1

GHIDUL DE STUDIU DISCIPLINA HISTOLOGIE § Titlul cursului: Histologie – partea I

§ Introducere

− Tipul cursului: Cursul de Histologie – partea I, este un curs obligatoriu, adresat studenţilor anului II, Facultatea de Medicină.

− În cursul semestrului I, vă veţi familiariza cu aspectele de structură histologică la

nivelul ţesuturilor şi apoi al organelor.

− Majoritatea diagnosticelor histologice pe care le veţi formula, necesită o abordare multidisciplinară şi ca urmare cunoştinţele vor fi integrate cu informaţiile prezentate la alte discipline. Acesta este motivul pentru care în curs vor fi abordate aspectele de structură histologică, cu scurte referiri la funcţionalitatea organului respectiv sau corelaţii clinice.

− Temele de curs abordate în acest semestru vor fi:

§ Structura histologică a ţesuturilor epiteliale § Structura histologică a ţesuturilor conjunctive § Structura histologică a ţesuturilor musculare § Structura histologică a ţesutului nervos § Structura histologică a sistemului circulator § Structura histologică a sistemului hemoimun

− Lucrările practice se vor desfăşura în directă corelare cu materia prezentată la curs şi se va pune accentul pe însuşirea abilităţilor practice de recunoaştere şi diferenţiere a preparatelor histologice. Activitatea lucrărilor practice se va desfăşura sub directa îndrumare a unui cadru didactic şi va cuprinde şi seminarii, discuţii ale aspectelor prezentate la curs, etc.

− O cunoaştere fundamentată a materiei presupune reamintirea noţiunilor studiate

anteruior la disciplinele: Anatomie, Biologie Celulară şi Fiziologie.

− Resursele bibliografice utile pentru completarea cunoştinţelor predate la curs sunt: 1. Carmen Mihaela Mihu, Maria Crisan, Alina Sovrea, Mariana Marginean. Histologie

Generala Vol.I. Ed. Medicala Universitara „Iuliu Hatieganu”, Cluj-Napoca, 2006 2. Gartner LP, Hiatt JL. Color Text Book of Histology. WB Saunders Company; 1997. 3. Henrikson Ray, Histology. Willians and Wilkins 1998. 4. Gocan ME, Toader M, Mureşan DV. Histologie. vol. I. Cluj-Napoca: Editura

Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu”; 1998. 5. Junqueira LC, Carneiro J. Basic Histology. Text and Atlas, 10th edition. Lange

Medical Books;Mc. Graw-Hill Medical Publishing Division; 2003. 6. Ross MH, Kaye GJ, Pawlina W. Histology a Text and Atlas, 4th edition, Lipincott Williams & Wilkins. 2003.

− Planning-ul activităţilor pe disciplină: § Orar

2

LUNI MARŢI MIERCURI JOI

VINERI 8-10 Lp.gr. 1 2 3 4 10-12 Lp.Fr.MG gr. 13, 14, 15, 16

12-14 CURS S. I 12-14 Lp.gr. 22 23 24

8-10 Lp. Eng. Gr. 5, 6, 7, 8

10-12 CURS Engl. S. I

12-14 CURS Eng.S. II 12-14 Lp.Engl.gr. 1, 2 3, 4

8 -10 Lp. Gr. 15 16 17 18 10 –12 Lp. Gr 19 20 21

12-14 CURS S III

8-10 Lp.gr. 5 6 7

9 -10 CURS FSS AML

10- 11 Lp FSS gr. 1 – 3 11- 12 Lp FSS gr. 4 – 7

12-14 CURS Fr.MG S.II 14-16 Lp-MG.Fr. gr. 5,6, 7, 8

14-16 CURS S. II

14-16 Lp.gr.25 26 27 28 16-18 Lp.gr.8 9 10 11 18-20 lp.gr. 12 13 14

15-17 Lp.Engl.gr. 9, 10, 11,12 15-17 Fr. MG gr. 9, 10, 11, 12

17-19 CURS Fr. MG S I 17-19 Lp.Engl.gr. 13,14, 15,16

14-16 CURS S IV

16-18 Lp.Fr.MG gr. 1, 2, 3, 4

§ Programul consultaţiilor - anul universitar 2009 – 2010 semestru I

Conf. Dr. Carmen Mihu: Luni ora 12 - 13 Conf. Dr. Alina Şovrea: Joi ora 11 - 12 Şef. Lcr. Mariana Mărginean: Luni ora 10 - 11 Şef. Lcr. Dr. Carmen Melincovici: Marţi ora 10 - 11 Asist. Univ. Anne Marie Chindriş: Marţi ora 14 - 15 Asist. Univ. Sergiu Şuşman: Miercuri ora 12 - 13

− Tematica cursului şi a demonstraţiilor practice

CURS DE HISTOLOGIE SEMESTRUL I 1. Introducere. Istoric. Generalităţi despre ţesuturi, clasificare, histogeneză. Modificări

celulare fiziologice şi patologice. Ţesuturi epiteliale de acoperire. Ţesuturi epiteliale simple, stratificate şi de tip particular. Structură histologică la M.O. şi M.E. Funcţii. Corelaţii clinice.

2. Ţesuturi epiteliale de acoperire şi glandulare. Epitelii glandulare: clasificare, organizare generală a glandelor exocrine şi endocrine. Corelaţii clinice. Ţesuturi conjunctive. Caractere generale. Celulele conjunctive proprii şi alogene sau tranzitorii structură histologică la M.O. şi M.E., funcţii. Fibrele conjunctive: de colagen, reticulină şi elastice. Structură histologică la M.O. şi M.E. Metode de evidenţiere prin coloraţii specifice. Substanţa fundamentală – structură macromoleculară. Histofiziologie. Corelaţii clinice.

3. Ţesuturi conjunctive. Clasificarea ţesuturilor conjunctive. Ţesuturi conjunctive embrionare şi comune (propriu zise). Structură histologică. Histofiziologie.

3

4. Ţesuturi conjunctive specializate. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Ţesutul cartilaginos: hialin, elastic, fibros. Discul intervertebral. Structură histologică la MO şi ME. Corelaţii clinice.

5. Ţesuturi conjunctive. Celulele ţesutului osos. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Matricea osoasă. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Ţesuturile osoase: compact şi spongios. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Osificarea endoconjunctivă şi encondrală. Corelaţii hormonale. Corelaţii clinice.

6. Ţesuturi musculare. Generalităţi. Clasificare. Ţesutul muscular striat scheletal şi cardiac. Structură histologică la M.O. şi M.E.

7. Ţesut muscular neted - structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Corelaţii clinice. Sistemul vascular. Generalităţi. Artere elastice, artere musculare, vene, capilare. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Dispozitive vasculare de tip particular. Vase limfatice. Structură histologică la M.O. şi M.E. Modificări structurale ale pereţilor vasculari, legate de vârstă şi de unele aspecte patologice. Corelaţii clinice.

8. Sistemul hemoimun – generalităţi, Definiţie. Cito-histologia celulelor imunocompetente şi rolul lor.

9. Sistem hemo-imun. Măduva hematogenă - structură histologică la M.O. şi M.E. Funcţii. Corelaţii clinice. Hematopoeza - eritropoeza, granulocitopoeza, trombocitopoeza,

10. Sistem hemo-imun. Hematopoeza - limfocitopoeza şi monocitopoeza. 11. Ţesut limfoid. Clasificare, generalităţi, limfocite T şi limfocite B. Timus - Structură

histologică la M.O. şi M.E. Corelaţii clinice. 12. Sistem hemo-imun. Splină şi limfoganglion. Structură histologică la M.O. şi M.E.

Histofiziologie. Corelaţii clinice. 13. Ţesut nervos şi sistemul nervos. Neuronul şi nevroglia. Clasificare. Structură histologică

la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Sistem nervos periferic: nervul şi ganglionii spinali şi vegetativi. Structură histologică la M.O. şi M.E. Corelaţii clinice.

14. Curs recapitulativ. LUCRĂRI PRACTICE HISTOLOGIE SEMESTRUL I 1. Preparatul microscopic. 2. Epiteliu simplu pavimentos, epiteliu simplu ciliat, epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat

epiteliu pavimentos stratificat, uroteliul. 3. Glandă tubulară simplă, glandă alveolară simplă, acini seroşi, mucoşi, micşti, glande

endocrine. 4. Ţesut mucos; Ţesut conjunctiv lax; Ţesut conjunctiv tendinos; Ţesut elastic; Ţesut

conjunctiv fibrolamelar. 5. Ţesut reticular; Ţesut adipos ( HE- Sudan), ţesut seminar. 6. Ţesut cartilaginos hialin; Ţesut elastic; Ţesut osos spongios. 7. Ţesut osos compact (şlefuit + Hematoxilină eozină); Osificare. 8. Ţesut muscular scheletal ( HE, HF Heid.). Ţesut muscular cardiac ( HE, HF Heid.).

Muşchi ca organ. 9. Vase: Aortă (HE , RFW); Pachet vasculo-nervos 10. Recapitulare. Măduvă roşie hematogenă. Timus. 11. Ganglion limfatic. Splină. Recapitulare. 12. Recapitulare. 13. Ţesut nervos. 14. Recapitulare.

4

− Evaluarea cunoştinţelor şi abilităţilor practice § Pentru a fi acceptaţi la examen sunt necesare:

- Pezenţă 70 % din cursuri - Prezenţă 100% la lucrările practice; se pot motiva şi recupera max

3 lucrări practice - Prezenţa activă la lucrările practice - Portofoliu de activitate( caiet de lucrări practice)

§ Condiţii pentru promovarea examenului: - Examen scris – minim nota 5 - Examen practic – minim nota 5 - Nota finală se calculează astfel: 50% examen scris, 40% examen

practic, 10 % activitate din timpul anului § Calendarul evaluărilor pe parcurs – în timpul fiecărei lucrări practice § Calendarul evaluării finale – 18 ian. – 14. feb. 2010 § Calendarul examenelor ulterioare – sesiunea toamnă I şi toamnă II § Modul de desfăşurare al evaluărilor:

- Examenul teoretic final va fi examen scris cu întrebări opţionale multiple şi răspunsuri redacţionale scurte din aspectele predate la curs şi lucrările practice

- Examenul practic final se va desfăşura oral. Va fi reprezentat de stabilirea diagnosticului histologic şi reprezentatrea schematică pentru un preparat permanent. Întrebările vor viza structura histologică examinată, dar pot fi întrebări şi din capitole conexe.

- Examinări pe parcurs, orale vor fi realizate de asistentul de grupă în timpul lucrărilor practice

- Portofoliul de activitate § Modul de notare:

- 50% examen scris - 40% examen practic - 10 % activitatea din timpul semestrului, inclusiv portofoliul de

activitate

− Cadre didactice de predare – semestrul I Seria I - Conf. Dr. Alina Şovrea

Seria II – Conf. Dr. Carmen Mihu Seria III - Conf. Dr. Carmen Mihu Seria IV – Şef. Lcr. Dr. Carmen Melincovici

− Cadre didactice care vor efectua lucrări practice semestrul I. Conf. Dr Carmen Mihaela Mihu Conf. Dr Alina Şovrea Şef.Lcr. Dr Mariana Mărginean Şef.Lcr. Dr Carmen Melincovici Asist.Univ Dr Anne Marie Chindriş Asist.Univ Dr Sergiu Şusman La lucrările practice vor participa şi Dr. Răzvan Bucur (Rezident

Dermatologie), Dr. Gabriela Checicheş (rezident dermatologie), Dr. Aca Popa (Rezident Morfopatologie).

5

− Portofoliul de activitate va cuprinde un caiet de lucrări practice în care se vor regăsii scurte informaţii teoretice legate de lucrarea parctică precum şi schiţa preparatelor microscopice studiate în lucrarea respectivă. Fiecare lucrare va fi semnată de cadrul didactic responsabil pentru grupa respectivă la sfârşitul lucrării practice.

6

CURSUL 1

ŢESUTURILE EPITELIALE • Tabla de materii: Introducere în studiul Histologiei Clasificarea şi originea ţesuturilor Ţesuturile epiteliale: Definiţie Histogeneză Caractere generale Funcţiile epiteliilor Specializările de suprafaţă ale celulelor epiteliale Clasificarea epiteliilor Epiteliile de acoperire

Corelaţii clinice

Introducere Histologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulelor, ţesuturilor şi organelor. Ţesutul se defineşte ca o asociere de celule şi substanţă intercelulară, specializată pentru

îndeplinirea unei funcţii particulare sau a unui grup de funcţii.

Clasificarea şi originea ţesuturilor

În organism există patru tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos. Ţesuturile intră în componenţa organelor, care la rândul lor alcătuiesc sisteme.

Ţesuturile epiteliale sunt alcătuite predominant din celule. Epiteliile provin din toate cele trei foiţe embrionare.

Ţesuturile conjunctive sunt formate din celule şi o substanţă intercelulară abundentă. În marea lor majoritate, au origine mezodermo-mezenchimală.

Ţesuturile musculare sunt de două tipuri: neted şi striat scheletal şi cardiac. Au origine mezodermo-mezenchinală.

Ţesutul nervos este format din neuroni şi celule gliale. Este de origine neuro-ectodermică.

Ţesuturile epiteliale

Sunt ţesuturi pur celulare, formate din celule şi o cantitate infimă de ciment intercelular. Epiteliile acoperă suprafaţa corpului, tapetează cavităţile naturale ale organismului sau se organizează în glande exocrine sau endocrine.

Histogeneză: Din ectoderm derivă epidermul şi anexele tegumentare, medulosuprarenala şi neurohipofiza. Din mezoderm se formează endoteliile şi mezoteliile, corticosuprarenala şi epiteliul parenchimului renal. Din endoderm derivă epiteliul tubului digestiv şi al glandelor anexe, tiroida şi paratiroidele.

Caracterele generale ale epiteliilor Celulele epiteliale vin în raport de contact, fiind solidarizate prin diferite tipuri de

joncţiuni. Substanţa de ciment intercelulară este redusă cantitativ. Sunt situate pe o membrană

7

bazală. Epiteliile nu sunt vascularizate, dar sunt inervate. Celulele epiteliale prezintă o polaritate netă.

Funcţiile epiteliilor: protecţie (mecanică, fizică, chimică), permeabilitate selectivă, transport transcelular, absorbţie selectivă, secreţie, epurare, reducerea fricţiunii şi lubrificare.

Specializările de suprafaţă ale celulelor epiteliale Suprafeţele epiteliale bazale Membrana bazală este o matrice extracelulară specializată care separă epiteliile de ţesutul conjunctiv subiacent. Hemidesmozomii sunt joncţiuni specializate echivalente cu o jumătate de desmozom, care realizează adeziunea celulelor epiteliale de membrana bazală. Plicaturile bazale sunt modificări ale membranei bazale sub formă de invaginaţii. Suprafeţele epiteliale laterale

Suprafeţele laterale prezintă joncţiuni intercelulare de aderenţă şi de comunicare. Suprafeţele epiteliale apicale Suprafeţele apicale pot prezenta: microvili, stereocili şi cili. Microvilii formează

marginea în perie a celulelor care tapetează tubul proximal din rinichi şi platoul striat al enterocitelor din intestin. Stereocilii sunt microvili foarte lungi ficşi. Cilii sunt proiecţii activ-mobile care execută o mişcare ondulatorie sincronă şi regulată.

Clasificarea ţesuturilor epiteliale: există trei mari categorii de epitelii: de acoperire, glandulare şi senzoriale.

Epiteliile de acoperire Epiteliile de acoperire sunt epiteliile care acoperă suprafaţa corpului sau tapetează

cavităţile naturale ale organismului. Aceste epitelii pot fi clasificate după două criterii: numărul de straturi celulare şi forma

celulelor. După numărul de straturi, epiteliile pot fi: simple şi stratificate. După forma celulelor, epiteliile pot fi: pavimentoase, cubice şi cilindrice. Epiteliile pseudostratificate sunt tipuri particulare de epitelii simple. Există două varietăţi:

cilindric şi de tranziţie. Epiteliul simplu pavimentos (scuamos) Este format dintr-un singur rând de celule turtite

cu nucleii aplatizaţi. Localizare: foiţa parietală a capsulei Bowmann, epiteliul alveolelor pulmonare, ansa Henle, mezoteliile, endoteliul.

Epiteliul simplu cubic Este format dintr-un singur rând de celule cubice cu nucleii rotunzi. Localizare: ductele glandelor exocrine, suprafaţa ovarului, tubii renali.

Epiteliul simplu cilindric Este format dintr-un singur rând de celule cilindrice cu nucleii ovalari situaţi în treimea bazală a celulei. Acest tip de epiteliu poate fi ciliat sau neciliat, cu microvili. Localizare: tubul digestiv, bronhiile mici, ductele excretoare mari.

Epiteliul pseudostratificat cilindric Este un epiteliu simplu cilindric modificat, format din celule prismatice cu înălţimi variate şi nucleii situaţi la nivele diferite. Acest epiteliu poate fi ciliat sau neciliat. Localizare: Epiteliul ciliat numit şi epiteliu respirator formează mucoasa traheei şi a bronhiilor. Epiteliul neciliat tapetează ductele mari ale glandelor exocrine.

Epiteliul de tranziţie (uroteliul) Este un epiteliu simplu, alcătuit din trei tipuri celulare celulele bazale, celulele intermediare, ,,în rachetă’’, cu polul apical dilatat şi baza îngustă, şi celulele superficiale, ,,în umbrelă’’, cu polul apical larg. Localizare: Uroteliul tapetează lumenul căilor urinare: al calicelor renale, al ureterului, al vezicii urinare şi al uretrei.

Epiteliul stratificat pavimentos Este format din mai multe straturi de celule. Stratul bazal sau germinativ este format dintr-un singur rând de celule cubo-cilindrice Acest strat asigură regenerarea epiteliului. Stratul mijlociu sau spinos este format din mai multe rânduri de celule poligonale cu aspect spinos caracteristic. Stratul superficial este format din 2-3 rânduri de celule

8

turtite, pavimentoase. Există două varietăţi de epiteliu stratificat pavimentos: keratinizat şi nekeratinizat. Localizare: epiteliul keratinizat intră în structura tegumentului, purtând denumirea de epiderm; epiteliul nekeratinizat tapetează cavităţi:bucală, esofagiană, vaginală, rectală şi anală.

Epiteliul stratificat cubic Este un epiteliu bistratificat, format din două rânduri de celule cubice. Localizare: acest tip de epiteliu se găseşte în ductele excretoare ale glandelor sudoripare. Epiteliul stratificat cilindric Este format din mai multe rânduri de celule, cele superficiale fiind cilindrice. Acest epiteliu poate fi ciliat sau neciliat. Localizare: se întâlneşte la nivelul uretrei masculine, în ductele excretoare mari ale glandelor exocrine şi formează conjunctiva oculară.

Există trei tipuri particulare de celule epiteliale: celulele neuroepiteliale, cu funcţie senzorială, celulele mioepiteliale, cu rol contractil şi celule epiteliale pigmentare, melanocitele.

Corelaţii clinice. 1. Metaplazia este un proces patologic de transformare a unui anumit epiteliu într-un alt

tip de epiteliu. 2. Sindromul cililor imobili: cilii au o bătaie anormală sau nu prezintă bătaie. 3. Pemfigoidul bulos este o boală autoimună cauzată de producerea de anticorpi împotriva hemidesmozomilor. 4. Tumorile epiteliale pot fi benigne sau maligne (carcinoame). Tumorile care iau naştere din celulele epiteliale glandulare se numesc adenocarcinoame. • Obiective educaţionale: Esenţial: Cunoaşterea tipurilor de ţesuturi din organismul uman, a caracterelor generale ale epiteliilor, a morfologiei tipurilor de epitelii de acoperire. Important: Cunoaşterea originii ţesuturilor, a funcţiei epiteliilor, a specializărilor de suprafaţă, a localizării epiteliilor de acoperire. Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu originea lor, asocierea structurii diferitelor tipuri de epitelii cu funcţia acestora. Facultativ: Cunoaşterea histogenezei ţesuturilor epiteliale, a corelaţiilor clinice. • Întrebări şi teme recapitulative:

1. Enumeraţi caracterele generale ale epiteliilor 2. Descrieţi epiteliul stratificat pavimentos 3. Descrieţi epiteliul de tranziţie Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii: 1. Endoteliul este epiteliul simplu pavimentos care tapetează lumenul vaselor sanguine. 2. Mezoteliul este epiteliul simplu cubic care căptuşeşte seroasele. 3. Epiteliile simple cilindrice pot fi ciliate sau neciliate. 4. Epiteliile pseudostratificate sunt formate din celule de dimensiuni şi forme diferite,

situate pe mai multe rânduri. 5. Uroteliul este un epiteliu pseudostratificat şi e localizat la nivelul căilor urinare.

9

CURSUL 2

ŢESUTURI EPITELIALE, GLANDULARE

ŢESUTURI CONJUNCTIVE

• Tabla de materii: Epiteliile glandulare

Definiţie şi clasificare Glandele exocrine: Glandele exocrine de tip particular Clasificarea glandelor exocrine Organizarea morfologică a glandelor exocrine Glandele endocrine Sistemul neuroendocrin difuz Ţesuturi conjunctive

Definiţie şi caractere generale. Celulele ţesuturilor conjunctive. Epiteliile glandulare Epiteliile glandulare sunt alcătuite din celule specializate, care au capacitatea de secreţie

şi excreţie. Clasificarea epiteliilor glandulare Epiteliile glandulare participă la alcătuirea următoarelor tipuri de glande: 1.Exocrine:

produsul lor de secreţie este eliminat în afara organismului sau în cavităţi care comunică cu exteriorul. 2. Endocrine: produsul lor de secreţie se elimină direct în sânge. 3.Paracrine: produsul de secreţie al celulelor paracrine se elimină în spaţiul extracelular şi acţionează local. 4.Mixte: au secreţie dublă, exocrină şi endocrină.

Glandele exocrine pot fi : Glande exocrine propriu-zise, organe parenchimatoase dotate cu canal execretor. Glande exocrine de tip particular, care nu au canal excretor: glanda unicelulară, glandele

intraepiteliale şi glandele membraniforme. Glanda unicelulară este reprezentată de celulele mucoase denumite şi celule caliciforme. Glandele intraepiteliale sunt reprezentate de grupuri mici de celule situate în grosimea unui epiteliu de acoperire. Glandele membraniforme sunt reprezentate de epiteliile de acoperire care au funcţie dublă: de protecţie şi secretoare.

Clasificarea glandelor exocrine Clasificarea morfologică se face în funcţie de aspectul porţiunilor secretorie (adenomerul

sau piesa terminală) şi excretorie (ductul excretor). După forma adenomerului, glandele pot fi: Tubulare: adenomerul are formă de ,,deget de

mănuşă’’(ex.: glandele Lieberkuhn din intestin). Acinoase: adenomerul este rotunjit.(ex.: glanda lacrimală). Alveolare: adenomerul este voluminos, cu lumen larg (ex.: glanda sebacee). Mixte: cele trei tipuri enumerate se pot asocia, constituind segmente secretoare tubulo-acinoase (ex.: glandele salivare), sau tubulo-alveolare (ex.: prostata).

După forma ductului excretor, glandele pot fi: simple: ductul este drept; compuse: ductul este ramificat.

Clasificarea în funcţie de modalitatea de eliminare a produsului de secreţie descrie trei tipuri de glande: Glandele merocrine: produsul de secreţie se elimină din celulă prin exocitoză (ex.: glandele salivare, pancreasul exocrin); Glandele apocrine: produsul de secreţie se elimină odată cu polul apical al celulei (ex.: glanda mamară); Glandele holocrine: produsul de secreţie se elimină prin dezintegrarea acesteia (ex.: glanda sebacee); Glandele ecrine: produsul de secreţie

10

difuzează prin membrana plasmatică a celulei (transport transepitelial). (ex.: celulele din glandele sudoripare şi celulele secretoare de HCl din stomac).

Clasificarea în funcţie de natura produsului secretat descrie trei tipuri de glande: Glandele seroase secretă în principal enzime.(ex.: pancreasul exocrin). Glandele mucoase secretă mucigenul care prin hidratare se transformă în mucină, componentul major al mucusului (ex.: celulele mucoase din tubul digestiv, căile respiratorii). Glandele mixte secretă deopotrivă enzime şi mucigen.(ex.: glandele salivare).

Organizarea morfologică generală a glandelor exocrine Glandele exocrine sunt organe parenchimatoase formate din capsulă, stromă şi

parenchimul reprezentat de adenomer şi ductele excretoare. Parenchimul glandelor salivare este format dintr-o glandă exocrină tubulo-acinară

compusă. Adenomerul glandei este reprezentat de acinii secretori. În funcţie de natura produsului

secretat, acinii pot fi: seroşi, mucoşi şi micşti. Acinii seroşi sunt de dimensiuni mici şi au lumenul îngust. Celulele seroase sunt

piramidale, cu nucleii mari, sferici, dispuşi în treimea bazală a celulelor. Citoplasma este granulară şi bazofilă.

Acinii mucoşi au dimensiuni mai mari şi lumenul larg. Celulele mucoase sunt mari, piramidale, cu nucleii aplatizaţi, hipercromi, situaţi bazal. Citoplasma este clară, cu aspect vacuolar.

Acinii micşti sunt formaţi din celule mucoase situate central şi celule seroase care formează semilunele Gianuzzi la periferia acinului.

Sistemul excretor este reprezentat de ducte extralobulare şi intralobulare. Glandele endocrine Glandele endocrine sunt organe parenchimatoase formate din capsulă, stromă reticulinică

şi parenchim. Parenchimul este format din celule endocrine dispuse sub formă de cordoane sau foliculi, în strânsă legătură cu capilarele sangvine.

Aranjarea sub formă de cordoane caracterizează majoritatea glandelor endocrine, dispunerea sub formă de foliculi este caracteristică tiroidei.

Glandele mixte Glandele mixte au atât secreţie exocrină cât şi endocrină şi pot fi homotipice (ficatul) sau heterotipice (ex.: acinii sero-zimogenici, respectiv insulele Langerhans din pancreas).

Sistemul neuroendocrin difuz Sistemul neuroendocrin difuz e alcătuit din celule endocrine răspândite printre celulele

epiteliale care formează mucoasa digestivă şi respiratorie.

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

Caractere generale ale ţesuturilor conjunctive 1. Au origine mezodermo- mezenchimală. 2. Conţin trei elemente: celule, fibre şi substanţă fundamentală. 3. Primele elemente care apar sunt celulele, acestea elaborează substanţa fundamentală şi

apoi fibrele. Cu cât un ţesut conjunctiv este mai tânăr, cu atât are mai puţine fibre. 4. Substanţa fundamentală este un rezervor de apă şi diferite substanţe, în funcţie de tipul de ţesut( ex. calciul în ţesutul osos, grăsime în ţesutul adipos, proteine plasmatice în ţesutul conjunctiv lax).

5. Au mare capacitate de regenerare, deci pot genera tumori. 6. Se întâlnesc peste tot în organism.

7. Nu vin în contact cu mediul extern, fiind separate de ţesuturile epiteliale prin

11

membrana bazală. 8. Au rol în procesele de apărare ale organismului. În ţesuturile conjunctive migrează o

serie de celule, al căror principal rol este de a participa la procesele de apărare specifică şi nespecifică ale organismului.

9. Ţesuturile conjunctive includ o varietate de ţesuturi cu diferite funcţii, dar cu o serie de caractere comune.

Celulele ţesuturilor conjunctive Celulele fixate reprezintă o populaţie celulară, care se dezvoltă în ţesutul conjunctiv şi tot

aici îşi realizează funcţiile. Celulele fixate sunt:celula mezenchimală nediferenţiată, fibroblastul- fibrocitul, miofibroblastul, pericitul, celula adipoasă şi mastocitul.

Celulele tranzitorii au originea în măduva roşie hematogenă şi circulă pe cale sanguină. La un anumit stimul, aceste celule părăsesc circulaţia şi trec în ţesutul conjunctiv unde îşi realizează funcţiile. Celulele tranzitorii sunt: macrofagul, plasmocitul şi leucocitele.

Celulele mezenchimale În cursul vieţii embrionare, celulele mezenchimale au formă stelată, cu numeroase prelungiri, nucleu ovalar, eucrom, nucleolat. Pe măsura dezvoltării, între aceste celule apare substanţa fundamentală şi apoi fibrele. Progresiv, celulele mezenchimale se vor diferenţia în celule proprii ţesutului conjunctiv, celule endoteliale şi fibre musculare netede.

Fibroblastele Sunt cele mai numeroase celule ale ţesutului conjunctiv. Provin din celula mezenchimală

nediferenţiată. Sunt celule tinere, cu dimensiuni de 20- 30µm, active metabolic, cu formă neregulată şi prelungiri. Sintetizează substanţă fundamentală şi fibre. La adult, fibroblastele se divid rar, în general în procesul de vindecare al rănilor. Se pot transforma în celule adipoase, condroblaste şi osteoblaste.

Fibrocitele Provin din fibroblaste. Reprezintă celulele adulte. Sunt mai mici decât fibroblastele, au

aspect fusiform, cu nucleu hipercrom, alungit, cu capetele ascuţite. Citoplasma conţine organite reduse. În ţesuturi apar ataşate fibrelor colagene. Când sunt stimulate, fibrocitele îşi cresc activitatea şi se transformă în fibroblaste.

Miofibroblastele Sunt celule cu caractere intermediare între fibroblast şi fibra musculară netedă. În

coloraţiile de rutină sunt greu de diferenţiat de fibroblaste. Pericitele

Sunt numite şi celule adventiţiale sau celule perivasculare. Sunt localizate în jurul capilarelor şi venulelor. Pericitele sunt considerate o populaţie celulară cu caractere de celule mezenchimale, cu capacitatăţi de diferenţiere şi proliferare.

Celulele adipoase Provin din celula mezenchimală nediferenţiată. Celulele adipoase sunt celule diferenţiate,

care nu se mai divid. Există două tipuri de celule adipoase: - celula adipoasă uniloculară - celula adipoasă multiloculară.

Celula adipoasă uniloculară este o celulă mare, 120 µm, sferică, atunci când este izolată şi poliedrică, atunci când este studiată în ţesut.

Celule adipoase uniloculare pot fi întâlnite izolate sau în mici grupuri în ţesutul conjunctiv lax. Atunci când sunt numeroase formează tesutul adipos comun.

Celulele adipoase se formează din celule mezenchimale antenatal, iar postnatal din fibroblaste. Nucleul celulei este turtit, hipercrom, iar citoplasma conţine organite bine dezvoltate: Ap. Golgi, ribozomi liberi, mitocondrii, RER slab dezvoltat. Plasmalema conţine receptori pentru insulină, hormonul de creştere, hormoni tiroidieni, catecolamine şi glucocorticoizi.

12

Celula adiposă multiloculară este mai mică decât celula adipoasă uniloculară, având dimensiuni de aproximativ 20- 30 µ. Nucleul este situat central, iar citoplasma conţine mai multe vacuole lipidice, mitocondrii în număr mare, REN, puţini ribozomi liberi. Formează ţesutul adipos brun.

Mastocitele Au origine în celulele stem mieloide în timpul hematopoezei. Precursorii mastocitului, pe

cale sanguină ajung în ţesutul conjunctiv şi se diferenţiază în mastocite, prin apariţia în citoplasmă a granulaţiilor specifice. Au durată de viaţă scurtă. Se localizează în ţesutul conjunctiv din tot organismul, în vecinătatea vaselor mici.

Este cea mai mare dintre celulele conjunctive fixate, cu dimensiuni cuprinse între 20- 35 µm. Celula are formă ovalară. Nucleul este rotund, situat în centrul celulei. În citoplasmă, alături de organitele comune, se evidenţiază granule delimitate de membrane, care se colorează metacromatic cu albastru de toluidină. Aceste granule au diferite forme şi mărimi şi conţin histamină, heparină, arylsufatază, factorul chemotactic eozinofil, factorul chemotactic neutrofil. Mastocitele mediază reacţiile de hipersensibilitate de tip I(de tip imediat).

Macrofagele Au origine în celula stem din măduva roşie hematogenă, sub formă de monocite.

Monocitul intră în circulaţie şi la un stimul specific migrează prin endoteliul capilarelor sau venulelor, în ţesutul conjunctiv şi se transformă în macrofag.

Macrofagele fac parte din sistemul monocito- macrofagic. Macrofagul ţesutului conjunctiv se numeşte histiocit. Este bine reprezentat în ţesutul

conjunctiv lax şi în zonele bine vascularizate. Este o celulă cu formă neregulată, cu prelungiri citplasmatice scurte şi drepte, dimensiuni

de 10- 30 µm. Nucleul poate fi ovalar sau reniform, eucrom, nucleolat. Citoplasma slab bazofilă, conţine Ap. Golgi, RER, lizozomi.

Funcţiile macrofagelor: - Histiocitul este un agent de apărare prin fagocitoză. - Macrofagele participă la reacţiile imune, atât datorită capacităţii de a produce citokine,

cât şi proprietăţii de prezenta antigenii. Plasmocitele Se găsesc în număr crescut în zonele cu inflamaţie cronică( tractul gastrointestinal şi

respirator). Sunt numeroase în glandele salivare, limfoganglioni şi ţesutul hemoimun. Au durată de viaţă scurtă, 10- 30 zile. Provin din limfocitele B. Sunt celule ovalare, cu dimensiuni de 20µm, nucleu excentric, sferic, cu blocuri alternante de eucromatină şi heterocromatină- aspect în „ spiţă de roată”. Citoplasma este intens bazofilă, datorită conţinutului crescut în RER ( Fig.7). Reprezintă celule implicate în producerea anticorpilor.

Leucocitele Circulă pe cale sanguină şi migrează prin peretele capilarelor în ţesutul conjunctiv, ca

răspuns la diferite agresiuni. Prezenţa acestor celule în ţesutul conjunctiv denotă o reacţie inflamatorie acută. Neutrofilele migrază în număr mare, fiind urmate de monocite, care se vor diferenţia în macrofage. Eozinofilele sunt prezente în număr crescut în cazul reacţiilor alergice sau infestaţiilor parazitare. Bazofilele în colaborare cu mastocitele intervin în reacţiile de hipersensibilitate de tip întârziat.

Limfocitele Se găsesc în număr mic în ţesutul conjunctiv. Numărul lor creşte în locuri unde are loc o

inflamaţie cronică. Limfocitele sunt numeroase în corionul mucoaselor la nivelul tractului respirator şi gastrointestinal. Sunt celule implicate în răspunsul imun.

Limfocitele sunt celule rotunde, cu citoplasmă redusă, palid colorată bazofil în hematoxilină- eozină, greu vizibilă pe preparatele histologice. Nucleul este rotund, hipercrom.

13

• Obiective educaţionale: Esenţial: Cunoaşterea tipurilor de ţesuturi din organismul uman, a morfologiei tipurilor de epiteliilor glandulare. Cunoaşterea caracterelor generale ale ţesuturilor conjunctive. Prezentarea tipurilor de celule conjunctive. Important: Cunoaşterea originii ţesuturilor, a morfologiei funcţiei epiteliilor, a specializărilor de suprafaţă, a localizării epiteliilor de acoperire. Definirea rolului celulelor conjunctive. Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu originea lor, asocierea structurii diferitelor tipuri de epitelii cu funcţia acestora. Prezentarea unor corelaţii clinice. Facultativ: Cunoaşterea histogenezei ţesuturilor epiteliale. • Întrebări şi teme recapitulative:

1. Enumeraţi caracterele generale ale epiteliilor 2. Descrieţi epiteliul stratificat pavimentos 3. Descrieţi epiteliul de tranziţie

Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii: 1. Endoteliul este epiteliul simplu pavimentos care tapetează lumenul vaselor

sanguine. 2. Mezoteliul este epiteliul simplu cubic care căptuşeşte seroasele. 3. Epiteliile simple cilindrice pot fi ciliate sau neciliate. 4. Epiteliile pseudostratificate sunt formate din celule de dimensiuni şi forme

diferite, situate pe mai multe rânduri. 5. Uroteliul este un epiteliu pseudostratificat şi e localizat la nivelul căilor

urinare.

4. Precizaţi caracterele şi tipurile celulare încadrate în categoria celulelor fixate. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals pentru următoarele afirmaţii:

1. Macrofagul prezintă în citoplasmă granuţaşii ce conţin heparină, histamină, etc

2. Celulele adipoase multiloculare prezintă organizare sub formă de lobuli. 3. Fibroblastele se pot transforma în celule adipoase. 4. Plasmocitele sunt celule implicate în sinteza anticorpilor. 5. Ţesuturile conjunctive sunt bine vascularizate.

14

CURSUL III

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

• Tabla de materii:

Matricea extracelulară: Substanţa fundamentală Fibrele conjunctive Lichidul tisular Clasificarea ţesuturilor conjunctive Prezentarea tipurilor de ţesuturi conjunctive

Matricea extracelulară Este formată din substanţă fundamentală, fibre conjunctive şi lichid tisular. Substanţa fundamentală este numită şi matrice amorfă sau matrice nefibrilară. Ocupă

spaţiile dintre celule şi fibre. Asigură schimburile nutritive între capilare şi celulele ţesuturilor conjunctive. În microscopie optică apare relativ omogenă, conţinând o cantitate mare de apă. În microscopie electronică are aspect fin fibrilar şi granular. Conţine proteoglicani, glicozaminoglicani şi glicoproteine structurale.

Lichidul tisular În afara substanţei fundamentale, în ţesutul conjunctiv se găseşte o cantitate mică de

lichid tisular, cu compoziţie similară plasmei sanguine, prin conţinutul de ioni şi substanţe difuzabile. Lichidul tisular conţine şi o cantitate redusă de proteine plasmatice, cu greutate moleculară mică, ce pot traversa peretele capilar, ca urmare a presiunii hidrostatice a sângelui. În condiţii normale, cantitatea de lichid tisular este foarte redusă; când creşte apare edemul.

Fibrele ţesutului conjunctiv Fibrele colagene se numesc şi fibre albe. Sunt flexibile, nu se ramifică, nu se

anastomozează, se grupează în fascicule care se întretaie, delimitând areole. Se colorează în roz cu eozina, în roşu în coloraţia Van Gieson, în albastru în coloraţia

tricrom Mallory şi în verde în coloraţia tricrom Masson. Microscopia optică descrie fibrele formate din fibrile. Microscopia electronică arată că fibrilele sunt formate din protofibrile, ce prezintă o

alternanţă regulată de benzi clare şi întunecate, cu o periodicitate de 68 nm. La rândul lor protofibrilele sunt formate din macromolecule de tropocolagen. Aceste macromolecule sunt formate din trei lanţuri polipeptidice, răsucite unul în jurul celuilalt. Fiecare lanţ este format din 1000 de aminoacizi, între care predomină glicina( tot al treilea aminoacid).

Se cunosc 19 tipuri de colagen, care diferă prin structura polipeptidelor, localizare şi funcţii.

Colagenul tip III este descris ca fibre de reticulină de histologia clasică. Colagenul tip III formează fibre subţiri, ramificate şi anastomozate, delimitând reţele de diferite mărimi:

Se evidenţiază prin impregnare argentică( metodele Gomori şi Wilder), sau coloraţie cu acid periodic Schiff( PAS). Fibrele elastice se numesc şi fibre galbene. Sunt fibre subţiri, lungi, omogene, puternic refringente, drepte sau ondulate. Se ramifică şi se anastomozează formând reţele tridimensionale, cu ochiuri. În microscopie optică se evidenţiază prin coloraţii speciale:

- Rezorcină- fuxină Weigert- fibrele elastice se colorează în violet;

15

- Orceină- fibrele elastice se colorează în roşu- brun. Microscopia electronică descrie pentru fibrele elastice două componente structurale:

- zonă centrală care conţine elastina - zonă periferică, în care se găsesc microfibrile de fibrilină.

Clasificarea ţesuturilor conjunctive 1. Ţesuturi conjunctive de tranziţie( embrionare)

- Ţesutul mezenchimatos - Ţesutul mucos

2. Ţesuturi conjunctive permanente - Ţesutul conjunctiv lax - Ţesutul conjunctiv dens

neordonat( în derm şi capsula organelor) ordonat

ţesut tendinos ţesut aponevrotic ţesut fibrolamelar ţesut elastic

3. Ţesuturi conjunctive specializate - Ţesutul reticular - Ţesutul adipos - Ţesutul cartilaginos

( Substanţa fundamentală este semidură, elastică) hialin elastic fibros

- Ţesutul osos (Substanţa fundamentală este dură, mineralizată)

spongios compact

- Sângele (Substanţa fundamentală este fluidă)

- Ţesutul hematopoetic - Ţesutul limfatic

Ţesutul mezenchimatos Apare în viaţa embrionară şi dispare pe măsură ce componentele celulare se diferenţiază.

Prin maturarea ţesutului mezenchimatos se formează aproape toate ţesuturile conjunctive permanente. Conţine celule de formă stelată, cu prelungiri, prin care celulele vin în contact unele cu altele, realizând o reţea tridimensională. Spatiul dintre celule este ocupat de substanţa fundamentală. Fibrele sunt reduse, fiind reprezentate de colagenul tip III( fibre de reticulină).

Ţesutul mucos (gelatina Wharton) Se găseşte în cordonul ombilical. La adult este localizat în pulpa dentară. Conţine celule de formă stelată, cu prelungiri, prin care celulele vin în contact unele cu

altele. Substanţa fundamentală este abundentă, bogată în acid hialuronic, , gelatinoasă, umple spaţiile dintre celule.

Ţesutul conjunctiv lax Este cea mai răspândită varietate de ţesut conjunctiv.Conţine celule, fibre şi substanţă

fundamentală în proporţii relativ egale. Se întâlneşte în corionul şi adventiţia organelor cavitare, formează stroma unor organe, se dispune în jurul vaselor şi nervilor.Ţesutul conjunctiv lax conţine celule conjunctive fixate şi mobile, fibre colagene, elastice şi de reticulină, substanţă fundamentală şi lichid tisular, vase sanguine( în special capilare) şi nervi.

16

Ţesutul conjunctiv dens neordonat Conţine fibre colagene groase, fibre elastice şi de reticulină. Formează reţele, în care se

dispun celule conjunctive, în special fibroblaste şi histiocite. Substanţa fundamentală este în cantitate relativ redusă. Se găseşte în derm, capsulele organelor, periost şi pericondru. Formează tunica submucoasă a tractului digestiv.

Ţesutul conjunctiv dens ordonat Se caracterizează prin predominenţa fibrelor. Există următoarele varietăţi: 1. Ţesutul tendinos( ţesut conjunctiv dens ordonat colagen). Conţine fibre colagene groase, dispuse în fascicule orientate într- o singură direcţie.

Fibrocite modificate numite tenocite( tendinocite). Tenocitele sunt dispuse în lungul fibrelor, două câte două, nucleii acestor celule fiind numiţi nuclei gemeni.

2. Ţesutul aponevrotic( ţesut conjunctiv dens ordonat colagen) Aponevroza joacă rolul tendonului în cazul unor mase musculare mari şi aplatizate. Conţine fibre conjunctive, dispuse sub formă de lame suprapuse, în două sau mai multe

planuri. Într-o lamă, fibrele colagene sunt orientate paralel, dar perpendicular pe fibrele din lamele supra sau subiacente. Celulele sunt alungite, dispuse cu axul lung pe direcţia fibrelor. Sunt celule de tipul fibrocitelor.

3. Ţesutul fibrolamelar( ţesut conjunctiv dens ordonat colagen) Conţine fibre conjunctive, dispuse sub formă de lame paralele( la nivelul corneei) sau

concentrice( în corpusculii Vater- Paccini). Celulele sunt alungite, dispuse cu axul lung pe direcţia fibrelor. Sunt celule de tipul fibrocitelor.

4. Ţesutul elastic( ţesut conjunctiv dens ordonat elastic) Conţine fibre elastice, solidarizate prin ţesut conjunctiv. Fiecare fibră este înconjurată de

o reţea de fibre de reticulină. Celule de tipul fibroblastelor Formează ligamentele galbene, intervertebrale şi media aortei.

Ţesutul reticular Este un ţesut conjunctiv permanent, care formează stroma organelor hemato şi

limfopoetice (excepţie face timusul). Este format din două reţele: reţea fibrilară, formată din fibre de reticulină; reţea celulară,

formată din celule reticulare, de formă stelată, cu prelungiri, prin care celulele vin în contact. Celulele au nuclei eucromi, nucleolaţi şi citoplasmă abundentă. Citoplasma celulelor reticulare înconjoară fibrele de reticulină şi le izolează • Obiective educaţionale: Esenţial: Cunoaşterea componentelor matricei extracelulare. Însuşirea clasificării ţesuturilor conjunctive. Descrierea tipurilor de ţesuturi conjunctive. Important: Cunoaşterea rolului componentelor matricei celulare şi a caracteristicilor fiecărui tip de ţesut conjunctiv. Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu originea lor. Cunoaşterea funcţiilor. Prezentarea unor corelaţii clinice. Facultativ: Cunoaşterea histogenezei ţesuturilor conjunctive. • Întrebări şi teme recapitulative:

1. Precizaţi localizarea şi rolul fibrelor elastice. 2. Menţionaţi glicoproteinele structurale din ţesuturile conjunctive.

Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii:

17

1. Proteoglicanii se formează prin asocierea glicozaminoglicanilor cu o structură proteică.

2. Fibrele colagen tip III se evidenţiază în coloraţia de rutină HE. 3. Ţesutul mucos se mai numeşte şi gelatina Warton. 4. Ţesutul fibrolamelar se întâlneşte la nivelul corneei.

18

CURSUL IV

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE • Tabla de materii: Ţesutul adipos Ţesut adipos alb- galben, comun, unilocular: Ţesut adipos brun, multilocular

Ţesuturile cartilaginoase Ţesutul cartilaginos hialin Ţesutul cartilaginos elastic Ţesutul cartilaginos fibros

Ţesutul adipos În funcţie de localizare, structură şi culoare se disting două tipuri de ţesut adipos:

- ţesut adipos alb- galben, comun, unilocular: - ţesut adipos brun, multilocular.

1. Ţesutul adipos alb- galben, comun, unilocular Este cel mai bine reprezentat ţesut din organism. Se întâlneşte la nivelul hipodermului, în axilă, la nivelul glandelor mamare, în jurul

omentului, mezenterului, în spaţiul retroperitoneal şi în jurul rinichilor. În cantitate mai redusă se localizează şi în măduva osoasă şi la nivelul orbitei. Ţesutul adipos comun este format din celule adipoase uniloculare, puţine fibre şi

substanţă fundamentală. Celulele adipoase se grupează în paniculi( lobuli) adipoşi, separaţi prin travee de ţesut conjunctiv. Un lobul conţine 100- 200 adipocite, fiecare celulă fiind înconjurată de o reţea de fibre de reticulină, capilare sanguine şi fibre nervoase.

2. Ţesutul adipos brun, multilocular Este un ţesut adipos implicat în producerea de căldură. Are importanţă crescută la nou născut. La adult apare în axilă, retrosternal, în jurul rinichilor şi aortei abdominale. Este un ţesut bine vascularizat. Este format din celule adipoase multiloculare, dispuse în cordoane, înconjurate de o reţea de fibre de reticulină şi capilare- organizare asemănătoare glandelor endocrine.

ŢESUTUL CARTILAGINOS

Ţesuturile cartilaginoase sunt ţesuturi conjunctive specializate, alcătuite din cele 3 elemente: celule, substanţă fundamentală şi fibre.

Substanţa fundamentală este dură şi elastică, conferind acestor ţesuturi rezistenţa mecanică necesară îndeplinirii funcţiei de suport.

La om, există cartilagii de tranziţie (formează scheletul embrionului şi fătului şi prin osificare se transformă în ţesut osos) şi cartilagii permanente (formează scheletul unor organe: traheea, epiglota, pavilionul urechii).

Caractere generale 1. Au origine mezenchimală. 2. Sunt ţesuturi ordonate cu structură compactă. 3. Predomină substanţa fundamentală şi celulele. 4. Au o matrice intercelulară omogenă; fibrele nu se disting de masa de substanţă

fundamentală, ambele având acelaşi indice de refracţie. 5. Celulele sunt formatoare şi distrugătoare de cartilaj.

19

6. Celulele adulte se găsesc în cavităţi. 7. Nu sunt vascularizate (nutriţia cartilajului se face prin difuziune, de la nivelul vaselor

sanguine şi limfatice din pericondru; odată cu înaintarea în vârstă, matricea devine mai densă şi difuziunea mai dificilă).

8. Sunt slab inervate. 9. Cresc prin două modalităţi: - apoziţie (creştere în grosime, pe baza stratului fertil al

pericondrului); - diviziune interstiţială (creştere în lungime realizată prin mitoze ale celulelor cartilaginoase, aşa numita creştere endogenă).

10. Regenerarea este redusă (cartilajul fiind avascular); pierderile mici de cartilaj pot fi înlocuite prin proliferarea pericondrului.

Clasificarea ţesutului cartilaginos În funcţie de natura fibrelor, se descriu 3 tipuri de ţesut cartilaginos: - hialin – cu predominanţa fibrelor de colagen tip II; - elastic – cu predominanţa fibrelor elastice, - fibros – cu predominanţa fibrelor de colagen tip I. A. Ţesutul cartilaginos hialin Este forma cea mai frecventă şi mai bine structuralizată, motiv pentru care se studiază ca

şi prototip de ţesut cartilaginos. În timpul vieţii intrauterine formează scheletul embrionului şi fătului, iar la adult se

găseşte în septul nazal, trahee, bronhii mari, în cartilajele articulare şi costale. Este alcătuit din numeroase celule, substanţă fundamentală şi fibre (ultimele două

formând matricea intercelulară). Structură histologică 1. Pericondrul La periferie, cartilajul e învelit de un ţesut conjunctiv dens, pericondrul; acesta prezintă 2

straturi: unul extern fibrilar, bogat în fibre de colagen tip I şi vase de sânge şi unul intern celular, numit şi strat fertil; acesta conţine celule asemănătoare fibroblastelor şi celule mezenchimale care se pot diferenţia în condroblaste (celule condrogenice).

Rolul pericondrului extern este de a asigura protecţia şi nutriţia cartilajului, iar cel al pericondrului intern de a asigura creşterea în grosime a cartilajului.

2. Celulele cartilaginoase Condroblastele sunt celule tinere, de formă turtită, aşezate imediat sub pericondru într-un

singur şir. Au dimensiuni mici (10-12 μ) şi caractere de celule tinere, active metabolic: nucleu eucrom, nucleolat şi citoplasmă bazofilă. Condroblastele dau naştere substanţei fundamentale şi fibrelor.

Condrocitele sunt celule atât formatoare cât şi distrugătoare de cartilaj. Îşi menţin capacitatea de mitoză şi de sinteză a matricii cartilaginoase, asigurând pe lângă

creşterea apoziţională şi o creştere interstiţială. Ele produc şi în acelaşi timp degradează componentele matricii cartilaginoase. Echilibrul este menţinut prin jocul unor citokine, factori de creştere - molecule reglatoare elaborate chiar de condrocit şi ai unor hormoni litici (colagenaza).

Celule adulte ale cartilajului, au dimensiuni mai mari (15-40μ), formă sferică sau ovalară, nucleu hipercrom şi citoplasmă eozinofilă. Se găsesc în aria centrală a cartilajului, în nişte cavităţi sau lacune ale substanţei fundamentale numite condroplaste. De regulă citoplasma condrocitului se retractă şi condroplastul nu e ocupat în întregime (artefact tehnic).

Citoplasma condrocitelor mature conţine organite comune în număr redus: RER, aparat Golgi, vezicule de glicogen şi lipide. Condrocitele tinere pot sintetiza cantităţi mari de glicozaminoglicani şi colagen II şi se dispun la periferia masei cartilaginoase.

Condrocitele se pot dispune fie izolat, fie în grupe izogene (grupe de celule delimitate de o capsulă comună care rezultă din diviziunea condrocitelor). Grupele izogene pot fi de 2 tipuri:

20

- grupe izogene coronare – diviziunea condrocitelor se face în planuri diferite şi celulele sunt dispuse sub formă de cerc cu centrul liber;

- grupe izogene axiale – diviziunea condrocitelor se face în planuri paralele şi celulele se dispun sub formă de coloane.

3. Matricea cartilajului hialin Omogenă, este alcătuită din substanţă fundamentală şi fibre. Fibrele sunt alcătuite majoritar din colagen de tip II. Substanţa fundamentală, componentă amorfă a matricii este formată din

glicozaminoglicani care se leagă de proteine formând proteoglicani. Proteoglicanii se prind de acidul hialuronic formând molecule care interacţionează cu colagenul. Proporţia de colagen, acid hialuronic şi proteoglicani diferă în funcţie de localizarea anatomică şi vârstă.

La tineri, predomină proteoglicanii care sunt puternic hidrofili; cu vârsta aceştia se reduc cantitativ, reducându-se şi cantitatea de apă.

Proteoglicanii cu multe grupări sulfat dau caracterul bazofil al substanţei fundamentale. Cu vârsta scade cantitatea de proteoglicani şi se demască coloagenul care se colorează eozinofil.

Deci cartilajele tinere conţin proteoglicani, iar în coloraţie H.E., matricea acestor cartilaje apare bazofilă.

În cartilajele îmbătrânite componenta majoră este colagenul, deci matricea se colorează eozinofil în H.E.

În cartilajele adulte, în jurul grupelor izogene, matricea este bogată în proteoglicani sulfataţi, formând matricea teritorială bazofilă în H.E., iar în rest, intercelular, predomină colagenul, formând matricea intercelulară, eozinofilă în H.E. Deci cartilajul adult are un aspect “de mozaic”.

Matricea teritorială este metacromatică şi PAS pozitivă datorită bogăţiei de glicozaminoglicani. În matricea teritorială se dispun fibre de reticulină sub formă de coşuleţ, formând o unitate morfofuncţională numită condron.

B. Ţesutul cartilaginos elastic Ţesutul cartilaginos elastic îl găsim în ureche, conductul auditiv extern, epiglotă, trompa

lui Eustache. Are culoare galbenă, este opac şi friabil. Condrocitele sunt izolate sau organizate în grupe

izogene mici. Substanţa fundamentală este redusă. Fibrele sunt elastice, se dispun pericelular şi se evidenţiază în coloraţii speciale: cu rezorcină fuxină Weigert în violet şi cu orceină în roşu brun.

C. Ţesutul cartilaginos fibros Îl găsim la nivelul discurilor intervertebrale şi a simfizei pubiene. Are caractere

intermediare între ţesutul conjunctiv dens şi cartilajul hialin. Celulele – condrocitele – sunt dispuse în cavităţi, sunt rare şi se găsesc izolate sau rareori

grupate izogen. Substanţa fundamentală este redusă. Fibrele sunt de colagen I şi se dispun în fascicule groase, în funcţie de direcţia forţelor de

presiune ce se exercită asupra lor. În coloraţia H.E. matricea se colorează eozinofil datorită colagenului I aflat în cantitate

mare. Nu prezintă pericondru. Corelaţii clinice Condrodisplazia este un defect genetic care afectează sinteza colagenului II şi antrenează

alături de cartilajul anormal, malformaţii osoase şi articulare. Artroza este o afecţiune degenerativă a cartilajului articular, care generează mari

probleme de sănătate publică. Este determinată şi de lipsa pericondrului în acest tip de cartilaj,

21

care împiedică orice posibilitate de aport celular. Transplantul de condrociteeste singura soluţie satisfăcătoare.

Ruptura discului intervertebral (hernia de disc) se localizează frecvent în regiunea posterioară a discului intervertebral, în special în zona lombară. Constă în ruptura inelului fibros cu protruzia consecutivă a nucleului pulpos. Determină dureri intense în regiunea inferioară a spatelui şi uneori în membrele inferioare, discul herniat comprimând nervii spinali.

Tumorile ţesutului cartilaginos sunt benigne – condroame – sau maligne – condrosarcoame; acestea din urmă apar în proporţie de 17-22% şi afectează de obicei aparatul locomotor

• Obiective educationale:

Esential: Cunoaşterea tipurilor de ţesuturi adipoase. Caractere generale ale ţesuturilor cartilaginoase şi clasificarea acestora. Descrierea tipurilor de cartilaj.

Important: Cunoaşterea aspectelor de nutriţie deficitară prin absenţa vascularizaţiei, mecanism şi consecinţe clinice; absenţa pericondrului la nivelul cartilajului hialin articular şi a cartilajului fibros. Util: Capacitatea de regenerare redusă, corelaţii clinice. Facultativ: Detalii de structură

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Precizaţi posibilele localizări ale ţesutuli adipos brun. 2. Precizaţi coloraţiile histologice în care poate fi studiat ţesutul adipos comun. 3. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals pentru următoarele afirmaţii: 1. Celula adipoasă uniloculară se formează din fibroblaste sau celule mezenchimale 2. Ţesutul adipos comun este organizat sub formă de lobuli

I.întrebări cu răspuns unic sau multiplu 1. Care din urmatoarele celule formeaza prin diviziune grupuri izogene : A. condroclastele

B. condrocitele C. condroblastele D. celulele mezenchimale E. osteocitele R : B

2. Ţesutul cartilaginos elastic se găseşte în următoarele structuri, cu excepţia : A. urechii

B. peretelui conductului auditiv extern C. cartilajului articular

D.epiglotei E. trompei lui Eustache

R : C

3. Cartilajul hialin formează: A. Septul nazal B. Epiglota C. Simfiza pubiana D. Cartilajele costale E. Cartilajele articulare R: A,D,E

22

4. Care din următoarele propoziţii sunt adevărate? a.Cartilajele prezintă două modalităţi de creştere: prin apoziţie şi prin diviziune interstiţială b. Celulele formatoare de cartilaj sunt: condrocitele şi condroblastele c. Ţesutul cartilaginos elastic se găseşte în conductul auditiv extern, epiglota şi trompa lui Eustachio d. Cartilagiile de tranziţie formează septul nazal, cartilajele costale şi articulare e. Condroblastele sunt situate în interiorul cartilajului, formând grupe izogene R: D 5. Corelaţi cele 2 câmpuri: A. Substanţa fundamentală dură şi mineralizată B. Fibre de reticulină C. Fibre de colagen D. Fibre elastice E. Substanţa fundamentală semidură şi elastică 1. Cartilajul hialin R: C,E 2. Cartilajul elastic R: D,E

6. Care dintre următoarele localizări este tipică cartilajului elastic: A. septul nazal B. discurile intervertebrale C. epiglota D. articulaţiile E. traheea

R: C II Caz clinic Un muncitor în construcţii în vârstă de 50 de ani se prezintă la medic pentru dureri în regiunea lombară, cu senzaţii de parestezii (amorţire) a membrelor inferioare. Întrebări: 1. Care preconizaţi a fi cauza acestor simptome şi care sunt factorii favorizanţi pentru apariţia lor în acest caz? 2. Explicaţi mecanismul de producere al bolii

23

CURSUL V

ŢESUTUL OSOS

• Tabla de materii: Definiţie Caractere generale ale ţesuturilor osoase Celulele osoase- structură histologică la MO şi ME Matricea osoasă - structură histologică la MO şi ME Clasificarea ţesuturilor osoase. Ţesutul osos compact şi spongios - structură histologică la MO şi ME Osificarea endocondrală şi endoconjunctivă Creşterea oaselor. Remodelarea ţesutului osos Corelaţii hormonale şi clinice Definiţie - ţesuturi conjunctive specializate adaptate pentru funcţia de suport şi protecţie Caractere generale

- origine mezenchimală - conţin cele 3 elemente: celule, substanţă fundamentală (SF), fibre - se caracterizează prin predominenta SF, care este dură şi mineralizată → duritate si rigiditate; - fibrele de colagen I nu se disting în masa substanţei fundamentale → matricea osoasă este omogenă - celulele osoase - 2 tipuri :

● celule osteoformatoare ● celula osteodistrugatoare - sunt ţesuturi ordonate, cu structură lamelară

- sunt vascularizate - creşterea se face prin apoziţie

Celulele osoase I. Celulele osteoformatoare : a. Celulele osteoprogenitoare - Sunt celulele osoase cele mai tinere

- Localizare: stratul intern, profund al periostului, de-a lungul canalelor haversiene, în endost;

- Origine: mezenchimala - Aspect fusiform - MO - citoplasma redusa, palid bazofilă,

- nucleu ovalar, eucrom, voluminos; - ME: organite bine dezvoltate - Rol : dau naştere osteoblastelor b. Osteoblastele

Celule tinere osoase care sintetizează matricea osoasă - Origine: celula osteoprogenitoare; - Localizare:- pe suprafata oaselor tinere,

24

- in zonele supuse proceselor de reparatie si regenerare - Formă neregulată , cu prelungiri - MO - se dispun sub forma unui rând de cel. - când activitatea de sinteză este intensă - cel cubo-cilindrice, - nucleu eucrom, nucleolat; - citoplasma bazofila - ME: organite numeroase - când activitatea de sinteză diminuă - cel. turtite - bazofilia citoplasmei scade - ME: organite puţine Rolul osteoblastelor : 1. sinteza matricei osoase , iniţial nemineralizată 2. calcificarea matricei osoase 3. intervin in remodelarea tesutului osos c. Osteocitele

- celule mature osoase, - sunt incluse in cavităţi = osteoplaste - osteoplastele comunică între ele prin fine structuri canaliculare cu dispozitie radiară; - Formă : turtită, talie mica; cu prelungiri citoplasmatice

- MO - nucleu: turtit, hipercrom; - citoplasma eozinofilă - ME : organite puţine - Rol : mentinerea SF elaborate II.Celule osteodistrugatoare

Osteoclastele - Origine – în MRH în cel. progenitoare granulocito-macrofagică - Localizare : pe suprafetele osoase, în lacune escavate= lacune Howship; - Dimensiuni mari (≈ 150µ); - MO - numerosi nuclei (pina la 50);

- citoplasma acidofila - ME: prezinta 4 zone: marginea convoluta (plisata) , zona clara, zona veziculara, zona bazală - Rol : resorbţia ţesutului osos . Activitatea de resorbţie e reglată de 2 hormoni: PTH, calcitonina Matricea osoasă : substanţa fundamentală (SF) + fibre

Formata din : ● componenta anorganică (65%) ● componenta organică (35%)

º Componenta anorganică: - Ca, P, dar si bicarbonati, citrati, Mg, K, Na; - Ca si P formează cristale de hidroxiapatită ce se dispun de-a lungul fibrelor de colagen º Componenta organică : fibre + SF ● Fibrele - 95% din componenta organică - colagen tip I, grupate sub forma de fascicule ● SF : GAG (condroitin sulfat si keratan sulfat);

25

Glicoproteine : osteocalcina, osteopontina, sialoproteina osoasa; Lamela osoasă - unitatea morfologică a tesutului osos; - este constituită din matrice osoasa şi osteocite situate in osteoplaste legate intre ele prin sistem canalicular; Clasificarea ţesuturilor osoase: A. Ţesutul osos spongios - Localizare: - epifizele oaselor lungi; diploea oaselor late, scurte. - Macroscopic: aspect buretos, spongios - Structural : trabecule osoase care delimitează cavităţi (areole) º Areolele conţin măduva rosie hematoformatoare (cu timpul in unele oase → maduvă galbenă); º Trabeculele osoase : - orientate în direcţii diferite - sunt alcătuite din lamele osoase suprapuse cu aranjament neregulat - la periferia trabeculelor se dispun osteoblastele; Tesutul osos spongios – complex medulo-osos B. Ţesutul osos compact - Localizare - diafiza oaselor lungi , tăblia oaselor scurte şi late - Predomină componenta osoasă - Are o arhitectură cilindric-lamelară - Structural : lamelele osoase dispuse concentric, in jurul unor spatii conjunctivo- vasculare = canalele Havers; Sistemul haversian (osteonul) - unitatea morfo-funcţională a osului compact; - canal Havers + sistemul lamelar care îl înconjoară Sisteme interhaversiene - între osteoane - lamele osoase cu traiect arcuat, necentrate de un canal Havers Periostul prezintă 2 zone - Zona externă: fibro-vasculara

- Zona internă, celulară, fertilă Endostul Localizare : - tapetează canalul medular, areolele osului spongios Structural : ţ. conj. fibrilar, sărac în celule Rol important în viaţa embrionară ( activ. osteogenetică) Osificarea = procesul biologic prin care se formează ţesut osos Osteogeneza = totalitatea proceselor de dezvoltare a osului ca organ Osificarea endoconjunctivă - se desfăsoară in membrana ţesutului mezenchimal; - formează: oasele capului (frontal, parietalele, părţi din occipital şi temporale, maxilarul superior si mandibula), corpul claviculei Osificarea endocondrală (endocartilaginoasă) - constă în formarea de ţesut osos pe seama unui model cartilaginos; - se formează: majoritatea oaselor scheletului (oasele lungi, vertebrele, coastele, sternul, oasele bazei neurocraniului);

26

Fazele osificării endocondrale 1. Zona cartilajului de rezervă 2. Zona cartilajului hiperplazic seriat 3. Zona cartilajului hipertrofic şi calcificat 4. Zona de eroziune 5. Zona de osteoid 6. Zona de ţesut osos Creşterea oaselor - in lungime : se realizeaza pe seama cartilajului de crestere (epifizar) prin osificare endocondrala (până la 18 ani) - in grosime : prin apozitie pe seama stratului intern fertil al periostului

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea caracterelor generale ale ţesuturilor osoase, a tipurilor de ţesuturi osoase precum şi a procesului de osificare.

Împortant : Recunoaşterea preparatelor histologice de: - Ţesutul osos compact - Ţesutul osos spongios - Osificarea endocondrală (recunoasterea pe preparate a fazelor osificării

endocondrale) Util: Asocierea structurii histologice a ţesuturilor osoase cu funcţia lor. Facultativ: Cunoaşterea procesului de osificare endoconjunctivă.

• Întrebări şi teme recapitulative: 1. Enumeraţi caracterele generale ale ţesutului osos 2. Osteoblastele: aspect la MO şi ME 3. Descrieţi aspectul la ME al osteoclastelor 4. Definiţi lamela osoasă 5. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii:

În ţesutul osos spongios predomină componenta osoasă în detrimentul cele medulare A F Areolele osului spongios conţin măduvă roşie hematogenă A F Osteoblastele sunt situate în osteoplaste A F În osul compact există o arhitectură cilindric lamelară A F Sistemul haversian reprezintă unitatea morfologică a osului spongios

27

CURSUL VI

ŢESUTURILE MUSCULARE • Tabla de materii:

Caractere generale ale ţesuturilor musculare Clasificarea ţesuturilor musculare Ţesutul muscular striat scheletal Ţesutul muscular striat cardiac Ţesutul muscular neted. Caractere generale ale ţesuturilor musculare

1. Reprezintă ţesuturi adaptate funcţiei de contractilitate şi conductibilitate. Adaptarea este demonstrată prin forma celulelor, care este alungită (justificând denumirea de fibră musculară) şi prin apariţia în citoplasmă a structurilor specifice, numite miofibrile.

2. În fibrele musculare, membrana celulară este numită sarcolemă, iar citoplasma, sarcoplasmă.

3. Ţesuturile musculare sunt bogat inervate. Capacitatea de a da un răspuns specific- contracţia, la un stimul nervos- excitaţia, se datorează unui tip particular de sinapsă, numită placă motorie sau joncţiune neuro- musculară.

4. Ţesuturile musculare reprezintă principalul rezervor de aminoacizi din organism, fiind sediul unor procese metabolice importante.

Clasificarea ţesuturilor musculare

1. Ţesuturi musculare striate - muşchi striaţi scheletali, ataşaţi oaselor, responsabili de mişcarea scheletului; - muşchi striaţi viscerali, identici cu cei scheletali, localizaţi la nivelul limbii,

faringelui, treimea superioară a esofagului. - muşchiul striat cardiac.

2. Ţesut muscular neted

Ţesutul muscular striat scheletal

Este un ţesut cu origine mezodermo- mezenchimală. Unitatea morfofuncţională este fibra musculară striată scheletală.

Structura histologică a fibrei musculare striate scheletale Fibra musculară striată scheletală prezintă membrană celulară( sarcolemă), citoplasmă(

sarcoplasmă) şi nuclei.

28

Sarcolema – microscopia electronică evidenţiază o ultrastructură coplexă, formată din: - sarcolema propriu-zisă - membrana bazală

Sarcoplasma, eozinofilă în coloraţia de rutină( HE), conţine: - proteine necontractile- miogen, mioglobină. - nucleii, în număr de câteva sute, sunt eucromi, dispuşi periferic, subsarcolemal. Au

aspect alungit, cu axul lung paralel cu axul lung al fibrei. - organite comune- mitocondrii( dispuse perinuclear), lizozomi, Ap. Golgi, reticul

endoplasmic modificat, numit reticul sarcoplasmic şi incluziuni de glicogen, lipide şi granule cu pigment de uzură.

- „ organite specifice”- miofibrile. Miofibrilele formează aparatul contractil. Se dispun în zona centrală a sarcoplasmei, sub

forma unor fascicule paralele. Miofibrilele sunt formate dintr- o alternanţă regulată de discuri clare şi discuri întunecate. Zona de trecere între discul clar şi cel intunecat se numeşte joncţiune I-A. Discurile clare şi întunecate se dispun la acelaşi nivel în toate miofibrilele unei fibre, dând un aspect striat caracteristic. Fiecare disc clar este împărţit în două jumătăţi egale prin membrana Z. Fiecare disc întunecat este împărţit în două jumătăţi egale prin zona H, în centrul căreia se găseşte linia M. Unitatea morfofuncţională a fibrei musculare striate scheletale în microscopie optică este sarcomerul. Acesta reprezintă segmentul dintr- o miofibrilă, cuprins între două membrane Z succesive. Conţine un disc întunecat şi două jumătăţi de disc clar

Microscopia electronică descrie miofibrilele formate din miofilamente. Există două tipuri de miofilamente:

- miofilamente subţiri( de actină). Miofilametele subţiri se inseră pe discul Z, ocupă discul clar şi pătrund în discul întunecat până la limita zonei H.

- miofilamente groase( de miozină). Se dispun corespunzător discului întunecat. Miofibrilele conţin: - proteine contractile fundamentale: actina şi miozina - proteine contractile reglatoare: troponina şi tropomiozina - proteine cu rol structural

o titina- proteină elastică, asigură legătura între filamentele groase şi discul Z; o α actinina- proteină care asigură fixarea filamentelor subţiri la discul Z; o miomezina- asigură menţinerea filamentelor groase în poziţie; o proteina C- se presupune că este o proteină de legătură pentru miomezină. o nebulina- proteină ataşată discului Z, dispusă paralel cu filamentele subţiri. o tropomodulina- proteină legată de porţiunea liberă a filamentelor subţiri. o desmina- asigură legarea membranelor Z din miofibrile învecinate, precum şi

legarea discurilor Z periferice de sarcolemă. Discul Z este o matrice în care se distinge o linie în zig- zag. Reprezină un element

citoscheletal. Linia M menţine filamentele groase în poziţie corectă. Linia M este formată din filamente

orientate transversal. Aceste filamente conţin miomezină. Sistemele tubulare Reticulul sarcoplasmic reprezintă o modificare adaptativă a reticulului endoplasmic, fiind

format din canalicule dispuse paralel cu miofibrilele, pe care le înconjoară. Sistemul transversal este reprezentat de invaginaţii ale sarcolemei, situate la nivelul

joncţiunilor I-A. Î La nivelul joncţiunilor I-A se formează structuri numite triade, formate din două cisterne

terminale şi o invaginaţie a sarcolemei. Muşchiul ca organ Este format dintr-o componentă musculară şi o componentă conjunctivă( Fig. 10).

29

Ţesutul conjunctiv, predominent fibrilar, care înveleşte muşchiul la periferie se numeşte epimisium. Din epimisium se desprind septe conjunctive, cu vase sanguine şi terminaţii nervoase, care înconjoară fasciculele de fibre musculare, formând structura numită perimisium. În jurul fiecărei fibre musculare se găseşte o reţea de fibre de reticulină, capilare şi fine terminaţii nervoase, care constituie endomisiumul.

Ţesutul muscular striat cardiac

Ţesutul muscular cardiac şi componenta conjunctivo-vasculară din endomisium formează peretele contractil al inimii.

Unitatea morfo-funcţională a ţesutului muscular striat cardiac este fibra musculară striată cardiacă. Aceasta are formă cilindrică, cu capetele ramificate, prin intermediul cărora fibrele vin în contact.

Structura histologică a fibrei musculare striate Fibrele musculare striate cardiace sunt formate din sarcolemă, sarcoplasmă şi nucleu. - Sarcolema prezintă structură similară fibrei musculare striate scheletale. La

extremităţile fibrelor, sarcolema formează benzi groase, omogene, numite discuri intecalare. Discurile intercalare sunt asocieri de joncţiuni intercelulare.

- Sarcoplasma conţine: organite citoplasmatice comune: mitocondrii, Ap. Golgi, reticul endoplasmic modificat sub forma reticulului sarcoplasmic. În fibrele cardiace există structuri numite diade, formate dintr-o cisternă terminală şi un sistem transversal. Organitele comune se dispun în jurul nucleului într-o zonă numită fusul sarcoplasmic axial. Există incluziuni citoplasmatice de glicogen şi lipide..În sarcoplasmă se întâlnesc şi miofibrile. Miofibrilele se dispun sub formă de fascicule longitudinale, adesea fiind ramificate şi anastomozate. Sunt formate din sarcomere. Microscopia electronică descrie miofibrilele formate din miofilamente de actină şi miozină. Contracţia musculară se desfăşoară similar cu contracţia fibrei musculare striate scheletale.

- Nucleul este alungit, cu capete rotunjite, eucrom O particularitate a miocitelor atriale o constituie prezenţa unor granule situate în

sarcoplasma perinucleară. Aceste granule conţin doi hormoni polipeptidici: factorul natriuretic atrial( FNA) şi factorul natriuretic cerebral( FNC).

Ţesutul nodal sau sistemul excitoconductor Reprezintă un ţesut miocardic de tip embrionar, care asigură contracţia autonomă şi

ritmică a inimii. Realizează legătura anatomică şi funcţională între atrii şi ventricule. Este format din fibre musculare numite şi celule conducătoare cardiace sau fibre Purkinje. Citoplasma acestor fibre conţine cantităţi mari de glicogen, care ocupă porţiunea centrală a sarcoplasmei. Miofibrilele sunt situate periferic. Aceste celule sunt grupate în noduli, reţele sau fascicule( nodulii sino-atrial şi atrio-ventricular, fasciculul Hiss, reţeaua Purkinje).

Inervaţia ţesutului muscular cardiac este realizată de sistemul nervos vegetativ( simpatic şi parasimpatic) care asigură ritmicitatea contracţiei miocardice.simpaticul determină accelerarea ritmului contracţiei, iar parasimpaticul are actiune antagonistă.

Ţesutul muscular neted Unitatea morfofuncţională este fibra musculară netedă. Fibrele musculare netede au aspect fusiform, lungimea de 16-20 µ şi diametrul de 3-8 µ. Aceste dimensiuni cresc semnificativ în uterul gravid: 20-35 µ diametrul şi 500 µ lungimea. Localizarea fibrelor musculare netede:

30

- izolate, în ţesutul conjunctiv al unor organe( prostată, splină, ţesutul conjunctiv al orbitei);

- formează muşchi individualizaţi: muşchiul erector al firului de păr, muşchii constrictor şi dilatator pupilar;

- În pereţii organelor cavitare sunt grupate în fascicule, care formează straturi: În pereţii vaselor sanguine, fasciculele au orientare circulară, iar în pereţii organelor tubului digestiv, fasciculele au dispunere longitudinală, circulară sau oblică.

Structura histologică a fibrei musculare netede Fibrele musculare netede sunt formate din: - Sarcolemă, care prezintă structură similară fibrei musculare striate scheletale, cu

menţiunea că sistemul transversal lipseşte, existând trei zone de specializare morfo-funcţională, vizibile în microscopie electronică:

o Caveolele: reprezintă microinvaginaţii ale sarcolemei, care cresc considerabil suprafaţa fibrei. Sunt implicate în homeostazia intracelulară a calciului şi sechestrarea ionilor de calciu, fiind echivalentele tubilor T din fibrele musculare striate.

o Ariile dense: reprezintă zone de material electrono-opac, ataşate pe versantul intern al sarcolemei, constituind locusuri de ataşare pentru filamentele subţiri de actină. Sunt mai numeroase la capetele fibrelor.

o Joncţiunile intercelulare sunt comunicante şi intermediare. § Joncţiunile comunicante apar în regiunile unde fibrele sunt foarte

apropiate( distanţa între ele este de 2nm). Sunt locusuri de rezistenţă electrică minimă, asigurând trecerea rapidă a impulsului. Asigură şi comunicarea ionică între celule.

§ Joncţiunile intermediare sunt joncţiuni de tip adherens, cu rol de solidarizare intercelulară.

- Sarcoplasma conţine: o organite citoplasmatice comune o incluziuni citoplasmatice de glicogen şi lipide o nucleul, alungit, cu capete rotunjite, eucrom. În fibra musculară contractată o nucleul are aspect spiralat o filamente de actină, o filamente de miozină, o filamente intermediare o corpi denşi

Caracteristicile contracţiei în fibrele musculare netede 1. Contracţia este lentă şi prelungită. 2. Contracţia este ritmică, asigurând deplasarea conţinutului în organele cavitare. 3. Contracţia este autonomă, sistemul nervos vegetativ având rol de modelare a

contracţiei şi nu de iniţiere a acesteia. 4. Forţa de contracţie este mai redusă. 5. Viteza de contracţie este mai redusă. 6. Datorită absenţei discurilor Z, fibrele netede se pot scurta cu mai mult de 50% din

lungimea iniţială. 7. Muşchiul neted sintetizează colagen tip III şi IV, laminină, elastină, proteoglicani.

Fibrele musculare netede din peretele arteriolei aferente glomerulare renale secretă renina.

31

• Obiective educaţionale: Esenţial: Cunoaşterea caracterelor generale şi a clasificării ţesuturilor musculare. Descrierea tipurilor de ţesuturi musculare. Important: Cunoaşterea particularităţilor de structură în ţesutl muscular cardiac. Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu funcţia acestora. Prezentarea unor corelaţii clinice. Facultativ: Cunoaşterea aspectelor celulelor Purkinje. • Întrebări şi teme recapitulative:

1. Definiţi sarcomerul. 2. Descrieţi 4 proteine cu rol structural. 3. Descrieţi discurile intercalare. 4. Precizaţi localizarea şi modul de organizare al fibrelor musculare netede. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals pentru următoarele afirmaţii: 1. Discurile întunecate din miofibrile conţin filamente de actină. 2. Discurile intercalare aparţin sarcoplasmei fibrelor musculare striate cardiace. 3. În fibra musculară netedă contracţia este lentă şi prelungită. 4. Filamentele groase conţin miozina. 5. Tropomina este o proteină cu rol structural.

32

CURSUL VII

SISTEMUL CARDIO – VASCULAR

• Tabla de materii: Definiţie. generalităţi Originea embrionară Clasificare Structura histologică de bază Vascularizaţia peretelui vascular Inervaţia peretelui vascular A. Sistemul vascular sanguin 1. Inima 2.Sistemul arterial

Arterele elastice Arterele musculare Artere de tranziţie

Arteriolele Capilarele

Clasificare: capilarele continue capilarele perforate sau fenestrate capilarele sinusoide sau discontinue Venele B.Sistemul vascular limfatic Corelatii clinice

I. Definiţie. Generalităţi Sistemul cardio – vascular este un ansamblu de organe care asigură irigaţia întregului organism şi

permite mişcarea continuă a tuturor fluidelor din corp. Fluidele corporale sunt reprezentate de : plasmă – 3.5 l, limfă – 3l, lichid interstiţial – 9.5 l, lichid

intercelular – 40% din greutatea corpului; aceste cifre sunt aproximative şi variază în funcţie de sex şi vârstă.

II. Originea embrionară Toţi constituenţii sistemului cardio – vascular sunt de origine mezodermică. III. Clasificare Sistemul circulator cuprinde doi constituenţi funcţionali: - Sistemul vascular sanguin sau aparatul cardio – vascular - Sistemul vascular limfatic sau aparatul limfatic 1. Sistemul vascular sanguin sau aparatul cardio – vascular Este alcătuit din : - Inimă – propulsează sângele în arterele cu diametru descrescător; - Capilare – dispuse într-o vastă reţea; - Vene de calibru descrescător – readuc sângele la inimă. În cadrul acestui sistem se descrie o circulaţie pulmonară şi o circulaţie sistemică. 2. Sistemul vascular limfatic sau aparatul limfatic Cuprinde un ansamblu de capilare şi vase limfatice care drenează limfa şi o deversează în

circulaţia venoasă. IV. Structura histologică de bază Întregul sistem circulator are o structură de bază comună, compusă din trei tunici concentrice: - Intima

33

- Media - Adventiţia Intima: este tunica internă formată din endoteliu (strat de celule pavimentoase aşezat pe o

membrană bazală) şi un ţesut conjunctiv. Endoteliul reprezintă constituentul esenţial şi permanent al intimei. El tapetează suprafaţa internă

a întregului sistem circulator şi se interpune ca o membrană semipermeabilă între sânge şi lichidul interstiţial. Celulele endoteliale sunt foarte aplatizate şi alungite în axul vasului.

Stratul subendotelial constă dintr-un ţesut conjunctiv lax în care fibrele elastice se orientează în sens longitudinal. În acest strat se găsesc de asemenea, câteva fibroblaste şi celule musculare netede.

Limitanta elastică internă este alcătuită din fibre elastice longitudinale care formează o reţea asemeni unui tub perforat) prin care se realizează comunicări şi schimburi între intimă şi medie.

Media: este reprezentată de o cantitate variabilă de ţesut muscular neted şi fibre conjunctive, cu orientare circulară şi helicoidală.

Adventiţia: este un ţesut conjunctiv care conţine nervii vasomotori (inervează musculatura netedă) şi vasele de irigaţie (vasa vasorum).

A. Sistemul vascular sanguin 1. Inima Este organul central al sistemului circulator. Este un organ motor, propulsor, distribuitor şi

colector al sângelui. Este constituit din trei tunici : - endocard - miocard - epicard Endocardul Este tunica care delimitează cavităţile inimii. Este compusă dintr-un endoteliu continuu, aşezat pe

o membrană bazală. Ţesutul conjunctiv subendotelial este dens şi conţine numeroase fibre şi lame elastice care vor

constitui scheletul cardiac. Conţine de asemenea şi fibre colagene şi câteva fibre musculare netede. Ţesutul conjunctiv subendocardic este mai lax; el se continuă cu ţesutul conjunctiv al

miocardului. Conţine fibre de colagen, fibrele lui Purkinje şi mici vase de sânge. Valvele cardiace sunt pliuri ale endocardului, deformabile dar inextensibile. Ele sunt menţinute şi

îngroşate prin extensii ale inelelor fibroase. Miocardul Este o tunică mijlocie foarte groasă, constituită din ţesut muscular cardiac. Între fasciculele

musculare există numeroase elemente conjunctive şi vasculare. Acest ţesut muscular formează în atrii o reţea, fiind susţinut de către numeroase fibre de colagen şi elastice. Miocardul atriilor este complet separat de cel al ventriculelor prin inele fibroase.

În ventriculi, miocardul este alcătuit din numeroase straturi cu dispoziţie helicoidală, pe care se inseră aproape toate inelele fibroase. Fibrele elastice sunt mult mai rare decât în atrii.

Celulele cardionectoare de la acest nivel constituie ţesutul nervos de conducere sau ţesutul nodal. De regulă ele formează fascicule (când sunt separate de ţesutul muscular printr-o teacă conjunctivă), dar pot fi întâlnite şi izolat (când se găsesc în continuitate cu celulele musculare).

Epicardul Este un ţesut conjunctiv fibro-elastic şi adipos. Este vascularizat de către vasele coronare şi

inervat de către plexuri nervoase vegetative. Epicardul este limitat la exterior de către mezoteliu (strat unic de celule aplatizate) care lasă să se filtreze un lichid seros. Acest lichid lubrefiază şi facilitează mişcările epicardului pe faţa parietală a pericardului.

Scheletul inimii este un dispozitiv constituit din patru inele fibroase care întăresc orificiile atrio-ventriculare, aortic şi pulmonar.

Vascularizaţia Densitatea capilară a inimii este mai mare decât cea a muşchiului scheletic. Fluxul sanguin coronar este de 225 ml/min., aproximativ 5 % din fluxul sanguin cardiac. Fluxul sanguin coronar este maxim în timpul diastolei, în opoziţie cu fluxul sanguin din toate

celelalte paturi capilare. Structura capilarelor inimii este similară celei din capilarele muşchiului scheletic.

34

Circulaţia limfatică începe în jurul celulelor miocardice cele mai apropiate de endocard şi drenează limfa spre epicard.

Inervaţia Este reprezentată de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic. Este constituită din fibre

mielinizate şi nemielinizate care formează plexuri şi ganglioni în masa miocardică. 2. Sistemul arterial Arterele sunt vase care conduc sângele către organe. Structura peretelui lor depinde parţial de

presiunea exercitată de fluxul sanguin în momentul sistolei ventriculare. Această presiune diminuă pe măsură ce arterele sunt mai îndepărtate de inimă.

Sistemul arterial cuprinde trei tipuri de vase principale : - Artere elastice - Artere musculare - Arteriole Arterele elastice Acest tip de artere se întâlnesc la nivelul: aortei, arterelor subclavii, carotidelor, arterelor

pulmonare, arterelor iliace. Sunt vase mari al căror perete este relativ subţire. Peretele arterial este format din trei tunici:

intima - 10%, media - 80% şi adventiţia - 10%. Intima este la rândul său alcătuită din endoteliu, strat subendotelial şi limitanta elastică internă.

Endoteliul este un epiteliu simplu pavimentos; celulele au axul lung orientat paralel cu lungimea vasului şi sunt conectate prin joncţiuni ocluzive; conţin granule Weibel-Palade alcătuite dintr-o glicoproteină, factorul von Willenbrand (acesta facilitează coagularea trombocitelor în timpul formării cheagului; absenţa sa determină hemoragii excesive în zonele traumatizate). Stratul subendotelial este format din ţesut conjunctiv cu rare fibre musculare netede. Limitanta elastică internă este compusă din 3-4 lame elastice fenestrate şi este greu vizibilă.

Media este formată în principal din 40-70 lame elastice, concentrice şi fenestrate. Între aceste lame se găseşte un ţesut conjunctiv de legătură care le solidarizează şi câteva fibre musculare netede. Există şi o limitantă elastică externă, slab vizibilă.

Adventiţia este compusă din ţesut conjunctiv lax, care conţine macrofage, mastocite, numeroase adipocite. Acest ţesut conjunctiv conţine vasa vasorum, limfaticele şi fibrele orto- şi parasimpatice.

Arterele musculare În arterele musculare, peretele reprezintă un sfert din diametrul total, cele trei tunici aflându-se

într-o proporţie aproximativă de 5-10% intima, 50% media şi 40-45% adventiţia. Intima are aceeaşi structură ca şi la artera elastică, dar stratul subendotelial este mai gros, iar

limitanta elastică internă este foarte bine conturată, ca o linie ondulată refringentă, formată din mai multe lame elastice fenestrate (se consideră un element de diagnostic).

Media este formată în principal din celule musculare netede dispuse, după importanţa arterei, în 10 până la 40 de straturi concentrice. Între fibre există un ţesut conjunctiv de legătură, alcătuit din fibre de reticulină, elastice şi substanţă fundamentală. Limitanta elastică externă este reprezentată printr-o reţea elastică tridimensională, greu vizibilă.

Adventiţia are o structură comună cu cea din arterele elastice. Diametrul acestor artere diminuă progresiv. Arteriolele Arteriolele au un diametru de 300 până la 30 microni şi aparţin deci domeniului microscopiei

electronice. Arteriolele, capilarele şi venulele de acelaşi calibru constituie microvascularizaţia. Media arteriolelor nu cuprinde decât unul, două straturi de celule musculare netede. Cele mai

groase arteriole prezintă încă o limitantă elastică internă, subţire şi fenestrată. La limita arteriole – capilare, lumenul vascular se restrânge în formă de con şi celulele musculare

ale mediei constitue un sfincter care funcţionează atât ca mecanism de deschidere, cât şi de închidere capilară.

3. Capilarele Capilarele sanguine au o importanţă considerabilă. Cea mai mare parte dintre ele au un esenţial

rol nutritiv. Datorită permeabilităţii peretelui lor, capilarele asigură ţesuturilor substanţele necesare activităţii acestora şi îndepărtează deşeurile ca şi produsele de metabolism.

35

Lumenul capilar este foarte îngust; adesea este mai mic decât diametrul unei globule roşii (7 microni).

Peretele capilarelor este constituit din endoteliu, o membrană bazală şi câteva pericite (celule tinere, stelate, cu prelungiri primare, dispuse paralel cu axul lung al capilarului şi prelungiri secundare ce înconjură vasul şi formează joncţiuni cu celulele endoteliale; au rol contractil, reglând fluxul sanguin din capilare).

Nu prezintă tunica medie. Adventiţia, un ţesut conjunctiv lax, este extrem de redusă. În capilarele sistemului nervos central

nu există adventiţie: picioruşele astrocitelor sunt aplicate direct pe membrana bazală. În microscopia electronică, se disting trei tipuri de capilare: 1) capilare adevărate sau continue, 2)

capilare perforate sau fenestrate şi 3) capilare sinusoide sau discontinue. Capilarele adevărate sau continue Acest tip de capilare este cel mai frecvent. Sunt capilare care se găsesc în ţesuturile musculare, în

toate ţesuturile conjunctive, în sistemul nervos central, în ţesutul pulmonar, etc. În acest tip de capilar atât endoteliul cât şi membrana bazală sunt continue. Celulele endoteliale

sunt aplatizate, unite prin joncţiuni şi identice celor din artere. Ele sunt aşezate pe o membrană bazală continuă.

Capilarele perforate sau fenestrate Se găsesc în organele cu funcţii specializate, cum sunt: glandele endocrine, glomerulii renali,

vilozităţile intestinale. În acest tip de capilar endoteliul este perforat, în timp ce membrana bazală este continuă. Astfel în

M.E. se observă citoplasma celulelor endoteliale, perforată în mai multe locuri. Membrana bazală este continuă.

Capilarele sinusoide sau discontinue Sunt formaţiuni cavitare neregulate (din latinescul sinus sau cavitate). În acest tip de capilar atât

endoteliul cât şi membrana bazală sunt perforate. Astfel în M.E. capilarele sinusoide sunt delimitate de un strat unic de celule aplatizate, care nu se unesc prin joncţiuni, susţinute de o reţea de fibre de reticulină. Membrana bazală este discontinuă, uneori total absentă.

Acest tip de capilare constituie patul capilar al organelor limfoide, al măduvei osoase, al hipofizei anterioare şi al ficatului. În ficat, celulele endoteliale sunt mai fenestrate.

4. Venele În acest sistem se disting: 1) venule şi 2) vene musculare (mici, mijlocii, mari). Venulele Ele drenează capilarele şi diferă de acestea doar printr-un diametru mai mare, de ordinul a 100 de

microni. Venele mici, mijlocii şi mari Au o structură conformă cu structura de bază (respectiv cele trei tunici: intima - 5%, media - 15%

şi adventiţia - 80%), dar se diferenţiază de artere prin următoarele caracteristici: - peretele venos este mai îngust decât peretele arterial, pentru un acelaşi diametru; - intima este alcătuită numai din endoteliu; - media, subţire, este formată din fibre colagene şi rare fibre musculare, cu dispoziţie

longitudinală, iar limitanta elastică externă lipseşte (cu excepţia venelor pulmonare care au un perete muscular atât de important, încât este dificil de a le distinge de arterele pulmonare după colorarea cu HE);

- adventiţia conţine numeroase vase limfatice, ceea ce explică faptul că anumite cancere invadează pereţii venoşi şi foarte puţin pereţii arteriali;

- o venă golită de sânge se colabează, deci tonusul pereţilor venoşi este foarte slab. Calibrul venelor este mai mare decât cel al arterelor corespondente; 70 % din volumul sanguin

este conţinut în reţeaua venoasă. Fluxul sanguin venos este datorat unui mecanism pasiv, prin presiunea negativă din atriul drept indusă de fiecare inspiraţie. Pentru a împiedica sângele să reflueze în timpul expiraţiei, venele sunt prevăzute cu valve, 2 pliuri semiluinare ale endoteliului pe un ax conjunctiv fibro-elastic. Contracţiile muşchiului scheletal ajută de asemeni la reîntoarcerea venoasă.

Nutriţia pereţilor vasculari

36

La nivelul arterelor, intima şi partea internă a mediei sunt hrănite prin difuziune din sângele circulant. Adventiţia şi partea externă a mediei arterelor mari sunt hrănite de vasa vasorum (vasa vasorum derivă din micile artere vecine şi din micile artere colaterale ale arterei respective).

Peretele capilarelor este traversat de schimburi continue între sângele circulant şi lichidul interstiţial, găsindu-se astfel la nivelul propriei surse.

Pereţii venoşi sunt hrăniţi în principal de către vasa vasorum, mai importante decât cele din artere, ceea ce compensează aportul neglijabil de oxigen din sângele circulant venos.

Reţele capilare O reţea capilară adevărată este formată din plexul de capilare interpus între arteră şi venă. Se găseşte în toate ţesuturile, cu excepţia: epiteliilor, cartilajului, corneei, cristalinului şi părţii

mijlocii a mediei arterelor mari, hrănită prin difuziune. B. Sistemul vascular limfatic Sistemul vascular limfatic este alcătuit din vase limfatice, care drenează limfa din spaţiile tisulare

interstiţiale, în sistemul vascular sanguin. Este constituit din capilare limfatice, care se deversează în canalele colectoare limfatice; ulterior

acestea se grupează în trunchiuri mari (canalul toracic la stânga şi canalul limfatic la dreapta); de aici limfa definitivă este deversată în circulaţia sanguină la nivelul venelor subclavii.

Histologic, capilarele limfatice sunt asemănătoare capilarelor continue. Totuşi, membrana lor bazală este incompletă, iar celulele endoteliale sunt distanţate în anumite zone, fără a avea însă fenestre; peretele limfatic este mai subţire şi nu conţine pericite.

Vasele colectoare şi trunchiurile mari sunt de asemenea similare venelor de acelaşi calibru, deşi numărul valvelor creşte.

Rolul vaselor limfatice este de-a drena fluidul interstiţial, reîntorcându-l de la periferie la inimă (circulaţie într-un singur sens). Acest fluid se numeşte limfă. Limfa nu conţine eritrocite, ci numeroase limfocite, furnizate de către ganglionii limfatici situaţi de-a lungul întregului sistem vascular limfatic.

Corelații clinice 1.Boala reumatismală cardiacă reprezintă o sechelă a reumatismului articular acut (după

infecţii streptococice), manifestându-se prin fibrozarea cicatrizantă a valvelor, cu reducerea elasticităţii lor. Apare astfel o deficienţă funcţională, exprimată prin insuficienţă sau stenoză. Aceste afecţiuni se manifestă mai ales la valvele mitrală şi aortică. 2.Tetralogia Fallot reprezintă o malformaţie congenitală care cuprinde defecte ale septului interventricular, hipertrofia ventriculului drept (prin îngustarea arterei pulmonare sau a valvei sale) şi transpoziţia aortei ;3. Boala ischemică cardiacă sau coronariană afectează cu precădere vârstnicii; este legată de ateroscleroza vaselor coronare din miocard, la nivelul cărora depozitele de plăci ateromatoase reduc lumenul coronar. Conduce la angină pectorală, infarct miocardic sau moartea subită cardiacă;4.Insuficienţa cardiacă se referă la imposibilitatea golirii complete a sângelui din atrii sau ventricule. Se datorează fie afectării capacităţii de contracţie a inimii, fie blocajului fluxului sanguin, printr-o modificare patologică valvulară. Acumularea progresivă de sânge determină distensia cavităţilor cardiace incriminate şi creşterea locală a presiunii; are loc o hipertrofie compensatorie a muşchiului cardiac. Când ventriculul stâng este afectat, devine incapabil să accepte întreaga cantitate de sânge din atriul stâng în timpul diastolei şi ca urmare atriul stâng se va goli la rândul său incomplet, cu refluarea sângelui în venele şi ulterior capilarele pulmonare; acestea, datorită stazei, se destind iar presiunea intraluminală creşte. Insuficienţa inimii drepte rezultă de obicei din cea a inimii stângi şi poartă numele de insuficienţă cardiacă congestivă;5.Pericarditele reprezintă infecţii ale cavităţii pericardice. Induc deficienţe funcţionale cardiace în urma obliterării cavităţii prin aderenţe între cele două straturi. Iniţial se produce o pericardită seroasă care devine sero-fibrinoasă şi ulterior fibrinoasă. Datorită extensiei, sunt stimulate terminaţiile nervoase senzoriale, cu apariţia durerii. Clinic, la ascultaţia cordului, se înregistrează apariţia frecăturii pericardice;6. Modificările de uzură ale peretele arterial apar precoc e(30-35 ani). Factorii esenţiali în acest proces sunt: 1) starea de continuă tensiune, arterele fiind structuri care nu se relaxează niciodată; 2) vascularizaţia, deci nutriţia lor deficitară (cea mai mare parte a peretelui arterial,

37

cu excepţia adventiţiei şi mediei adiacente este lipsit de capilare, ceea ce determină consecutiv alteraţii celulare şi ulterior fibrilare); 3) reactivitatea redusă a peretelui vascular (procesele de reparaţie decurg defectuos, cu înlocuirea ţesuturilor funcţionale cu ţesut conjunctiv). Termenul de arterioscleroză desemnează leziunile generalizate legate de senescenţă, care conduc la o durificare a mediei, prin depunere de calciu. Termenul de ateroscleroză desemnează leziunile localizate (ateroame - plăci alb-gălbui), apărute în intima arterelor mari prin 3 procese: proliferarea celulelor musculare netede, hiperproducţie de colagen, elastină şi proteoglicani şi acumularea de lipide extra şi intracelulare. 7. Anevrismele reprezintă balonizări locale ale arterelor datorită slăbirii peretelui acestora sau înlocuirii fibrelor elastice cu cele de colagen, odată cu înaintarea în vârstă; ele pot fi asociate aterosclerozei, sau pot apare în sifilis sau în boli ale ţesutului conjunctiv (sindrom Marfan, Ehlers-Danlos).;8.Varicele sunt dilatări venoase care apar în special la nivelul venelor membrelor inferioare ca urmare a pierderii tonicităţii musculare, a proceselor degenerative şi lipsei de funcţionare a valvelor.

• Obiective educationale: Esential: Structura histologică de bază a sistemului vascular sanguin şi limfatic Important: Clasificare Util: Nutriţia pereţilor vasculari, corelaţii clinice Facultativ: Generalităţi, origine embrionară, aspecte M.E. • Intrebari si teme recapitulative:

1.In M.O. , in coloratia cu H-E, arterele prezintă :

a. un lumen neregulat b. media groasa, formand jumatate din perete c. media mai groasa ca si adventitia d. limitanta elastica externa considerata ca si element de diagnostic e. media formata din muschi striat

2.In M.O. , in coloratia cu H-E, venele prezintă : a. un lumen neregulat b. intima formeaza 5% din perete c. media fibromusculară d. vasa vasorum de la nivelul adventitiei mai putin numeroase ca in artere e. adventitia formeaza 80% din perete

3. In M.O. , in coloratia cu H-E, artera musculara prezintă:

a. un lumen neted b. intima care formează 20% din perete c. elementul de diagnostic este limitanta elastica internă d. poate prezenta o limitantă elastica externă e. adventitia nu contine vasa vasorum 3. Faceti un diagnostic diferential intre artere si vene

38

CURSUL VIII

SISTEMUL TISULAR HEMOIMUN (S.T.H.I.)

• Tabla de materii: Consideraţii generale Hematopoeza

Hematopoeza prenatală Hematopoeza postnatală (a adultului) Reglarea hematopoezei

Măduva hematogenă Structura histologică a măduvei hematogene

Granulocitopoeza

Introducere:

Toate celulele sistemului tisular hemo-imun au origine în celula stem (CSH – celula stem hematopoietică). Cea mai primitivă celulă stem este celula stem pluripotentă . CSH pluripotentă se diferenţiază, dând naştere la două celule CSH multipotente: CFU-S (celula stem mieloidă), predecesorul celulelor mieloide (eritrocite, granulocite, monocite şi trombocite) şi CFU-Ly (unităţi formatoare de colonii limfoide), responsabile de formarea celulelor limfoide (limfocite B şi T). Celulele stem multipotente dau naştere la celule progenitoare, care sunt angajate în una, două sau mai multe căi de diferenţiere hematopoietică, ele fiind unipotente, bipotente sau oligopotente. Celulele progenitoare au capacitate limitată de autoreînnoire şi nu sunt identificabile morfologic.

Prin diferenţierea progenitorilor iau naştere precursorii diferitelor serii, elemente tinere, identificabile morfologic pe frotiu, denumite celule cap de serie: proeritroblaşti, mieloblaşti, monoblaşti, megacarioblaşti.

Toate liniile mieloide urmează etapele de proliferare, diferenţiere şi maturare cu formare în final a unor celule mature, funcţionale, incapabile de diviziune.

Hematopoeza

Celulele stem au proprietatea de a se divide atât în decursul vieţii embriofetale, precum şi adulte, proces ce constituie hematopoeza, în care au loc fenomene de diviziune, diferenţiere şi maturare. Hematopoeza se desfăşoară diferit în viaţa embrio-fetală şi la adult.

Hematopoeza prenatală Decurge în următoarele perioade: prehepatică, hepato-splenică şi perioada medulo-

ganglionară. Hematopoeza postnatală (a adultului) La adult, hematopoieza se desfăşoară în ţesutul mieloid al măduvei hematogene pentru:

celule mieloide – granulocite, hematii, megacariocite – trombocite, monocite şi precursorii limfocitelor B în ţesutul limfoid din organele limfoide, timus, echivalentele bursei lui Fabricius, limfoganglion, splină, se formează limfocitele şi plasmocitele.

39

Măduva hematogenă

Ţesutul mieloid este dispus în cavităţi osoase unde constituie măduva hematogenă. Structura histologică a măduvei hematogene . Stromă şi parenchim; învelită într-o

capsulă (se confundă cu endostul); Stroma: ţesut reticular. Celulele şi fibrele formează o structură asemănătoare unui spongiu, care este traversat de numeroase capilare sinusoide Celulele parenchimului: celule nehematopoietice şi hematopoietice. Celulele nehematopoietice: celule reticulare nefagocitare, macrofage, celule adipoase şi mastocite Celulele hematopoietice : precursorii celulelor mieloide, limfocitele, precursorii monocitelor

Granulocitopoeza Seria granulocitară este reprezentată prin 6 celule dispuse în 2 sectoare: de diviziune şi

maturare. Din sectorul de diviziune fac parte mieloblastul, promielocitul, mielocitul. Din sectorul de maturare fac parte metamielocitul, granulocitul nesegmentat şi granulocitul segmentat.

Sectorul de diviziune Mieloblastul este celula cap de serie: nucleu mare, eucrom, multinucleolat (4-5 nucleoli),

citoplasma redusă bazofilă, cu numeroase mitocondrii şi ribozomi liberi, dar un RER redus, agranulară.

Promielocitul. Ceva mai mare decât mieloblastul, nucleul mare, rotund sau oval, cu cromatina mai densă, difuză şi nucleolii mai puţin clari. Citoplasma, în general bazofilă, caracterizată prin granulaţii dense azurofile sau granulaţii primare, nespecifice.

Mielocitul. Reprezintă celula cheie, deoarece este ultima care se divide şi prima care se maturează. Semnele de maturare sunt prezentate prin apariţia de granulaţii specifice, neutrofile, eozinofile şi bazofile.

Sectorul de maturare Metamielocitul. După repetate diviziuni, mielocitul devine mai mic şi încetează a se mai

divide. Ultimele celule ce rezultă din această diviziune se numesc metamielocite, forme juvenile de granulocite, cu granulaţii caracteristice.

Granulocitul nesegmentat. Este prima celulă care poate fi găsită în sângele periferic şi stimularea granulocitopoezei este asociată cu creşterea numărului lor în sângele periferic

Granulocite segmentate Granulocitele neutrofile reprezintă 60-70% din elementele sanguine albe circulante

Nucleul este polilobat, cu 2-5 lobi, în medie 3 lobi, legaţi prin punţi fine de cromatină. La microscopul optic în coloraţie cu May-Grunwald Giemsa, granulaţiile specifice sunt mici, egale ca mărime şi egal distribuite, de culoare violacee. Granulocitele eozinofile în procent de 2-4% la adult şi 2-6% la copil. Nucleul este în general bilobat. Granulaţiile citoplasmatice la microscopul optic, în coloraţia May-Grunwald Giemsa sunt de culoare cărămizie strălucitoare, mari, egale ca mărime, egal distribuite în citoplasmă. Granulocitele bazofile reprezintă 0,5 din numărul de granulocite. Nucleul trilobat (nucleu în treflă), fără nucleoli. Microscopul optic: în coloraţia May-Grunwald Giemsa granulaţiile citoplasmatice, sunt bazofile, inegale ca mărime şi inegal distribuite, acoperă suprafaţa nucleului.

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea noţiunilor de hematopoeză precum şi descifrarea structurii histologice a măduvei roşie hematogene.

Important: Cunoaşterea tipurilor celulare prezente în sectoarele de diviziune şi maturare. Util: Cunoaşterea tipurilor de granulaţii prezente la nivelul granulocitelor. Facultativ. Cunoaşterea noţiunilor de hematipoeză prenatală.

40

• Întrebări şi teme recapitulative:

Care este originea celulelor STHI? Care sunt celulele sectorului de diviziune al seriei eritrocitare? Care sunt celulele sectorului de diviziune în granulocitopoeză? Care din următoarele celule pot fi identificate la MO?

a. Granulocitul neutrofil b. Granulocitul eozinofil c. Granulocitul bazofil d. Plasmocitul e. Monocitul

41

CURSUL IX

SISTEMUL TISULAR HEMOIMUN (S.T.H.I.)

• Tabla de materii: Eritropoeza Megacariocitopoeza Monocitopoieza Mielograma

SISTEMUL LIMFOID (IMUN) Celulele sistemului imun Originea limfocitelor B şi T Limfocitele B Limfocitele T Celulele care prezintă antigenul (APCs) Natural killer Cells (NK) Transformarea blastică a limfocitelor Proprietatea de recirculaţie a limfocitelor

. Eritropoeza

Eritropoeza cuprinde şase celule, trei în sectorul de diviziune: pronormoblast, normoblast bazofil, normoblast policromatofil, şi alte trei celule în sectorul de maturare: normoblast oxifil, reticulocit şi hematie.

Sectorul de diviziune Pronormoblast (proeritroblast): dimensiuni : 16 µ liber şi 25µ pe frotiu, prezintă un

nucleu mare eucrom, nucleolat, 2-3 nucleoli; citoplasma redusă, bazofilă. Normoblastul bazofil (eritroblastul bazofil): mai mic decât proeritoblastul (10-15 µ),

nucleul este mai dens heterocromatic, cu nucleoli greu vizibili; citoplasma redusă, intens bazofilă.

Normoblastul policromatofil (eritroblastul policromatofil): dimensiuni mai mici. Nucleul mai intens cromatic, heterocrom, excentric, mai mic. Citoplasma este de obicei acidofilă din cauza abundenţei de Hb.

Sectorul de maturare Normablastul oxifil. Are dimensiuni mai mici. Nucleul condensat, picnotic, fără nucleoli,

tinde să părăsească celula. Reticulocitul, 7-10 µ; în sângele periferic se pot găsi reticulocite în proporţie de 0,05-2 %

de hematii. Hematia are dimensiunea de 7,6 µ diametru, în frotiu fiind mai mare, 8,5µ. Are formă de

lentilă biconcavă.

Megacariocitopoeza Formarea plăcuţelor sanguine. Celula progenitoare unipotentă CFU-MK, dă naştere la

celula precursoare megacarioblast, celulă foarte mare; nucleul are mai mulţi lobi, raportul

42

nucleu/citoplasmă este mare. Megacarioblastele se diferenţiază în megacariocite, fiecare cu un nucleu lobulat. Megacariocitul bazofil, mai mare decât megacarioblastul, nucleu polilobat, citoplasma intens bazofilă. Megacariocitul granular: raportul nucleu/citoplasmă este mic, nucleu multilobat, citoplasma acidofilă, plină de granule, iar când acestea se grupează (10-12), megacariocitul devine megacariocitul trombocitogen. Plăcuţele sanguine. Sunt fragmente citoplasmatice (anucleate) de formă rotundă sau ovalară, cu diametru de 2-5 µ. În coloraţie Giemsa se colorează în albastru violet; sunt formate dintr-un centru granular de culoare roşie – purpurie sau violet - granulomer şi dintr-o zonă periferică, omogenă, slab bazofilă - hialomer.

Monocitopoeza Monocitele provin din CFU-GM, se divid şi dau naştere la CFU-G şi la CFU-M

(monoblaste). Monoblastul dă naştere la promonocit, celulă mare (16-18 µ), nucleu reniform, excentric. Citoplasma: albăstruie cu numeroase granule azurofile. Monocitul este o celulă mare (15µ), nucleu excentric, oval sau incizat, fără nucleoli, citoplasma abundentă, de culoare albastru-gri cu vacuole numeroase şi granule care dau aspect de sticlă mată; monocitele nou formate intră în ţesutul conjunctiv şi se diferenţiază în macrofage.

SISTEMUL LIMFOID (IMUN)

Sistemul limfoid reprezintă suportul proceselor imunitare, celulele acestuia protejând organismul împotriva macromoleculelor străine, virusurilor, bacteriilor şi altor microorganisme şi celule alterate Răspunsul imun prezintă patru proprietăţi: specificitatea, diversitatea, memorie şi recunoaşte ceea ce este propriu (self) de străin (nonself).

Celulele sistemului imun. Originea limfocitelor B şi T. Toate limfocitele iau naştere din celula stem limfoidă, derivată la rândul ei din celula stem hematopoetică pluripotentă. Celula stem limfoidă generează celule progenitoare B şi T – progenitoare.

Limfocitele B. Sunt limfocite mici, care au originea în măduva hematogenă şi devin imunocompetente.

Limfocitele T din punct de vedere histologic apar identice cu celulele B, totuşi există diferenţe importante: limfocitele T prezintă receptori, în loc de anticorpi pe suprafaţa lor, T-cells receptors – (TCRs); recunosc numai epitopii prezentaţi de alte celule; îşi realizează funcţiile numai la o mică distanţă. Există următoarele subtipuri de limfocite T: limfocite T cls. 1 şi 2 (TH1 şi TH2), citotoxice, supresoare şi limfocite T memorie.

Celulele care prezintă antigenul (APCs) Acestea fagocitează, prelucrează antigenul, atacă epitopii cu moleculele CMH II şi

prezintă acest complex limfocitelor T. Aceste celule includ: macrofagele, celulele dendritice, celulele Langerhans din epiderm şi mucoasa cavităţii bucale şi două tipuri de celule care nu derivă din monocit, celulele reticulare epiteliale din timus şi limfocitele B.

Natural killer Cells (NK) Sunt similare cu limfocitele T citotoxice, prin aceea că omoară unele celule tumorale şi alterate de virusuri. Atacă de preferinţă celulele învelite în anticorpi..

Transformarea blastică a limfocitelor. Limfocitele prezintă proprietatea de transformare blastică ca urmare a stimulării antigenice, transformându-se în limfoblaşti sau imunoblaşti. Limfocitul transformat blastic are următoarele caractere: creşte în dimensiuni, nucleul devine eucrom, nucleolat, citoplasma bazofilă . Prin diferenţiere dă naştere la limfocite efectoare şi memorie. În cazul activării limfocitelor B, se formează plasmocite. În cazul recunoaşterii antigenului de către limfocitele T, rezultă celule transformate blastic (limfoblaşti) care se divid în continuare pentru a produce limfocite efectoare, secretoare de limfokine, citotoxice şi reglatoare helper (CD4) şi supresoare (CD8). Proprietatea de recirculaţie a limfocitelor Este proprietatea de

43

a reveni în circulaţie, odată ajunse în ţesuturi. Există trei posibilităţi de recirculaţie: recirculaţia lentă, rapidă, acută

• Obiective educationale: Esenţial: Cunoaşterea tipurilor celulare prezente în sectoarele de diviziune şi maturare din

cadrul: eritropoezei, megacariocitopoeza şi monocitopoezei. Important: Sa observe în preparatele histologice măduva se prezintă ca un ţesut puternic

celular, în care majoritatea celulelor sunt de dimensiuni relativ mici, dispuse în insule şi celule gigant în raport cu acestea, dispuse dispersat, megacariocitele, precum şi celule adipoase izolate sau în grupe.

Util: Să examineze frotiuri medulare. Facultativ: Cunoaşterea proprietăţilor răspunsului imun.

• Întrebări şi teme recapitulative:

Care din următoarele celule se găsesc în sânge în condiţii normale?

a. Granulocitul bazofil b. Macrofagul c. Mastocitul d. Plasmocitul e. Monocitul

Care din următoarele celule sunt celule prezentatoare de antigen? a. Macrofagul b. Celula Langerhans c. Limfocitul B d. Celulele reticulare epiteliale din timus e. Celulele dendritice

Care este celula „cheie” a seriei granulocitare şi de ce? Care sunt etapele hematopoezei prenatale? Care sunt caracterele limfocitului transformat blastic?

44

CURSUL X

ŢESUTUL ŞI SISTEMUL LIMFOID

• Tabla de materii: Definiţie. Generalităţi Populaţii celulare Clasificarea ţesutului limfoid Organe limfoide Timusul – structura histologică la MO şi ME. Histofiziologie Corelaţii clinice Limfoganglionul - structura histologică la MO şi ME. Histofiziologie Corelaţii clinice Splina - structura histologică la MO şi ME. Histofiziologie Corelaţii clinice Definiţie: reprezintă substratul morfologic al proceselor imune. - prezintă 2 populaţii celulare reprezentate de: • celulele imuno-competente • celulele auxiliare - este structurat în organe limfoide centrale şi periferice. Populaţii celulare a. Celule imuno-competente : limfociteleT, limfocitele B şi limfocitele natural killer (NK), plasmocite

Limfocitele B - Originea în măduva hematogenă (devin imunocompetente);

- Rol : în imunitatea umorală sau imediată. - Au durată de viaţă variabilă. - Receptori: B-cells receptors – (BCRs); - recunosc epitopii antigenelor - Limfocitele B mature din sânge, exprimă pe suprafaţă Ig M şi Ig D. - Markerii lor specifici: CD9, CD19, CD20, CD24.

- La un prim contact cu antigenul, limfocitele B activate, suferă un proces de transformare blastică,→ limfoblaste din care rezultă: limfocite B cu memorie şi limfocite B efectoare = plasmocite (secretoare de imunoglobuline)

Limfocitele T - Se diferenţiază în timus - Sunt implicate în imunitatea mediată celular. - Au durată de viaţă lungă - Prezintă receptori: T-cells receptors -TCRs recunosc numai atg (epitopii) legaţi de CMH - Exprimă pe suprafaţă proteine de diferenţiere: CD7, CD2, CD3, şi CD4 sau CD8 - Prin transformare blastică → limfoblaste, care se divid şi produc: - limfocitele T cu memorie - limfocite T efectoare sau reglatoare: • limfocite T citotoxice, ( CD8) • limfocite T helper (CD4) • limfocite T supresoare ( CD8) Limfocitele NK (natural killer)

45

- nu sunt restricţionate de CMH, nu intră în timus pentru a deveni competente imunologic şi acţionează nespecific; b. Celulele auxiliare

- Sunt celule prezentatoare de antigen - Au la suprafaţă CMH II - Sunt celule care fagocitează materialul antigenic, îl prelucrează şi prezintă fragmente limfocitelor .

Clasificarea ţesutului limfoid I Ţesut limfoid lax → funcţie de filtrare II.Ţesut limfoid dens → rol în limfopoeză Ţesutul limfoid lax

- Este alcătuit dintr-o reţea de ţesut reticular şi capilare sinusoide tapetate de celule endoteliale şi Mf

- Este adaptat pentru filtrarea limfei Ţesutul limfoid dens

- Rol: limfopoeză - Poate fi : - Nodular

- Difuz Ţesutul limfoid dens nodular este reprezentat de structuri circumscrise numite foliculi limfoizi. Foliculii limfoizi sunt: primari sau secundari - Se găsesc în organele limfoide periferice:ganglionul limfatic, splină,amigdale, corionul mucoaselor (o parte) - Sunt alcătuiţi preponderent din limfocite B

Foliculul primar -MO: forma sferica, lipsit de capsulă,

conţine numeroase limfocite B mici - sunt prezenţi în perioada embrionară şi în primele zile după naştere, când

organismul nu a ajuns în contact cu antigeni. Foliculul secundar sau activ

- zonă centrală mai clară numită centru clar sau germinativ - zonă periferică intens bazofilă, coroana limfocitară.

Ţesutul limfoid dens difuz - apare sub forma unei zone dense, difuze, fără contur net, alcătuită în special din limfocite T.

- Se găseşte în: ţesutul interfolicular din corticala superficială şi în paracorticala limfoganglionului, tecile limfoide periarteriale din splină, zonele interfoliculare din ţesutul limfoepitelial al mucoaselor tubului digestiv sau ale tractului respirator Organele limfoide sunt formate din ţesut limfoid.

- După anumite caractere morfo-funcţionale se împart în: - organe limfoide centrale - organe limfoide periferice

46

• Obiective educationale: Esenţial: Cunoaşterea modului de organizare şi a populaţiilor celulare prezente în ţesutul limfoid. Important: Cunoaşterea originii şi rolului fiecărui tip de limfocit. Util: Cunoaşterea elementelor descriptive pentru CMH. Facultativ: Cunoaşterea markerilor de suprafaţă ai limfocitelor. • Întrebări şi teme recapitulative:

1. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii Limfocitele B au origine în măduva roşie hematogenă A F Limfocitele T sunt implicate în imunitatea celulară A F Limfocitele T efectoare secretă anticorpi A F Limfocitele CD8 sunt citotoxice A F Diferenţierea limfocitelor T se face în timus A F 2. Alegeti variantele corecte 2.1. Celulele imunocompetente ale ţesutului limfoid sunt : a. macrofagele b. monocitele c. limfocitele B d. plasmocitele e. leucocitele

CURSUL XI

TIMUS

• Tabla de materii:

Structura histologică a timusului. Descrierea lobulilor timici Bariera timus – sânge Vascularizaţia timusului Funcţiile timusului

Timusul - Organ limfoid central - Atinge greutatea maximă la pubertate, după care involuează

- Este alcătuit din doi lobi mari, uniţi prin ţesut conjunctiv. - Fiecare lob conţine sute de lobuli.

47

- Lobulii constituie unităţile morfofuncţionale. Structura histologică a timusului

Timusul este un organ parenchimatos format din:capsulă, stromă, parenchim Capsula - ţesut conjunctiv fibrilar

Stroma- septe conjunctive - lobuli. - celule stelate reticulo-epiteliale

Celulele reticuloepiteliale - de origine endodermică - nu au proprietăţi fagocitare - nu sunt asociate cu fibre de reticulină - sunt celule de formă stelată, cu prelungiri, ce formează o reţea - nuclei mari, ovoizi, eucromi, nucleolaţi -citoplasma : lizozomi, vacuole, granule electronodense, de natură secretorie, ce reprezintă suportul morfologic al secreţiei timozinei sau timopoetinei. - se descriu 6 tipuri de celule reticulo- epiteliale, 3 localizate la nivelul corticalei şi 3 în medulara lobulilor timici. Parenchimul - Are o structură lobulară - Nu prezintă foliculi limfoizi - Nu prezintă sinusuri limfatice Fiecare lobul timic este structuralizat în două zone: o zonă superficială, corticala, o zonă profundă, medulara.

- Parenchimul este format din limfocite T, care trec printr-un proces lung de diferenţiere. - Pe măsură ce se maturează, timocitele ocupă poziţii mai profunde în corticală. În medulară ajung ≈ 10% din limfocitele corticalei Limfocitele T mature părăsesc timusul prin venulele postcapilare → sange → organele limfoide periferice (zonele T dependente) În medulară există corpusculii Hassal Corpusculii Hassal MO - formaţiuni intens eozinofile

- formate din celule turtite concentrice, rezultate din degenerarea celulelor reticulo-epiteliale(VI) - celulele centrale degenerează într-o masă amorfă, care se poate calcifica şi cheratiniza, - Dg. diferenţial pe preparatele histologice - vasele

ME : granule de keratohialin, picături lipidice şi filamente intermediare. – Corpusculii Hassal sunt foarte bine exprimaţi în perioada de distrugere intensă de timocite şi în timpul involuţiei. Bariera timus – sânge

- prezentă numai in corticală - rol : protejează populaţia limfoidă imatură a cortexului de influenţa antigenilor circulanţi - formată din:

- peretele capilar continuu - o cantitate redusă de ţesut conjunctiv cu macrofage,

48

- lamina bazalis a celulelor reticulo-epiteliale tip I -celule reticulo-epiteliale tip I ale căror prelungiri sunt legate prin desmozomi.

Vascularizaţia timusului

- Arterele intră în timus prin capsulă → arteriole în septele ţesutului conjunctiv - Arteriolele părăsesc septele pentru a pătrunde în parenchim la limita dintre corticală şi medulară. → capilare, care se ramifică atât în corticală, cât şi în medulară. - Capilarele corticalei drenează în venule postcapilare şi în final se deschid în venule la nivelul septelor. - Capilarele medularei drenează direct în venulele de la nivelul septelor.

Funcţiile timusului –limfopoeză

- organ endocrin prin secreţia unor hormoni implicaţi în diferenţierea şi maturarea limfocitelor T - dezvoltarea toleranţei imunologice

Corelaţii clinice – sindromul di George - starea timico-limfatică - miastenia gravis

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea aspectului particular al stromei timice . Important: Cunoaşterea organizării histologice şi a particularităţilor timocitelor. Util: Asocierea structurii histologice cu funcţiile tim,usului. Facultativ: Cunoaşterea aspectelor histologice legate de involuţia timusului.

• Întrebări şi teme recapitulative: Timusul: a. este un organ limfoid central b. prezintă foliculi limfoizi c. stroma este alcătuită din ţesut reticular d. parenchimul este format din limfocite T e. parenchimul ete alcătuit din limfocite B

CURSUL XII

LIMFOGANGLION ŞI SPLINA

49

• Tabla de materii:

Limfoganglionul Capsula Stroma

Parenchimul Splina

Capsula Stroma

Parenchimul Limfoganglionul

- Organ limfoid periferic - Localizare: de-a lungul vaselor limfatice Histologic: organ parenchimatos format din:capsulă, stromă, parenchim. Capsula - ţesut conjunctiv fibrilar Din capsula se desprind travee conjunctivo-vasculare scurte, care împart parenchimul in compartimente incomplete Stroma - ţesut reticular, - în ochiurile reţelei există sinusurile limfatice prin care circulă limfa: sinus marginal → sinusurile corticale → sinusurile medulare

Parenchimul este împărţit în 3 zone: - Corticala superficială - Corticala profundă (paracorticala) - Medulara

Corticala superficială - Alcătuita din: - foliculi limfoizi (ly B): primari, secundari

- ţesut interfolicular ( ly T) - prelungire a corticalei profunde Paracorticala (corticala profundă)

- ţesut limfoid dens difuz cu ly T (care se prelungeşte la nivelul corticalei superficiale cu ţesut interfolicular ) - cel. cu interdigitaţii - macrofage - venule postcapilare – locul unde limfocitele ies din sange → în corticala limfoganglionului deci paracorticala este locul unde are loc recirculaţia ly T Medulara - cordoane celulare - ly B memorie si plasmocite, - rare ly T (modulează formarea atc) - macrofage. - sinusurile limfatice medulare

- septe conjunctivo-vasculare Funcţiile limfoganglionului – limfopoeză

- filtrează limfa

50

- intervine în imunitatea umorală şi celulară Corelaţii clinice - limfoame - leucemii - sindromul imunodeficienţei castigate (AIDS) Splina - Organ limfoid periferic - Localizare: pe calea vaselor sanguine Histologic: organ parenchimatos format din:capsulă, stromă, parenchim

Capsula – ţesut conjunctiv, rare fibre musculare netede - acoperită de mezoteliu Din capsula se desprind travee conjunctivo-vasculare sinuoase care împart parenchimul in compartimente de formă piramidală, cu varful spre hil şi baza spre capsulă Nu se realizează o compartimentare completă în lobuli Stroma : - tesut conjunctiv reticular de susţinere, macrofage, celule prezentatoare de antigen Parenchimul

Pulpa alba - formata din tesut limfoid dens, - se organizează in jurul arterelor, sub forma de

• tunici periarteriale si • noduli (corpusculii splenici Malpighi); Rol: procesele imune

Pulpa rosie – tesut reticular lax, lacunar, – se organizeaza in jurul sinusurilor venoase. Rol: filtrează singele

Vascularizatia splinei

În hil: → a splenică → a trabeculare (traveele conjunctive) → pătrund în parenchim : a goale sau pulpare ( fără adventiţie) → a centrale (se înconjură de ţesut limfoid- în pulpa albă) → capilaree (ce dau ramuri pentru ţ. limf. din jur→sinusuri marginale) → a. penicilate ( în pulpa roşie) → capilare postarteriale →se deschid în sinusoidele venoase din PR =circulaţia închisă

→ se deschid în interstiţiul dintre sinusoidele venoase =circulaţia deschisă

Sinusurile venoase splenice - se ramifică, se anastomozează Venule → Vene → Vene trabeculare → Vena splenică

Structura pulpei albe - arteră centrală în jurul căreia se găseşte ţesut limfoid ce formează teaca limfoidă periarterială (PALS) - PALS - ly T

51

- Periferie - Ly B La contactul cu atg, ly B se transformă blastic → folicul secundar cu centrul germinativ avand polul clar – spre pulpa roşie şi polul întunecat – spre artera centrală După contactul c antigenul, arteriola centrală va ocupa o poziţie excentrică Structura alcătuită din artera + ţesutul limfoid +foliculul secundar formează un corpuscul splenic Malpighi (folicul splenic) În pulpa alba: Limfocitele T in tecile periarteriale; Limfocitele B - in nodulii limfoizi – in zona marginală (între PA şi PR) Structura pulpei roşii: - sinusuri venoase (~ burete, spongiu) - cordoanele celulare Billroth

Sinusuri venoase splenice - lumen larg, neregulat, anastomozate -un perete discontinuu

- membrana bazala discontinuă – endoteliu discontinuu - • cel endoteliale - alungite (în axul lung al vasului) - sunt învelite de fibre de reticulină dispuse concentric, care se continuă cu fibrele de reticulină din stromă

Cordoanele celulare splenice Billroth (interstiţiu) - reţea de fibre de reticulină şi cel reticulare - în ochiurile reţelei : hematii, leucocite, limfocite, monocite, plasmocite, macrofage

Intre pulpa alba si cea rosie – zona marginală - rol in activitatea imunologică a splinei, in lansarea raspunsului imun

- alcătuită din • sinusuri marginale, concentrice cu perete discontinuu • limfocite, plasmocite, numeroase Mf , celule dendritice (capteaza Atg)

- aici are loc recirculaţia limfocitelor - este regiunea in care limfocitele T si B intra in splina, inainte de a fi segregate spre localizarile lor specifice in organ; Funcţiile splinei - limfopoeză - distrugere de hematii - prin intermediul Mf; - stocare de elemente sanguine –rezervor de sânge (datorită structurii spongioase) - placute sanguine; - functie de aparare (filtrează sangele) – prin Mf splenice Corelaţii clinice - Modificări legate de varstă - Splenectomia

52

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea aspectului particular al organizarii celor doua organei timice . Important: Cunoaşterea vascularizatiei splinei Util: Asocierea structurii histologice a celor doua organe cu functiile lor Facultativ: Cunoaşterea aspectelor legate de extirparea splinei

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii Limfocitele B au origine în măduva roşie hematogenă A F Limfocitele T sunt implicate în imunitatea celulară A F Limfocitele T efectoare secretă anticorpi A F Limfocitele CD8 sunt citotoxice A F Diferenţierea limfocitelor T se face în timus A F 2. Alegeti variantele corecte

Limfoganglionul: a. este un organ limfoid central b. conţine foliculi limfoizi c. nu conţine sinusuri limfatice d. paracorticala are rol în recirculaţia limfocitelor e. paracorticala conţine limfocite T

Splina a. stroma conţine celule celule reticulo-epiteliale b. pulpa roşia are rol în filtrarea sangelui c. pulpa albă se organizează în jurul circulaţiei venoase d. pulpa albă se organizează în jurul circulaţiei arteriale

zona marginală are rol în activitatea imunologică

CURSUL XIII

ŢESUTUL NERVOS

• Tabla de materii: Generalităţi Originea embrionară Clasificarea morfologică şi histologică Caracteristicile histologice: neuronul - corpul celular, axonul, dendritele Fibra nervoasă

53

Sinapsele Nevroglia Bariera hematoencefalică Degenerescenţa – regenerarea Funcţiile neuronului Generalităţi Ţesutul nervos cuprinde 2 tipuri de celule: celule nervoase sau neuroni (diferenţiaţi pentru excitabilitate şi conductibilitate) şi celule gliale sau de susţinere. Este organizat într-un sistem nervos: central (substanţa cenuşie şi substanţa albă) şi periferic (nervi, terminaţii nervoase şi ganglioni nervoşi. Originea embrionară Sistemul nervos se dezvoltă foarte devreme pe seama unei îngroşări mediodorsale a ectoblastului, placa neurală, care se adînceşte formând şanţul neural. Marginile şanţului se detaşează şi formează crestele neurale, iar şanţul se închide şi devine tubul neural care va forma SNC.

Clasificarea morfologică şi histologică Clasificarea morfologică

După forma generală a neuronului • Unipolari: ex. celulele amacrine din retină. • Pseudounipolari: ex. neuronii din ganglionii spinali. • Bipolari: ex. celulele neurosenzoriale ale nervului olfactiv, neuronii bipolari ai retinei. • Multipolari: ex. motoneuronii din coarnele anterioare ale măduvei spinării. După caracteristicile dendritelor • Stelaţi: ex. neuronul motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării. • Piramidali: ex. cortex. • Sferici: ex. neuronii ganglionari spinali • Purkinje: ex scoarţa cerebeloasă. După caracteristicile axonului • Celule ale căror colaterale ale axonului formează coşuleţe. • Celulele Purkinje ale căror axoni formează o pânză de păianjen. • Celule de tip Golgi I cu axon foarte lung. • Celule de tip Golgi II cu axon scurt.

Clasificarea histologică După mediatorul chimic După funcţie : neuroni motori sau senzitivi; neuroni simpatici sau parasimpatici.

Caracteristicile histologice Ţesutul nervos este compus din 2 tipuri de celule :

- celule nervoase sau neuroni - celule gliale care formează nevroglia. Neuronul Este celula nervoasă caracterizată prin :

- corpul celular sau pericarionul – conţine nucleul şi cea mai mare parte a organitelor - axonul – serveşte la transmiterea semnalelor la alte celule - dendritele – cresc suprafaţa disponibilă pentru conexiuni cu axonii altor neuroni - sinapsele – permit o comunicare celulară directă Corpul celular

54

Este masa citoplasmică nucleată = pericarionul.Din acesta se desprind 2 tipuri de prelungiri citoplasmice: un axon şi mai multe dendrite.

La M.O. : - pericarionul are dimensiunea de la 4 la 135 microni, proporţională cu dimensiunea

fibrelor nervoase - nucleul este unic, adesea veziculos, central, conţine un nucleol mare. - conţine organite comune (mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomi, centrioli) şi organite

specifice (corpusculii Nissl sau substanţa tigroidă, neurofibrilele şi neurotubulii) şi incluziuni M.E. a evidenţiat că pericarionul conţine toate organitele necesare pentru sinteza

proteinelor care intervin în transmiterea influxului nervos – neurotransmiţătorii. Axonul

Este o prelungire unică, care conduce influxul nervos de la pericarion la extremitate – conducere celulifugă.

Iese din pericarion sau de la baza unei dendrite printr-un con de implantare. Diametrul său depinde de funcţie, fiind mai mult sau mai puţin regulat pe toată lungimea sa

care poate fi de peste 1 metru. La nivelul conului de implantare, axonul nu conţine nici ribozomi, nici RER. În această

regiune, membrana plasmatică sau axolema este foarte densă la electroni. Neurotubulii prezintă în această regiune o organizare particulară. La acest nivel este elaborat potenţialul de acţiune care va fi propagat de-a lungul axonului.

Axoplasma conţine mitocondrii alungite, paralele cu axonul, REN, numeroase neurofilamente şi neurotubuli. Nu conţine ribozomi. Pe toată lungimea axonului se găsesc vezicule, foarte numeroase în porţiunea terminală a axonului unde reprezintă veziculele sinaptice. Dendritele

Sunt ramificaţii arborescente, de obicei multiple, care conduc influxul nervos spre pericarion – conducere celulipetă.

Sunt în general scurte, de calibre neregulate, cu suprafaţa rugoasă, uneori acoperită de mici expansiuni – spinii dendritici. Spinii sunt suportul sinapselor.

Dendritele conţin corpi Nissl, ribozomi, mitocondrii, neurotubuli şi neurofilamente. RER diminuă odată cu distanţarea de corpul celular.

Fibra nervoasă Reprezintă prelungirea citoplasmatică a unei celule nervoase, înconjurată sau nu de diferite teci. Tecile sunt, de la interior către exterior : - teaca de mielină – are o structură lipoproteică (provine din membrana celulei Schwann) şi funcţionează ca un izolator electric. În HE se dizolvă, apare optic vidă; se evidenţiază cu acid osmic (apare în negru). - teaca Schwann – celulele Schwann înconjoară axonul într-un singur şir şi sunt unite prin interdigitaţii. Au nucleul eucrom, nucleolat, conţin organite de sinteză şi incluziuni de glicogen. Fiecare celulă Schwann formează un segment de mielină; segmentele de mielină sunt separate prin strangulaţiile Ranvier care asigură conducerea saltatorie. - teaca Henle – este formată din lama bazală a celulei Schwann şi câteva fibrile şi celule conjunctive. Se pot distinge : - fibre mielinizate cu teacă Schwann – în nervii periferici - fibre mielinizate fără teacă Schwann – în substanţa albă a SNC şi nervul optic - fibre amielinice cu teacă Schwann – în sistemul nervos vegetativ şi fibrele senzitive

55

- fibre amielinice fără teacă Schwann (fibre goale) – în arborizaţia terminală a unui axon sau dendrite, în substaţa cenuşie a SNC.

Sinapsele Neuronii sunt interconectaţi şi formează circuite complexe. Regiunea de contact între 2

neuroni = sinapsă interneuronală. Sinapsele pot fi efectoare sau receptoare. La M.O.: după natura părţilor neurale în contact, sinapsele se pot clasifica morfologic în:

sinapse axo-somatice, sinapse axo-dendritice, sinapse axo-axonice, alte tipuri, mai rare. Axonul sinapselor axo-dendritice se poate rula pe toată lungimea dendritei, o poate

încrucişa şi forma o sinapsă „en passant”, sau extremităţile axonului formează o arborizaţie care se agaţă în arborizaţia dendritei.

Toate sinapsele au o structură comună compusă din : zona presinaptică, fanta sau spaţiul sinaptic şi zona postsinaptică. Zona presinaptică

Această zonă cuprinde : - terminaţia axonului sub forma unui buton terminal (lărgime de la 0.5 la 4 microni) - axoplasma cu numeroase mitocondrii şi vezicule sinaptice - veziculele sinaptice, diferite unele de altele prin diametru (mici sau mari), formă (sferică sau plată), conţinut (vezicule dense sau clare). Veziculele posedă o membrană şi conţin neurotransmiţătorii sau mediatorii chimici (de ex. : acetilcolina, amine biogene, GABA, glicina). Membrana presinaptică este mai îngroşată, plisată şi mai electrondensă decât restul axolemei – grilajul presinaptic. Veziculele îşi deversează conţinutul prin mici deschideri – sinaptoporii. Fanta sinaptică

Este un spaţiu de 200 – 300 Ǻ. Conţine lichid extracelular şi separă cele 2 membrane pre- şi post- sinaptică.

Zona postsinaptică Această zonă cuprinde :

- membrana postsinaptică – o îngroşare a membranei neuronului postsinaptic care conţine receptori pentru mediator. - aparatul subsinaptic – format din material dens, una-două cisterne orizontale, un ansamblu de cisterne verticale în spina dendritică. Receptorii sunt specifici pentru fiecare mediator. Anumite toxine pot lua locul mediatorului (ex. veninul de cobră la nivelul motoneuronilor spinali), neuronul nu mai poate fi stimulat şi rezultă astfel o paralizie.

Nevroglia Nevroglia defineşte ansamblul celulelor de origine neuro-ectodermică care stabilesc

contacte strânse cu neuronii şi prelungirile lor. Ele participă la schimburile metabolice ale sistemului nervos, fără a interveni în conducerea influxului. Clasificare

În SNC, celulele gliale sunt: celulele ependimare, astrocite, oligodendrocite, microgliale. În SNP, celulele gliale sunt: celulele Schwann, celulele satelite din ganglionii nervoşi,

celulele Müller (formează membranele limitante din retină). Caractere histologice

• Celulele ependimare Formează un strat monocelular pseudoepitelial, fiind denumite şi nevroglia epitelială.

Tapetează ventriculii cerebrali şi canalul ependimar. Sunt celule cubo-cilindrice, cu nucleu

56

ovalar, cu polul bazal efilat şi insinuat între neuroni şi alte celule gliale. Controlează trecerea substanţelor din LCR către ţesutul nervos.

• Astrocite şi oligodendrocite Aceste celule formează nevroglia interstiţială. Astrocitele sunt celule stelate care la nivelul : - substanţei cenuşii: au expansiuni scurte şi sinuoase – astrocitele protoplasmatice - plexurilor coroide: sunt uşor modificate şi produc LCR - substanţei albe: au expansiuni numeroase, fine, lungi, bogate în gliofilamente –

astrocitele fibroase. Oligodendrocitele reprezintă 75 % din populaţia glială. - sunt mai numeroase decât astrocitele, prelungirile lor sunt mai fine si mai puţine. - în substanţa cenuşie sunt asociate pericarionilor – oligodendrocitele satelite - în substanţa albă reprezintă echivalentul celulelor Schwann – oligodendrocitele

interfasciculare. • Microglia este dispusă ubicuitar în SNC. Aparţine sistemului macrofagic-mononuclear.

Are un corp celular turtit, cu prelungiri subţiri, spiralate, puternic ramificate. Fagocitează resturi din neuronii şi mielina degenerate şi intervine în procesele de reparare după modificări degenerative.

• Celulele Schwann Joacă un rol capital în mielizarea fibrelor din SNP. • Celulele satelite sau capsulare Sunt celule ale ganglionilor, omoloage nevrogliei din SNC, având probabil un rol în

schimburile metabolice cu neuronii.

Bariera hematoencefalică Este formată din: - peretele capilarelor de tip continuu din SNC (endoteliu cu joncţiuni ocluzive şi

membrană bazală) - astrocitele şi prelungirile lor vasculare – formează o barieră biologică între neuroni şi

vasele sanguine (are 2 compartimente care nu comunică: astrocito-vascular – cu compoziţie similară cu sângele şi astrocito-neuronal – cu compoziţie similară cu a LCR).

Degenerescenţa – regenerarea În funcţie de severitatea leziunii neuronale, fibrele nervoase (majoritatea mielinizate) pot

suferi : Degenerescenţa walleriană directă Când fibra nervoasă este separată de corpul celular printr-o secţiune sau ruptură

localizată, va degenera: fie total în aval de secţiune, fie un mic segment în amonte de secţiune. Macrofagele din teaca Henle îndepărtează resturile celulare, teaca Schwann proliferează

şi va forma un tunel de ghidaj pentru regenerarea axonului care se va reface prin înmugurirea segmentului proximal.

Degenerescenţa walleriană indirectă Dacă leziunea este importantă, va degenera şi corpul celular (cromatoliză centrală);

degenerescenţa pericarionului şi a fibrei nervoase vor fi definitive.

Funcţiile neuronului • Sinteza de proteine de structură • Transportul substanţelor sintetizate • Conducerea şi transmiterea influxului nervos • Rol trofic

57

• Obiective educaţionale o Ce trebuie să ştie

- Esenţial: Caracteristicile histologice - Neuronul: corpul celular, axonul, dendritele, organite comune, organite specifice; Fibra nervoasă; Nevroglia

− Important: Sinapsele, bariera hemato-encefalică − Util: Generalităţi, incluziuni, aspecte M.E., funcţiile neuronului, degenerescenţa-regenerarea − Facultativ: Originea embrionară

o Ce trebuie să facă Să observe: În preparatele histologice: 1) în impregarea argentică – dispunerea în reţea a neurofibrilelor din interiorul pericarionului şi palalelă în prelungiri; 2) în acid osmic – strangulaţiile Ranvier din teaca de mielină; 3) în hematoxilină-eozină – tecile din jurul fibrelor nervoase şi dispunerea fibrelor în nervul periferic. Să facă individual: schiţa preparatelor microscopice studiate în lucrarea respectivă cu legendă • Întrebări şi teme recapitulative: Clasificarea neuronilor + exemple Care sunt organitele specifice neuronului? Neurotubulii pot fi evidenţiaţi la MO? Tipuri de sinapse Localizarea celulelor gliale Care este originea microgliei? Descrieţi elementele de structură ale barierei hematoencefalice Care sunt tecile din jurul fibrei nervoase? Cum apare mielina în coloraţiile hematoxilină-eozină şi acid osmic? Elementul de diagnostic pentru conul de emergenţă al axonului este ...... Care din afirmaţii sunt adevărate: A. nodurile Ranvier nu prezintă teacă de mielină B. impregnarea argentică permite vizualizarea tecii Schwann C. picioruşele astrocitare asigură menţinerea barierei hemato-encefalice D. fibra mervoasă mielinizată cu diamtrul mai mare conduce mai rapid impulsul nervos E. celulele Schwann mielinizează fibrele nervoase din SNC Care din afirmaţii sunt adevărate: A. microtubulii prezenţi în axon se dispun şi la nivelul pericarionului B. dendritele conduc impulsul nervos în direcţia pericarionului C. citoplasma dendritică conţine mase acidofile, denumite corpii Nissl, corespunzători la un reticul endoplasmic rugos D. oligodendrocitele sunt prezente în substanţa cenuşie şi în substanţa albă E. celulele Müller sunt celule gliale centrale Care din afirmaţii sunt adevărate: A. neuronii multipolari conţin numeroşi axoni şi o dendrită B. neuronii bipolari sunt prezenţi în retină C. membrana postsinaptică este mai subţire decât membrana presinaptică D. întregul neuron conţine corpi Nissl

58

E. diametrul neuronilor variază de la 4μ la 150 μ Care din afirmaţii sunt adevărate: A. celulele nevroglice sunt mai puţin numeroase decât neuronii B. neuronii de tip Golgi I au un axon scurt C. o celulă Schwann poate mieliniza doar un singur axon D. oligodendrocitele suntlocalizate în SNC E. o secţiune transversală a unei fibre nervoase mielinice în SNP evidenţiază întotdeauna nucleul celulei Schwann