credincioşii, clerici şi mireni, sunt beneficiarii acestui mare dar dumnezeiesc. Iată de ce Rusaliile sunt o sărbătoare a bucuriei generale, în excelentă vecinătate cu Floriile, Paştile şi Înălţarea. (…)

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că sunteţi în Biserica cea adevărată a lui Hristos şi că prin Ea sunteţi părtaşi ai Duhului Sfânt! Bucuraţi-vă că vă aflaţi pe corabia Bisericii Ortodoxe, în ale cărei pânze suflă Duhul Sfânt, purtând-o spre limanul cel neînviforat al Împărăţiei Cerurilor! Bucuraţi-vă în fiecare ceas al vieţii voastre!

Şi nu lăsaţi Duhul să vă ducă dorul!

(Sursa : IPS Bartolomeu Anania, Cuvinte de învăţătură, Editura Renaşterea, 2009, pp. 130-137)



Numărul 14 (2014), Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor)

Z is-a Domnul: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în

ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi Ţi-am urmat Ţie. Deci, nouă ce ne va fi?“ Iar Iisus le-a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi“. „Şi un alt înger a venit şi a stat la altar, având o cădelniţă de aur; şi i s'a dat lui tămâie multă, pentru ca'mpreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor

s'o aducă pe altarul de aur cel de dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s'a suit din mâna îngerului, împreună cu rugăciunile sfinţilor, înaintea

lui Dumnezeu.“ (Apocalipsa Sfântului Ioan 8, 3-4*)



Fiţi sfinţi! Părintele Sofian Boghiu

S ărbătorim astăzi, împreună cu toată creştinătatea ortodoxă, Duminica Tuturor Sfinţilor. Cinstim acum, laolaltă şi după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai

neamului omenesc. Cinstim pe toţi acei care, de la începuturile lumii şi până acum, în toate timpurile şi în toate locurile pe unde au trăit, s-au străduit să păstreze demnitatea lor de oameni, închinându-şi toată viaţa lor în slujba binelui şi a dreptăţii, în slujba lui Dumnezeu. (…)

Sfinţenia nu este un cerc închis, ea poate fi dobândită de oricine. Mântuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ce-resc desăvârşit este! (Matei 5, 48). Nu erau nici călugări atunci, nici nişte oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de faţă o mulţime foarte variată şi El la toţi le poruncea să fie sfinţi. Aşa încât sfinţenia este deschisă pentru oricine. (…)Când citim sau când auzim din Sfintele Scripturi aceste porunci dumnezeieşti: "Fiţi sfinţi sau fiţi desăvârşiţi", care este în fond acelaşi lucru, le primim cu greu-tate la prima auzire, ni se pare că e cu neputinţă de înfăptuit sfinţenia cu propria noastră viaţă! Dacă privim însă la vieţile sfinţilor, despre care ştim că au fost şi ei oameni pământeni ca şi noi, şi vedem că ei au putut împlini această poruncă a sfinţeniei, a desăvârşirii, prindem şi noi curaj şi smerită îndrăzneală. (…)

Sfinţenia sau desăvârşirea nu presupun numaidecât semne şi minuni, aşa cum suntem obişnuiţi să credem uneori. Minuni, ce pot să uimească pe oameni, ajung să facă şi vrăjitorii şi scamatorii şi fachirii, ajutaţi de puterile întunericului. Dar sfinţenia nu pot să o dobândească decât cei blânzi şi smeriţi cu inima, cei plini de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor. Sfinţenia cea bineplăcută lui Dumnezeu trebuie să aibă măcar aceste trei însuşiri. Înstrăinarea omului de răutăţi şi de patimi. Noi suntem numiţi vase de lut şi aceste vase trebuie curăţite ca să poată intra şi să poată rămâne în ele harul Sfântului Duh, adică sfinţenia. În Împărăţia lui Dumnezeu nimic necurat nu intră spune Sfântul Apostol Pavel. Aşa încât trebuie să ne curăţim trupul nostru de patimi şi de răutăţi. A doua condiţie: Păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Cei care fac false minuni, sunt nişte şarlatani. Există minuni făcute de sfinţi, fără îndoială, dar acestea sunt mai rare. Şi a treia condiţie: Împlinirea poruncilor dumnezeieşti. În Filocalie, volumul întâi, se spune între altele şi acest lucru: Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. (…) De obicei, credinţa cea adevărată faţă de Dumnezeu se cere dovedită prin fapte de dragoste sinceră faţă de aproapele nostru: Căci de va zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte, este un mincinos, spu-

GLASUL DOMNULUI

ne Sfântul Evanghelist Ioan în Epistola întâia dintre scrierile sale. Căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe Care nu-L vede? (I Ioan 5, 20 ). (…)

Ca să intrăm pe această cale a sfinţeniei şi să sporim în ea, avem la îndemână ajutorul lui Dumnezeu, numit harul Sfântului Duh, care este puterea darului ce izvorăşte din Duhul Sfânt, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi în noi. Harul îl dobândim şi îl menţinem prin Sfintele Taine, prin rugăciunea personală, prin rugăciunile şi binecuvântările Sfintei Biserici. (…) Sfântul Apostol Pavel spune: Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră. Iar Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe calea sfinţeniei pe credincioşii din vremea sa şi ne îndeamnă şi pe noi, pe cei de astăzi prin aceste cuvinte: Fiţi sfinţi în toată petrecerea vieţii voastre. Că scris este: Fiţi sfinţi că Sfânt sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu (I Petru 1, 15-16). Şi continuă: Dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, petreceţi în frica vremelniciei. Curăţaţi-vă sufletele prin ascultarea de adevăr şi nefăţarnica iubire de fraţi şi iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile; ca să deveniţi prin Duhul Sfânt seminţie aleasă, preoţie împărătească şi neam sfânt, popor ales al lui Dumnezeu.

Când ne vom afla pe o asemenea cale vom urî fărădelegea şi păcatul şi vom simţi nevoia lăuntrică de a face cât mai mult bine în jurul nostru. Atunci ne vom însu- fleţi uşor pentru tot ce este frumos, nobil şi de folos oamenilor şi vom simţi din plin bucuria şi dulceaţa faptei bune, păstrând mereu în noi duhul smerit şi blând. Aceasta este calea sfinţeniei. Pe o asemenea cale au mers şi sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi. Din vieţile lor învăţăm să fim cinstiţi, harnici, modeşti, blânzi, paşnici, curaţi la suflet şi la trup, generoşi, plini de bunătate şi de omenie. Toate aceste virtuţi îşi au puterea şi izvorul în Dumnezeu, pe Care L-au descoperit în măsura în care au trăit după sfaturile şi după sfintele Sale porunci. În El au crezut, pe El L-au mărturisit, pe El L-au iubit şi către El s-au dus, în împărăţia Lui şi în slava Lui, cum spune Psalmistul: Adânc pe adânc cheamă.

Societatea noastră omenească şi românească are nevoie de oameni cinstiţi, de oameni înţelepţi, modeşti, cumpătaţi, de oameni paşnici, plini de omenie. Să nu pretindem altora să fie aşa; să ne străduim noi înşine, fiecare, în sectorul său de activitate, să fie mai bun, mai sincer, mai curat, mai cinstit, mai omenos, mai credincios, după chipul vieţii acelora pe care îi prăznuim astăzi. (…)

(Sursa: Părintele Sofian Boghiu, Fragment din predica ţinută la hramul Mănăstirii Antim, la 24 iunie, 1972, în Duminica tuturor Sfinţilor, website: biserica.org/Publicatii/1994/NoX/03 index.html)

Pagina 3


Despre mânia ca păcat şi mânia legitimă

Există două feluri de mânie, net osebite între ele: Mânia ca păcat – personală, egoistă, prostească, încăpăţânată, ridicolă de cele mai multe ori, izvorâtă din ură, pizmă, nestăpânire de sine, resentiment, necugetare. Şi mânia legitimă – sfântă, dezinteresată, stârnită de spectacolul sfâşietor al răutăţii dezlănţuite, al strâmbătăţii triumfătoare, al nedreptăţii făcute semenului meu ori semenilor mei sau al ocărârii, al asupririi şi batjocoririi lui ori a lor. Mânia aceasta de-a doua nu e câtuşi de puţin un produs al agitaţiei lăuntrice, al zvâcnetului temperamental, ci e cu totul raţională şi e declanşată din afară. (Domnul ni se înfăţişează câteodată îmboldit de mânie, furios însă nicicând. Furia, viscerală şi tâmpă, nu poate fi generoasă şi sfântă, mânia da – cu prisosinţă.)(…)

Mânia mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente proprii eului meu imperialist şi trufaş de iritabilitate, irascibilitate, nervozitate şi susceptibilitate – e un păcat urât. Mânia mea, iscată de erupţiile prostiei şi răutăţii din juru-mi, de suferinţa nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deşănţat, de minciuna neruşinată, de dispreţul pentru om, discriminări, necesitate, înşelăciune, palme peste ochi date celui nevinovat, asuprirea celor lipsiţi de apărare, batjocorirea celui slab şi altele asemenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar. Şi-i bună, sfântă şi dreaptă. Acest soi de înflăcărată mânie a fremătat şi în sufletul Domnului şi-i cuviincios şi înţelept să ne aducem aminte de un adevăr deseori dat uitării, spre a nu deforma în mintea, inima şi cugetul nostru înţelesul justiţiar şi clarvăzător al creştinismului.

Creştinul nu-i, prin definiţie, un nătâng şi un prizărit, un insensibil, grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: „Ce-mi pasă mie?”. Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi. Învrednicească-ne Domnul de sfânta mânie împotriva tuturor formelor răului şi dăruiască-ne voinţa şi vitejia de a le înfrunta cu puterea Sfânt Numelui Său.

(Sursa : Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 213-214)




Numărul 15 (2014), Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români)

Î n vremea aceea pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon cel ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele său,

care aruncau mreaja în mare, că erau pescari, şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!“ Iar ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsându-şi corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa întru popor.

“Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc a odrăslit, iar Biserica străbună cu sfinţi s-a împodobit. Vrednici luptători s-au arătat mucenicii şi mărturisitorii care pentru Hristos viaţa şi-au

jertfit, iar cuvioşii şi pustnicii întru nevoinţe urmând calea Domnului, chipuri îngereşti au dobândit; arhiereii şi preoţii

neîncetat vestind Cuvântul Evangheliei au mărturisit, iar binecredincioşii voievozi biserici au înălţat şi cu dreptslăvitorii

creştini cu râvnă şi jertfelnicie credinţa ortodoxă şi ţara au apărat. Toate cetele sfinţilor, împreună rugaţi pe milostivul Dumnezeu să

mântuiască sufletele noastre.” (Troparul Sfinţilor Români)



Sfinţii Români IPS Bartolomeu Anania

Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele.

Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au măr-turisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii, lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sânge-lui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşu-gată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri.

(Sursa : IPS Bartolomeu Anania, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1987, p. 399-400)

GLASUL DOMNULUI

Dacă am o problemă, spuneţi-mi, vă rog, la cine să merg, la un preot sau la un psiholog?

Eu aş zice: bineînţeles că ar trebui la un preot. Dar observ cu multă, multă durere un lucru în lumea noastră: se întâmplă din ce în ce mai des că noi preoţii nu găsim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l înţelege, de a-l învia.

Acum vă zic ca unul care vine din Apus, unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total. Veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminaţi ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie, acea ortodoxie care prost e înţeleasă pe aceste meleaguri de baştină ale ortodoxiei şi riscăm să fim acum în poziţia evreilor care ei înşişi au pierdut tradiţia dată neamului lor. V-o spun tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta, ca să cer Domnului ca nu numai apuseni să găsească adevărul, dar ca şi voi să vă îmbogăţiţi în bogăţia care este moştenirea noastră.

Deci în Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia că ştiinţa asta a psihologiei este şi ea un fel de milă a lui Dumnezeu într-o lume în care Dumnezeu nu mai există şi există o para-Biserică, o para-preoţie ca să-i zicem aşa – nu vreau să-i zic pseudo, deşi ar trebui probabil. Ce este psihologul? Este un om la care te poţi duce şi la care poţi descărca toate şi poţi spune toate şi ştii că n-o să fii judecat şi din motive profesionale, acela, în principiu, îţi ţine taina spovedaniei.

Părinţi, preoţi! Asta este prerogativa noastră! Noi trebuie să putem nu numai să înlocuim pe psiholog, dar şi să depăşim peste orice aşteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce? Fiindcă avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem împărtăşi. Vă spun acest lucru ca să intrăm un pic în Taina lui Dumnezeu şi nu ştiu până unde va merge! Am văzut înviere în masă, am văzut zeci de familii care au înviat din morţi în Apus şi aici la fel!

Deci aş zice bineînţeles că la preot. Dar iertaţi-mă, fraţi preoţi, arhierei, trebuie să ne spovedim şi adevărul ăsta este: suntem în aşa hal că nu ne mai ştim vocaţia şi atunci poporul debusolat merge unde poate şi la cine poate. Vă spun şi lucrul ăsta: psihologia, care din câte ştiu eu a început cu domnul Freud şi a continuat cu domnul Jung, a făcut multe rele pentru om. Dar iarăşi, dacă vă uitaţi dintr-un punct de vedere istoric, până şi acolo omul se caută, îşi caută adevărata sa fiinţă. Şi vă spun sunt mulţi psihologi care găsesc şi descoperă nişte

Pagina 3



adevăruri - dar dacă vă uitaţi bine adevărurile erau cunoscute cândva în Biserică şi nu le mai trăim şi spre ruşinea noastră nu le mai aplicăm. Zic de ruşinea asta - ştiţi eu consider că noi toţi suntem un singur om, spovedania mea este spovedania ta, viaţa mea este viaţa ta, împărtăşim aceeaşi soartă şi aş dori să vă chem pe toţi ca un singur om, să ne înnoim în Duh.

Nu zic asta ca voi mirenilor să judecaţi pe preoţi, zic ca voi mirenilor să vă rugaţi pentru noi ca Dumnezeu să ne lumineze ca să vă putem lumina, zic asta pentru fraţii mei preoţi că să ştim că suntem într-o decădere cumplită şi ca să luăm pildă şi de la dreapta şi de la stânga şi de la părinţi şi prin psihologie şi să ne învăţăm şi din lumea dreptăţii şi din lumea păcatului, din toate mărturiile, să înţelegem cu ajutorul lui Dumenzeu şi să ne întoarcem, cum zice în Apocalipsă unei Biserici: întoarce-te la cele dintâi până nu-ţi voi lua lumina din mijlocul tău.

(Sursa : Părintele Rafail Noica, Fragment din Conferinţa transcrisă “Postul şi iertarea. Destin şi vocaţie în ortodoxie”, Alba Iulia, 25 Aprilie 2002)

De ce ne sunt bolnave dorinţele?

Ne identificăm cu dorinţele noastre bolnave şi asta ne face nefericiţi, indiferent dacă o dorinţă ni se împlineşte sau nu. Când nu ni se împlineşte, suferim cu gândul la ce am fi câştigat dacă ni se împlinea, iar împlinirea unei dorinţe o face să dispară ca energie sufletească şi ne trezim goi şi flămânzi, căutând mereu alte dorinţe…

De ce ne sunt bolnave dorinţele? Pentru că sunt îndreptate spre obiecte şi nici un obiect – fie el lucru, fiinţă, acţiune, simţire sau chiar şi Dumnezeu privit ca “obiect” al gândului nostru – nu poate umple golul apărut în inima omului după ruperea de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit această putere de dorire, ca să-L dorim pe El ca Persoană şi prezenţa Sa ca să ne împărtăşim de viaţa Lui. De El ca Viaţă. Or, noi dorim darurile şi fugim de Dăruitor, pentru că nu ne este confortabil să trăim în faţa unui Subiect, nici măcar în faţa noastră ca subiect, în faţa propriei conştiinţe, nu ne e uşor să trăim şi să alegem uitarea, înecarea în senzaţiile oferite de prezenţa obiectelor şi identificarea cu aceste senzaţii.

Luând o dorinţă şi oferind-o Lui, ne oferim chiar viaţa cuprinsă în ea şi aceasta s-a vindecat fiind îndreptată către Dumnezeu şi nu către un obiect. Aceasta e împreună-trăirea vieţii nostre cu Domnul.

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 62-63)



Numărul 16 (2014), Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)

Z is-a Domnul: “Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău,

tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se află'n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul! Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea vă spun: Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în ham-bare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult altceva decât ele? Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce purtaţi grijă? Luaţi sea-ma la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v'o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s'a îmbrăcat ca unul din ei! Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşilor? Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută –; că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea; ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi drepta-tea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga.”



Despre lumina solară şi lumina sufletului Sfântul Luca al Crimeei

Prin ochii noştrii pătrunde lumina, prin ochii noştri cunoaştem această lumină. Aceasta o ştie şi o înţelege toată lumea. Şi ştiinţa a studiat toate fenomenele care se întâmplă în ochi şi în creier atunci când acţionează asupra ochiului lumina. (…) Domnul a spus că tot trupul nostru poate fi strălucitor. Dumnezeu spune ceea ce ştiinţa nu înţelege, Domnul ne descoperă taina existenţei, cunoscută numai Lui Unuia, Creatorului lumii. Şi se cuvine nouă să pătrundem sensul acestor minunate cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Aţi văzut curcubeul pe cer. Ştiţi cu toţii că acesta străluceşte în diferite culori – verde, galben, roşu, violet. Ce este un curcubeu? Curcubeul apare datorită refracţiei luminii solare. Trecând prin nori, lumina soarelui, care ni se pare albă la culoare, se descompune în părţile componente. Şi aflăm că ea conţine în sine acele culori care sunt vizibile în curcubeu. Albă ni se prezintă lumina soa-relui, deoarece toate aceste raze colorate sunt amestecate. Dar cei care au studiat fizica ştiu mai multe. Ei ştiu că nu numai norii din cer pot refracta şi separa în raze diferite lumina solară, ci şi că, dacă o rază de soare este trecută printr-o prismă de sticlă, vom vedea o fâşie alcătuită din diferite culori. Şi în această fâşie, care se numeşte spectru solar, sunt cuprinse nu numai acele raze vizibile, pe care le ştim după culoarea lor, ci şi foarte multe alte raze invizibile. O mică parte dintre aceste raze invizibile este studiata de ştiinţă, restul rămâ-nând neexploatate. Noi ştim că aceste raze, pe care nu le vedem, dar care sunt cuprinse în lumina soarelui, au proprietăţi neobişnuite, tainice, care sunt complet diferite de proprietăţile luminii solare. Nu ştim cum acţionează ele în trupul nostru. Şi de aceea, atunci când auzim de la Domnul Iisus Hristos că, dacă lumina soarelui pătrunde în ochii noştri, întreg trupul devine luminos – trebuie să înţelegem că aici este taina. Razele invizibile, intrând prin ochii noştri, permit întregului trup să devină luminos.

Voi ştiţi că tot ceea ce este viu preferă lumina soarelui. Ştiţi cât de luminoşi, cât de bucuroşi ne simţim într-o zi însorită. Câtă bunătate, câte vioiciune, câtă energie, câtă bună dispoziţie, ne stăpânesc! Tot trupul nostru parcă străluceşte de energia luminii. Aceasta este ceea ce a spus Domnul nostru Iisus Hristos, este esenţa a ceea ce noi nu înţelegem.

Domnul spune că dacă ochii noştri sunt răi, dacă nu văd lumina, atunci întreg

GLASUL DOMNULUI

trupul nostru va fi întunecat. Priviţi la orbii nefericiţi! Voi ştiţi că aspectul lor, întreg trupul lor nu seamănă cu al oamenilor care văd. Trupul lor este aplecat, mişcările lente şi prudente, capul nemişcat, deoarece nu văd nimic. În ei nu se observă lumina cu care sunt pătrunse trupurile văzătorilor. Trupul lor este întunecat, după cuvintele lui Hristos. Dar fie ca nefericiţii orbi, în cazul în care mă ascultă, să nu se întristeze, pentru că mai există o altă lumină despre care a vorbit Hristos.

Despre lumina obişnuită, despre lumina solară Domnul ne-a vorbit ca să arate diferenţa între această lumină şi altă lumină - cea duhovnicească, acea lumină cu care sunt luminate nu numai sufletele, ci şi trupurile tuturor sfinţilor, acea lumină cu care strălucea faţa marelui Proroc Moise în timp ce se cobora de pe Muntele Sinai, ţinând tablele cu poruncile încrustate de degetul lui Dumnezeu. Aceasta este lumina pe care a putut s-o arate unor oameni în timpul rugăciunii cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Serafim de Sarov. Cu lumina sufletului, cu lumina minţii curate se sfinţeşte toată fiinţa celor buni, curaţi şi sfinţi.

Şi pentru cei nevăzători cu trupul există mult mai multe posibilităţi să primeas-că această lumină cerească, lumina duhovnicească, decât pentru oamenii văzători. Pentru mulţi dintre cei orbi, nefericirea li se arată a fi o mare binefacere, deoarece, nefiind distraţi, nevăzând nici o agitaţie, profund concentraţi, ei privesc la inima lor, sunt atenţi la fiecare mişcare a ei, iar o astfel de cercetare dă oamenilor lumina duhovnicească. Sfinţii au fost întotdeauna adânciţi în contemplarea inimii lor şi toată fiinţa lor strălucea cu o deosebită lumină duhovnicească.

(…) Aşa cum lumina soarelui conţine raze roşii, albastre, violete, la fel şi oamenii sunt purtători de lumină diferită. De o lumină roşie ca sângele sunt pătrunse trupurile ucigaşilor, răufăcătorilor, vărsătorilor de sânge. Cu o lumină albastră şi violetă strălucesc pur şi simplu inimile şi trupurile oamenilor buni. Există şi o lumină de apus, cu care sunt pătrunse trupurile şi sufletele oame-nilor, supuşi întru totul grijilor şi plăcerilor acestui veac. Aceştia sunt oamenii care toată viaţa şi-o trăiesc în deşertăciunea lumească, în apusul duhovnicesc. Nu există lumina adevărului şi a dragostei în trupurile lor. Slavă lui Dumnezeu că trupurile lor nu sunt pătrunse de o lumină roşie! Dar nu există în ei nici lumina soarelui strălucitor. Şi doar ocazional, atunci când Domnul îi vizitează cu harul Său, trimiţându-le necazuri şi suferinţe pentru a-i opri de pe calea deşer-tăciunii, pentru a-i determina să reflecteze şi să-şi evalueze viaţa, apare atunci

Pagina 3


Părinte, de obicei grijile vieţii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandaţi să urmeze în aceste situaţii?

Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întâmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeau-na: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.

(Sursa: Părintele Teofil Părăian, fragment din interviul înregistrat la 3 mai 1998 şi difuzat în 27 iunie 1998 la Radio România Actualităţi, în cadrul emisiunii “Cuvânt şi suflet")


în inima lor sfânta pocăinţă, iar lumina de apus a sufletelor lor se aprinde pentru un timp cu o văpaie strălucitoare.

Există oameni lipsiţi de orice lumină, ale căror suflete rămân întotdeauna în întuneric. Cine sunt aceşti nefericiţi? Sunt duşmanii înrăiţi ai lui Dumnezeu, care s-au ridicat împotriva lui Hristos, sunt cei pătrunşi de duhul mândriei. Mulţi dintre ei cred că sunt purtători de lumină, fiindcă au o educaţie înaltă. Dar se înşală profund: nu strălucesc de nici o lumină, ci persistă în întunericul veşnic. Tot trupul lor este întunecat, toate gândurile pe care ei le consideră profunde, strălucitoare, sunt întunecate şi lipsite de adevăr, pentru că adevărul este doar în Dumnezeu, precum a spus Însuşi Domnul Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Cine se leapădă de El, acela se leapădă de viaţă. (…)

Dacă tu însuţi eşti întunecat, atunci toate le vezi în întuneric, te înconjoară un greu întuneric duhovnicesc, pentru că nu porţi lumina duhovnicească în inima şi în mintea ta şi crezi că eşti văzător, fiind în realitate întunecat şi orb.(…)

Să tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca să nu ne cuprindă întunericul veşnic!“ (15 iulie 1945)

(Sursa: Sfântul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, 2004)



Numărul 17 (2014), Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

Î n vremea aceea pe când intra Iisus în Capernaum s'a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: „Doamne, servul meu zace

slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se“. Şi Iisus i-a zis: „Voi veni şi-l voi vindeca“. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face“. Auzind acestea, Iisus S'a minunat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel, n'am aflat atâta credinţă! Şi vă spun Eu vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“. Şi i-a zis Iisus sutaşului: „Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!“ Şi s'a însănătoşit servul său în ceasul acela.

“Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere

are rugăciunea dreptului în lucrarea ei.“ (Iacob 5, 16)



Vindecarea aproapelui prin rugăciunea altora Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae

Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii.

În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăci-une creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oa-meni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia. De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazur-ile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se co-munică omului care se află în convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă. Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii, amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: “Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16). Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organi-zarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin aceasta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii.

Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la su-fletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndrep-tare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca sub-stanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist,

GLASUL DOMNULUI

să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.

Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apos-tol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem. Gândul şi cu-vântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu sun-tem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea, gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune. În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii, nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi.

Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: “Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi îm-preună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. (…) Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii. Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. (…) Amin!

(Sursa: Părintele Dumitru Stăniloae, “Predică la Duminica a IV-a după Rusalii” publicată în revista “Glasul Bisericii” nr. 5-6, 1972, pp. 507-509)

Pagina 3


Trebuie acceptat divorţul? Ce îndemn puteţi adresa celor căsătoriţi? Trebuie acceptat divorţul?

Consider o oarecare încumetare să vorbesc eu despre căsătorie, dar, ca să-mi acord nişte circumstanţe, vă spun că pot vorbi, întrucât consider că în călugărie sau în căsătorie trăim aceeaşi natură omenească, aceeaşi fire ome-nească. Evident că şi în căsătorie trebuie gândită mântuirea omului; nu numai gândită, dar trăită şi în rugăciune.

Trebuie să apelăm la rugăciune, cerând Domnului: “Doamne, dacă eu nu pot să spun în urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimbă-i, îndulceşte-i această inimă, că nu vrem să călcăm porunca Ta certân-du-ne între noi sau despărţindu-ne”. Şi amintim aici cuvântul Domnului că “pentru împietrirea voastră v-a dat Moisi această lege” (Marcu 10, 5). Şi, deci, singura aşa-zisă soluţie sau răul cel mai mic înseamnă de fapt, o despărţire, atunci, poate cu rugăciune, cu pocăinţă, cu smerenie, trebuie realizată o despărţire cât mai puţin dureroasă pentru toţi: gândiţi-vă mai întâi la copii. Pentru copii este o tragedie de nespus. Şi asta am înţeles-o mult mai mult de când am devenit duhovnic şi am primit multe spovedanii. Nefericirile astea rănesc generaţii după generaţii de copii şi, din nefericire, se repetă. Deci, pe de o parte, despărţirea şi divorţul să fie ca soluţie atunci când este răul cel mai mic. Pe de altă parte, trebuie cultivată dragostea, iubirea, fiindcă la virtutea dragostei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteză. Toate sunt incluse în dragoste. Dragostea de Dumnezeu întâi, fiind porunca primă, fără de care nimic nu se poate întemeia serios, şi dragostea de aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu ştiu care dintre Apostoli spunea că “poruncile Domnului nu sunt dureroase” (I Ioan 5, 3).

Porunca Domnului este tocmai ce doreşte, ce pofteşte sufletul meu în adâncul lui.

(Sursa: Părintele Rafail Noica, “Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon”, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 122-123)




Numărul 18 (2014), Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Evanghelia: Matei 8, 28-34; 9,1*

Î n vremea aceea, Iisus trecând dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de

înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dum-nezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Şi la o bună depărtare de ei era o turmă mare de porci care păştea. Iar demonii Îl rugau, zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci“. Şi El le-a zis: „Duceţi-vă!“ Iar ei, ieşind, s'au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s'a repezit de pe stâncă'n mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus totul, şi despre cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în cetatea Sa.

“Iată, v’am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, si nimic nu vă va

vătăma.” (Luca 10, 19)



Există diavol? IPS Antonie Plămădeală

Şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, şi Mântuitorul însuşi, şi toţi Apostolii care au auzit învăţătura Lui, atestă existenţa diavolului. Mântuitorul îl scotea din atâţia îndrăciţi. În Cartea lui Iov, însuşi Dumnezeu se angajează într-un adevărat dialog cu diavolul (Iov I, 6-12; 2, 1-7). După cum afirmă teologia creştină, există o lume materială, dar există şi o lume spirituală. În afară de îngerii buni, mai există unul cu ceata lui, care la început era şi el înger luminat. Se numea chiar luceafăr. Era unul care strălucea, dar care a vrut să fie, cum ne spune Scriptura - "ca Dumnezeu" - a vrut să fie egal cu Dumnezeu, şi atunci a căzut (Luca 10, 18). Acesta este cuvântul pe care îl întrebuinţează Scriptura: a căzut din demnitatea de înger luminat. Şi a rămas numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de întuneric, nu de lumină. Lucifer înseamnă diavolesc, satanic. Toată lupta Bisericii, toată lupta creştinismului nu este altceva decât apărarea şi eliberarea de acest rău, fiindcă el este izvorul răului, el este cel câte face răul, şi mai ales cel care îndeamnă la rău. Dar are el cu adevărat vreo putere? Ce

face, care este menirea lui?

Diavolul este cel care împarte, Cel care dezbină, cel care pune lucrurile să se ciocnească între ele, cap în cap, cel care organizează împotrivirile, părţile una împotriva celeilalte. Acesta este rolul lui. Înger căzut, aşa, ca dintr-o răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să-i facă pe toţi să cadă! Mulţi păcătoşi se bucură când îşi asociază pe alţii la păcatul lor. Parcă şi-l justifică. Parcă şi-l micşorează. Îşi aranjează o tovărăşie în executarea pedepsei! Toate cuvintele din limba noastră precum: ispită, păcat, rău, cădere, înşelăciune, toate sunt legate de existenţa diavolului. (…)

Are el o putere reală? Nu are putere reală. Şi aici este de fapt taina pe care trebuie s-o ştie toţi creştinii. Unii tind să creadă că are o putere egală cu a lui Dumnezeu şi că dispune de destinele noastre. Ei bine, nu este adevărat. El are numai atâta putere câtă îi dăm noi. Aceasta trebuie s-o ştim toţi. Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare libertatea. Diavolul ne în-deamnă, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decât de a înşela, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi. El mai pare a avea putere împotriva noastră uneori, dar atunci înseamnă că Dumnezeu i-a dat slobozenie, ca în cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decât i-a fost îngăduit. Nici împotriva lui Iov n-a

GLASUL DOMNULUI

putut face nimic, atâta vreme cât Iov nu i-a acceptat propunerile. Dar din aceea că Dumnezeu îi îngăduie existenţa, trebuie să înţelegem că el are un rost în iconomia mântuirii noastre. E un termen necesar în educaţia existenţei noastre. Chiar dacă nu-i înţelegem în întregime rostul.

Poate că are rostul de a ne încerca credinţa. Poate că are rostul de a ne pune voinţa la încercare. Poate că are rostul de a face din noi oameni responsabili, stăpâni pe voinţa noastră, pe puterea noastră. Nu suntem nişte roboţi, condi-ţionaţi de un duh rău, tot aşa cum nu suntem condiţionaţi nici de duhurile bune, care ne îndeamnă la bine. Suntem fiinţe vii, cu voinţă şi cu simţire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinţei noastre, prin care ne verifi-căm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi. Acizii sunt răi, dar ei verifică aurul. Acizii în ei înşişi nu au nici o valoare, dar de vrei să afli dacă un obiect e de aur adevărat, te duci la un atelier şi rogi să ţi-l controleze. Îl controlează cu nişte acizi. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă nu e aur, acizii îl oxidează şi se vede de îndată că nu e aur curat. Cam aşa e şi aici. Dacă sufletul e de aur

curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atâta putere, cât îi dăm noi.

Că trebuie să ne fie teamă de el, trebuie să ne fie teamă, ca să nu ne înşele, dar nu trebuie să ne fie teamă până la măsura în care să credem că el dispune de viaţa noastră. Cum e diavolul? Învăţătura creştină ne spune că e o fiinţă spirituală, deci nu e fiinţă corporală. Poate însă, aşa cum îngerii pot apărea

uneori în chip trupesc, să apară şi el în chip trupesc.

Tradiţia noastră creştină ne spune că dispune de multe posibilităţi de înşelare. Cu cel deştept e deştept, cu cel prost e prost. Poate apărea sub chip frumos şi fascinant, ne poate capta din literele unei cărţi, scrise sub influenţa lui, dar îndeosebi, fiind fiinţă spirituală, lucrează împotriva noastră prin spirit. Adică şopteşte spiritului nostru, şopteşte gândului nostru, şopteşte inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfătuitor care se îmbie singur şi care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne favorizează plăcerile, bucuriile, dar

întotdeauna pe cele care nu se pot căpăta în chip firesc, deschis şi cinstit.

Are el într-adevăr atâta putere, încât să poată fi mai tare decât Dumnezeu, când ne ispiteşte cu sfatul lui? În nici un caz, nu. Acest lucru trebuie să fie clar pentru absolut toţi creştinii. Diavolul nu este mai tare decât Dumnezeu. E mai tare numai atunci când îl acceptăm noi, când îl ajutăm noi.

(Sursa: IPS Antonie Plămădeală, “Tâlcuiri noi la texte vechi”, Sibiu, 1999, pp 276- 289)

Pagina 3


Prin frică pătrunde diavolul în noi

Când sufletul stăruie în frică e semn al prezenţei vrăjmaşului. Căci dracii nu desfiinţează frica aceasta, cum a făcut marele Arhanghel Gavriil cu Maria şi cu Za-haria şi cel arătat femeilor la mormânt. Ci când îi văd pe unii înfricaţi le măresc şi mai mult nălucirile, ca să-i îngrozească şi mai mult, şi năvălind îşi bat joc de ei, zicând: “Căzând, închinaţi-vă” (Matei 4: 9). (...) Dar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să fim amăgiţi de diavolul. Căci certând pe cel ce îi pricinuia astfel de năluciri, i-a zis: “Mergi înapoia Mea, Satano! Căci s-a scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4: 10).

Diavolul nu poate prevesti viitorul

Iar dacă se prefac că prevestesc să nu socotească cineva aceasta un motiv de a se încrede în ei. De fapt de multe ori ei spun de unii fraţi că vor veni peste câteva zile. Şi aceia vin cu adevărat. Dar o fac aceasta nu de dragul auzitorilor, ci ca să-i convingă să creadă în ei, şi aşa, supunându-şi-i, să-i piardă. De aceea să nu li se dea atenţie, ci chiar spunând astfel de lucruri, trebuie să-i respingă zicând: nu avem nevoie de acestea. (…) Că singur Dumnezeu este cel ce le ştie toate înainte de facerea lor (Dan. 13:42). Aceştia, ca nişte furi, alergând înainte vestesc cele ce le văd. (…) Aşa trebuie înţeles ceea ce spun: dacă a pornit cineva la drum de la Te-baida, sau din alt ţinut, înainte de a fi plecat, ei nu ştiu de va pleca. Dar după ce l-au văzut plecând aleargă înainte şi vestesc venirea aceluia înainte de a ajunge acela. Şi aşa se întâmplă ca aceia sosesc după câteva zile. Dar adeseori întorcându-se cei ce au plecat la drum, aceştia au minţit.

Cum ne putem opune lucrării celui rău

Deci numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, dispreţuindu-i pe aceştia şi netemându-ne deloc de ei. Ci cu cât mai mult încearcă să facă acestea, cu atât mai mult să ne încordăm nevoinţa împotriva lor. Căci mare armă este împotriva lor viaţa dreaptă şi credinţa în Dumnezeu. Căci se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de arginţi, de neiubirea de slavă de-şartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi în primul rând de dreapta credinţă în Hristos a nevoitorilor. (…) Fiindcă cunosc harul dat de Mântuitorul celor ce cred, împotriva lor, odată ce El însuşi a zis: “Iată v-am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşu-lui” (Luca 10, 19).

(Sursa: Sfântul Atanasie cel Mare, “Viaţa Sfântului Antonie cel Mare”, P.S.B. 16, pp 212, 215)




Numărul 19 (2014), Sfântul slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Evanghelia: Matei 9, 1-8*

Î n vremea aceea, Iisus intrând în corabie, a trecut dincoace şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat.

Şi Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale!“ Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta blasfemiază. Şi Iisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?: A zice: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a zice: Ridică-te şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, – i-a zis atunci slăbănogului –: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ Şi ridicându-se, s'a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s'au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor o astfel de putere.

“Prorocule şi înaintevăzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care prin cuvântul tău ai oprit

norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul Iubitorul de oameni” (Condacul Sfântului Proroc Ilie)



Predică la Duminica slăbănogului din Capernaum IPS Bartolomeu Anania

Iubiţii mei, e bine să reţinem câteva lucruri. Mai întâi relaţia dintre păcat şi suferinţă. Nu orice suferinţă este cauzată de un păcat. Există şi suferinţă cauzată din iubire, din dăruire, din omenie. Este, să zicem, suferinţa unui pompier care atunci când a îmbrăţişat această meserie şi-a asumat şi toate riscurile, are centură de siguranţă, are costum de siguranţă, are chivără pe cap, are scări de siguranţă. Dar mergând, deodată, să stingă un incendiu şi găsindu-se pe scară, zăreşte pe fereastră un copil cuprins de flăcări şi care nu s-ar putea salva. Şi atunci pompierul se aruncă el în flăcări, ia copilul, îl scoate afară, îl salvează, dar se alege cu răni groaznice pe corp. Ajunge în spital şi suferă până se vindecă. E o suferinţă! Dar născută din iubirea faţă de un copil căruia trebuia să-i salveze viaţa. A făcut mai mult decât îi cerea meseria. Meseria îi cerea să stingă incendiul, nu să se arunce în flăcări. Dar există, repet, şi o suferinţă născută din păcat. Cine ştie? Foarte multe: păcatele tinereţii, ale vieţii uşuratice, ale desfrâului, ale alcoolismului, păcatul drogării. Toate au repercursiuni asupra sănătăţii omului. De ce le spun în repetate rânduri, în special tinerilor: “Nu aveţi curozitatea să încercaţi măcar o singură dată drogul!”? Pentru că este ca o viperă care odată ce te-a muşcat, veninul ei te străpunge şi ajunge la inimă.

Nu ştim care va fi fost păcatele acestui om paralitic. Să presupunem, o simplă supoziţie, că mai în tinereţe a băut prea mult, s-a îmbătat, s-a bătut sau a căzut de pe un pod şi şi-a rupt şira spinării, şi-a vătămat comanda mersului picioarelor şi-a rămas paralitic, urmând să-şi petreacă tot restul vieţii pe pat, nefiind în stare să facă măcar doi paşi. Repet, admitem prin ipoteză. Cauzele pot fi foarte multe. Cert este însă că Mântuitorul ştia că este o legătură precisă între cauză şi efect. Cauza era păcatul, efectul era suferinţa. (…) De îndată ce radiezi cauza, dispare şi efectul! Şi Iisus a atacat mai întâi cauza: “Iertate să-ţi fie, ţie, păcatele!”. Suferinţa era o urmare a lor. Şi ca urmare a fost firesc să-i spună: “Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!”. Iar paraliticul s-a vindecat datorită faptului că efectul fusese înlăturat prin înlăturarea cauzei. Păcatul nu mai exista prin iertare, şi ne mai existând păcatul, nu mai putea să existe nici efectul său.

Dar Mântuitorul Hristos înainte de a face aceasta, ni se spune că: “Văzând

GLASUL DOMNULUI

credinţa lor”. De obicei întreba pe subiectul minunii: “Crezi, tu, că pot să fac Eu aceasta?”. Şi de obicei răspundea: “Cred, Doamne!”. “Atunci fie, ţie, după cum crezi!”. De data aceasta este un plural. Pluralul poate include pe slăbănog şi pe cei patru prieteni ai săi sau fără el, doar pe cei patru prieteni. Important este că slăbănogul nefiind în stare să meargă singur la vindecător a fost adus de patru oameni pe targă. Ceea ce înseamnă solidaritatea omului faţă de semenul său. Aceştia vor fi fost vecini, cunoscuţi, rude, nu ştim. Cert este că şi-au găsit timp să-L aştepte pe Iisus, să afle de sosirea Lui şi să-i spună: “Hai să mergem la Iisus, că Asta te vindecă”. “Păi să vezi, eu zac de atâţia ani!”. “Mergem la El, că te vindecă!” (…) Credinţă stăruitoare, nestrămutată! Numai să fii în faţa lui Iisus, şi El te va face bine! Ştim! Am auzit, poate am cam şi văzut. Credem că El te vindecă. Mai întâi că are putere, dar mai presus de toate pentru că este bun faţă de suferinţa omului.

Este un exemplu extraordinar de solidaritate socială. Şi e bine să subliniez acest lucru mai ales în vremea noastră când odată cu globalizarea, aşa zisa globalizare, se înfiripează tot mai mult individualismul. Fiecare crede că este obligat să aibă grijă doar de el. Şi să-l intereseze mai puţin ceilalţi, şi de multe ori să aibă grijă doar de el în dauna celorlalţi, fără nici un fel de probleme de conştiinţă. Evanghelia ne învaţă să fim solidari unii cu alţii şi mai cu seamă în suferinţă. Şi să fim laolaltă unii cu alţii întrajutorându-ne. (…) Important este că credinţa lor i-a dus până la capăt şi credinţa slăbănogului l-a mântuit, l-a vindecat.

(Sursa: Transcrierea predicii IPS Bartolomeu Anania, www.doxologia.ro/video/predici/ips-bartolomeu-predica-la-duminica-slabanogului-din-capernaum)

Să învăţăm să fim oneşti cu noi înşine...

Primul pas pe Cale pentru noi, cei “foarte mici” ai Domnului, este să învăţăm să fim oneşti cu noi înşine: să ne privim pe noi înşine şi să acceptăm doar ceea ce vedem şi asta să mărturisim, asta să oferim Domnului spre curăţire şi vindecare. “Firele” sunt exact ceea ce “prindem” ca păcat, ca străin bucuriei pe care o simţim când suntem “ascultători” ai Duhului ce ni Se dă prin împlinirea Poruncilor şi Sfintele Taine. Oferind Domnului acest “puţin” al

Pagina 3



meu, de fapt, tot ce simt eu acum că e păcat, intru în Sfânta Taină a Pocăinţei prin care învăţ să intru în Împărăţie şi să mă simt fiu al Ei.

Mai concret, când “te bucuri de răul altcuiva”, de exemplu, cu o simţire lăuntrică foarte fină, dar sesizabilă, îţi dai seama că e păcat. E suficient să recunoşti asta, fără să-ţi aduci argumente “de ce”, fără să scuzi sau să te acuzi, repetând căderea protopărinţilor. Tot ce ai de făcut este să arăţi asta Domnului, să-I dai să ridice de la tine povara acestui păcat şi să te vindece. Să-ţi vindece puterea sufletului cu care lucrezi acest păcat. Făcând astfel, harul va lucra şi, înaintând pe Cale, vei sesiza pericolul căderii în păcat încă din “faza momelii” când ai simţit invidie. Sentimentul invidiei nu e păcat, e urmarea păcatelor mai vechi pe care nu le ştii. E un sentiment ţâşnit din dorinţa de a fi şi tu ca cel invidiat, paralizat de frica de a nu putea sau de lenea de a face efortul pe care îl face acela. Acestea, fiind aduse la lumina cunoştinţei, hrănită de harul pocăinţei, le vei birui şi vei avea “har peste har”.

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 37)

Încercările Domnului

Domnul ne încearcă în felurite chipuri, prin pornirile păcătoase ale inimii noastre. Pe unul (pe zgârcit) îl încearcă prin pierderea banilor și a averii, sau a unei anumite părți din proprietate, lăsându-i pe hoți să fure, pe tâlhari să jefuiască; pe unii îi încearcă cu incendii, pe alții cu inundații, pe alții cu falimentarea afacerilor sau cu boală; pe unii cu pierderea soției, surorilor, prietenului sau prietenei, pe alții cu defăimarea, pe toți ne încearcă cu de toate, fiecăruia ne scoate la iveală părțile slabe, bolnave ale inimii, învățându-ne cum să ne îndreptăm. De aceea, oricât de mare ar fi paguba ce ți s-ar face în ceea ce este al tău, fii convins că a fost voia Domnului și spune: “Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).

(Sursa: Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, p. 99)



Numărul 20 (2014), Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum)


Î n vremea aceea plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!“ După

ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?“ Ei I-au zis: „Da, Doamne!“ Atunci S'a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credinţa voastră!“ Şi s'au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni“. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi scoţându-i-se demonul, mutul a vorbit. Iar mulţimile se minunau, zicând: „Aşa ceva niciodată nu s'a arătat în Israel!“ Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni“. Şi Iisus străbătea toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

“Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea

de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl

voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia.” (Iov 19, 25-27)



Predică la Duminica a 7-a după Rusalii IPS Bartolomeu Anania

(…) Dragii mei, Mântuitorul a făcut o minune. Foarte pe scurt: noi credem că minunea este un fapt extraordinar, cutremurător, pe care nu-l poate face decât Dumnezeu. Omul nu poate face minuni decât dacă este sfânt, dar şi atunci tot puterea lui Dumnezeu lucrează în el. În fond o minune nu este ceva extraordinar. O minune este reintrarea în normalitate. O minune se face asupra unui om care-i bolnav, care este orb, care este şchiop, care este paralitic, care e într-o suferinţă, plin de bube, care abia de mai suflă, e pe moarte, şi atunci intervine Dumnezeu şi face doar o minune. Dar minunea nu face altceva decât să-i restabilească ordinea.

Orice suferinţă din lume se cheamă în termeni medicali patologie. Că se spune: e un caz patologic, adică este un caz anormal, ieşit din normalitate. Starea normală a omului este sănătatea. Fiindcă aşa l-a creat Dumnezeu. Pe Adam şi pe Eva i-a făcut oameni sănătoşi şi întregi şi fără boli şi care nu aveau în faţă perspectiva de a se îmbolnăvi. Răul în lume l-a adus omul prin neascultare. Dar nu numai prin neascultare, dar şi prin laşitate.

Hai, să ne amintim în treacăt de ce s-a petrecut în Rai cu Adam şi Eva. A venit şar-pele şi le-a arătat fructul oprit. Deşi aveau poruncă de la Dumnezeu să nu mănân-ce din el. Şi-au mâncat. Dar când Dumnezeu i-a prins şi-i întreabă: “Tu - îi spune Evei - de ce ai mâncat?” “Doamne, şarpele, el m-a, m-a învăţat să mănânc.” Şi-l întreabă şi pe Adam: “Dar tu, de ce ai mâncat?” “Ea mi-a dat, nevastă-mea! Ea m-a îndemnat şi-am mâncat.” Care va să zică, din cavalerismul faţă de Dânsul spun: “Am greşit! Am ştiut porunca Ta ca să nu facem acest lucru, am călcat po-runca şi prin aceasta noi am păcătuit, am greşit.” Nu! Intervine laşitatea să te scuzi. Să dai vina pe altul întotdeauna. Ei bine, asta le-a schimbat soarta şi au dat din rău în mai rău.

Odată cu greşeala primilor oameni şi cu laşitatea lor - deci două păcate unul după altul - a intrat păcatul în lume şi a intrat şi suferinţa. Microbii nu i-a creat Dumnezeu, nici viruşii. I-a creat omul, prin om s-au creat. Şi-i cultivă şi acuma. Aţi auzit de arma bacteriologică? Pe lângă bomba atomică sunt şi alte arme: să arunci o bombă care să răspândească microbi şi să secere mii şi zeci de mii de oameni, numai prin viruşi. Aşa încât omul nu are limită când este îndemnat şi dispus să facă rău.

De aceea - încă o dată - orice minune care vindecă o suferinţă este o reintrare în normalitate. Dumnezeu nu vrea să facă din noi îngeri, nu vrea să facă supraoa-

GLASUL DOMNULUI

meni. Vrea să redevenim doar oameni! Aşa cum ne-a creat El la început! Să fim normali şi plini de sănătate. De aceea noi când cerem de la Dumnezeu să ne dea sănătate, nu cerem altceva decât să revenim în normalitate.

O sănătate poate să ţi-o dea şi doctorii. (…) Ce face doctorul? Decât te vindecă în timp. Cu medicamentele lui, cu exerciţiile lui, cu toate metodele lui, te vindecă în timp. În două săptămâni, într-o lună, într-un an, în cinci ani. Dumnezeu nu face aşa, le concentrează în timp. Ceea ce face doctorul în real, Dumnezeu face într-o singură secundă. “Vezi!”, şi orbul vede. “Ridică-te!”, şi se ridică ologul. “Lazăre, ieşi tu afară!”, şi Lazăr, mort de patru zile iese afară. Care va să zică Dumnezeu nu face altceva decât operează asupra timpului. Ceea ce un doctor poate să facă în timp foarte îndelugat, Dumnezeu face într-o secundă. Şi Lazăr a fost om bolnav, altfel nu murea. Ca să redevii om normal dintr-un om anormal nu se spune că ai devenit Dumnezeu sau ai devenit prooroc. Eşti pe picioarele tale. Aşa trebuie văzut acest lucru.

Însă e important un lucru. Şi aceasta trebuie să reţineţi în legătură cu cei doi orbi, dar şi cu alţii. Puterea lui Dumnezeu este aceea care operează minunea. Dar e necesar ca ea să se întâlnească cu credinţa omului. Nu vindecă Dumnezeu singur. Şi nu te vindecă împotriva ta! Dacă tu vrei să-I spui: “Doamne, nu cred în Tine! Nu exişti!” sau “Eşti rău pentru că datorită Ţie m-am îmbolnăvit”, Dumnezeu nu te vindecă pentru că nu intri în dialog cu Dumnezeu. Practic, i-ai întors spatele lui Dumnezeu. Este important, foarte important ca dorinţa ta de a te vindeca să se îndrepte spre Dumnezeu cu acel: “Doamne, miluieşte!” Adică ai milă de mine, pentru că eu, prin mine însumi nu pot face nimic. Tu eşti cel care mi-ai dat sănătatea şi tot Tu eşti Cel care mă vindeci de o boală.

De aceea, de cele mai multe ori, când Domnul înainte de a face minunea îl întrea-bă pe el, pe cel care îi stă în faţă: “Crezi că pot să fac Eu aceasta?” Şi de fiecare dată dă răspunsul: - dacă spune cred – “Credinţa ta te-a mântuit”. Nu spune: “Eu te-am mântuit, Eu te-am vindecat!” “Credinţa ta s-a întâlnit cu puterea Mea”. Dacă nu se întâlnesc aceste două puteri, miracolul nu se întâmplă, rămâi mai departe cum ai fost.

De aceea îndemnul meu este când cereţi ceva lui Dumnezeu să fie cu credinţă şi credinţă puternică. Dumnezeu te întreabă fără ca tu să auzi: “Crezi că pot să fac Eu aceasta?” Şi: “Cred, Doamne!”, şi Dumnezeu lucrează. (…)

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania, transcrierea unui fragment al Predicii din Duminica a 7-a dupa Ru-salii, 17 iulie 2007, www.doxologia.ro/video/predici/vindecarea-doi-orbi-unui-mut-din-capernaum)

Pagina 3

http://www.doxologia.ro/video/predici/vindecarea-doi-orbi-unui-mut-din-capernaum


Pentru o educaţie corectă sunt necesare trei lucruri: puţine cuvinte, multe exemple şi multă rugăciune

Mulţi tineri au idealuri, dar nu au modele, şi sunt vrednici de milă! Acum tinerii nu sunt ajutaţi să se schimbe în sensul bun, ci să se dezumanizeze. Numele pe care-l scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scriejeleşti în anii lui de gingăşie vei citi în cele ce vor urma.

Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un copil este să vieţuiască liber, iar calea către libertate începe de la lipsa ei. Mamele nu creează doar prezen-tul, ci şi viitorul copiilor lor. O mare importanţă în evoluţia duhovnicească a copiilor o are şi starea duhovnicească şi viaţa părinţilor lor.

Pentru o educaţie creştinească corectă sunt necesare trei lucruri: în primul rând puţine cuvinte, în al doilea rând multe exemple şi în al treilea rând mai multă rugăciune. Dumnezeu este într-un anumit fel dator să aibă grijă de copii. Copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de părinţi. Cu cât acesta creşte, cu atât părinţii se izbesc de responsabilităţi.

Astăzi lipseşte încrederea copiilor în părinţi, pentru că lipseşte încrederea părinţilor în Dumnezeu.

Părinţii să nu-i certe pe copiii lor, seara, pentru că seara negura nopţii le întunecă pe toate şi ei pot să cadă în deznădejde. S-o facă ziua, când copiii vor ieşi afară, şi vor uita, ori de câte ori îi stăpâneşte amărăciunea.

Dacă fratele mare greşeşte, vom da dreptate celui mic, fără să-l mustrăm pe cel mare în faţa celui mic, ci să discutăm cu el separat, încât să-l facem să înţeleagă greşeala lui. Părinţii să-i ajute pe copii lor într-un mod delicat, care cultivă mărinimia în sufletele lor, încât să înţeleagă binele ca necesitate.

Mamele să zorească la rugăciune, nu să-i zorească pe copii. Rugăciunea părinţilor este cea mai mare moştenire pentru copii. De aceea, copiii să se îngrijească să aibă binecuvântarea lor. Iubeşte-i pe părinţii tăi, ca Dumnezeu să fie cu tine!

(Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, extras din Mica Filocalie, Ed. Egumeniţa 2009)




Numărul 21 (2014), Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)


Î n vremea aceea Iisus ieşind, a văzut mulţime mare şi I s'a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii.

Iar când s'a făcut seară, ucenicii s'au apropiat de El şi I-au zis: „Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut; dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare“. Iisus însă le-a răspuns: „Nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce“. Iar ei I-au zis: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“. Şi El a zis: „Aduceţi-Mi-le aici!“ Şi poruncind mulţimii să se aşeze pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecu-vântat; şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile; iar ucenicii, mulţimi-lor. Şi au mâncat toţi şi s'au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

“Eu sunt Pâinea cea vie, Care s’a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu.” (Ioan 6,51*)



Pâinea cea spre fiinţă, între necesar şi exces Părintele Nicolae Steinhardt

Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37), care este a milei şi a grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: Ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate! Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robi pântecelui şi prea puţin creş-tini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi; dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine.

Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftui-ţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit este că nu au citit parabola samarineanului milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte jindul după delicateţuri şi răs-făţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric, ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic. În sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos.

Hristos ce a făcut, ce a propovăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. Întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe Apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.). A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămân-zind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi au mâncat pâi-nile punerii-înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel: “Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum" (Matei 15, 32).

Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor l-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată douăsprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum. Dar la sfârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de Înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flă- mând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii

GLASUL DOMNULUI

“idealiştilor"). Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: “Talita kumi" şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntârziat: Să i se dea să mănânce! (Marcu 5, 43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu i-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus? "Om mâncăcios şi băutor de vin" (Matei 11, 19; Luca 7, 34). Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, ÎI vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt).

Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? "Pâinea vieţii" şi adăugă: "Cel ce vine la Mine nu va flămânzi" (Ioan 6, 35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej: “Eu sunt pâi-nea ce S-a coborât din cer" (Ioan 6, 41). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Împărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care Îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe Apostoli, care se spaimantează că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).

Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce în limbaj curent se chea-mă “idealist", ci a fost materialist, întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această grijă pentru pâine - care-i şi a noastră - mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan? (…)

Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie, de bună seamă, hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. Hristos ne învaţă El să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători - ca preotul şi levitul - faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.

Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. (…) Pâinea e dătătoare şi întreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transsubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit "idealismul" (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci, dimpotrivă, şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

(Sursa: Pr. Nicolae Steinhardt, “Cuvinte de credinţă”, Editura Humanitas, 2006, pp. 76-80)

Pagina 3


Folosul postului Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugă-ciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mân-carea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune pati-milor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului? (…)

“Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănă-tatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

(Sursa: Sf. Ioan Gură de Aur, “Problemele vieţii”, Editura Egumeniţa)




Numărul 22 (2014), Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii)


Î n vremea aceea Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da

drumul mulţimilor. Şi dând drumul mulţimilor, S'a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s'au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“. El i-a zis: „Vino!“ Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s'a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!“ Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ Şi suindu-se ei în corabie, vântul s'a potolit. Iar cei din corabie I s'au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret.



A fi panicat: a nu te mai uita la Hristos IPS Bartolomeu Anania

(…) Ni se spune în Sfânta Evanghelie că Petru uitându-se împrejur şi văzând furtuna şi marea înfuriată şi învăluindu-se de valuri a început să se scufunde. Şi-a pierdut imponderabilitatea pe care o avea datorită apropierii de Iisus. Şi fiind pe jumătate scufundat, a întins mâinile şi a zis: “Doamne, scapă-mă!” (...)

Iubiţii mei, întrebarea este: de ce a început Petru să se scufunde? (...) Ne-o spune tot Sfânta Evanghelie: uitându-se împrejur şi văzând marea tulburată şi furioasă. Cu alte cuvinte, pentru o singură secundă şi-a luat ochii de la Iisus şi s-a uitat în jos la picioarele lui. L-a pierdut pe Iisus din vedere. Şi-a pierdut din vedere ţinta la care trebuia să ajungă şi-n clipa aceea s-a produs o ruptură între el şi Dumnezeu. Ruptu-ra s-a tradus în spaimă şi-n vecinătatea morţii pentru că Petru urma să se înece.

(...) Viaţa nu este deloc liniştită. Şi nu o dată viaţa unui om a fost asemănată cu o mare bântuită de valuri. Aţi auzit la slujba înmormântării şi la parastas este o cân-tare: “Marea vieţii văzându-o ridicându-se de viforul ispitelor”. Marea vieţii! Aceas-ta este! (…) În viaţa de fiecare zi te-a cuprins o boală, a ta sau a cuiva din familie, te descurajezi, te poticneşti, te-a ajuns o infirmitate, o slăbiciune, ajungi la o vârstă înaintată, începi să te descurajezi. Viaţa nimănui nu este aşa de uşoară. Cine oare dintre noi se poate lăuda că a avut viaţa numai ca un drum drept, limpede, nebân-tuit de praf, nebătut de vânturi, de furtuni sau de întuneric. Viaţa este o luptă permanentă pe care trebuie să o ducem în preajma noastră. Aşa a fost cu Petru, aşa este cu fiecare dintre noi. Important este că dacă ţi-ai propus o ţintă, să nu-ţi iei ochii de la ea sau gândul sau credinţa, oricâte valuri ale vieţi s-ar afla peste tine şi ar vrea să te abată din drum. (...)

La o universitate americană, un profesor s-a prezentat în faţa studenţilor cu un bor-can. Un borcan de sticlă din acela mare, în care se pun toamna murăturile. Şi le-a spus: “Astăzi am să vă vorbesc despre acest borcan.” Şi a luat nişte mingi de tenis şi le-a pus în borcan. Şi i-a întrebat pe studenţi: “Acum este acest borcan plin?” Şi au spus: “Da, este plin!” Atunci a luat de alături nişte pietricele şi le-a pus în borcan şi l-a clătinat, l-a scuturat uşor şi pietricele şi-au făcut loc prin golurile dintre mingi până au ajuns sus. “Este acest borcan plin?” “Este - au zis studenţii - plin!” Şi atunci a luat nisip fin şi a turnat în borcan, agitându-l, mai departe până sus. Şi-a întrebat a treia oară: “Este acest borcan plin?” “Este!” - au zis studenţii. ”Ei bine - a zis profesorul - aceasta este viaţa fiecăruia dintre voi.” Sunteţi tineri şi trebuie să vă umpleţi viaţa.” Mingile reprezintă ceea ce este important în viaţa unui om: învăţă-tura, succesele, cariera, serviciul, credinţa religioasă şi familia. Pietrele printre ele

GLASUL DOMNULUI

sunt repausul duminical - dacă eşti credincios mergi la biserică, biblioteca, teatrul, sala de concerte, cinematograful, o plimbare sau o masă la un restaurant cu soţia şi copiii. Iar nisipul înseamnă somnul, lenea, trândăvia, cârciuma, televizorul cu şi fără interes, şi tot ceea ce poate să irosească timpul unui om. Mergi undeva la o cafenea şi joci toată ziua table şi ţi-ai trecut ziua. Fiecare din acestea umple viaţa aşa cum toate aceste trei elemente au umplut acest borcan.

Important este cu ce-ţi umpli viaţa. Este bine s-o umpli cu mingile de tenis, cu ceea ce este mai important în viaţa ta. Şi cu pietricele care sunt în secundar. Dar este posibil ca viaţa ta să fie plină şi numai cu nisip care nu-ţi aduce nimic. Şi atunci deşi borcanul este plin, practic este gol, pentru că nisipul nu înseamnă decât sterilitate.

Aşa este, dragii mei, viaţa unui om şi aşa este relaţia dintre el şi propria sa viaţă. Relaţia cu Dumnezeu este cea mai importantă. În experienţa lui Petru, la capătul drumului prin noapte şi furtună, se găsea Iisus Mântuitorul. Mântuitor înseamnă salvator. O singură secundă şi-a luat ochii de la Salvatorul său şi a pierdut echilibrul şi a început să se scufunde. Important este, dragii mei, ca fiecare dintre noi cu atâta multitudine şi varietate de preocupări să nu uite un singur lucru: să nu-L uite pe Iisus Hristos. În orice împrejurare ar fi, El rămâne ţinta noastră supremă. El este cel care ne aşteaptă la limanul cel neînviforat. (...)

Toţi avem o ţintă pe care n-am scornit-o noi, dar care este poate cea mai reală. Este moartea. Moartea este cel mai important moment din viaţa unui om. Mai important chiar decât naşterea. Prin naştere vii într-o viaţă de aici, pe câtă vreme prin moarte treci în viaţa de dincolo, nemuritoare. E foarte important ca-n clipa morţii să te uiţi în urmă la propria ta viaţă, să nu ai impresia că ţi-ai umplut-o cu nisip. (…) Adică în clipa morţii când te gândeşti că ai în faţă propria ta viaţă, să nu fie nimic care să te facă să roşeşti. Adică vreun păcat mai greu pe care niciodată nu l-ai mărturisit la preot şi n-ai făcut-o nici acum pe patul de moarte. (…)

De aceea, dragii mei, experienţa lui Petru să ne stea în faţă întotdeauna şi atunci când în vâltorile vieţii suntem în situaţia de a ne clătina, de a ne descuraja, de a ne pierde, să ne uităm la Iisus şi chiar dacă vom spune asemenea lui Petru: “Doamne, scapă-mă!”, Iisus ne va întinde o mână şi ne va scăpa. El nu ne va lăsa niciodată în clipa în care ne gândim la El şi Îi cerem ajutorul. Niciodată nu ne va părăsi, ci ne va întinde mâna şi ne va salva. (…) fiecare dintre noi, mai tânăr sau mai bătrân, este dator să-şi scurteze critic propria sa viaţă, să o îndrepte dacă nu s-a îndreptat şi să nu scape din vedere ţinta supremă care rămâne Dumnezeu, Iisus Hristos. Amin!

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania, transcrierea predicii din Duminica a 9-a după Rusalii din 21 august 2005, sursa: doxologie.wordpress.com/2009/07/26/bartolomeu-anania-predica-in-duminica-a-noua-

dupa-rusalii-21-august-2005/)

Pagina 3


Maica Domnului– ajutătoarea celor deznădăjduiţi…

Maica Domnului este Maica Mântuitorului Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de copilul său. Orice i se întâmplă, e repede mişcată. Dacă fiul ei este într-o cumpănă grea , ori de s-a purtat mai rău până atunci, ea degrabă se îngrijorează şi nu ştie cum să-l ajute mai repede să scape din acel impas. (…)

Mama Mântuitorului Hristos este o mare excepţie. Fiind Iisus pe cruce a spus către Maica Domnului: ''Femeie, iată fiul tau'' şi ucenicului şi Apostolului Ioan: ''Iată mama ta!'' Prin această încredinţare de către Mântuitorul în cel mai greu moment al Său, când era răstignit, Fecioara Maria devine maica noastră a pământenilor. (…) Aceasta realitate se regaseste intr-un icos din acatistul Acoperământului Maicii Domnului, unde ea se roagă Mântuitorului spunând: ''Împarate ceresc, primeşte pe tot omul ce se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor!'' Cu adevărat rugăciunea Maicii e primită de Fiul său, căci El e Dumnezeu, plin de dragoste.

Să vă spun o mică istorioară, din închisoare: Cuiva care a fost închis şi a stat două-zeci de ani în temniţă, unui tânăr, îmbătrânit acolo într-o anchetă extraordinar de grea i s-a terminat răbdarea. Şi-a pus în gând să găsească un mijloc prin care să-şi curme viaţa. Dar cugetând el acestea, şi-a adus aminte că, afară când era, bunica îi spunea să se roage Maicii Domnului pe vreme de necaz mare. Spunea el: ''Către Mântuitorul n-aveam curaj să mă rog, din cauza greşelilor mele, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat.'' Scurt, o rugăciune la disperare: ''Maica a Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!'' Se ruga în celulă şi peste câteva clipe vede intrând, prin uşa înaltă a încăperii, o făptură în alb cu un prunc în braţe: ''M-ai chemat, am să te ajut. Fii în pace!'' şi a plecat mai departe. După aceea pe tânăr l-au chemat la anchetă şi l-au mutat în alt loc, însă toată perioada de închisoare pe care-a mai făcut-o, a fost o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat imediat după rugăciunea sa. Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o, el mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte, spune fiecare ce are curat în inima lui.

Aşa poate fi Maica Domnului grabnic ajutătoare. Însă, rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea şi încrederea, la disperare făcută. (…)

(Sursa: Părintele Sofian Boghiu, ''Vestitorul Ortodoxiei'', Nr. 172, 1997)




Numărul 23 (2014), Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

Evanghelia: Matei 17, 14 - 23*

Î n vremea aceea mergând ei spre mulţime, s'a apropiat de Iisus un om căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne,

miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n'au fost în stare să-l vindece“. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?... Aduceţi-Mi-l aici!“ Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s'a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au întrebat deoparte: „De ce noi n'am fost în stare să-l scoatem?“ Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post“. Întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia“. Şi ei foarte s'au întristat.



Predică la Duminica a 10-a după Rusalii IPS Bartolomeu Anania

Iubiţii mei, avem mai multe cazuri rostite în Sfintele Evanghelii de vindecări ale demonizaţilor de către Domnul nostru Iisus Hristos, mai târziu şi de către ucenicii Săi. Această demonizare a fost o realitate în vremea veche, dar din păcate este şi în vremea noastră. Pentru că diavolul are libertatea de a-şi face mendrele prin lume pentru ca Dumnezeu să ne încerce prin el. Nu să ne pedepsească! Ci să ne încerce şi să ne călească pentru viaţa de aici şi pentru viaţa de dincolo. (…) Să ştiţi că şi necazurile când vin au un rol pedagogic. Odată în Ierusalim s-a dărâmat un turn şi i-au omorât pe oamenii care treceau pe sub el. Şi ucenicii l-au întrebat pe Iisus: “Învăţătorule, oare aceia care au murit sub prăbuşirea turnului au fost ei mai răi decât ceilalţi locuitori ai Ierusalimului?” Şi le-a răspuns: “Nu! N-au fost mai răi! Dar s-a făcut aşa cu cei puţini, pentru ca cei mulţi să ia aminte şi să fie treji”. Aşadar, din orice pe lumea aceasta căpătăm câte o lecţie.

Demonizările se fac şi astăzi. Nu este vorba de exorcisme. Este vorba de viaţa socială. E un duh rău care bântuie în toată Europa şi în toată lumea. Ştim asta din tot ceea ce citim, din ceea ce vedem, din ceea ce ascultăm. Războaie, răzmeriţe, răscoale, nelinişte, tensiuni între popoare şi între indivizi, calamitatea terorismu-lui care este ceva absolut nou în istorie. Şi să nu-mi spună şefii de popoare că terorismul nu va schimba nimic din viaţa lor! Schimbă! A şi început să schimbe mentalităţile. Pe vremea comunismului ne suspicionam unii pe alţii ca nu cumva cel care stă în faţa mea să fie un turnător la securitate. Acum, în deplină libertate, am ajuns să ne temem de vecinul care călătoreşte cu noi în acelaşi avion sau în acelaşi autobuz. Noi nu ştim dacă este încins cu bombe.

Se schimbă ceva în mentalitatea lumii. Şi se schimbă în rău. Începem să ne pier-dem libertatea pentru că ne pierdem libertatea interioară. Valorile se răstoarnă. Ceea ce a fost rău până acum începe să devină bun, ceea ce ştim că este urât începe să devină frumos, ceea ce ştim că este distrugător începe să devină con-structiv şi aşa mai departe. Atenţie la istoria noastră şi la cei care o scriu! Atenţie la copiii voştri în şcoli şi la educaţia lor! Sunteţi părinţi şi responsabili! Nu-i lăsaţi doar pe seama celor ce cârmuiesc şcolile! Îi respectăm şi-i stimăm, dar şi ei sunt supuşi enormelor presiuni care, pur şi simplu, vor să ne depraveze copiii de la fragedă vârstă, încă din şcolile primare, sub basca unor programe de sănătate publică anti SIDA şi aşa mai departe.

Totul se face în numele binelui pentru că diavolul, când vrea să facă răul, invocă binele. Şi mai cu seama îl face pe om să nu se mai ferească. Spunea cineva că cea

GLASUL DOMNULUI

mai mare viclenie a diavolului este aceea de ai face pe oameni să nu creadă în el. Atunci când nu mai crezi în el, îşi poate face mendrele în voie. Nu diavolul urât şi înfiorător pe care-l vedem pe unele picturi, ci diavolul care lucrează nevăzut în noi, în sufletele noastre. Bântuie duhul rău peste noi. Popoarele parcă nu se mai înţeleg, oamenii parcă nu se mai înţeleg. Trăim în stress, care ne toacă nervii şi e gata să ne ducă spre ospiciu. (…)

Dragii mei, păi dacă lumea este bântuită de duhul cel rău, trebuie să existe nişte refugiuri în care să ne regăsim noi înşine şi pe Dumnezeul de care avem nevoie. Iar acestea sunt bisericile. Intraţi în oricare dintre ele (…) şi vedeţi zugrăviţi pe Mântuitorul Hristos - Dreptul Judecător, pe Maica Domnului rugătoare, pe sfinţi, pe sfinte. Este o altă lume, un alt univers. Este spaţiul în care nu te temi, este spaţiul credinţei, al nădejdii şi al curajului, al optimismului. Când cazi în genunchi în faţa unei icoane şi aprinzi eventual o lumânărică, rosteşti un nume, simţi că eşti în faţa lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu. Că El este cu tine şi că te ascultă. Rugăciunea nu este altceva decât un dialog între sufletul tău şi între Dumnezeu. Dacă tu îl întrebi, El îţi răspunde fără cuvinte, dar răspunsul se simte dacă rugăciu-nea este adevărată şi puternică şi stăruitoare. De aceea construim biserici, ca să nu-i lăsăm loc diavolului să-şi facă mendrele pe oriunde vrea el. (…)

Ştiu din vremea comunismului. Eu am fost un colaborator apropiat al Patriarhului Iustinian de veşnică pomenire, foarte apropiat. Şi ne spunea nouă, celor câţiva tineri de lângă el: “Voi aveţi alte concepţii şi aşteptaţi să vină americanii ca să ne scape de comunişti. Eu sunt mai bătrân şi ştiu mai multe. Eu nu vreau să vă con-trazic pe voi şi credeţi ce vreţi. N-am să vă opresc. Dar eu cred că comunismul s-a instaurat pe lungă durată la noi şi că, deci, Biserica trebuie să-şi facă o politică de perspectivă şi de lungă durată. Americanii nu vor veni deloc sau nu vor veni cu-rând. Dar până atunci, noi trebuie să supravieţuim. Vom fi persecutaţi, vor fi preoţi aruncaţi în închisori cu miile şi miile. Dar eu pe preoţii mei, pe cât posibil, nu-i vreau în puşcărie. Pe preot îl vreau în Biserică. De aceea voi face tot ce îmi stă în putinţă să menţinem bisericile deschise, pentru că acolo unde biserica este deschisă este şi preot. Unde e preot e Liturghie, unde este Liturghie e Euharistie şi unde este Euharistie este Iisus Hristos. (…) Dacă-L păstrăm pe Hristos şi calea noastră de acces deschisă către El, avem esenţialul. Celelalte vor veni mai târziu. Nu vom predica în mod deschis, cu pieptul descoperit, nu toţi dintre noi! Dar avem posibilitatea să ne rugăm.”

Pentru că, iubiţii mei - v-o spune un om care a trecut prin închisori -, conştiinţa nu poate fi controlată de nimeni. Nici de cei mai înverşunaţi gardieni. Ceea ce este în sufletul tău şi ceea ce este în inima ta, când te-ai văzut în pat sub pătură, ţi-ai pus mâinile pe piept şi te-ai rugat, nu poate nimeni să te controleze şi să te oprească.

Pagina 3


Este bine să ne smerim în fața unui om mândru?

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oameni-lor din vremea lui Hristos față de El. Cum a reacționat Hristos atunci când a fost în-jurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68,11; Rom. 15, 3) Cum a biruit? “Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credință. Dar duhul pe care îl învățăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nicio rezistență, dar “întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8).

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobân-dim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieți: noi vom dărui mica și mărginita noastră viață lui Hristos și vom primi în schimb viața Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsu-na cântarea de biruință pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: “Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată”. La această biruință ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul(cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieții desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

(Sursa: Arhimandrit Zaharia Zaharou, putna.ro/Crinii-tarinii-s7-ss5.php)


Drumul între tine şi Dumnezeu se menţine deschis, dacă tu vrei să-l menţii deschis. Altfel, nu există putere omenească care să pună barieră între tine şi Dumnezeu.

De aceea, dragii mei, când intraţi într-o biserică, intraţi într-un spaţiu care nu mai este al duhurilor rele, este spaţiul lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos. (…)

(Sursa:IPS Bartolomeu Anania, transcrierea unor fragmente din predica din data de 28 august 2005, www.doxologia.ro/video/predici/vindecarea-lunaticului)



Numărul 24 (2014), Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)


Z is-a Domnul pilda aceasta: “Asemănatu-s'a împărăţia cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi

începând el să facă socoteala, i s'a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând acela cu ce plăti, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe copiii lui şi toate câte are, ca să plătească. Deci, căzând sluga aceea în genunchi, i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Şi căzându-i la picioare cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti... Dar el n'a vrut, ci mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s'au întristat foarte şi, ve-nind, i-au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m'ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aşa vă va face vouă şi Tatăl Meu Cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima“.



Iertare şi înviere Pr. Dumitru Stăniloae

Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se

dăruieste celuilalt, poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă Îl imităm pe Hristos. Dar această “imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul

nostru originar.

Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii celuilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi?

Deşi ştiu că este bolnav, din comoditate personală spun că sunt obosit. Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poate rău, dar nu fac nici bine, iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”

Venim la biserică ca să cerem iertarea păcatelor noastre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, pentru că avem conştiinţa stării noastre de păcătoşi: avem datorii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fii Săi, şi nu suntem în stare să le plătim. Un părinte din vechime spunea că omul se simte iertat atunci când nu mai face păcatul, când simte puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcătui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. Odată ce ne-am mărturisit păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să spunem: acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că El se bucură de mine.

Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi de-vină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci

GLASUL DOMNULUI

când mă iartă Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea adeseori că Dumnezeu ne priveşte ca pe fiii Săi. Vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne rugăm lui Iisus, să ajungem într-o dispozi-ţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc.

Ne putem încorpora în Iisus, invocându-L neîncetat. Primim atunci comunica-rea iubirii Sale compătimitoare pentru toţi oamenii. Primim disponibilitatea Sa de a Se dărui. Rugându-ne lui Iisus, ne împărtăşim de Cel care este într-o permanentă dispoziţie de dăruire de Sine. Nu noi ne punem în stare de jertfă: nu suntem în stare de aceasta. El singur are în permanenţă dispoziţia de a se dărui.

Compasiunea este “o sfâşiere interioară pentru oameni”. Hristos e în permanenţă în această stare. Slava Lui veşnică e slava iubirii care se dăruieşte în mod gratuit şi bucuros pentru a-l ajuta pe celălalt. Atunci când ne dăruim celorlalţi şi pentru ceilalţi prin iubire, devenim cu adevărat umani.

Această compasiune biruie asupra morţii. Ea este iubirea mai puternică decât moartea. Murind Lui Însuşi pe Cruce, Hristos a omorât moartea. De aceea, întreaga experienţă a iertării se identifică în grade diferite cu o expe-rienţă a învierii. Simţirea spirituală a legăturii cu Hristos este o experienţă a comuniunii noastre cu Hristos Cel înviat, prin care avem o pregustare a învierii. Când îl iert pe celălalt, când sunt iertat, înaintez spre înviere.

Sfântul Duh, Care ne ajută să restabilim comuniunea prin iertare, actualizea-ză într-o experienţă din ce în ce mai accentuată ceea ce cunoaştem prin credinţă despre Hristos Cel înviat. Ne face să simţim duhovniceşte legătura cu Hristos. Gustând astfel viaţa veşnică, anticipăm învierea universală pentru care trebuie să se pregătească întreaga creaţie.

Biserica îi ajută pe oameni în această lucrare de pregătire personală şi a lumii, în vederea învierii lor obşteşti şi a transfigurării lumii.

(Sursa: Pr. Dumitru Staniloae, Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica Dogmatică vorbită, dia-loguri de la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu 2007)

“Cine şi-a biruit patimile şi s-a însoţit cu smerenia dobândeşte de la Dumnezeu harul Lui; se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi, se

roagă pentru lumea întreagă cu lacrimi de foc”. (Cuviosul Siluan Athonitul)

Pagina 3


Să fim atenţi la şoapta delicată a îngerului păzitor!

Păcatul de bază al omului este autonomia: “Eu pot!”

Putem să profităm de ajutorul îngerului, primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie. Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău? El poate, cu ener-gia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească – din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune, voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă, atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui.(…) Soluţia este să iubim, şi numai iubind, cunoaştem. Soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare, care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 85-87)




Numărul 25 (2014), Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat)


Î n vremea aceea un tânăr a venit la Iisus şi I-a zis: „Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?“ Iar El a zis: „De

ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile“. El I-a zis: „Care?“ Iar Iisus i-a zis: Să nu ucizi, să nu te desfrânezi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea. Ce-mi lipseşte?“ Iisus i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie“. Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis către ucenicii Săi: „Adevărat vă spun că cu greu va intra un bogat în împărăţia cerurilor. Şi vă mai spun: Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu“. Auzind acest cuvânt, ucenicii tare s'au mirat şi au zis: „Atunci, cine poate să se mântuiască?“... Iar Iisus, privind drept la ei, le-a zis: „Aceasta e cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă“.



Despre pocăinţă Părintele Rafail Noica

Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumina, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul. (…)

Dacă vedem că ne este greu să trăim o viaţă morală, ştim, dibuim că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. Când încercăm să facem schimbarea asta în viaţa noastră, nu pe ea să ne centrăm, ci să cerem lui Dumnezeu, aşa cum găsim şi-n Psalmi şi-n rugăciuni: “Arată-mi calea în care voi merge”, “Lege pune în calea mea”, legea fiind prima călăuză care mă trece prin jungla patimilor şi a tuturor acestor elemente sau mădulare ale iadului care trăiesc în mine. Dar şi legea, chiar şi Legea lui Moise, şi aş îndrăzni să zic, chiar legile Noului Legământ, noii Biserici, adică Canoanele noastre, nu sunt decât o primă călăuză pe care trebuie s-o depăşim ca să aflăm Viaţa.

Liturghia ortodoxă începe la Proscomidie cu cuvintele troparului din Sfânta Joi: “Răscumpăratu-ne-ai din blestemul Legii cu scump Sângele Tău”. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care îl expune Sfântul Pavel în mai multe din epistolele lui: că Legea, care era sfântă, fiindcă era dată de Dumnezeu ca o călăuză, la un moment dat devine un blestem, fiindcă ţinând preceptele Legii poţi să devii mai bun, dar viaţă nu găseşti. Viaţa veşnică nu se găseşte nicăieri, în nicio lege.

Până când, ajungând în prima parte a pocăinţei noastre măcar să păstrăm o lege, măcar să nu răsplătesc omorând un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”; măcar atâta dreptate. Iar după aceea, înţelegând că: “Ce câştig eu dacă el mi-a scos un ochi şi dacă eu îi scot ochiul lui, ce câştig din suferinţa lui?” Şi poate aflu o stare morală mai înaltă şi mă apropii de Hristos zicând: “Lasă, Domnul să-l ierte, măcar lui să-i fie bine”. Şi opresc răul la mine şi nu-l întorc înapoi asupra fratelui care poate se mâhneşte şi-mi întoarce iarăşi înapoi. Este cunoscut că, de exemplu, în anumite regiuni ale Italiei cuvântul vendetta, “răzbunare”, trece din generaţie în generaţie şi nu se mai sfârşeşte. Până când? Până când va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toţi, şi eu. Ce să dau înapoi, suferinţă pentru suferinţă?”(…)

Nu ştiu dacă aş putea să dau în puţine cuvinte acuma, ca să ilustrez mai mult, ce este calea pocăinţei. Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, mai în toate Liturghiile se cântă ceea ce numim Fericirile. Cele nouă Fericiri sunt tot atâtea trepte către

GLASUL DOMNULUI

desăvârşire. (…)

Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrimi vezi, şi se pot descrie; ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrimile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea să te lepezi de dureri şi de lacrimi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Şi ,deci, cel care trăieşte pocăinţa, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrimi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o insuflare a Duhului Sfânt care-i dă putere să treacă, aşa precum şi maica când naşte, în multă nădejde trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe.

Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi cu o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor, şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă, aş zice. În loc să presimţim, în intuiţie nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele chinuri care sunt singurele care pot fi descrise.

Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta şi este. Noi toţi căutăm fericirea şi niciunul dintre noi, nici noi, nici strămoşii noştri, nu am ştiut s-o găsim până nu a venit Însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate iarăşi un paradox de nedescris, cum spune troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: “Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Bucuria aceasta este de presimţit - şi într-o zi de gustat. Slavă Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care “fără de durere”, “fără de mâhnire” a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut? N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, “întâiul născut din morţi”. Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţa veşnică şi bucurie pe care “nimeni nu o poate lua de la noi”. Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai mare măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine.

(Sursa: Pr. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002)

Pagina 3


Orice cuvânt al nostru este o lucrare

Apoi, cât de trist şi dureros este când lucrarea noastră e parazitată de duhuri rele. Orice chemare, orice invocare a celui rău sau orice gând râu, primit şi mestecat în mintea şi inima noastră, face ca lucrul nostru să fie o lucrare umano-demonică. Este o împreună-lucrare cu diavolul. Dacă în timp ce tai ceapă îl dau relelor pe bărbatul meu, care “iar n-a venit, precis a băut banii la cârciumă şi astăzi, şi e zi de salariu, cum era să vină?”, această lucrare de tăiere a cepei este o lucrare de îndrăcire a mea şi a obiectelor pe care le ating. De aceea, bărbatul meu, când va mânca din ciorba aceea, o să aibă o stare de agitaţie şi de “nu ştiu ce l-o fi apucat!".

Şi, cred că v-am mai spus, că eu spun la toată lumea, de ce e mai bună mâncarea la mânăstire decât acasă? Pentru că la mânăstire, oricât ar fi de rea o maică sau un călugăr care face mâncare, ei tot vor zice “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!".

Şi aceste cuvinte şi Cel chemat prin ele, intră în viaţa mea, în ceapa mea, în ciorba mea, în cartoful pe care îl curăţ, şi mă sfinţeşte şi le sfinţeşte. Şi cel care mănâncă, mănâncă lucru sfinţit şi se uneşte cu Dumnezeu venit acolo în ciorba noastră, în ceapa noastră, iar alţii se unesc cu diavolul. Multe femei întreţin, cultivă răutatea bărbatului, prin această otravă pe care o pun în mâncarea pe care o gătesc cu repulsie, fără nici un fel de iubire sau rugăciune. Să luăm aminte că orice cuvânt al nostru este o lucrare, care niciodată nu este pur umană.

Sufletul omului a fost făcut de Dumnezeu ca o cupă, ca un potir care este duhul omului sau inima lui. În acest potir se sălăşluia “suflarea" Lui dătătoare de viaţă. Duhul omului este o putere a sufletului care este ca un potir sau ca o antenă parabolică, dacă vreţi, în termeni mai moderni, deschisă să primească undele acestea, energia necreată a lui Dumnezeu, cu care apoi îşi potenţează celelalte puteri şi lucrări. Dacă respiri împreună cu Dumnezeu, este o respiraţie umano-divină. Dacă respiri fără Dumnezeu, locul Lui nu rămâne gol, ci va fi umplut, fie de energii demonice, fie de energii animalice. Atunci lucrarea şi viaţa omului vor fi umano-demonice sau dobitoceşti. Aşadar, dacă alege să nu se înduhovnicească, omul alege, de fapt, să se îndrăcească sau să se îndobitocească.

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 15-16)




Numărul 26 (2014), Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Evanghelia: Ioan 3, 13-17*

Z isa-a Domnul: Nimeni nu s'a suit la cer, decât Cel Care S'a pogorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer. Şi după cum

Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într'Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că într'atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într'Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr'Însul.

“Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale daruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe

credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită

biruință.” (Condacul la Înălțarea Sfintei Cruci)

*Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu


Crucea – dovada dragostei lui Dumnezeu-Omul Părintele Nicolae Steinhardt

Despre cruce se afirmă, sub o formă ori alta, că a fost un simplu mijloc de tortură şi ucidere, pe care ce rost ar avea să-l proslăvim şi venerăm? (…)

Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte. E Sfânta Cruce stropită şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântu-itorului nostru. E altar pe locul sacru al suferinţei Nevinovatului, al Răscumpărării omeni-rii şi al ruperii zapisului ce apasă asupra noastră de la Adam încoace. Pe Cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mântuirea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moartea, şi încă moartea pe cruce. Pe Cruce s-a oficiat o slujbă, şi o jertfă şi un act de reaşezare a omenirii în situaţia ei de necorupţie originară.

Hristos, fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel ce Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduple-caţi, setoşi de spectacolul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii; Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neînsufleţit care-şi împlineşte – rece şi dur - groaznica-i menire. Şi acesta e Hristos. Pe Acesta să-L trecem cu vederea?

Chenoza crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozită-ţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, a unui bogătaş, a unui cărturar, a unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da Întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit, s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat, infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti. (…) Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exasperată. Adevărul adevărat, Capătul nopţii. Iar noi să dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neînchi-puit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudinii omeneşti! Câtă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar fi din partea noastră! Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sarcastic pe dealul Căpăţânii?

Să tăgăduim, să uităm, să ne prefacem neştiutori. Oare nu am deveni ucenicii bătrânilor şi cărturarilor, care-şi râdeau de chinul unui semen al lor, amestecând făţarnica milă cu năvalnica bucurie şi rostind: “Să se dea acum jos de pe cruce ca să vedem şi să credem?”.

GLASUL DOMNULUI

A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut. Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doctrinari de seamă care au predicat şi enunţat lucruri fru-moase, înălţătoare, minunate. Dar care-i acela care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară “ca un câine” aidoma eroului lui Kafka. Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării accidentelor (sau, fie, erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească? (…)

Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhov-nicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla - paradoxala, perpendiculara, fundamentala - no-astră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care deopotrivă ţine de lume şi de cer (…)

Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea facerii semnului Sfintei Cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecu-noştinţă flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte (…)

Prin jertfa Sa pe cruce, S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omu-lui. Pentru aceasta I S-a dat puterea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai nemijlocit: prin suferinţă, prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. Socrate, omul, a murit înconjurat de discipoli fideli, tratat cu deferenţă, sorbind din cupa cu otravă nedureroasă, filosofând, senin şi demn: ca un zeu. Hristos-Dumnezeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netreb-nicii (…). A murit părăsit de ai Săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit şi compromis, exemplificând – vertical şi exasperate – condiţia umană, care nu e nu-mai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră (…)

Fără de cruce şi răstignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor. Numai prin ele se mărturiseşte Fiu al lui Dumnezeu, Fiul al Omului şi Izbăvitor. A ne lepăda de cruce – chiar fără intenţii rele şi hulitoare – înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a se identifica soartei omeneşti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută. Ecce homo, vorba aceasta a lui

Pagina 3


Cuvinte interzise Cuvântul “nebun” este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său “nebunule” se pedepseşte cu matca focului. De ce? Fiindcă şi numai simpla alunecare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.

Este cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi s-au prezentat, pe rând, la intervale neregulate şi-au în-ceput a se nedumeri înaintea omului: “Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva!” Şi s-au dus. Altă dată, al treilea îi spune marea sa uimire, că-l găseşte aşa de schimbat şi nu îndeajuns normal. Următorul îl găseşte cu totul curios la minte. Şi aşa şi ceilalţi, până când ultimul i-a propus să se ducă la un spital de boli nervoase şi să-şi repare deranjurile la minte. Şi biata victimă, pierzându-şi treptat liniştea şi neştiind capcana, a ajuns la nebuni. A trebuit să vină apoi toţi ca să-şi descopere complotul şi cu mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul abia a putut limpezi mintea zăpăcită sistematic de minciună.

Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci, trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Şi fiindcă sunt fiinţe vii, viaţă din viaţă, pe cel care le-a creat ele îl însoţesc până la judecata de apoi, ca nişte copii ai lui, cu toate consecinţele lor. Mărturisirea lor cu pocăinţă mai poate schimba situaţia. Taina pocăinţei este o judecată milostivă. Aici, ce opreşte aceasta nu mai ajunge la cealaltă. “Zece porunci are înţelepciunea: de 10 ori să taci şi o dată să vorbeşti şi atunci puţin.”

(Sursa: Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 77-78)


Pilat, îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu omul şi destăinuie omului cât de mare a fost dragostea Ziditorului pentru făptura Sa.

Pe Cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea – indisolubil – şi s-a pecetluit îndum-nezeirea făpturii. Aşezând Crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt con-dumnezeirea, aducem prinos de cunoaştere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie.

(Sursa: Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006)



Numărul 27 (2014), Înălţarea Sfintei Cruci (post)

Evanghelia: Ioan 19: 6-11, 13-20, 25-28, 31-35 *

Î n vremea aceea când L-au văzut arhiereii şi slujitorii pe Iisus, au strigat, zicând: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!.“ Zisu-le-a Pilat: „Luaţi-L voi şi

răstigniţi-L, că eu nici o vină nu găsesc în El“. Iudeii i-au răspuns: „Noi lege avem, şi după legea noastră trebuie să moară, pentru că s'a făcut pe sine fiu al lui Dumnezeu“. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s'a temut. Şi din nou a intrat în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?...“. Dar Iisus nu i-a răspuns. Atunci Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că putere am să te eliberez şi putere am să te răstignesc?“ Iisus a răspuns: „Asupra Mea n'ai avea nici o putere dacă nu ţi-ar fi fost dat de sus. De aceea, cel care M'a dat în mâna ta, mai mare păcat are“. Atunci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit-cu-pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, ca la al şaselea ceas; şi le-a zis Iudeilor: „Iată, împăra-tul vostru!“ Atunci ei au strigat: „Ia-L, ia-L!; răstigneşte-L!“. Pilat le-a zis: „Pe împăratul vostru să-l răstignesc?“ Arhiereii au răspuns: „Nu avem împărat decât pe cezarul.“. Atunci L-a dat pe mâna lor, ca să fie răstignit. Şi L-au luat pe Iisus şi L-au dus. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă Al-Că-păţânii, căruia pe evreieşte i se zice Golgota, unde L-au răstignit; şi împreu-nă cu El pe alţi doi, de-o parte şi de alta, iar la mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus pe cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor. Deci mulţi dintre Iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Atunci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul

*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu


Slava Crucii Părintele Dumitru Stăniloae

Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Există însă şi un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celălalt. Cu siguranţă însă nu putem face totul pentru celălalt dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste, dacă omul este legat de lăcomie, poftă de stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă apropii de celălalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i însă că sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Dacă este bolnav, mă voi duce la el, voi rămâne împreună cu el. Celălalt poate suporta el însuşi greutăţi, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el această Cruce.

Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur şi simplu.

Să nu le predicăm doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luăm noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că această Cruce nu este o suferinţă pentru mine. Sufăr pentru celălalt, dar această suferinţă pentru el mă bucură, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos. Dacă trec pe lângă el, dacă nu rămân împreună cu el, dacă nu-l ajut, voi suferi toată viaţa. Poate că el se

care-l iubea stând alături, i-a zis mamei Sale: „Femeie, iată, fiul tău!“ Apoi i-a zis ucenicului: „Iată, mama ta!“ Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că de-acum toate s'au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete“. Apoi Iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce – că era mare ziua acelei sâmbete –, l-au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi pe ale celuilalt, care erau răstigniţi împreună cu El. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că de-acum murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostaşi cu suliţa coasta I-a împuns-o şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturia lui; şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.

GLASUL DOMNULUI

va pierde pentru totdeauna. Va spune: ”Ce fel de preot e acesta? Ce fel de creştin e acesta?” Astfel, atunci când sufăr pentru el sunt mulţumit. De aceea Hristos pe Cruce e liniştit; Sfântul Chiril al Alexandriei spune că El a adormit”. (…)

Desigur, pe Cruce Hristos spune şi cuvântul: “Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Dumnezeu trăieşte împreună cu mine, omul, faptul de a se simţi părăsit de Dumnezeu. Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Care ai vrut să împingi tăgăduirea de sine până într-acolo!

Hristos a vrut să dea oamenilor asigurarea faptului că Dumnezeu nu vrea să intervină pentru Fiul Său; nu vrea să-L răzbune. Dumnezeu e lipsit de apărare în faţa respingerii oamenilor; nu Se apără pe Sine Însuşi. Putea interveni, dar nu vrea să o facă. Vrea să dea exemplu suferind pentru oameni, necomportându-se ca un om, nefiind supus reacţiilor. Îşi iubeşte Fiul, dar nu-L preferă oamenilor. Îl lasă în suferinţă.

Când Hristos spune: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”, El afirmă că Dumnezeu există: “El spune atunci oamenilor: “Tatăl Meu nu vrea să reacţioneze împotriva răutăţii voastre: nu vrea să vă pedepsească nici chiar pentru a-L apăra pe Fiul Său”. Dumnezeu preferă mântuirea oamenilor odihnei Fiului Său.“ Această dimensiune a “iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni a fost subliniată de Nicolae Cabasila în secolul al XIV. Acest autor duhovnicesc bizantin scrie că trebuia ca Dumnezeu “să facă să nu fie trecută cu vederea această iubire, arătându-i nemărginirea şi convingându-ne că ne iubeşte cu o iubire neasemănată. Atunci găseşte această lepădare de Sine, Se străduieşte şi Se lasă să îndure rele şi încercări pentru a-i atrage, după ce i-a convins de iubirea Sa pe cei pentru care a suferit, chiar pe oamenii care fugeau de Bunătatea prin excelenţă, convinşi că erau urâţi“ (Viaţa în Hristos).

Oamenii cred că Dumnezeu este indiferent, incapabil de a suferi pentru ei. Satana, care este “tatăl minciunii” (In 8, 44), Îl calomniază pe Dumnezeu în faţa oamenilor. Pentru a-Şi arăta bunătatea şi iubirea Sa de oameni, Dumnezeu li se înfăţişează lipsit de apărare şi suferă pentru ei.

Mulţi spun: “există un Dumnezeu, dar El nu este bun, pentru că îngăduie suferinţa”. E un lucru de neînţeles pentru lume. În taina Crucii se manifestă bunătatea lui Dumnezeu. El nu pedepseşte, nu reacţionează, acceptă totul, chiar suferinţa, chiar moartea Fiului Său din iubire pentru oameni. Dacă omul nu se mântuieşte, e pentru că rămâne indiferent la aceasta.

(Sursă: Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 2007)

Pagina 3


A iubi nu înseamnă a poseda, nici a avea

Deznădejdea este deznădejde şi e mare, chiar dacă motivul pare derizoriu. Un om poate să nu deznădăjduiască dacă i-a murit un copil - nu există durere mai mare pe lume decât să pierzi un copil. Altul poate să deznădăjduiască pentru că n-a câştigat la Loto. Deznădejdea nu se măsoară după obiectul ei, ci după intensitatea trăirii.

Un om în deznădejde nu poate fi ajutat decât cu rugăciune, în prima etapă. Cu rugăciune, strigat în deznădejde la Dumnezeu: “Doamne, nu lăsa în deznădejde pe cel de lângă mine!" Niciodată să nu-i spunem: “Lasă că-ţi trece, o să treacă! Nu merită...”. Noi ştim că în momentele de durere gândul că trece nu ne-ajută şi nu trebuie să-l folosim în nici un fel. Mai departe trebuie văzut ce înseamnă iubire din toată inima. O să vedeţi că un om deznădăjduit dintr-o iubire din asta mare, a mai trecut prin trei iubiri deznădăjduitor de mari. Şi a trecut. Şi atunci o să vadă că nu e iubirea atât de mare. Iubirea niciodată nu produce deznădejde. Păi, o femeie care iubeşte un bărbat şi bărbatul pleacă de acasă după 20 de ani de căsnicie. Se duce la alta. Ea zice: “Doamne, ea ştie să-i facă cartofii nici prea prăjiţi, nici prea cruzi, ca să nu-l doară stomacul? Oare îl înveleşte noaptea la spate, că el o duce cam rău cu şalele? Doamne, oare nu-i ştergi Tu păcatul ăsta, că vreau să mă-ntâlnesc cu el în Rai?” Păi, e o boală. Şi aşa cum o femeie care iubeşte, nu-şi părăseşte bărbatul pentru că are cancer, s-ar putea să îndrăznească să iubească şi aici.

O mare iubire înseamnă să vrei mântuirea celuilalt, să vrei fericirea celuilalt. Dar dacă printr-o mare iubire înţelegem dorinţa noastră de a-l avea, nu vom avea decât durere, pentru că nimeni nu poate să fie posedat. Este o experienţă dureroasă pentru fete şi pentru băieţi, dar merită să trecem prin ea, pentru că altfel nu vom iubi niciodată şi nu vom fi iubiţi niciodată. Va fi o vânătoare. Suntem sub blestem. După cădere, a pedepsit Dumnezeu pe femeie spunând: “Vei fi atrasă de bărbatul tău”. Când suntem atrase atât de mult încât să spunem “e iubirea vieţii mele şi fără el nu pot să trăiesc”, aceasta înseamnă că ai rămas acolo, n-ai trecut în împărăţie, n-ai intrat în Hristos, unde femeia devine din nou, ontologic, de aceeaşi demnitate cu bărbatul. Maica Domnului spune: “Iată roaba Domnului!” şi “Nu ştiu de bărbat”. Atunci femeia a ieşit de sub robia bărbatului.

(Sursă: Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, pp. 120-122)




Numărul 28 (2014), Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

Evanghelia: Marcu 8: 34-38; 9:1*

Z is-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel

ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.

Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.

“Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor;

miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta; şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi

cetăţean al raiului." (Binecuvântările slujbei înmormântării, glasul 5)

*)Texte preluate ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu


Sufletul este veşnic, iar viaţa trecătoare IPS Bartolomeu Anania

Iubiţi credincioşi, din pericopa evanghelică de astăzi aş vrea să reţinem pe scurt două noţiuni esenţiale. E vorba de termenul viaţă şi termenul suflet. Deseori Evanghelistul Ioan foloseşte un termen în locul celuilalt. Ele însă, în conştiinţa noastră, a creştinilor, nu se pot confunda pentru că viaţa ţine de biologic, adică de ceea ce este efemer, trecător, iar sufletul ţine de eternitate. Viaţa este un act biologic. Respir! Şi aceasta este o dovadă că am în mine viaţă. Nu acelaşi lucru este cu sufletul.

De aceea, iubiţii mei, noi pentru morţi când ne rugăm nu ne rugăm pentru viaţa care s-a terminat odată cu cea biologică, odată cu ultima suflare. Atunci zicem că şi-a dat viaţa. E mai greu când înţelegem că şi-a dat sufletul, c-a pierdut sufletul. Nu! Sufletul nu se pierde pentru că este substanţa nemuritoare din fiinţa omului. Viaţa este biologică şi trecătoare, sufletul este metafizic şi este nemuritor. De aceea, ţinem la viaţa noastră ca fiecare, prin instinct. Important este să ţii la suflet mai mult decât la viaţă! De aceea ne rugăm pentru morţi. Noi nu ne rugăm pentru viaţă, pentru că mortul s-a dus, viaţa nu mai este în el, ci ne rugăm pentru sufletul mortului. “Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului tău, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” - adică viaţa sufletului. Ele nu pot fi confundate şi nici nu trebuie să le confundăm - partea biologică cu ceea ce este etern în om. Ţinem la eternitatea sufletului nostru şi de aceea îl şi cultivăm. Dacă ar fi numai pentru viaţă, n-am mai veni la Biserică, n-am asista la Sfânta Liturghie, n-am sta în picioare atâta vreme. Viaţa se trăieşte şi la şosea, unde e frumoasă viaţa până în zori, dimineaţa. Omul care-şi trăieşte viaţa este omul care şi-o petrece petrecând. Cel care nu are nici un fel de grijă pentru ceea ce se întâmplă după moartea lui. Ori important este ca să fim conştienţi întotdeauna de ceea ce se întâmplă după ce se termină viaţa fizică, adică aceea datorită căreia respirăm. Sufletul are o altă insipiraţie care nu mai ţine de biologic, este respiraţia pe care i-o dă Însuşi Duhul Sfânt. De aceea, dacă viaţa cade sub incidenţa bilogicului, sufletul cade sub incidenţa eternului, a ceea ce în om este veşnic şi pe care el n-o poate coordona în afara lui Dumnezeu.(…)

Repet, viaţa nu este doar cea biologică, este viaţa sufletului. De aceea şi Eminescu foloseşte într-o poezie de-a lui expresia: “viaţa sufletului meu”. Nu-i vorba de viaţa – repet - biologică, ci de viaţa a ceea ce este nemuritor în noi. Noi, de aceea, de suflet trebuie să avem grijă. Viaţa, ca oricare viaţă, vine şi se duce.

GLASUL DOMNULUI

Important este ce facem cu puţina viaţă pe care o avem. Pentru că, în funcţie sau în comparaţie cu eternitatea, viaţa noastră este scurtă.(…) Viaţa noastră este scurtă şi curând se va sfârşi. Repet, viaţa! Sufletul însă este nemuritor. (…)

De aceea, este bine să reţinem din pericopa evanghelică de astăzi că este vorba de bunul nostru cel mai de preţ, care este sufletul nostru nemuritor! Pentru el trăim! Pentru că altfel, dacă ar fi numai viaţa, am duce-o tot într-o petrecere prin cârciumi şi prin restaurant, acolo unde se trăieşte bine, dacă ne rezumăm doar la viaţă. Dar dacă adâncim viaţa prin existenţa sufletului, şi-o justificam prin existenţa sufletului, atunci trebuie să avem grijă de acest suflet, să-l cultivăm.

Şi-l cultivăm cum? Simplu! Prin virtuţile pe care le recomandă Evanghelia: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În aceasta constă toată legea şi toţi proorocii: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Aceasta înseamnă ieşirea omului din biologic şi învecinarea lui cu eternitatea. Este marele câştig pe care ni-l dă credinţa, pe care ni-l dă Biserica, pe care ni-l dau slujbele religioase şi pe care ni le dau Tainele Bisericii. Începând cu Taina Spovedaniei.

Ştiţi ce este spovedania? Este o primenire a sufletului. Că unii spun: Bine, bine, ce te spovedeşti, că după aceea? Te-ai spovedit la preot, ai luat iertare şi după aceea le faci din nou păcatele. Păi le faci, pentru că eşti om, şi pentru că circuitul este cel întotdeauna de la capăt. Important este să nu te laşi rob păcatului la infinit.(…)

De aceea, dragii mei, cu toată starea de oboseală în care ne găsim unii dintre noi, şi care am depăşit o anumită vârstă şi care suntem împovăraţi de foarte multe griji ale fiecărei zile de lucru, cu răspunderi şi cu stări neliniştite ale sufletului, până când rezolvăm toate problemele fiecăruia în parte, este bine să avem încredere în Dumnezeu şi încredere în forţa regeneratoare a Bisericii lui Hristos, care - repet - prin scaunul de spovedanie, ne oferă această imensă şansă de a ne regenera sufleteşte prin Taina Spovedaniei.

Aşa trebuie să înţelegem şi Cuvântul lui Dumnezeu, aşa trebuie să înţelegem şi ceea ce ne oferă Biserica pentru mântuirea sufletului nostru şi aşa trebuie să înţelegem relaţia noastră cu societatea în care trăim, pe care o slujim, de la care aşteptăm supravieţuirea în duh şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o dăruiască în continuare, cât mai rodnică întru roada cea veşnică a Duhului Sfânt. Amin!

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania, transcriere după predica la Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/i-p-s-bartolomeu-anania/ips-bartolomeu-anania-duminica

-dupa-inaltarea-sfintei-cruci-134081.html)

Pagina 3

http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/i-p-s-bartolomeu-anania/ips-bartolomeu-anania-duminica-dupa-inaltarea-sfintei-cruci-134081.html

http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/i-p-s-bartolomeu-anania/ips-bartolomeu-anania-duminica-dupa-inaltarea-sfintei-cruci-134081.html


Oferă ce simţi Domnului şi cere vindecare

Dacă năvăleşte în trupul tău tulburarea poftei pătimaşe, s-o cuprinzi cu atenţia şi s-o oferi Domnului ca pe o jertfă, cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simţurilor şi alta e lucrarea gândului şi a imaginii şi că ai timp şi putere să le desparţi. Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poţi împotrivi imaginii şi gândului dacă orientezi acea putere a minţii către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros şi fă din acea durere “substanţa”, “carnea” rugăciu-nii. Să ceri vindecarea rănii chiar în momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simţi Domnului şi cere vindecare.

Vrăjmaşul îl robeşte pe om mai ales făcându-l să creadă că poate să lupte singur cu ispita, ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinţei pe care o descoperă şi pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că este neputin-cios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputinţă e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Mai bine spus este chiar darul lui Dumnezeu ca să ne putem cunoaşte şi întoarce la El.

Aşadar, omul nu e responsabil că este neputincios, ci de ce va alege să facă în această stare. Iată ce ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: “Două păcate s-au săvârşit întru protopărinţii noştri prin încălcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea!”. Da, suntem responsabili de ceea ce facem, cu neputinţa firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic şi ne vom resemna, ciugulind plăcerile cele ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Dom-nului spre vindecare, preţuind şi cinstind astfel Sfânta Lui Jertfă mântuitoare? Tu alegi!

Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne aşeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul şi în tot locul. Apoi mai avem de învăţat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul şi ne scoate din acel iad, vindecându-ne puterea sufletului bolnavă. De asemenea, să cauţi şi la părinţii, bunicii şi rudele plecate de la noi şi vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcţie şi să fi murit fără pocăin-ţă. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor, cerând iertarea lor, dar şi despărţindu-te de ei în sensul de a nu le fi “fidel” în aceasta direcţie, cum se întâmpla cu mulţi urmaşi neştiu-tori şi lipsiţi de ajutorul Bisericii. De mare ajutor îţi va fi şi să faci curăţenie în mintea şi inima ta prin spovedanie, rugăciune, împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greşit sau învăţat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept...

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 73-75)




Numărul 29 (2014), Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

Evanghelia: Luca 5, 1-11*

Î n vremea aceea pe când Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret, a văzut două luntri stând lângă ţărm; iar pescarii, coborâţi din

ele, îşi spălau mrejele. Şi urcându-Se într'una din luntri, care era a lui Simon, l-a rugat s'o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în luntre, din ea învăţa mulţimile. Iar când a încetat să vorbească i-a zis lui Simon: „Du-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele să pescuiţi“. Şi Simon I-a răspuns: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n'am prins nimic; dar după vorba Ta voi arunca mrejele“. Şi făcând aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi le-au făcut semn fârtaţilor lor din cealaltă luntre să vină să le ajute. Şi ei au venit; şi au umplut amândouă luntrile, că mai se afundau. Şi văzând Simon Petru, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos...“. Că spaimă îl cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau fârtaţii lui Simon. Şi a zis Iisus către Simon: „Nu te teme; de acum înainte vei pescui oameni“. Şi trăgând ei luntrile la ţărm şi lăsând totul, I-au urmat Lui.



"Să mânăm mai adânc rosturile vieţii acesteia!" Părintele Arsenie Boca

Cu aceste cuvinte a săvârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vieţilor dintr-însa.

Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţă pentru un moment.

Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: "Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!" Domnul nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde "necazurile Evangheliei" ţin toată viaţa. (...)

Ce învăţăminte putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: "mânaţi mai adânc"?

Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie.

Ca întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu în necazuri, toate sunt chemări de a-I fi mai aproape, de a-I fi ucenici, de a nu tăcea binefacerile Sale către noi. Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că, în încercări, e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El.

Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită de Dumnezeu. Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul. Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar Îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii - bune toate - şi din ele propovăduim pe Dumnezeu.

Şi propovăduiţi-L şi voi!

(Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006)

GLASUL DOMNULUI

Cum se merge la duhovnic Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept, la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja proorocia din Vechiul Testament, că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie sa învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?

Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori ca să te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevarată. Ceri Domnului «Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!» Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, Tu spune-mi un cuvânt».

Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneşte, căuta, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău». Şi căuta nu atât în minte, ci în inimă, să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor. (…)

Deci, eu nu ştiu ce să fac, părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-a-ndăratelea!

Pagina 3



Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: «Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!» Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului, şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu îl ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. «Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcut?» Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: «Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?». Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument, că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: «Binecuvintează, Părinte!» Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care, împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege, şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu, poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.

Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile şi pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează şi te creează. Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înţelege acum, că îl vei înţelege când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cuvântului se aseamănă cu pământul care-şi ţine sămânţa ca să nu i-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că «viaţa era lumina oamenilor». Vieţuind după Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primeşti, El te va învia şi te va lumina.

(Sursa: Părintele Rafail Noica, transcriere dupa conferinţă, www.ortodoxia.md/ )

http://www.ortodoxia.md/



Numărul 30 (2014), Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrajmaşilor)


Z is-a Domnul: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi-le şi voi lor. Şi dacă-i iubiţi pe cei ce vă

iubesc, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii-i iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Şi dacă le faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii tot aşa fac. Şi dacă daţi cu'mprumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii le dau cu'mprumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu'mprumut nimic nădăjduind şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui-Preaînalt; că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru este milostiv.”

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă

peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Matei 5, 44-45)



Despre harul iubirii de vrăjmaşi Cuviosul Siluan Athonitul

Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat să se roage de harul lui Dumnezeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce şi a suferit cu sufletul pentru noi toţi.

Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea, şi atunci ne va fi milă chiar şi de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţu-ieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: “Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gânduri rele în inima ta; pentru că aşa cum a spus Domnul, “din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” (Mt 15,19).

Omul bun gândeşte: “Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în

GLASUL DOMNULUI

Spovedania – a arunca molozul dinlăuntrul nostru Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii și de aceea se îneacă de gânduri și de patimi. Câți nu vin și cer să-i ajut în vreo problemă a lor, dar nici nu se spovedesc și nici nu merg la biserică. “Mergi la biserică?”, îi întreb. “Nu”, îmi răspund. “Te-ai spovedit vreodată?”. “Nu. Dar am venit să mă faci bine”. “Dar cum așa? Trebuie să te pocăiești de greșelile tale, să te spovedești, să mergi la biserică, să te împărtășești atunci când ai binecuvân-tare de la duhovnicul tău, iar eu voi face rugăciune să te faci bine. Uiți că există și altă viață și trebuie să ne pregătim pentru ea?”. “Ascultă, Părinte, cele ce le spui despre biserici, altă viață etc., pe mine nu mă preocupă. Astea sunt basme. Am mers la vrăjitori, la medium și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu poți mă poți face bine”.

Hai, acum, descurcă-te! Le spui despre spovedanie, despre viața viitoare, iar ei îți spun: “Acestea sunt basme”. Apoi te roagă: “Ajută-mă, că iau hapuri!”. Dar oare în chip magic se vor face bine?

Pagina 3

el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Înţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: “Împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” (Lc 17, 22)! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veşnice încep şi ele tot încă de aici.

(Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică și Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu,2001)



Și iată că, deși mulți au probleme pricinuite de păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care îi poate ajuta în mod real, ci sfârșesc prin a se “spovedi” la psihologi. Își spun istoricul lor, le cer sfaturi în problemele lor și dacă au de trecut un râu, aceia îi aruncă în apă, iar ei ori se îneacă, ori ies. Dar unde ies? În timp ce, dacă ar merge să se spovedească la duhovnic, ar trece pe celălalt mal pe pod, fără osteneală, pentru că în Taina Spovedaniei lucrează Harul lui Dumnezeu și se eliberează.

Părinte, un om care nu se spovedește poate fi liniștit lăuntric?

Cum să fie liniștit? Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul dinlăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire. Omul, deschizându-și inima sa duhovnicului și mărturisindu-și greșelile, se smerește și astfel deschide ușa Cerului, lăsând să coboare din belșug Harul lui Dumnezeu, care îl slobozește. Înainte de mărturisire în capul lui există ceață, vede slab și își justifică greșelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Prin mărturisire face un “fuuu”, se depărtează ceața, iar orizontul se curăță. De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și numai după aceea îi primesc să vorbim. Unii îmi spun: “Părinte, fiindcă sfinția ta îți poți da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povățuiește-mă!”. “Chiar dacă mi-aș da seama eu ce trebuie să faci”, îi spun, “nu vei înțelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi și te spovedește, iar apoi vino să discutăm”. Cum oare să te înțelegi cu un om atunci când se află pe o altă frecvență?

Prin mărturisire omul aruncă dinlăuntrul său orice lucru nefolositor și rodește duhovnicește. Într-o zi săpam în grădină ca să plantez niște roșii. În acel timp vine cineva și-mi spune: “Ce faci, Părinte?”. “Ce să fac?”, îi spun, “îmi spovedesc grădina”. “Bine, Părinte, dar și grădina are trebuință de spovedanie?”. “Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc., face legume alese. Altfel roșiile se fac palide și slabe!”.

(Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, articol preluat din revista “Familia ortodoxă”, nr. 7 pe luna iulie 2014, pg. 66)



Numărul 31 (2014), Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic); (Pilda semănătorului)


Z is-a Domnul parabola aceasta: „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a

fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s'a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit“. Pe acestea spunându-le, a strigat: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce înseamnă această parabolă. Iar El a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă. Iar parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Iar cea căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”

*) Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu


Deosebirea dintre grâu şi neghină IPS Bartolomeu Anania

Tot ce vedem în Univers este făcut prin mijlocirea raţiunii. Iar lucrurile raţionale nu pot fi făcute decât de o Fiinţă raţională pentru că ele trebuie să aibă o cauzalitate. Nu s-au făcut ele pe ele însele. Asta este clar. Dar le-a făcut o Fiinţă raţională care a aşezat raţiunea în ele şi ele se comportă raţional. Noi zicem că-i minune fiindcă ne minunăm, dar în realitate este un calcul matematic pe care oamenii de ştiinţă îl ştiu şi cărora li se pare banal. Şi totuşi noi nu vom înceta să vedem aici mâna lui Dumnezeu şi minunea lui Dumnezeu pentru că toată această raţionalitate a Universului nu a apărut de la ea însăşi, ci are un autor, iar Autorul nu poate fi decât o Fiinţă raţională. Această Fiinţă raţională se cheamă Dumnezeu.

Iar Mântuitorul Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu şi El Însuşi Dumnezeu. Oricât ar părea de absurd că Iisus a preştiut suferinţele prin care va trece că le-a mărturisit ucenicilor Săi, că s-a pregătit pentru ele, pentru suferinţă şi pentru Cruce, pentru jertfa de pe Cruce, S-a pregătit în mod raţional. Ei bine, aici este minunea! Să te pregăteşti raţional pentru asemenea lucruri şi să nu-ţi fie frică. Frică i-a fost, că doar era om. De aceea înainte de patimă, Domnul Iisus şade în genunchi şi se roagă îndeosebi de ucenicii Săi şi este prins de groaza morţii şi-L roagă pe Părintele Ceresc, Tatăl Său: “Părinte, dacă se poate, dacă e cu putinţă să treacă pe alături de Mine paharul acesta - adică paharul morţii prin suferinţă - să treacă pe alături de Mine, adică să nu Mă atingă”. Dar tot El îşi revine în secunda următoare şi spune: “Dar Părinte, să nu fie cum vreau Eu, să fie cum vrei Tu!” Pentru că El ştie că Dumnezeu a pus o anumită raţiune. Chiar dacă este crudă, este o raţiune. De ce? Pentru că după moarte există înviere.

Moartea nu este un fenomen prin ea însăşi. Este o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Eu sunt un om în vârstă, şi chiar foarte în vârstă, şi e normal să mă gândesc la sfârşitul meu pământesc, dar nu mi-e frică. Nu e vorba că o să putrezesc undeva în pământ. Aceasta e firesc. E vorba de ceea ce nu moare în om, sufletul, şi de ceea ce putem numi destinul acestui suflet. Ştiu dinainte că îl pun în mâna Domnului. (...)

De aceea, dragii mei, sămânţa aceasta de care vorbeşte Evanghelia de astăzi este sămânţa destinată să ne fertilizeze nouă sufletele. Important este să o primim. Şi unii şi alţii. Poate că unii dintre noi vor spune: “Cum o să rodească sămânţa lui Dumnezeu dacă eu sunt un păcătos?


Dacă nu-mi fac rugăciunile, dacă nu mă duc la Biserică, dacă am păcatele mele?” Păi tot Mântuitorul ne dă răspunsul. Că un om şi-a semănat ogorul cu grâu curat. Şi peste o vreme vin slujbaşii lui şi spun: “Stăpâne, grâul a răsărit şi este frumos, dar a venit cineva şi a semănat şi neghină printre el, şi odată cu grâul a răsărit şi neghina. Dă-ne voie, stăpâne, să mergem şi să smulgem firele de neghină pentru ca să rămână grâul curat.” Şi stăpânul le spune: “Nu! Nu! Nu! Lăsaţi-le să crească împreună. Că dacă mergeţi pe ogor, atunci picioarele, călcâiele voastre, odată cu neghina vor zdorbi şi firele de grâu care vor muri. Lăsaţi-le să crească împreună, grâul laolaltă cu neghina, şi la vremea treierişului vom face deosebirea.” (..)

Aşa suntem şi noi. Şi noi suntem oameni, şi virtuoşi - unii dintre noi aproape sfinţi - şi păcătoşi. Dar în acelaşi om există şi una şi alta. Există şi sufletul care rodeşte grâu şi sufletul - acelaşi suflet - care rodeşte neghină. Neghina sunt păcatele pe care le facem toţi. Şi Dumnezeu ne lasă să creştem laolaltă cu grâul şi cu neghina. Aşa că nimeni dintre noi să nu se laude că este de pe acum sfânt. Adevărata lui calitate se va cunoaşte după moarte când se vor alege unele de altele.

Dar stă-n putinţa noastră, dragii mei, că în virtutea legii morale care sălăşluieşte în noi - şi de care se minuna filozoful Pascal - în virtutea acestei legi, ştim şi avem datoria cum să alegem din vreme neghina din grâu. Iar Biserica ne-a pus la dispo-ziţie o instituţie extraordinară: este scaunul de spovedanie în care merge fiecare dintre noi când crede de cuviinţă, mai ales în posturi, în Postul Mare, în Postul Crăciunului, dar şi ori de câte ori simţi trebuinţa că trebuie să-ţi descarci sufletul şi să-l cureţi. Mergi aici, într-un loc, unde este duhovnicul în permanenţă la dispoziţia tuturor! Şi acolo îşi dă seama de grâul curat şi de neghina care există în sufletul lui şi primeşte reţeta prin care să scape de neghină şi să rămână cu grâu curat.

Fenomenul se poate repeta. Şi se repetă pentru că toţi ne curăţăm de păcate dar continuăm pe urmă să păcătuim. Dar aceasta este înţelepciunea Biserici că ne permite un remediu pentru această repetare, iar remediul nu este altul decât scaunul spovedaniei făcut cu sinceritate şi cu hotărârea de a ne curăţa sufletele de neghină. De aceea să fim optimişti pentru că fiecare dintre noi este o fiinţă raţională. (...)

Fiţi liberi în credinţa voastră! Fiţi încrezători în credinţa voastră! Hrăniţi-o cu fapte bune, fiecare după putinţa lui! Şi nădăjduiţi! Nădăjduiţi, speraţi cât puteţi de mult. (...) Cu această viziune optimistă, rog pe Dumnezeu să vă dăruiască, şi să ne dăruiască tuturor pace, bunăstare şi mântuire! Amin.

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania, transcriere după predica la Duminica a 21-a după Rusalii, 2009 (www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/ips bartolomeu anania/)

http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/i-p-s-bartolomeu-anania/ips-bartolomeu-anania-pilda-semanatorului-audio-134083.html


Fără participarea la sfintele slujbe nici nu poţi să consideri că cineva are o viaţă religioasă autentică

Eu am un program de angajare în viaţa religioasă şi programul începe cu frecvenţa la biserică. Adică să te duci la biserică în duminici şi sărbători, sau cel puţin în duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poţi să consi-deri că cineva are o viaţă religioasă autentică. Unii zic: “Părinte, e drept că nu mă duc la biserică, dar să ştiţi că eu totdeauna ascult la radio sau privesc la televizor slujba”. Şi cum o asculţi, trântit pe pat, pe fotoliu? “Stau în genunchi şi în picioare, părinte”. Nu te uiţi la slujbă ca şi când te-ai uita la meci, poate la meci te uiţi cu mai mult interes. Aşa că oamenii aceştia sunt superficiali.

Mi-a spus unul când am întrebat: “Ce faci tu când ar trebui să mergi la biserică şi nu mergi la biserică? Ce faci acasă?”. Şi a răspuns: “Mă uit la televizor”. Eu nu-s împotriva televizorului, dar sunt împotriva acelora care nu-şi împlinesc datoriile şi-şi fac vreme totuşi să se uite la televizor. Şi atunci am zis către el: “Ştii ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Îl ai pe Dumnezeu în spate şi televizorul în faţă. Du-te de acuma încolo şi schimbă-le. Pune pe Dumnezeu în faţă şi televizorul în spate”.

Să ştiţi că eu pe aceia care nu merg la biserică nici nu-i socotesc oameni credincioşi. La păgâni îi număr! Cum poţi să zici că eşti om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul cel de pe pământ? Că biserica-i cerul cel de pe pămant. Cum să zici că eşti om credincios dacă nu te duci în “împărăţia lui Dumnezeu”? Pentru că Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu pe pămant. Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu-i închipui pe Heruvimi cântand întreit sfântă cântare în biserică? Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu zici împreună cu îngerii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot?

(Sursa: Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 77-78)




Numărul 32 (2014), Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)


Î n vremea aceea a fost că Iisus S'a dus într'o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii Săi şi

mulţime multă. Iar când S'a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s'a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!“ Şi, apropiindu-Se, S'a atins de pat, iar cei care-l duceau s'au oprit. Şi i-a zis: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!“ Şi s'a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Mare profet S'a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul“.

“Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M'a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată

nu va veni, ci s'a mutat din moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24*)



Întâlnirea cu Hristos: învierea noastră IPS Mitropolit Iosif Pop

Iubiţi credincioşi, sau mai bine zis iubiţi tineri, pentru că sunteţi atât de mulţi aici în biserică. Astăzi este o duminică, o sărbătoare a tânărului. Un tânăr moare, singurul fiu al mamai sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. În cale se întâlneşte cu Mântuitorul, care-l învie şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se şi întreabă: de unde atâta putere?

Puterea pe care Hristos o avea - să dea viaţă - este puterea Lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu. Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-L urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-Se în lume mântuieşte lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pe tânăr spre cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi Om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimeşte pe toţi şi astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona. (…)

Să revenim la tânăr: nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, aşa cum Îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre.

Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice. Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făut probabil şi acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: “Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este, când


Hristos ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziţi, deşi ele se spun în taină: “să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia”, şi trupească, şi sufletească.

Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată, care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când L-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos. Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă - şi cu toţii suntem la fel - nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii - atunci când neputinţa sufletului se manifestă.

Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. (…)

Domnul să vă ajute şi să vă binecuvinteze!

(Sursa: www.mitropolia-paris.ro/content/cuvantari/20021006.ro.html)


Atâta ţine suferinţa, cât ţine mândria

Suferinţa pricinuieşte la foarte mulţi bătaie de cap. Nu puţini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferinţă. Trebuie înţeleasă situaţia că dacă sufletul se statorniceşte în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec şi vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ţine atât timp cât ţin mândria şi celelalte păcate. Cel smerit are cea mai mare mărire, în faţa căruia nu poate rezista nimic, nici lucrurile, nici diavolul.

Cel mai mult iubeşte Dumnezeu smerenia. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot omul, fără să-şi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie s-o punem în Dumnezeu. Când El ne părăseşte, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni, binevoitori, iar vrăjmaşul, care lucrează, întăreşte pe duşmani.

Psalmistul David ne arată în ce constă tăria omului prin psalmul în care zice: “Nu arcul şi sabia sunt tăria şi nădejdea mea, ci Tu eşti Doamne” (Ps. 43, 8). Iată cum acest rege mărturiseşte un adevăr, că nu în numărul supuşilor şi al armelor se reazemă, căci acestea pot oricând să aducă deziluzii, sunt nestatornice. Martoră ne este istoria, cu toţi cei care s-au încrezut numai în forţele lor, în trufia lor, fără a ţine cont de puterea lui Dumnezeu. Toţi şi toate s-au prăbuşit, imperii sau împăraţi puternici, de nici urma nu li se mai găseşte desluşit.

Sfânta Scriptură grăieşte categoric: “Tot cel ce se înalţă se va smeri, şi tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 18, 14). Este în aceste cuvinte cuprinsă o lege adâncă. În smerenie şi în răbdarea suferinţei se arată minunat lucrarea lui Dumnezeu, neînţeleasă la început de mintea noastră mărginită. Celor ce primesc suferinţa cu răbdare şi seninătate, după ce au trecut cu succes pragul încercărilor, li se fac prin acestea pricini de multe bucurii viitoare, aducând cu sine rodul necesar mântuirii.

(Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 61-62)




Numărul 33 (2014), Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)


Î n vrema aceea a ajuns Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind El pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din

cetate, care avea demoni; de multă vreme el cu haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai locuia, ci în morminte. Şi văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înainte-I şi cu glas mare a zis: „Ce-ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui-Preaînalt? Rogu-te să nu mă chinuieşti...“. Că-i poruncea duhului necurat să iasă din om. Fiindcă de mulţi ani îl stăpânea; şi-l păzeau legat în lanţuri şi'n obezi, dar el, sfărâmând legăturile, era gonit de demon în pustiu. Şi l-a întrebat Iisus: „Care-ţi este numele?“ Iar el a zis: „Legiune“. Că demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să mear-gă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci care păştea pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s'a repezit de pe stâncă'n lac şi s'a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s'a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă cele întâmplate şi au venit la Iisus; şi pe omul din care ieşiseră demonii l-au găsit îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus; şi s'au înspăimântat. Şi cei care văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi toată mulţimea din ţinutul Gher-ghesenilor L-a rugat să plece de la ei, că erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S'a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă l-a trimis înapoi, zicând: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât a făcut Dumnezeu pentru tine“. Şi a plecat, propovăduind în toată cetatea cât a făcut Iisus pentru el.



Despre chipul omului îndrăcit de patimi şi chipul omului pătruns de Duhul Sfânt

Părintele Sofian Boghiu

“Când duhul cel rău se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, o împietreşte şi o întunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie; îi perverteşte ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie vede înaintea ochilor o lumină necurată şi roşiatică, mintea devine furioasă şi îndrăcită, gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, ruşinoase şi hulitoare. Cel ce este stăpânit de acest duh al înşelării de cele mai multe ori se supără şi este plin de mânie (nu este în stare să ierte), nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă cu frumuseţile sale (cu lucrurile mâinilor sale). Întotdeauna se lasă mânat fără frâu de mişcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu şi, în sfârşit, îşi iese din minţi şi ajunge la pierzania desăvârşită” (Sfântul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Maxim Kavsokalivitul, Despre chipul omului îndrăcit de patimi )

Despre chipul omului creat de Duhul Sfânt

Când intră în om harul Duhului Sfânt, apoi îi adună mintea şi-l face atent şi smerit, aducându-i aminte de păcatele sale, de moarte şi de judecata viitoare. Îi umple sufletul de o umilinţă adâncă şi-l mişcă spre plâns şi spre lacrimi, îi face ochii blânzi şi plini de bunătate, şi cu cât se apropie harul mai mult de om, cu atât îl împacă, îi mângâie sufletul, amintindu-i de sfintele Patimi ale Mântuitorului şi de nemărginita Lui iubire de oameni. Mintea este plină de lumină dumnezeiască, luminată de lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Inima devine liniştită şi blândă, izvorând din belşug roadele Duhului Sfânt, care sunt: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, mila, dragostea, omenia şi celelalte, iar sufletul primeşte o veselie negrăită.

Despre legea vieţii duhovniceşti

Trebuie să ştim însă că această mângâiere a harului dumnezeiesc, ori acest foc duhovnicesc, nu se va arăta în noi câtă vreme strângem în noi patimile. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte şi apoi aprinzi. Arzând, ele încep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate.

Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi împotrivirile noastre cu ajutorul lui Dumnezeu — la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră.


Astfel, cu încetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului. (…) Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se împotrivesc cu îndărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul - conştiinţa şi libertatea - şi astfel domnesc asupra întregului om. Pentru că patimile sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi închipuie că el singur îşi este stăpân.

Învaţă-te ca orice faci, să faci astfel ca inima cea duhovnicească să nu se răcească. Să citeşti îndemnuri duhovniceşti şi să nu îţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară. Să te nevoieşti în a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place. Încălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este Domnul. “Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!”. Aşa făcea Sfântul Maxim Kavsokalivitul. Aşa făceau sfinţii.

Legea vieţii duhovniceşti aceasta este: ţine inima ta în simţirea lui Dumnezeu şi totdeauna vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Se aprinde atunci în inima noastră acel fericit foc duhovnicesc, focul harului dumnezeiesc, acea mângâiere şi acea bucurie negrăită despre care citim în cărţile sfinţilor şi în vieţile sfinţilor. Din acele clipe, omul trebuie să rămână credincios Domnului. Această, credincioşie o mărturiseşte prin faptul că nici în gânduri, nici în simţiri, nici în fapte, nici în cuvinte el nu mai îngăduie nimic din ce-şi dă seama că este potrivnic Domnului, ci dimpotrivă, nu lasă neîmplinită nicio faptă, niciun gând bun plăcut Domnului. Acest lucru cere uneori multă osteneală, silire de sine şi împotriviri de sine dureroase.

(Sursa: Părintele Sofian Boghiu, Părintele Sofian Duhovnicul, Editura Bizantină, Bucureşti 2012, p. 142-144)

De ce există atâţia oameni nefericiţi astăzi?

Astăzi şi oricând există şi oameni nefericiţi pentru că nu merg pe calea fericirii, pentru că nu realizează cele care duc la fericire, pentru că nu se interesează de cele care ar putea să-i facă fericiţi, pentru că aşteaptă de la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta.



Lumea dă ce are ea, iar Dumnezeu dă lucruri mai presus de ceea ce caută oamenii în lumea aceasta şi, dacă nu cauţi fericirea pe calea fericirii, sigur că ajungi la nemulţumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la neîmpliniri, te simţi apăsat, te simţi oprimat. Dar, dacă mergi pe calea fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit. Cineva zicea că mai ales două lucruri nu le poate face omul fără credinţă în Dumnezeu şi anume: să crească copii buni şi să suporte o suferinţă grea. Un credincios care ştie cu adevărat că suferinţa are rost, şi în condiţii de suferinţa primeşte linişte sufletească, are seninătate. Noi cunoaştem credincioşi care au de suferit şi care suferă. De exemplu, imobilizaţi la pat şi care totuşi sunt senini şi oameni care dau slavă lui Dumnezeu şi pentru o situaţie de felul acesta. Ceea ce înseamnă că fericirea n-o condiţionează bunăstarea materială sau sănătatea deplină, deşi Biserica noastră este pentru sănătate deplină este şi pentru stare materială bună.

Biserica noastră se roagă pentru sănătatea şi mântuirea credincioşilor, doreşte ca credincioşii să fie aşa cum se roagă pentru înainte-stătătorul lor bisericesc: întregi, cinstiţi, sănătoşi, îndelungaţi în zile. Toate acestea sunt lucruri pe care Biserica le promovează şi le doreşte, dar avem conştiinţa că şi în condiţii nefavorabile fericirii, dacă omul este curat cu sufletul şi este receptiv pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, este şi poate fi fericit.

Pe când, dacă nu împlineşte condiţiile fericitoare, nu poate să fie mulţumit, chiar dacă are bunăstare materială, chiar având unele succese în această lume. În ultimă analiză, fericirea vine de la Dumnezeu şi se dă celor care sunt curaţi. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbă ce se face pentru tineri, care au viaţa în faţă, într-o rugăciune, slujitorul Sfintei Cununii se roagă, zicând: “Dă-le lor să-şi petreacă viaţa fără de prihană”, adică în chip ireproşabil, fără vină şi mai departe: “Şi învredinceşte-i să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale”. Arătându-se în aceasta şi modalitatea de a ajunge cineva fără prihană, fără vină, fără pată şi totodată, arătându-se şi calea fericirii, în sensul că la bătrâneţi fericite ajung cei ce au tinereţe cinstită, ajung cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

(Sursa: Arhimandrit Teofil Părăian, extras din interviul realizat la Bucureşti în 10 octombrie 1998)

Dumnezeu nu doreşte ca fiii Săi să fie nişte tânguitori, privitori cu faţa spre trecut, ci vrea să fie nişte oameni fericiţi, privind spre viitor şi spre veşnicie. Cine sunt fericiţi? Ştiţi cine? Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu, aceia sunt oameni fericiţi. Şi dacă crede cineva în Dumnezeu şi nu este fericit, să ştie că nu crede în Dumnezeu, sau, în orice caz, nu crede destul. Credinţa în Dumnezeu este izvor de fericire. Dacă mergi pe calea fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit.

(Sursa: Arhimandrit Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, 2007, p. 30)



Numărul 34 (2014), Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)


Z is-a Domnul pilda aceasta: “Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar

un sărac, anume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi-ar fi poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, ei îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui. Şi i-a zis, strigând: Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam i-a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit pe cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s'a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi. Şi el a zis: Atunci rogu-te, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Dar Avraam i-a zis: Îi au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci dacă se va duce la ei cineva dintre morţi, se vor pocăi. Şi i-a zis: Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nici dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede“.



Bogatul şi săracul Pr. Arsenie Boca

Prin pilda bogatului anonim şi a săracului numit Lazăr, Revelaţia aruncă lumini decisive asupra soartei omului pe pământ, pe planul lumii, precum şi asupra urmărilor, cu necesitate, pe planul veşniciei.

(…) Moartea e un factor ‘’neprevăzut" (!), care nu simplifică nicidecum, ci complică toate problemele. Moartea, în primul moment al ei, pune capăt la o stare de lucruri: coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. Cu moartea se termină timpul, gâlceava istoriei, dar începe veşnicia. Năpasta morţii e că pe bogat îl trimite în văpaie veşnică şi pe Lazăr în fericire veşnică.

Dar e o acuză nedreaptă pe socoteala morţii: nu ea face deosebirea, nu moartea dă sentinţa. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă. Dar dincolo de poartă are întinsă înainte, aşteptându-l, veşnicia în care a trăit vremelnicia.

Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi. Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa. El răbda în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa. Toată suferinţa şi meditaţia sa, meditaţie simplificată, desigur, dar existenţială foarte sigur, au realizat din Lazăr un cetăţean spiritual al Cerului.

Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele e aceea care determină veşniciile. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care se osândesc. Unul a lăsat să i se scrie pe piatra mormântului: “Ce-am dat, am câştigat; ce n-am dat, am pierdut!"

Dincolo de cele văzute, în fondul lor, al răsfrângerii lor în suflet, e Raiul şi Iadul: două posibilităţi ale libertăţii tale, două eternităţi paralele, aici stându-ţi amândouă la îndemână, dar dincolo, cu o prăpastie de netrecut între ele. Unul din chinurile iadului e şi acesta: că văd fericirea drepţilor. Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de pe când erau pământeni - şi n-au vrut. Îşi aduc aminte de oameni, de alţi oameni, de Lazări, - ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu. Acum I se roagă, dar e târziu. Când bogatul era pe pământ râdea de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui; acum râd dracii de rugăciunea sa.


(…) O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumnezeu zise şi aceasta: “Dumnezeu e nedrept! Numai eu n-am făcut nici un bine, Doamne?” Auzind Dumnezeu aceasta trimite un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu de ea. “Deci am făcut nedreptate femeii" zise dreptul Dumnezeu. “Du-te, atârnă-i ceapa deasupra ei şi se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai!" Şi îngerul făcu aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii, îngerul urca spre Cer un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina îngerului i-a văzut femeia pe ceilalţi şi a început să strige la ei, să-i blesteme, zicând că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu, nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu picioarele, descotorosindu-se de ei. Valuri valuri de oameni cădeau iarăşi în întuneric şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de răutatea femeii, îngerul urca spre Cer din ce în ce mai greu. Când n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta, dar, pe când acela cădea iarăşi în genuni, i se rupse rădăcina de ceapă de care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc.

Pildele acestea, descojite de descrierea pământească, care nu merg pentru celălalt tărâm al existenţei, au tâlcul lor. Nu-i destul să faci fapte bune: trebuie să te faci tu însuţi bun. Numai fapta bună, săvârşită adesea, te îmbunătăţeşte. Faptele bune, pe lângă rostul real ce-l au de-a ajuta pe Lazării lumii, mai au şi rostul ca să-ţi facă ţie bunătatea, milostivirea, iubirea a doua natură. Şi îşi împlinesc rostul acesta, al doilea, cu atât mai degrabă, cu cât nu se urmăreşte acesta. E bine a face binele ca pe-un lucru de la sine înţeles, simplu şi firesc, cum răsare soarele.

Cu o ceapă zvârlită după un sărac, n-ai făcut bunătatea a doua ta natură. Dar nu e vorba de a doua natură, e vorba de revenirea la natura noastră primară, natura noastră de obârşie, la care ne readuce Iisus.

Dumnezeu a făcut totul din partea Sa. Mai urmează partea din partea noastră. Deciziile acestea sau nepăsarea de ele, hotărăsc, simplu şi decisiv, veşnicia noastră.

Mai hotărâtor nu se poate vorbi!

(Sursa: Pr. Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006)


Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine

Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă:”Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de Apoi este: “De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?”

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi! Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este El foarte milostiv.

Nu există nimic la întâmplare

Mai întâi de toate, sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fără voia lui Dumnezeu. Eu mă lupt din răsputeri să-mi întipăresc în ființa mea că nu se poate face nimic fără Dumnezeu. Nu există nimic la întâmplare, dacă spune că “nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”, și dacă acolo unde te găsești ai reușit să faci o unitate creștină, să ai o mulțumire sufletească, considerând că suntem oameni de conștiință, atunci nu poți să părăsești locul, și nu poți să zici că Dumnezeu nu te-a ajutat. Pentru că toți suntem nepregătiți, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem. Este o fugă de Dumnezeu, când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă ar înțelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenți, s-ar simți foarte bine, chiar în suferință, chiar pe cruce.

Este, de asemenea, o greșeală, să fugi de propria suferință. Niciodată nu te poți elibera cu adevărat, decât atunci când lupți, când ești prezent pe cruce. Și s-o accepți cât se poate mai mult, mai desăvârșit, precum Mântuitorul a acceptat-o.

(Sursa: Părintele Arsenie Papacioc, Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 8-9, pag. 29-30)




Numărul 35 (2014), Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair)


Î n vremea aceea a venit un bărbat, al cărui nume era Iair; şi acesta era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să vină în casa

lui. Că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi aceea era pe moarte. Şi pe când Se ducea El, mulţimile Îl îmbulzeau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi-şi cheltuise toată averea cu doctorii şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, s'a apropiat de El prin spate, s'a atins de poala hainei Lui şi îndată i s'a oprit scurgerea sângelui. Şi a zis Iisus: „Cine este cel ce s'a atins de Mine?“ Dar cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine s'a atins de Mine?...“. Iar Iisus a zis: „S'a atins de Mine cineva. Căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine“. Atunci femeia, văzând că n'a rămas tăinuită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus în faţa întregului popor din ce pricină s'a atins de El şi cum de'ndată s'a tămăduit. Iar El i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!“ Şi pe când El încă vorbea, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: „Fiica ta a murit; nu-L mai supăra pe Învăţător“. Iar Iisus, auzind, i-a răspuns: „Nu te teme; tu crede numai, şi ea se va mântui“. Şi venind în casă, n'a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacob şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau din pricina ei. Iar El a zis: „Nu plângeţi; n'a murit, ci doarme“. Şi ei Îl luau în râs, ştiind că ea a murit. Iar El, apucând-o de mână, a strigat, zicând: „Copilă, scoală-te!“ Şi s'a întors duhul ei, şi ea în chiar clipa aceea a înviat; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi părinţii ei au rămas încremeniţi. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce s'a petrecut.

*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)


Ce este moartea? IPS Bartolomeu Anania

Moartea este negarea vieţii. Moartea este încetarea vieţii. Aceştia sunt cei doi poli: viaţă – moarte. Când viaţa încetează intervine moartea, iar moartea într-un fel este socotită ca nimicire. (…)

Viaţa ştim ce este, e de la Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă. Dumnezeu este Cel care a creat cosmosul, Cel care a creat animalele, plantele cu viaţă în ele, Cel care a creat pe om cu viaţă într-însul, dar şi cu suflet, de vreme ce este singura fiinţă asupra căreia a suflat, dându-i suflet, duh. Aşadar, Dumnezeu este viaţă, Creatorul vieţii şi Cel care întreţine viaţa, iar viaţa este - ştim sigur - un dar al lui Dumnezeu. Dar moartea? Dacă viaţa a fost creată de Dumnezeu, moartea de cine a fost creată? De Dumnezeu?! Dar Dumnezeu nu crează moarte. Dumnezeu nu crează decât binele, lumină, viaţă, fericire. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: “Printr-un singur om - adică prin Adam - a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea”.

Haideţi să ne reamintim de primele pagini din cartea Genezei. Dumnezeu îi crează pe Adam şi pe Eva şi-i aşează în rai ca să fie fericiţi şi practic nemuritori. Nu ştim care va fi fost modul de existenţă şi de înmulţire a unor oameni care nu mor sau sunt destinaţi să nu moară niciodată. Dar ştim cu certitudine că i-a creat fericiţi şi nemuritori. Dar omul era fiinţă limitată. Dumnezeu l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Între atributele chipului lui Dumnezeu este şi libertatea. De aceea l-a înzestrat şi pe om printre alte daruri şi cu libertate.

Problema se pune: Bine, bine, cu libertate, dar ce fel de libertate? Libertatea fiinţei create. Fiinţa creată se numeşte creatură şi fiind creatură nu este Dumnezeu. Dumnezeu este increat şi absolut. Libertatea lui Dumnezeu este şi ea absolută, neschimbată, neschimbabilă, nelimitată. Dumnezeu nu are opţiuni să spună, pot să aleg între A şi între B. Omul însă, fiind fiinţă limitată, creatură, are această facultate de a opta între una şi alta. Libertatea lui, la un moment dat, se bifurcă între şi între: între lumină şi întuneric, între bine şi între rău. Momentul acesta a venit în intervenţia diavolului sub chipul şarpelui, celebrul pom pe care-l cunoaşteţi. Atunci omul a avut libertatea de a alege între porunca lui Dumnezeu şi între ascultarea de diavol, de cel rău. Dacă omul alegea partea lui Dumnezeu şi ascultarea de porunca Lui, nu s-ar fi schimbat nimic. Oamenii s-ar fi înmulţit în paradis şi-n tot pământul şi-ar fi fost fericiţi şi nemuritori. Dar pentru că această bifurcare a dus la rău, la alegerea răului, acesta s-a numit păcat: păcatul neascultării şi al trufiei. Omul, creatură, s-a dorit Dumnezeu creator. Ceea ce


Dumnezeu îi avertizase însă pe oameni: “Din acest pom - care era un simbol, fără îndoială, un simbol al ascultării sau al neascultării - din acest pom să nu gustaţi, pentru că dacă veţi gusta cu moarte veţi muri”. Să reţinem că moartea nu exista decât ca virtualitate, ca posibilitate, ca o consecinţă a păcatului. (…)

S-ar pune şi întrebarea: Dacă libertatea a fost generatoare, născătoare de păcat, atunci, Dumnezeu ca să evite aceasta, de ce l-a mai dăruit pe om cu libertate? De ce l-a făcut liber? Foarte simplu, iubiţii mei, pentru că Dumnezeu, făcându-l pe om, nu a vrut să creeze un sclav, ci un rege. Sclavul se supune pentru că este sclav, în lanţuri, şi se supune pentru că nu are încotro. El nu poate să opteze între libertate şi sclavie. Pe câtă vreme, regele are această libertate, se bucură de această perogativă nobiliară. Iar Dumnezeu l-a vrut pe om rege, l-a făcut rege, înzestrat cu libertate. Numai că acest rege al Universului şi-a folosit-o prost, aşa cum şi noi o facem în ziua de astăzi, şi-o simţim pe pielea, pe oasele şi pe sufletul nostru. Noi credeam că libertatea este facultatea de a face ce vrei. Nu este adevărat! Libertate absolută nu este decât la Dumnezeu. Trebuie să ţinem seama că libertatea mea este condiţionată, limitată de libertatea celui de lângă mine. (…)

Şi pe de altă parte, să ştiţi că moartea în sine nu are substanţă veşnică pentru că nu ea are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are tot viaţa. Iar prin învierea fiicei lui Iair, Domnul a vrut să ne demonstreze că Dumnezeu, de îndată ce moartea a fost creată de om şi introdusă în omenire prin păcat, a inventat - dacă vreţi - un remediu, un antidot: învierea. Dacă moartea n-ar fi existat şi n-ar fi intrat în lume prin păcatul primilor oameni şi moştenită pe urmă de urmaşii lor, învierea n-ar fi avut loc, că nu era nevoie. Cum să învie un trup care este viu sau un om care este viu?! Dar de îndată ce a intervenit moartea, Dumnezeu intervine şi el cu antidotul, repet, cu remediul şi anume învierea. Iar cele trei învieri pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos - a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr - au vrut să demonstreze că învierea este nu numai posibilă, dar şi necesară pentru om. Şi a dat exemplul Său propriu. Şi El ca om a trecut prin moarte. Adică şi-a asumat întreaga condiţie a omului, inclusiv trecerea prin moarte. Dar după moarte a urmat propria Sa înviere, demonstrând prin aceasta că şi noi suntem sortiţi învierii. Şi aşa cum va spune Sfântul Apostol Pavel: “Dacă nu credem că Hristos a înviat, atunci zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa noastră”.

Învierea lui Hristos este pârga, este certitudinea a ceea ce se va petrece mai târziu. (…) Aşadar, Iisus Hristos, şi prin Sine Însuşi şi prin învierile pe care le-a făcut, este garanţia supremă a învierii noastre. (…) Această înviere se va produce la vremea cea de apoi, la sfârşitul veacului.

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania,Transcriera predicii la Evanghelia Învierii fiicei lui Iair, 2000)


Manipularea prin mesajele subliminale şi publicitate

Aceste mesaje care se află sub limita de la care mintea este capabilă să le perceapă în mod conştient, dar care reuşesc să penetreze subconştientul, înscriindu-se în memorie, au primit numele de mesaje subliminale. O adevărată magie modernă, metoda mesajelor subliminale oferă posibilitatea manipulării indivizilor, fără ca aceştia să realizeze măcar că gândurile, dorinţele sau intenţiile le-au fost înrâurite de o voinţă străină. Forţa acestor mesaje stă în însuşi faptul că ele nu pot fi conştienti-zate şi, ca atare, omul nu poate lua nici o atitudine faţă de ele. Mesajele subliminale - precum un infractor - pătrund pe furiş în minte. De acolo, din adâncul subconştien-tului, ele pot provoca orice stricăciune sau pot înrâuri voinţa prin stârnirea dorinţelor, fără ca stăpânul sau mintea conştientă să aibă ştire de acest război. Când în subconştient pătrund anumite mesaje (gânduri, idei, stări de spirit), comenzi despre care nu avem cunoştinţă, neştiind că acelea ne-au fost inoculate şi, ca atare, nu ne aparţin, este foarte posibil să le urmăm, crezând că ele ne reflectă propriile dorinţe, nevoi sau interese. Cu tot ce este al nostru suntem mai îngăduitori, precum părinţii cu proprii copii, luând ca pe un dat sau asumându-ne acel comportament ca pe unul care ne reprezintă originalitatea şi personalitatea. Putem chiar crede că, dacă aşa simţim noi în mod subiectiv, atunci acel lucru chiar are un folos neştiut pentru sufletul şi trupul nostru.

(Sursa: Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii, Editura Prodromos, Bucureşti, 2007, pp. 27-28)

Rezolvaţi-vă problemele, pentru copiii voştri

Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate. Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea ”problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dosto-ievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu. Şi eu am întâlnit oameni care-mi spuneau: ”Am cutare sau cutare ispită, apare în mine cutare sau cutare problemă. De unde şi până unde?” Şi, ”săpând” în trecutul lor, reuşeam să găsesc de câteva ori la strămoşii şi la părinţii lui aceeaşi problemă nerezolvată. Problema apărea în faţa acelui om, care o rezolva tocmai fiindcă ştia că e un lucru moştenit şi că, rezolvând-o, o rezolva pentru bunica sa, pentru bunicul său, pentru străbunicul său şi pentru părinţii săi.

(Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, www.sfintiiarhangheli.ro)




Numărul 36 (2014), Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)


Î n vremea aceea un învăţător de lege s'a ridicat, ispitindu-L pe Iisus şi zicând: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de

veci?“ Iar El i-a zis: „Ce este scris în lege?, cum citeşti?“ Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi“. Iar El i-a zis: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu“. Dar el, voind să se îndrep-tăţească pe sine, I-a zis lui Iisus: „Şi cine este aproapele meu?“ Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Iar din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, şi văzându-l, a trecut pe-alături. Tot aşa şi un levit, ajungând în locul acela şi văzând, a trecut pe-alături. Iar un samari-nean care mergea pe cale a venit la el şi, văzându-l, i s'a făcut milă; şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. Şi a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu când mă voi întoarce. Care din aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?“ Iar el a zis: „Cel care şi-a făcut milă cu el“. Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea!“



Dumnezeu este dragoste Parintele Rafail Noica

Am trăit în mare păcat înainte de a-L cunoaşte cu adevărat pe Hristos. M-a scos Dumnezeu din tot. Nu înţeleg de ce m-a iubit atât de mult. Cum pot să mulţumesc pentru asta? Cum să-I mulţumim Domnului pentru a-I fi bucurie?

Tema este a dragostei şi fără dragoste nimic nu se înţelege. Când a cerut cineva lui Hristos care este prima poruncă a Legii, Hristos a zis că a iubi pe Dumnezeu din tot ce ai şi din tot ce eşti. Hristos s-a grăbit să pună şi a doua poruncă, care este asemenea primei: a iubi pe aproapele ca însuţi pe tine. Aceste două porunci nici nu se găsesc împreună cu cele zece, ci prima este din cele zece, iar a doua din altă carte, cartea Leviticului. Se dau în alt context, dar Hristos le-a împreunat pe amândouă. Ambele se rezumă la cuvântul dragoste. Şi în afară de dragoste nu este nimic, nici nu se explică nimic.

De ce ne iubeşte Dumnezeu atât? Fiindcă Dumnezeu nu are dragoste, El este dragoste. Dumnezeu nu are atribute, nu are nimic, este tot ce este. Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu este bogăţie, Dumnezeu este cunoaştere. Înţelegeţi că ce ai o să pierzi sau se poate schimba. Asta se întâmplă la noi: îl iubim pe aproapele că-i deştept, că-i frumos, că-i mai ştiu eu ce. Iubim pentru că… Dacă se urâţeşte sau dacă văd că e mai prost decât credeam etc., încetez să-l mai iubesc sau, pur şi simplu, pentru că începe să mă enerveze cu nişte chestii de-ale lui. De ce? Fiindcă eu nu am dragoste. Dar Dumnezeu este dragoste şi n-ar putea să o piardă decat dacă ar dispare El Insuşi.

A fi în Dumnezeu este a firii şi atunci, relaţia cu orice şi cu oricine este relaţia dragostei; cu toate Dumnezeu are o gingăşie care provine din dragoste. Părintele Sofronie spunea: “Hristos, printr-un singur cuvant de binecuvantare, cu cinci paini a hranit 15.000 cel putin”. De ce 15.000? Scriptura zice 5.000 de bărbaţi, dar fără a număra pe femei şi pe copii, iar femeile şi copiii totdeauna sunt mai numeroşi decât bărbaţii. Cu un singur cuvânt, cu o singură binecuvântare a săturat atâţia oameni. Apoi a zis apostolilor să adune toate ca nimic să nu se piardă. Iată atenţia pe care Dumnezeu o are până la cel mai mic amănunt. Părintele Sofronie, în expe-rienţa lui, spunea că Dumnezeu lucrează cu omul cu o exactitate până la cel mai mic amănunt, cu o exactitate câteodată înfricoşătoare în sensul că, uneori, te scoate în ultima clipă, de ultimul fir de păr de viaţă sau de altceva. Omul chiar se înfricoşează de pronia asta minunată a lui Dumnezeu.

De câte ori am trăit şi eu şi atâţia alţii o frică care nu este de-a lui Dumnezeu. Fri- ca că poate că am păcătuit aşa de mult încât Dumnezeu n-o să mă mai ierte este,


totuşi, o proiectare a păcătoşeniei noastre asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu şi po-runcile Lui nu sunt pentru că Dumnezeu aşteaptă de la mine un comportament pe care dacă nu-l afişez, apoi păzea... Dumnezeu nici nu aşteaptă să împlinesc porun-cile! Proorocul Isaia zice: “Poruncile Tale lumina sunt pe pamant”. Toată tradiţia filocalică a trăit în lumina acestor porunci, lumina care îmi arată întunericul în care sunt. Zice: “Iubeste pe Dumnezeu”. Dă-i drumul, încearcă. “Iubeste pe aproapele”. Dă-i drumul, încearcă. Ştim toţi rezultatele. De unde poţi să începi să trăieşti un cuvânt dumnezeiesc? În cartea despre rugăciune a Părintelui Sofronie găsim iarăşi un răspuns. El, la un moment dat, văzându-şi neputinţa, strigă către Dumnezeu: “Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi ca nu le pot trai, firea mea nu poate incape poruncile Tale, cuvintele Tale sunt viata dumnezeiasca nestricacioasa. Eu sunt putregai si stricaciune. Vino Tu si salasluieste in mine. Lucreaza Tu in mine cele bineplacute Tie”. Şi cu asta omul, în deznădejdea de sine, se aruncă în mila lui Dumnezeu, Îl cheamă pe Dumnezeu să îi umple făptura golită de sine cu Dumnezeu – se trăieşte deja ceea ce numea Părintele Sofronie smerenia – şi asta e ceea ce caută şi Dumnezeu. El nu caută ca noi să afişăm un comporta-ment după cuvintele Lui, ci El caută să mă lumineze, să mă arate ce nu sunt, ce nu am. Aşteaptă de la mine ceva echivalent cu acest strigăt: Doamne, vezi ca iubesc lucrurile tale, dar nu pot. “Camara Ta o vad impodobita, Mantuitorule, dar im-bracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza- mi haina sufletului meu...”.

Dumnezeu este dragoste. Mi-am dat seama cândva că, pentru mine, de-a lungul vieţii mele, a fost o dogmă. Şi acum înţeleg un pic şi ce este o dogmă: o chestie ne-clintită. Nu ştiu de ce, dar aş zice aproape instinctiv, am crezut cuvântul acesta, am crezut în atotputerea şi dragostea lui Dumnezeu şi tot ce am auzit, tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar în Sfintele Scripturi, întotdeauna le-am pus, le-am cer-cat cu această viziune: dar daca Dumnezeu este iubire, cum se intelege asta? N-am încercat să dau o explicaţie de la sine putere, mulţumesc Domnului! Iar instinctiv m-a miluit Dumnezeu şi am avut trăirea asta că am aşteptat şi am căutat până când mi-a venit răspuns. Şi răspuns mi-a venit la foarte multe din acestea şi am văzut cum Dumnezeu este dragoste şi cum, în lumina iubirii lui Dumnezeu, se poate înţe-lege lucrul acela, orice întrebare, orice dogmă, orice nedumerire. Nu întotdeauna o înţelegere dogmatică sau deplină, dar de multe ori destulă înţelegere ca să poţi trăi mai departe şi să poţi nădăjdui şi pentru tine şi pentru alţii.

Să te încredinţezi tu şi pe toţi milei şi dragostei lui Dumnezeu, cum zice ectenia: “Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. Dumnezeu este dragoste! Să vă fie dogma neclintită şi nu veţi greşi!

(Sursa: Părintele Rafail Noica, Fragment transcris din conferinţa Cuvantul proorocesc si experienta harului, Alba Iulia - 15 noiembrie 2007)


Divertismentul nu aduce fericirea, dar poate cauza depresia

Aproximativ tot ce se întâmplă în societatea actuală este aproape determinat medi-atic. Noi, când spunem “societate mediatică”, vorbim de o societate în care omul are un contact cu mass-media mult mai important decât contactul cu persoana umană. Este un om dependent de mesajele mass-media, e o societate care se mişcă în ritmul mass-media. Gândiţi-vă că procesul economic e dependent de procesul medi-atic, procesul politic e dependent de procesul mediatic. De ce? Mass-media reuşeşte să controleze foarte bine imageria colectivă, stereotipiile, deci tot ce înseamnă mental colectiv. Masa critică, care gândeşte într-un anumit fel, aceea con-trolează mentalitatea tuturor oamenilor. Ei bine, mass-media intră în acest proces şi se adresează maselor, deci nu indivizilor, nu persoanelor. E foarte greu să te sustragi de la aşa ceva. De aceea, aproape tot ceea se întâmplă în societate este determinat de cultura mediatică, de mass-media.

Şi atunci, apare problema aceasta a fericirii. Ce-şi doreşte omul în viaţă este fericirea, dar această fericire pentru unul înseamnă o maşină mai performantă, pentru altul o casă la ţară, pentru altul, o îmbrăcăminte mai aşa, pentru altul o pereche, un însoţitor sau o distracţie mai nu ştiu cum. Fiecare în spate are dorinţa de a fi fericit, însă această fericire capătă cu totul şi cu totul alte reprezentări, în funcţie de experienţa culturală pe care a avut-o. Aici, mass-media joacă rolul principal şi în genere, orientează persoana umană către ţinte false, care promit mult şi satisfac puţin.

Atunci omul intră într-o vrie, într-un cerc vicios, căutând o direcţie în care nu poate să afle adevărul, adică acea pace lăuntrică pe care o presupune fericirea (să nu ne amăgim, poţi să obţii toate lucrurile din lumea asta, dacă nu ai pacea înlăuntrul tău, nu poţi fi fericit). (…) Înlăuntru lor apare si se lărgeşte tot mai mult hăul acesta şi frica de el însuşi. De aceea, caută în afară permanent. Însă, cu timpul, îşi dă seama că nu mai are scăpare, şi devine prizonier al procesului acestuia depresiv de demotivare. Din păcate, tot mai mulţi ajung în această situaţie.

Ca şi concluzie, cred că trebuie să ne trezim şi să căutăm acolo unde putem găsi feri-cirea, în relaţia cu oamenii, în relaţia cu noi înşine, pentru că oamenii nu mai au ex-perienţa vieţii lor lăuntrice, şi în ultimă instanţă, în relaţia cu Dumnezeu. Din cerce-tările care s-au realizat în State, şi din ce în ce mai mult în Occident (la noi în Româ-nia mai puţin pentru că nu sunt fonduri) relaţia cu Dumnezeu reuşeşte să aducă omului o împlinire pe care nu i-o poate conferi nimic altceva în societatea actuală.

(Sursa: Virgiliu Gheorghe, biofizician, doctor în bioetică, www.crestinortodox.ro/interviuri/virgiliu-gheorghe-divertismentul-aduce-fericirea-poate-cauza-depresia-144942.html)


http://www.crestinortodox.ro/interviuri/virgiliu-gheorghe-divertismentul-aduce-fericirea-poate-cauza-depresia-144942.html

http://www.crestinortodox.ro/interviuri/virgiliu-gheorghe-divertismentul-aduce-fericirea-poate-cauza-depresia-144942.html



Numărul 37 (2014), Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina)


Z is-a Domnul această parabolă: „Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n'am

unde să-mi adun roadele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!... Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte“.

“Acum către voi, cei ce ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga..., voi, cei ce nu ştiţi ce se va întâmpla mâine! Căci ce este viaţa voastră?: Abur sunteţi, care se arată o clipă şi-apoi dispare. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul vrea, vom trăi şi

vom face aceasta şi aceea... Dar nu!, voi vă lăudaţi acum întru lăudăroşeniile voastre! Toată lauda de acest

fel este rea”. (Iacob 4, 13-16)

*)Texte preluate din Biblie (Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu)


Nebunii Pr. Arsenie Boca

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu “nebuni": la cei ce “zic că nu este Dumnezeu" (Psalmul 52, 1), şi bogaţilor, cărora stomacul le este tot “dumnezeul" lor (Filipeni 3, 9).

În aceia este una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.

Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Iar fără ordine este mintea care o vede fară Stăpân. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a minţii care o conduce.

Al doilea “nebun” este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului, - chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea, că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime e cu adevărat miezul nopţii minţii. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, “dumnezeul veacului acestuia" (2 Corinteni 4, 4). Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când bogatul

va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale şi îndumnezeirii veacului viitor.

Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac, şi pe acesta l-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el" (Tâlcuire la Epistola către Români, Cuv. 14).

“Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar cine i-a făcut este Domnul” (Pildele lui Solomon 22,2). “Fii celor săraci ca un tată! Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, 4, 10-11).

“Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci cu toate că-i însufleţit, ţine la lucrurile neînsu-


fleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân... întreaga putere de a iubi este cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşiţă de libertate.

Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte mică de tot, a pierdut totul" (Giovanni Papini: “Viaţa lui Iisus", p. 263).

Poate ca si de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei.(…)

Mai mult: la sfârşitul istoriei, aceeaşi doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei, unul cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de Autor al lumii.

Planul luciferic al acestuia e mai tare decât al celui dintâi şi “va birui".

Rămâne a treia categorie de oameni, a celor “ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu", către care Satana din nebun va rânji cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu sfinţii pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde.

Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu cugetându-L, iubindu-L, împărtăşin- du-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El întru toate împrejurările vieţii.

Iată adevărata bogăţie care nu se va lua de la noi.

(Sursă: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 209-211)

“În vremurile din urmă, sub înrâurirea stăpânitorului acestei lumi, oamenii vor fi cuprinşi de nebunia nemaiîntâlnită a alipirii de cele materiale,

de cele trupeşti. De aceea se vor lăsa pradă în întregime grijilor pământeşti pentru propăşirea lor economică. Se vor îndeletnici în mod exclusiv cu cele pământeşti, ca şi cum ar urma să trăiască veşnic pe pământ. Şi, de vreme

ce vor deveni materialişti, vor uita cu desăvârşire de veşnicie. Vor uita cu desăvârşire şi de adevăratul Dumnezeu, şi vor ajunge

necredincioşi!” (Sfântul Ignatie Briancianinov)


Să uiţi nu înseamnă să ierţi

Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celălalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: “Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: “pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.

Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – “Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: “Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: “Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…”

O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…

(Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertarii. Taina tamaduirii, Editura Reîntregirea, 2010)



el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) Numărul 38 (2014), Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

Duminica a 30-a după Rusallii (Dregătorul bogat - Pazirea poruncilor)


Î n vremea aceea un dregător L-a întrebat pe Iisus, zicând: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de

veci?“ Iar Iisus i-a zis: „De ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Iar el a zis: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea“. Şi auzind Iisus, i-a zis: „Încă una îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împartele săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie“. Iar el, auzind acestea, s'a întristat, fiindcă era foarte bogat. Şi văzându-l Iisus că s'a întristat, a zis: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu“. Iar cei ce auzeau au zis: „Şi cine poate să se mântuiască?“ Iar El a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“.



Despre neputinţă şi agonisirile intelectuale Ierom. Rafail (Noica)

Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţa vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-ştiu-ce decât altul.

Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.

Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerbice şi nu mai intra harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea - fericiţi cei săraci cu duhul…

Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am. Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţa vecinică. Şi de ce e fericit acela? Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu: ‘Veniti către Mine, cei împovăraţi, că Eu vă voi odihni pe voi’. Aceştia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! – Si păcatul lor ramane.

Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi: “Dar cine se va putea mântui?”, Hristos a spus: “Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă la Dumnezeu”.

Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune: ‘Doamne miluieşte, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu mă lasa în ce sunt!’. Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest ‘Doamne!‘ devine un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţă: “A ta este deja - deocamdată potenţial, zic eu, acuma, dar deja – Împărăţia cerurilor”.


De ce zic “potential”, şi de ce zic “deja”? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre? “Camara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu…”. Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrimi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere. Şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu-i asta a doua fericire? “Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la Faţă, “să rămânem aicea, să facem trei corturi…” Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.

Aicea, de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta, părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe, pustnici, şi se îndepărtează de lume. Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi sunt chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii. Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fala de la oameni, că toţi mor – şi eu mor; nu te mai supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor, şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede?(...)

Pocăinţa? Să nu vă lăsaţi nici unul din voi opriţi nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriţi la stagiul de moralitate. Cu moralitate şi cu stagiile astea primitive devenim buni, mai îndrăgiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, şi aşa mai departe. Şi vă spun că: toate un cer şi un pământ! Parafrazez cuvântul poetului, fiindcă Mântuitorul a spus: “Cerul şi pământul vor trece”. “Toate un cer şi un pământ”, şi toate pier! Încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc şi înseţoşează de desăvârşirea lui Dumnezeu.

Şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simţim adevărul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovniceşti, şi să pornim călătoria noastră.

(…) Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem şi ceea ce credem că avem. (Mt. 25, 29).

(Sursa: Părintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002)


Despre neam, linişte şi sfinţi

Liniştea, isihia în limba greacă sau sihăstria în graiul nostru românesc, este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsările cerului şi florile câmpului. Prin linişte înţelegem armonie, împăcare a creaţiei cu Creatorul ei, a omului cu inima sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi, cu toată zidirea. Liniştea, atât cea exterioară firească, cât şi cea interioară, duhovnicească, formează o însuşire vitală a sufletului omenesc, fără de care omul nu poate creşte normal… Liniştea, precum o numesc toţi Sfinţii Parinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune. Nimeni nu se poate ruga lui Dumnezeu cu mintea şi inima tulburată de griji, de gânduri şi de patimi.(...) Liniştea este mediul ideal în care se nasc sfinţenia, arta, cultura.(…)

Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. El a trăit în Carpaţi ca într-o măreaţă catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală, aproape fără egal în lume. De aceea n-a plecat niciodată de acasă, nici n-a râvnit la liniştea şi pâinea altuia. De aceea a simţit cu atâta putere întotdeauna în inima lui , dorul casei natale, nostalgia patriei, a cerului, pe care le-a cântat ca puţini alţii. De aceea a înălţat atâtea sfinte biserici, sihăstrii şi mănăstiri, cum mai rar se pot întâlni în altă ţară. Cuminţenia, statornicia, omenia, evlavia creştină, mila, iertarea, mulţumirea sufletească, speranţa, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântarea, bucuria inimii, trăirea în sânul naturii, toate sunt virtuţi ce caracterizează sufletul românului care cresc şi se adapă la izvoarele liniştii.

Românul a fost din începuturi om de linişte, suflet celest şi curat, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. El şi-a făcut întotdeauna casa pe munte sau pe deal, la marginea pădurii sau în poiană, cât mai aproape de izvor. Ferestrele şi le-a împodobit cu flori, pereţii cu icoane, din care nu lipsesc niciodată Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi Sfântul Nicolae cel Blând, protectorii cei mai iubiţi ai casei şi copiilor săi. Pridvorul casei l-a împodobit cu viţă, ograda cu stupi de albine, iar ocolul l-a umplut cu turme de oi şi miei. Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame; începând de la frumoasele slujbe şi picturi biseri-ceşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufle- teşti.

(sursa: Arhimandritul Ioanichie Bălan, Vetre de sihastrie româneasca, EIBMBOR, 2001)




Numărul 39 (2014), Duminica a 27-a după Rusalii (Tamaduirea femeii gârbove)


Î n vremea aceea Iisus învăţa în una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de

neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta!“ Şi Şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s'a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, drept răspuns a zis către mulţime: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!...“. Iar Domnul i-a răspuns, zicând: „Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?“ Şi zicând El acestea, toţi cei care-I stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte săvârşite de El.



Formalismul religios IPS Bartolomeu Anania

Una dintre minunile săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos a avut loc într-o sinagogă, în zi de sâmbătă, după slujbă. Printre credincioşii care se aflau în aceea sinagogă se afla şi o femeie despre care se spune că avea un duh de neputinţă. Şi anume era beteagă. Era gârbovă. Adică adusă de spate, cocârjată. Suferinţa aceasta o avea de 18 ani şi nici prin minte nu-i trecea că ar putea să se vindece, pentru că aceasta este o boală a coloanei vertebrale. (...) Ei bine, Mântuitorul Hristos se apropie de această femeie gârbovă şi fără ca ea să-i fi cerut nimic, îi spune: Femeie, dezlegată eşti de neputinţa ta. (...) Şi îndată, femeia s-a pomenit cu şira spinării elastică, s-a îndreptat, s-a pomenit că este sănătoasă şi a început să-L laude pe Dumnezeu în gura mare.

Dragii mei, până aici este o minune. Ne-am obişnuit cu minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos ca Dumnezeu. Intervine un al doilea episod, care, după părerea mea, constituie miezul acestei periocope evanghelice. Şi anume: reacţia mai- marelui sinagogii, adică şeful care conducea Biserica. Şi când vede această minune, deodată se mânie şi o spune cărturarilor şi fariseilor care se găseau şi ei în această sinagogă, la această slujbă, şi cu o voce iritată spune: “Şase zile pe săptămână aveţi să vă vindecaţi, iar acum, în zi de sâmbătă, v-aţi găsit să faceţi asta?” Era o înfrun-tare la adresa Mântuitorului Hristos. Mântuitorul, fireşte, a simţit-o şi a reacţionat.

Vreau mai întâi să vă explic ce acoperă reacţia mai-marelui sinagogii. Este vorba de a păzi Legea Sabatului sau a Sâmbetei, prevăzută şi prescrisă de Moise, care era zi de odihnă prin excelenţă şi în care nici un evreu nu avea voie să lucreze sub nici o formă, nimic. Era păzită cu foarte multă străşnicie, iar pentru cei care nu o păzeau erau prevăzute pedepse. Trebuie să vă spun însă că interdicţia legii sabatului instituită de Moise se referea numai la activităţile lucrative, acele activităţi menite să-ţi aducă un câştig, un folos oarecare. Nu aveai voie să ţeşi, nu aveai voie să torci, nu aveai voie să răsuceşti lâna, nu aveai voie sâmbăta să ari sau să semeni sau să recoltezi, să seceri, să pleci la drum pentru o negustorie unde să vinzi ceva sau să cumperi ceva. În schimb, nu interzicea să te hrăneşti în zi sâmbătă şi să-ţi hrăneşti animalele care la rândul lor te ajută pe tine să te hrăneşti. Aceasta era permis.

Ei bine, mai-marele sinagogii socotea că fapta Mântuitorului Hristos, de a vindeca o femeie, era o activitate lucrativă întrucât avea un rezultat. O persoană se făcuse bine, o bolnavă era sănătoasă. Era o interpretare strâmbă a legii lui Moise. (...) Vedeţi până unde mergea interpretarea strict formală a legii? Nu în fondul ei, ci în forma ei. (...) Socotea că Iisus Hristos vindecând această femeie lucrase în zi de sâmbătă. Este ca şi cum astăzi, dacă un medic este chemat prin telefon de urgenţă la un bolnav să-i facă o injecţie urgentă sau un tratament pentru că altfel moare, ar


spune: “Păi, nu! Că duminica este zi legală de repaus, este ziua mea de odihnă. Poate să moară că eu stau acasă, nu sunt obligat să mă duc să-l salvez.” Am zice că acel doctor, de fapt, este un criminal, nu un medic, dacă ar face aşa ceva. Noi ştim că un medic se trezeşte şi la miezul nopţii. (...) Chiar dacă-i duminică şi chiar dacă-i ziua de Crăciun sau de Paşti. Viaţa unui om este mai presus de o sărbătoare din calendar. Asta-i bine s-o ştim! Ca şi sănătatea lui. Aşadar, a vindeca un bolnav în zi de sâmbătă sau în zi de sărbătoare este o facere de bine, iar pentru facerea de bine nu există nici un fel de oprelişte. Dimpotrivă, atunci să îţi dai silinţa să faci mai mult bine când este duminică, Crăciun sau Paşti. (…)

De aceea reacţia Mântuitorului Hristos care răspunde şi El pe un ton înalt: “Făţarnicilor, care dintre voi în zi de sâmbătă nu-şi dezleagă boul sau asinul din iesle şi îl duce să-l adape? Iar această femeie care de 18 ani stă legată de diavolul, oare nu se cădea s-o dezleg în zi de sâmbătă?” Cumplită asemănare şi cumplită palmă morală dată pe obrazul fariseilor, pentru că ei socoteau că este un lucru moral să-şi dezlege boul sau asinul din iesle şi să-i dea apă în zi de sâmbătă, dar nu este normal şi după Dumnezeu să vindece un om, o persoană omenească dintr-o suferinţă îndelungată şi cumplită .

Iubiţii mei, iată unde duce formalismul, care de fapt era cultivat în clasele înalte ale societăţii iudaice din toate timpurile, dar şi în acele ale vremii Mântuitorului. De aceea, Mântuitorul Hristos nu o dată i-a osândit public pe farisei, pe cărturari şi pe saduchei care preferau să-şi facă rugăciunile prin pieţele publice. Ridicau în sus mâinile şi se rugau cu voce tare către Dumnezeu. Aceasta pentru că, practic, nu se rugau acasă, ci o făceau de ochii lumi pentru ca să fie respectaţi şi admiraţi: “Iată ce oameni evlavioşi!” Şi când posteau, aveau grijă să-şi întunece cu funingine feţele şi să-şi lase capetele în jos ca să se arate că postesc. Dar Mântuitorul spune: “Nu. Tu, când te rogi pentru tine, du-te în chlia ta, în cămara ta şi acolo roagă-te pentru că te aude şi te vede Dumnezeu. Iar când posteşti, ungeţi părul şi spălaţi faţa ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti.” (...)

Vă spun aceasta, iubiţii mei, pentru că există o mare primejdie şi la noi, creştinii, pentru că oameni suntem, să devenim formalişti şi să credem că religia se trăieşte doar pe dinafară. Faptul de a ţine în ziua de duminică să nu lucrezi, faptul chiar de a merge la Biserică, de aţi face cruci cât de multe, dar lipsind trăirea lăuntrică, lipsind acea flacăra care trebuie să ardă atunci când te găseşti cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, sentimentul sfinţeniei unei slujbe bisericeşti care trebuie să primeze. (...) Sau cum se întâmplă în multe părţi la înmormântări că dacă se respectă cu stricteţe nişte datini de la străbuni, (...) să-i pună banul în palmă sau să treacă găina peste groapă, cu aceasta şi-a împlinit toată datoria. Dar se uită rugăciunea adevărată pentru sufletul lui, pentru iertarea lui. Aceea contează. Celelalte sunt acte formale


Să treceţi “prin” - aceasta este trăirea necazului

Dacă eşti plin de Dumnezeu, eşti plin de bucurie. Şi numai dacă zici “Doamne!” cu toată prezenţa fiinţei tale, eşti plin de bucurie, pentru că numele “Doamne” este aducător de bucurie. Numai că mulţi dintre noi, multă vreme, nu ştim ce este bucuria. Bucuria nu ţine de ce facem, de ceea ce avem sau ni se întâmplă. Bucuria ţine de a fi și a fi înseamnă comuniune cu Cel Ce Este, iar nu a face ceva sau a avea! Bucuria de a fi cu Dumnezeu este ca bucuria îndrăgostitului. Când eşti îndrăgostit eşti bucuros, dar nu înseamnă că nu ai necazuri. Dacă eşti îndrăgostit şi ai luat patru la un examen, nu eşti bucuros că ai luat patru, eşti bucuros că eşti îndrăgostit, nu? Şi eşti necăjit că ai luat patru. Putem să avem necazuri, dar, în acelaşi timp, să fim în bucurie. Aceasta ne aduce Dumnezeu: o bucurie pe care n-o ia nimeni şi nimic de la noi. Atunci vom cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrazniţi, Eu am biruit lumea!”. Nu fugiţi de necazuri şi nici nu le căutaţi şi nici nu treceţi peste ele - că mulţi zic: “Las' că trec eu şi peste asta!” - Dacă ai trecut peste, ţi se va întâmpla iarăşi. Adică îţi vei produce sau vei atrage iarăşi la tine acel necaz din care poţi învăţa ce anume ai nevoie să schimbi la tine. Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de necaz. Spunem: “Parca-i un facut!”. E chiar “un făcut!” Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ. Şi învăţ dacă înţeleg ce voieşte Dumnezeu de la mine în acel necaz. Aşadar, să treceţi “prin”! Aceasta este trăirea necazului ca întâlnire cu Dumnezeu, Care doreşte să-mi dăruiască şi mie biruinţa Sa asupra lumii care încearcă să mă ţină captiv!

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul marunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 202

-203)


care pot lipsi fără nici un fel de pagubă.

De aceea, iubiţii mei, (...) v-am vorbit de la acest amvon despre Sfânta Liturghie care trebuie înţeleasă şi trăită pe dinnăuntru, accentuând pe faptul că la Liturghie nu se asistă, ci se participă. Adică eşti parte din Liturghie şi o trăieşti pe dinlăuntru pentru ca să pleci acasă mai luminat şi mai bun decât ai venit. (...) Fiecare mirean, care nu este preot, trebuie să participe împreună cu preotul, pentru că este împreună slujitor cu preotul, la fiecare Sfântă Liturghie.

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania, transcrierea Predicii la Duminica Vindecări femeii gârbove, 2006)



Numărul 40 (2014), Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Stramoşi) (Pilda celor poftiţi la cina)


Z is-a Iisus pilda aceasta: „Un om oarecare a făcut cină mare şi i-a chemat pe mulţi. Şi la ceasul cinei şi-a trimis slujitorul să le spună

celor chemaţi: Veniţi, că iată acum toate sunt gata. Şi toţi, parcă înţeleşi, au început să-şi ceară iertare. Cel dintâi a zis: Ţarină am cumpărat şi trebuie să ies ca s'o văd; te rog, iartă-mă!... Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă!... Şi altul a zis: Femeie mi-am luat, şi de aceea nu pot veni... Şi întorcându-se slujitorul, i-a spus stăpânului său acestea. Atunci mâniindu-se stăpânul casei, a zis: Ieşi îndată în pieţele şi'n uliţele cetăţii şi adu aici săracii şi neputincioşii şi orbii şi şchiopii... Şi i-a zis slujitorul: Doamne, ce-ai poruncit s'a făcut, şi încă mai este loc. Şi a zis stăpânul către slujitor: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa. Că vă spun Eu vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea“.

Parabola care s-a citit astăzi în Sfânta Evanghelie ne aminteşte de Împărăţia lui Dumnezeu care este asemănată cu un ospăţ bogat. (…) Noi suntem într-o stare de aşteptare, aşa cum spunem şi în Simbolul credinţei: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sa fie”. Toată viaţa noastră de creştini, este o aşteptare. O aşteptare liniştită, o aşteptare însă plină de speranţă şi o aşteptare pe care o alimentăm din când în când cu puterile noastre lăuntrice. Ei bine, Dumnezeu ne cheamă în permanenţă la ospăţul Său, la Cina Sa, la Împărăţia lui Dumnezeu. (…) Dumnezeu îi trimite pe îngerii Săi, îi trimite pe evanghelişti să ne vestească, îi


Despre adâncul lui Dumnezeu şi adâncul omului IPS Bartolomeu Ananaia


trimite pe toţi cei care sunt îndatoraţi să predice Cuvântul lui Dumnezeu: “Veniţi la Mine - spune Iisus - toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihini! Veniţi la Mine ca jugul Meu este uşor şi sarcina mea este uşoara! Veniţi la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.”(…)

Este peste putinţă să moşteneşti Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu-ţi redobândeşti întâi starea de omenitate, să ieşi din condiţia animalică, aceea de a te gândi numai la cele materiale: la mâncare, la băutură sau la alte satisfacţii trecătoare şi să nu te îngrijeşti de ceea ce ai mai scump în tine, adică de sufletul tău şi de părtăşia acestui suflet la bucuria celorlalţi.

(…) De aceea, iubiţii mei - şi iarăşi mă adresez tineretului - să nu fiţi superficiali! Să fugiţi de superficialitate! Există şi trebuie să existe un fel de sondare a adâncului şi a lui Dumnezeu. Şi Sfântul Apostol Pavel la un moment dat exclamă: “O, adâncul înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu”. Există un adânc a lui Dumnezeu, există şi un adânc al omului care trebuie sfredelit, sondat. Uneori acest adânc se dezvăluie la scaunul de duhovnicie, la spovedanie, când omul se mărturiseşte, dar înainte de mărturisire se examinează pe sine însuşi. Uneori îl ajută duhovnicul prin întrebările lui. Există un adânc care se ascunde şi vrea să se ascundă, de care într-un fel ne este sfială, ne este ruşine, acela pe care-l sondează şi psihanaliştii. Dar cea mai bună şi perfectă psihanaliză este aceea a scaunului de duhovnicie. Atunci să vezi dacă adâncul tău ascunde lucruri necurate de care trebuie să te dezveleşti, sau dimpotrivă, ascunde o vistierie de aur. (…) Putem fi purtători de aur fără să ştim, aşa cum putem fi purtători de greşeli şi de păcate de care nu vrem să fim conştienţi. Rămân în subconştient, pentru că conştientul nostru se fereşte de ele şi vrea să le ţină acoperite.

Este important să-ţi cunoşti fiinţa în întregimea ei, şi dacă ţi-o cunoşti şi pe dinăuntru, atunci vei putea comunica cu Dumnezeu nu doar la suprafaţă prin rugăciunea rostită cu buzele şi cu limba, ci prin rugăciunea lăuntrică, care curge din izvorul sufletului tău şi merge în izvorul cel nesecat al lui Dumnezeu. Acolo apele se întâlesc una cu alta şi se îmbrăţişează întru bucurie purificatoare. De aceea, îndemnul meu este la profunzime, la adâncime.

La un moment dat Iisus se apropie de barca lui Petru care era pescar. Şi Petru se plânge că nu a prins nimic toată noaptea. Şi i spune: “Arunca, Petre, mreaja mai la adânc!” Şi-a aruncat-o mai la adânc, adică mai în largul mării şi acolo a prin peşte. Ei bine, îndemnul lui Iisus pentru toţi cei care nu sunt suficient de conştienţi de lăuntrul lor: “Arunca mreaja mai la adânc!” Gândul tău, meditaţia ta, cugetul tău aruncă-l mai în adâncul sufletului tău, sfredeleşte-l, sapă-l, uneori brutalizează-l şi obligă-l ca să se deschidă pentru ca tu să devii conştient de propia ta fiinţa: dacă


să o faci bună, dacă este bună, să o faci şi mai bună. Aceasta este mântuirea şi aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu. Să fi astăzi mai bun decât ai fost ieri şi să fii mâine ceva mai bun decât ai fost astăzi. Acesta este progresul duhovnicesc.

Este un îndemn pe care ni-l cer şi vremurile de astăzi, în care, în special tineretul este chemat la superficialitate, la frivolitate, la viaţă uşoară, la viaţă lipsită de preocupări stabile şi serioase. Se vorbeşte de un tineret debusolat, care nu are nici un fel de ideal, care nu ştie încă încotro să se uite, care nu poate să-şi facă un plan. Ei bine, scuturaţi-vă, iubiţii mei tineri şi tinere, scuturaţi-vă de această superficialitate, de această comoditate a vieţii şi pătrundeţi în fiinţa voastră lăuntrică! Vă va prinde bine şi acum, vă va prinde bine mai cu seamă mai târziu atunci când vă vor veni bătrâneţile şi veţi simţi că vă este sfârşitul aproape şi veţi privi în urmă şi veţi constata că Dumnezeu v-a făcut viaţa cât pasul de o palmă şi că nu aţi realizat mare lucru în urma voastră. Dar dacă vă veţi cunoaşte fiinţa întreagă în adâncul ei, atuncia vă puteţi clădi o viaţă adevărată, puternică, solidă, rodnică şi atunci, către sfârşitul vieţii, veţi putea să vă apropiaţi împăcaţi, nu de neant, ci de Împărăţia lui Dumnezeu cu gândul că v-aţi împlinit misunea şi v-aţi trăit cu adevărat viaţa care trebuia trăită şi care este una singură. (…)

(Sursa: IPS Bartolomeu Anania, Predica la Duminica a 28-a dupa Rusalii – Pilda celor poftiţi la cina, transcriere, 2000)

Noua Eră ne ademenește cu “valori spirituale”

E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu, acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere, care este și vine la noi, ne ademenește cu “valori spirituale”.

Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult,trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!



Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de actele de violență. Dar ei nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi! Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjma-șe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive…

Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instru-mente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însu-șim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine sa faci așa, sa manânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trait minuni, ia uitați-va, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?

Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă… Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea, că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!

Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu!

(Sursa: Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul marunt, Ed. Doxologia, Iași, 2013)



Numărul 41 (2014), Duminica dinaintea Naşterii Domnului

(a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului; Genealogia Mântuitorului)


C artea naşterii lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam i-a dat naştere lui Isaac; Isaac i-a dat naştere lui Iacob; Iacob le-a dat

naştere lui Iuda şi fraţilor lui; Iuda le-a dat naştere, din Tamar, lui Fares şi lui Zara; Fares i-a dat naştere lui Heţron; Heţron i-a dat naştere lui Aram; Aram i-a dat naştere lui Aminadab; Aminadab i-a dat naştere lui Naason; Naason i-a dat naştere lui Salmon; Salmon i-a dat naştere, din Rahab, lui Booz; Booz i-a dat naştere, din Rut, lui Obed; Obed i-a dat naştere lui Iesei; Iesei i-a dat naştere lui David, regele. David i-a dat naştere lui Solomon, din femeia lui Urie; Solomon i-a dat naştere lui Roboam; Roboam i-a dat naştere lui Abia; Abia i-a dat naştere lui Asa; Asa i-a dat naştere lui Iosafat; Iosafat i-a dat naştere lui Ioram; Ioram i-a dat naştere lui Ozia; Ozia i-a dat naştere lui Iotam; Iotam i-a dat naştere lui Ahaz; Ahaz i-a dat naştere lui Iezechia; Iezechia i-a dat naştere lui Manase; Manase i-a dat naştere lui Amon; Amon i-a dat naştere lui Iosia; Iosia le-a dat naştere lui Iehonia şi fraţilor lui, la strămutarea în Babilon. După strămutarea în Babilon, Iehonia i-a dat naştere lui Salatiel; Salatiel i-a dat naştere lui Zorobabel; Zorobabel i-a dat naştere lui Abiud; Abiud i-a dat naştere lui Eliachim; Eliachim i-a dat naştere lui Azor; Azor i-a dat naştere lui Sadoc; Sadoc i-a dat naştere lui Ahim; Ahim i-a dat naştere lui Eliud; Eliud i-a dat naştere lui Eleazar; Eleazar i-a dat naştere lui Matan; Matan i-a dat naştere lui Iacob; Iacob i-a dat naştere lui Iosif, bărbatul Mariei, cea din care S'a născut Iisus, Ce Se cheamă Hristos. Aşadar, întru totul, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; iar de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.



Hristos Se naşte! Cu adevărat Se naşte! Dumnezeu Se naşte, Dumnezeu-Omul Se naşte. Dumnezeu desăvârşit în om desăvârşit. Prima dată pe pământ S-a arătat om nou, S-a arătat om desăvârşit, S-a arătat om deplin. Ce fel de om S-a arătat în Hristos, Dumnezeu-Omul? Om desăvârşit, om deplin, om în toată desăvârşirea; ade-vărat, singurul adevărat, singurul Om Adevărat – acesta este Hristos, Omul îndumne-zeit. A venit în această lume pământească, S-a coborât, S-a făcut Om îndumnezeit, pentru ca să ne arate nouă în chipul Său ce este adevăratul om, ce este omul desăvâr-şit. Şi a arătat aceasta în modul cel mai desăvârşit. Cum? Aşa cum în trup omenesc S-a arătat om desăvârşit. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, se spune în Sfânta Scriptură (Coloseni 2, 9). Da, toată plinătatea Omului.

Fără El şi până la El omul nu era deloc fiinţă desăvârşită, omul era fiinţă nedesăvâr-şită, neîmplinită. Prin El, omul a obţinut pentru prima dată desăvârşirea sa cea mai deplină, a realizat ţelul său dumnezeiesc în această lume, s-a împlinit întru El; mai întâi întru El, apoi în toţi ucenicii Care L-au urmat pe deplin sinceri, conştiincioşi. Pentru prima dată s-au împlinit cuvintele evanghelice că Domnul a întemeiat Biserica în această lume. A dăruit-o Apostolilor, Prorocilor, Evangheliştilor, învăţătorilor, făcătorilor de minuni, spre zidirea trupului lui Hristos, care este Biserica Sa, până vom

A fi om: Vestea cea bună (Duminica dinaintea Crăciunului, 1964)

Cuviosul Iustin Popovici

Dar naşterea lui Iisus Hristos, astfel a fost: Fiind Maria, mama Sa, logodită cu Iosif, mai înainte de a fi ei laolaltă ea s'a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând s'o dea el în vileag, a vrut s'o lase pe ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s'a arătat în vis, grăind: „Iosife, fiul lui David, nu te teme s'o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s'a zămislit într'însa este de la Duhul Sfânt; ea va naşte Fiu, Căruia tu Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor“. Iar acestea toate s'au făcut ca să se plinească ceea ce s'a spus de Domnul prin profetul ce zice: Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi trezindu-se Iosif din somn, a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe femeia sa. Şi nu a cunoscut-o până ce ea L-a născut pe Fiul ei. Şi I-au pus Acestuia numele Iisus.


ajunge toţii oameni desăvârşiţi (Efeseni 4,11-13).

Şi cum este acest om desăvârşit la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13)? Iată, acesta este omul desăvârşit, care s-a arătat în chipul Domnului Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel, este întru El, alături de El, şi prin El omul. De fapt fiecare din-tre noi este chemat să devină – ce? Dumnezeu-om după har. Ceea ce este Domnul Hristos după natură, ca Dumnezeu-Om desăvârşit, aceea trebuie să devină fiecare dintre noi în Biserica lui Hristos, să devină dumnezeu-om după har, ca astfel să se de-săvârşească, pentru a atinge ţelul dumnezeiesc al fiinţării şi al vieţuirii sale în această lume. Astfel, Domnul îl reprezintă pe om şi desăvârşirea acestuia. Ceea ce este vala-bil, oare, şi pentru destinul omenesc? Adevărul omenesc dacă nu se sfârşeşte în Dumnezeu-Omul, nu este deplin. Atâta timp cât nu se desăvârşeşte în El, adevărul omului se dezintegrează în sine însuşi, decade, şi omul nu are niciun folos din aceasta. (…)

O, oamenii se laudă în lumea aceasta cu dragostea, cu dragostea faţă de om, faţă de lucruri, în general cu toate categoriile de dragoste. Însă dragostea omenească, dacă nu se desăvârşeşte în dragostea lui Hristos – ce se alege din ea? Ea se transformă în gelozie obişnuită, se transformă în încăpăţânare, apoi în duşmănie. Această putere a dragostei, care este în firea omenească, dacă cu credinţa lui Hristos se uneşte cu Domnul Hristos, ea creşte treptat, şi această dragoste devine Dragoste sfântă, Dragoste desăvârşită, Dragoste dumnezeiască, Dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este singura Dragoste adevărată în această lume. Şi venind în această lume, devenind Dumnezeu-Om, Domnul Hristos a dăruit această dragoste desăvârşită şi de la noi cei care I-am urmat ne cere aceeaşi dragoste. Toate celelalte iubiri nu au valoare atâta timp cât nu se sfinţesc, cât nu se sfinţesc prin dragoste, prin Sfânta Dragoste dumnezeiască, dragostea lui Hristos.

Şi ce să spunem despre averile omeneşti? Deseori, oamenii se laudă cu averile lor, cu proprietăţile lor, cu vredniciile lor. Ce este averea omenească în această lume? Ce avere poate supravieţui răului din această lume, răului care este cu totul de la diavol. Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu (Matei 19, 17), a spus Domnul Hristos, nimeni! Nimeni dintre oameni. Noi suntem oameni păcătoşi şi în aşa măsură amestecăm răul cu binele în noi înşine, încât binele nostru niciodată nu este un bine autentic, binele nostru nu este niciodată Bine dumnezeiesc. Dacă ne predăm Domnului Hristos cu credinţă, cu rugăciune şi cu dragoste, El face să crească în noi binele, îl înmulţeşte, îl desăvârşeşte, şi abia după aceea binele nostru devine Bine desăvârşit, Bine dumnezeiesc, devine Binele lui Dumnezeu.

Şi ce să spunem despre viaţa noastră lumească? Ce este viata noastră lumească fă-ră Domnul Hristos, atâta timp cât El nu S-a arătat în ea? Viaţa fără Dumnezeu nu este nimic altceva decât o moarte treptată şi necontenită, moarte chinuitoare, moarte înfi-


Ce înseamnă să fii ucenic?

Părinte Teofil, ce înseamnă să fii ucenic?

Să fii ucenic înseamnă să te laşi îndrumat şi modelat. Asta-i situaţia de ucenic: să te pleci cu mintea, să nu ştii tu mai multe decât cel care te îndrumă. Să faci ceea ce a zis Domnul Hristos: să mergi pe urmele Lui, să-l urmezi pe cel care te îndrumă. Sfântul Apostol Petru, de pildă, la Pescuirea Minunată, a zis către Domnul Hristos: “Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare şi pentru că zici Tu” (Luca 5, 5). Asta înseamnă să fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru că s-a plecat cu mintea. Părintele Arsenie Boca zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie.

O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină, când a zis: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Şi a auzit de la Domnul Hristos: “Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege” (Ioan 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe şi atunci a zis Domnul Hristos: “Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 8).

De unde înţelegem că ucenicia este plecare de minte. Dacă nu te pleci cu mintea, dacă ştii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea faţă de duhovnic, în cazul acesta, sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă.

(Sursa: Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 169-170)


orătoare, de coşmar. Iar viaţa adevărată este Viaţa veşnică în Domnul Hristos! Dacă omul, cu toate mijloacele sfinte pe care i le-a dat Biserica lui Hristos, se umple înlăun-trul său de puteri dumnezeieşti, de viaţă dumnezeiască, viaţa sa se transformă treptat în viaţa lui Dumnezeu, în Viaţa veşnică. Omul devine fiinţă veşnică.(…)

De aceea, fie ca toate sufletele noastre, întreaga noastră minte, întreaga noastră conştiinţă, toată fiinţa noastră, pururea să-L slăvească deplin pe Minunatul Domn Hristos Care atât de mult S-a smerit (Filipeni 2, 7), atâta dragoste ne-a arătat, S-a coborât la noi, oamenii, ca să ne ridice din iadul nostru în Împărăţia Cerurilor şi ca să ne cheme la desăvârşire dumnezeiască. Lui fie slava şi lauda, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sursa: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veşnicie, Editura Egumeniţa, 2013)



Numărul 42 (2014), Duminica după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt)


I ar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi

stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare“. Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu.

Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s'a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi'n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s'a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: Glas în Rama s'a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s'a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, zicându-i: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului“. Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel. Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s'a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s'a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s'a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema.



În acest mare praznic împărătesc al sărbătorii Naşterii Domnului suntem prezenţi cu toţii la Sfânta Liturghie. Dragostea faţă de Mântuitorul întrupat ne determină şi pe noi, ca pe magi, să venim în faţa Lui şi să-I aducem cel mai preţios dar pe care I l-am putea oferi: inima noastră. (…)

Este adevărat că inima noastră nu-i de-o puritate absolută. Dar Domnul Hristos o primeşte aşa cum este. Oamenii cu viaţă curată adeseori au observat că, la Liturghie, după ce Duhul Sfânt preface prescura şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în potir se află un Prunc minunat înjunghiat. Noi cei prezenţi la Liturghie ne prosternăm în faţa Lui şi-I aducem inima noastră aşa cum este ea, apoi ne nutrim cu Trupul şi Sângele Lui. Pe cât am putut, am albit-o prin post şi fapte bune dar, mai ales, prin spovedanie. (…) Şi El o curăţeşte şi o primeşte. După ce ne-am împărtăşit, mulţumin-du-I Îi cerem: Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe toţi în frica Ta; păzeşte viaţa noastră, întăreşte paşii noştri, pentru rugăciunile şi mijlocirile slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi.

De fapt, şi magii, după ce L-au întâlnit pe Pruncul Mântuitor şi I s-au închinat, aducându-I daruri, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, şi pe altă cale s-au dus în ţara lor (Matei 2, 12). Chiar dacă Irod le poruncise, atunci când au ajuns la Ierusalim şi i-a trimis la Betleem, zicându-le: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie (Matei 2, 8), aflându-L, nu s-au mai întors. S-au dus acasă pe altă cale.

Din perspectiva pământească, întoarcerea la Irod, la anturajul lui, la modul lui de viaţă, ar fi fost mult mai ispititoare. S-ar fi putut pricopsi cu daruri, cu demnităţi şi cu tot ce poate oferi un trai lipsit de griji şi îmbelşugat. Au preferat alternativa sobră, cumpătată şi cuminte pe care le-o oferea cealaltă cale, calea lui Hristos. Calea cea strâmtă şi dificilă, dar care se termină cu bucuria deplină. De fapt, în Evanghelia Sa, Mântuitorul ne va vorbi despre cele două căi: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Este mult mai uşor să umbli pe calea cea lată, care nu-ţi impu-ne nici o cenzură morală, nu-ţi cere nici un fel de preocupare spirituală, nu-ţi cere să participi la Liturghie, nu-ţi cere să faci acte de caritate, îţi îngăduie să te înfrupţi din toate desfătările ce ţi le oferă patima dar, din nefericire, duce la prăbuşire. Calea uşoară e aceea a viciului şi calea obositoare şi aspră e cea a virtuţii. Pe cea uşoară călătoreşte mulţime mare, iar pe cea obositoare lume puţină, pentru că e strâmtă şi grea. Capătul ei, însă, ajunge în bucuria veşnică.

Pe altă cale... IPS Andrei Andreicuţ


Omul civilizat al veacului nostru, trăind în spiritul ce domnea şi la curtea lui Irod, are următoarea deviză de viaţă: să mănânce bine, să îndrăgească femei frumoase, să fure şi să exploateze pe cei slabi, să doarmă în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, să se închine la icoanele rotunde ale banului, devenit un adevărat dumnezeu făcător de minuni. El e stăpânit de două patimi mari: banul şi trupul. Iar aceste patimi îşi găsesc satisfacţie pe calea cea lată, pe calea lui Irod. Omul secularizat al veacului nostru nu-i chinuit de gânduri mari, de dorinţa unei vieţi mai curate şi mai frumoase. Gândurile mari sunt ale visătorilor şi misticilor, iar el, fiind realist, nu umblă după himere. Îndobitocit în binele material, acest om al prezentului, stors de sensuri, îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Pe altă cale însă, pe calea cea îngustă, umblă omul care L-a întâlnit pe Hristos la Liturghie şi în rugăciune. L-a întâlnit în persoana celor săraci şi bolnavi, a celor goi şi flămânzi. Calea aceasta este calea bunătăţii, înţelepciunii şi îndurării. Pe acest drum îi întâlneşti pe cei împăcaţi în suflet, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi, pe cei credincioşi şi pe cei fericiţi. (…) În slujba înmormântării se subliniază acest adevăr: cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri; toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile, care am gătit vouă, şi cununile cereşti.

Magii, după ce s-au închinat Pruncului Mântuitor, întorcându-se pe altă cale în ţara lor, pe calea cea strâmtă şi virtuoasă, cu siguranţă că au ajuns la capătul dru-mului, în Împărăţia cea de sus. Dacă noi, cei ce participăm la Liturghia Crăciunului, adorându-L pe Hristos “cel mititel şi-nfăseţel / În scutec de bumbăcel”, ne hotărâm să umblăm pe o altă cale, mai bună, cu siguranţă vom ajunge şi noi acolo unde au ajuns ei. (…) Magii s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit făpturi noi. Aşa şi pentru noi, Crăciunul nu trebuie să rămână doar o frumoasă sărbătoare folclorică, ci, nădăjduim, să fie prilej de reînnoire duhovnicească. Un creştinism festivist, care nu mobilizează, nu ajută la nimic.

Ştiu că sunt şi credincioşi care-şi pun serios problema vieţii spirituale, care-şi pre-gătesc ieslea sufletului prin post şi spovedanie pentru a-L primi pe Hristos. Ei, cu siguranţă, se întorc acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei şi pentru rugăciunile lor, Dumnezeu ne priveşte cu drag şi cu îngăduinţă. Datorită staturii lor morale, datorită cuminţeniei lor, încă mai este respirabilă atmosfera înconjurătoare. Ei sunt sarea pământului (Matei 5, 13), care nu îngăduie să se altereze total societatea omeneas-că. Ei sunt oamenii buni, iar bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi . Bunătatea vine din Hristos Cel născut în ieslea Betleemului.

(Sursa: IPS Andrei Andreicuţ, Pastorala la Naşterea Domnului, 2012)


Nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer!

Cum putem evita rutina din viaţa nostră, care ne cuprinde pe nesimţite?

Deci, trebuie să fim permanent preocupaţi de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, de neschimbat, de neuitat: mântuirea! Şi, de aceea, trebuie să fugim de obiceiuri şi de rutină. Totul în viaţă trebuie să plece din această fiinţă a vieţii noastre: inima.

Este adevărat, probleme sunt multe, dar nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer. Dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Trebuie să te ţii de această sfoară orice ar fi, oricât de puternice ar fi vânturile! Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te!

Să nu credeţi că Dumnezeu nu ne înţelege în momentul istoric prin care trecem. Sigur că ne înţelege.

Trăim în aglomeraţiile urbane; cum putem să avem paza minţii şi rugăciunea?

Dragă, oriunde ai fi, nu te detesta pe tine. Ca un slujitor al lui Hristos, oriunde ai fi, să fii cu Hristos. Dacă eşti într-o ocupaţie profesională, îţi faci datoria acolo, şi pentru că îţi faci datoria, eşti un om al lui Hristos, că în numele Lui eşti cinstit tu acolo, în acte şi într-o serie întreagă de alte operaţiuni. Iar dacă eşti liber, poţi zice o rugăciune: “Doamne, Iisuse!“ sau “Doamne, Doamne, Doamne!“. Dumnezeu ştie că ai fost în imposibilitate să te rogi, dar tu, totuşi, pe undeva, te recunoşti omul Lui. Chiar la rugăciune o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, dar nu te teme. Dumnezeu ştie dinainte ce ai să ceri tu, dar îi place ca tu să lupţi. Nu ceda, nu abandona viaţa ta pentru ispitele care vin! Şi dacă te găseşti în Bucureşti sau într-un sat, cine ştie pe unde, Hristos este acelaşi peste tot. Pentru că nu se pune atât de mult problema lumii care împiedică, ci a diavolului; el te împiedică. Tu eşti singur şi nu poţi să faci rugăciunea, pentru că te împiedică diavolul, că noi nu luptăm cu carnea şi cu sângele, ci cu puterile întuneri-cului, pe viaţă şi pe moarte!

(Sursa: Părintele Arsenie Papacioc, Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc, vol.1-3, Editura Mânăstirea Sihăstria, p.123)


Glasul Domnului 2014.pdf

Documents

Transcript of Glasul Domnului 2014.pdf