1

Gheorghe Andrei Neagu

DE LA STÂNGA LA DREAPTA (antologie de proză)

Colecţia OPERA OMNIA

Proză scurtă contemporană

2

Redactor: Aurel Ştefanachi

Coordonator serie: Valeriu Stancu

Coperta: Cristian Almăşan

Tehnoredactare: Adrian Ştefanachi

© Tipo Moldova

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-

2012-0285) şi istorie şi studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355)

Iaşi, 2013

Editura Topo Moldova

E-mail: office@tipomoldova.ro

www.tipomoldova.ro

3

Gheorghe Andrei Neagu

DE LA STÂNGA LA DREAPTA (antologie de proză)

Colecţia OPERA OMNIA

Proză scurtă contemporană

TIPO MOLDOVA

4

5

JURNALUL UNUI

PUI DE GĂINĂ (Partea I)

Ziua întâia

Nu ştiu ce m-a apucat, de mi-a venit să dau cu ciocul. Am

simţit cum pârâie ceva. Apoi am zărit ceva luminos, care-mi săgeta

dureros pupilele. Am simţit că-mi intră în nări ceva, care-mi făcea

bine în coşul pieptului. Am mai lovit de câteva ori. Spărtura s-a

lărgit. Un aer cald îmi învăluia trupul. Un aer rece mă primenea pe

dinăuntru, înviorându-mă. Simţeam în trup dorinţe nemai-

întâlnite. Eram gata să-mi iau zborul. Prostii! Cum să zboare un

pui de găină? Am mai ciugulit câteva fărâme din învelişul subţire,

ce-mi fusese scut până atunci. Apoi chiar am mişcat aripile. Am

început să-mi simt până şi picioarele mai puternice, gata să mă

poarte în lumea necunoscută. Coaja s-a crăpat de tot,

eliberându-mi trupul. Am păşit! Eram liber! Libeeer!

Ziua a doua

Nu ştiu când a trecut noaptea, dacă noapte se poate numi,

ora de întuneric, ce a cuprins brusc încăperea în care mă aflam. Dar

n-am avut ce face! Trebuia să-mi respect instinctele. Am adormit,

epuizat de efortul ieşirii în lume. Mi-era foame. Eram chiar sleit de

6

puteri. De aceea, când am privit spre găoacea din care abia ieşisem,

am mai zărit ceva ce mi-ar fi putut astâmpăra foamea. Mi-am

înmuiat pliscul de câteva ori. Lichidul avea un gust plăcut. Numai

că s-a terminat! În jurul meu, o mare de fiinţe tălăzuia cu ciocurile

deschise, ţipând spre văzduh de foame. Am început şi eu. Nu

m-am mirat când am văzut cum se îndreaptă spre mine o fiinţă

într-un halat alb şi cu o bonetă pusă pe creştetul capului, pregătită

să mă înhaţe. M-am lăsat cules de nişte mâini dibace. Era multă

hotărâre în gesturile acelea gingaşe. Nu m-am mirat nici când am

fost lăsat pe o bandă rece, să mă ducă spre un loc neştiut. Nu m-am

mirat nici când am trecut pe sub un jet de aer cald care-mi răsfira

tot puful de pe trup uscându-mă. Eram auriu. Şi aşa am ajuns să

mă prăbuşesc la capătul benzii, într-o mulţime de alţi fârtaţi la fel

de gălăgioşi şi la fel de aurii ca mine, deşi sub picioarele noastre se

zăreau nişte firimituri albicioase, care ar fi putut fi bune pentru a

astâmpăra foamea. Am început să ciugulesc. Era brânză. Era

gustoasă.

Ziua a treia

Astăzi îmi simt trupul mai greu de parcă n-aş fi putut

dormi. Dar am dormit. Nici nu ştiu când a trecut întunericul. Şi

iată-mă iar ciugulind nişte chestii gustoase care par a fi amestecate

cu brânza de ieri, dar au alt gust. Cred că au tot felul de compuşi

tocmai buni să-mi alunge oboseala, pentru că numai după câteva

înghiţituri, am simţit cum energiile îmi cresc şi asta în vreme ce pe

lângă mine unii fârtaţi nu mai mişcau. Aceeaşi siluetă cu boneta şi

mănuşile albe îi culegea cu delicateţea-i cunoscută şi arunca

neglijent ba chiar cu tristeţe într-o găleată de plastic peste ceilalţi.

Erau destui. E curios cum de nu m-am lăsat impresionat într-un fel

de dispariţia lor. Fiecare cu soarta lui.

7

Ziua a patra

Astăzi am avut mai puţină brânză înaintea mea. A trebuit

să mă bat cu alţi fârtaţi, ca să apuc şi eu o fărâmă din biluţele albe.

Dar tot am apucat câte ceva cât să-mi astâmpăr foamea. N-am

înţeles de ce-mi era mereu foame? Parcă de ce mâncam, de aia îmi

era mai foame! Am învăţat să beau apă de la un fel de ţumburuş

nichelat pe care dacă-l apăsam cu ciocul, îmi dădea câte o picătură

pe limbă. Chiar mi-a plăcut joaca de-a picătura! Mai mult, puteam

să mă văd în marginile lui. Străluceau ca oglinda. Mi-am văzut

puful de pe creştetul capului. Se învârtoşase! Şi asta în vreme ce

trupurile altor confraţi au rămas inerte. Mai puţine ca data trecută,

dar tot au rămas. Iar m-am uitat la doamna cu boneta şi mănuşile

ei. Mi-a părut rău că nu m-a privit în ochi. Aş fi fost curios să-i văd

reacţia din priviri, atunci când îmi ducea fraţii în găleată şi apoi în

malaxorul ce avea să-i facă pastă. Căci aşa se făceau lucrurile pe

acolo! Nimic nu se pierdea. Toate trupurile rămase fără suflare,

erau tocate, măcinate şi date înapoi în hrana noastră. Practic ne

hrăneam trup din trupul fraţilor noştri! Brrr!

Ziua a cincea

Doamne, ăştia au înnebunit cu totul! Când să trag şi eu un

somn, m-au sculat! Ce-i drept e drept, nu puteam dormi de foame!

Chiar dacă trebuia să îmi capăt energiile, era ora de întuneric ce

mi-o planificaseră oamenii. Ei ne hotărau destinul. Sau mai bine

zis – doctorul. El îi punea pe ceilalţi să-i execute ordinele. O oră de

8

întuneric, atâtea grame de hrană, atâta apă îndulcită cu medi-

camente şi hormoni, etc. Şi astăzi au mai murit o grămadă de

semeni. Nu-mi fac prieteni, n-am timp de aşa ceva. Tot timpul mă

ocup de ciugulit hrană. Curios este că fac foarte puţină murdărie.

Găinaţul meu este repede strâns pe nişte coli de hârtie care se

schimbă periodic sub noi, odată cu mâncarea.

Ziua a şasea

Ni s-a schimbat locul. Am fost mutaţi într-o nouă baterie.

Ne-am despărţit de femeia cu gesturi tandre. Avem o altă femeie

care miroase ciudat. Am aflat că fumează. De aia pute! Ştiu asta de

la un prieten, ca să spun aşa. E tot aşa de vânjos ca mine şi se pare

la fel de inteligent. Ne-am simţit bine unul lângă altul. Om fi avut

acelaşi tată şi aceeaşi mamă! Dar parcă ce mai contează! Important

este că ne simţim ca fraţii. Cred că asta e prietenia! Mergem

împreună să ne privim cum ne creşte puful, bem apă de la acelaşi

ţumburuş şi de multe ori ciugulim hrană din aceeaşi zonă. Nu ştiu

ce mă face să cred că dacă unul dintre noi ar muri şi ar fi aruncat

la găleata morţii, celălalt ar muri! Dar poate că e de vină imaginaţia

mea!

Ziua a şaptea

Doamne, ce mă mai dor oasele! La fel se plânge şi prietenul

meu! Am început să piscuim mai puţin. De multe ori ne înţelegem

doar din priviri. Ne-am propus să ne ajutăm unul pe celălalt.

Trebuie să supravieţuim. Să nu ajungem în găleată. Ce-i drept, este

şi că ne-am mai mărit la trup niţel şi că stăm cam înghesuiţi, încât

9

ar fi bine să ne mai rărim. De parcă ne-ar fi ghicit gândurile,

doamna care pute a ţigară, a venit şi a început să ne separe. Am

stat lângă prietenul meu hotărâţi să mergem împreună. Şi aşa a

fost, am nimerit într-un spaţiu mai larg, ne puteam dezvolta şi

mişca mai în largul nostru! Mi-am mişcat puţin aripile şi am

încercat şi aici să mă privesc în ceva lucitor. N-am mai găsit

ţumburuşul nichelat. Nici alte locuri care să-mi oglindească chipul.

Dar mă uitam la prietenul meu şi-mi dădeam seama că am crescut

destul de mult, chiar surprinzător de mult. Păi, cum să nu cresc, cu

foamea asta care îmi tot dădea mereu târcoale. De data asta

mâncarea se afla într-un fel de tingire, atârnată de ceva, de unde

curgea mereu, un fel granulat, pe măsură ce noi o goleam.

Ziua a opta

Nu-mi ajungea durerea de oase, acum şi respiraţia a

început să-mi fie tot mai grea, de parcă m-ar strânge cineva de gât!

Chiar şi puful a început să-mi dispară, să fie înlocuit cu un fel de

pene mici, ca nişte solzi. Mai mult, au început să-mi apară şi solzi

pe picioare. Prietenul meu şi-a mai adus un prieten. Suntem acum

trei. Putem reprezenta ceva. Chiar o gaşcă. Vai de penele ăluia care

îndrăzneşte să ne supere cu ceva. Azi n-a mai venit fumătoarea. A

venit un bărbat care, tot scuipa printre dinţi ceva ce nu ne plăcea.

Câţiva fârtaţi curioşi s-au apucat să-i ciugulească scuipatul. S-au

lămurit destul de repede că nu era gustos.

Ziua a noua

Mare bucurie pe capul nostru! Ne-au schimbat hrana şi

apa. Au mai murit câţiva. Cică ăia care ar fi ciugulit din scuipatul

10

îngrijitorului ar fi prins o molimă. Noroc de noi că nu ne-am

amestecat cu mulţimea, că am stat mai de o parte. Mulţi proşti

aveau s-o apuce pe drumul găleţii. Oare şi pe ăştia avea să-i macine

şi să-i bage în mâncare? Cică da! Îi sterilizau ca şi pe făina de peşte

ce ne-o dădeau laolaltă cu alte ştifturi alimentare. recuperate de pe

unde nici prin cap nu-ţi trecea. Era un fel de mizerie, un fel de

reciclarea mizeriilor alimentare îmbunătăţită cu tot felul de

chimicale şi hormoni pe care le înghiţeam cu disperarea unui

individ supus unei hămeseli tot mai atroce.

Ziua a zecea

Doamne, cum mai trece timpul! Ca ieri eram ca nişte

bulgăraşi, aurii, iar acum când ne uităm unii la alţii, cum ne

colorăm diferit, negri, maronii, roşcaţi, pestriţi, albi… Nici nu mai

ştii ce ne mai poate apărea de la o zi la alta. Dar penele ne sunt tot

rare. Noroc de becurile atârnate deasupra noastră care ne dau o

căldură constantă. Ne este sete. Ne este foame. Înghiţim ca apucaţii

tot ce ne dau alţii. Ba am început să ne batem între noi. Câteodată

nu ştim de ce şi am crescut atât de mult, încât iar nu ne ajunge

spaţiul. Gaşca s-a mai mărit cu doi membrii. Suntem o bandă! Şi

cu toate acestea nu toţi suntem la fel! Unii par a fi bărbătuşi, iar

alţii par a fi altceva, ce n-am desluşit încă.

Ziua a unsprezecea

Am căzut doborât de oboseala mâncării şi a digestiei

permanente. Imediat ce s-a stins lumina, am intrat într-un somn

letargic. Abia de m-am putut trezi după o oră când lumina s-a

11

aprins din nou. Mai trecuse o zi. De fapt cu nopţi atât de scurte,

noi trăim într-o zi permanentă. Habar n-am de-o fi bine sau rău!

Hrana nu ne dispune şi la dezvoltarea creierului. Nu degeaba se

spune că avem creier de găină. Poate că noi din gaşcă să avem ceva

creier mai mult decât cei din preajmă, cel puţin eu aşa cred. De aia

şi cei din gaşcă mă urmează. Se folosesc de mine ori de câte ori au

prilejul, după care au pretenţia ba chiar şi spun că eu mă slujesc de

ei. Nu ştiu când şi cum s-a instalat între noi oarece tensiune.

Ziua a doisprezecea

Am constat cu stupoare că unora începe să li se modifice

puful. Apar tot felul de culori care se măresc fără nicio explicaţie.

Uite, eu mi-am ridicat aripa şi am văzut că au început să se ivească

nişte tuleie ce mă deranjează la mişcare. M-am uitat şi între

picioare şi am văzut că şi acolo au început să-mi apară nişte chestii

aspre, care mă ustură şi mă dor, iar ca mine se pare că sunt şi

ceilalţi. E o chirăială enervantă şi pentru noi, nu numai pentru

îngrijitori.

Ziua a treisprezecea

Azi au venit nişte unii cu nişte găleţi, pe care le-a umplut

cu trupurile celor ce nu mai mişcau. Erau îngrijoraţi! Vorbeau ceva

de fonduri europene. Apoi am simţit că gustul mâncării ni s-a

schimbat. Probabil că ne-au pus ceva în,mâncare, să nu mai

murim.

12

Ziua a paisprezecea

Am început să-mi dau seama că zilele şi nopţile noastre

sunt mai scurte decât zilele oamenilor. Am văzut că un om, că

acelaşi om stă cu noi o zi şi o noapte. Apoi se schimbă. Nu ştiu ce-a

făcut cu acela care mirosea a tutun, pentru că nu l-am mai văzut,

şi nici mirosul nu l-am mai simţit.

Ziua a cincisprezecea

Trăiesc monoton. S-a schimbat şi gustul apei. Ba chiar şi

culoarea. E un fel de moviliu spălăcit. Bem şi nu ne mai săturăm.

Ciugulesc ceva mai mult nisip decât mai înainte. Am văzut că din

cauza schimbării gustului apei şi a mâncării, am început să mă

constip. Mi-am băgat pliscul printre picioare şi am încercat să-mi

scot găinaţul cu forţa. N-am reuşit! Poate dacă înghit pietricele şi

nisip, o să-mi fie mai bine. Am pipota tare.

Ziua a şaisprezecea

S-a ales praful din triumviratul nostru! Am rămas izolat.

Nu mai am niciun fel de prietenii şi nu mă mai înţeleg cu nimeni.

De fapt, ne purtăm cu toţii ca nişte apucaţi. Am bătut vreo doi, de

i-a luat îngrijitorul cu găleata, nu mai mişcau, am vrut să-i învăţ

minte, să nu mai vină să-mi fure nisipul de sub mine! Se pare că

ceilalţi au înţeles că nu se pot pune cu mine. Am auzit că mai sunt

câţiva caftangii, în cealaltă parte a spaţiului de îngrijire. Se pare că

13

am convenit tacit, să ne evităm reciproc. Treaba lor! Câtă vreme ei

nu vin la mine, nici eu nu mă duc la ei.

Ziua a şaptesprezecea

Astăzi a venit o tanti ce mirosea plăcut. Era o delicată. A

pus ochii pe noi cocoşii în devenire. Ne lua pe câte unul şi cu un

cleştişor fin ne îndepărta cu blândeţe ciocurile şi ghearele. Ce fel

de bărbătuş mai eram eu fără cioc şi fără gheare? Mi-am mai potolit

revolta la gândul că şi celorlalţi li se întâmplase acelaşi lucru. După

ce a plecat, ne-am apropiat ca bezmeticii unii cu alţii. Ne-am privit

în ochi cu tristeţe. Nu ne mai puteam lupta. Hâdoşenia capului

lipsit de plisc ne-a făcut să râdem. Era un râs fals, sub care se

ascundea tristeţea masculului mutilat.

Ziua a optsprezecea

N-am rămas prea mult timp împreună. Soarta nemiloasă

ne-a făcut iar pocinoage. A venit iar blondina cea parfumată şi ne-a

luat pe rând în palmă, ne-a privit şi apoi ne-a înţepat în pielea de

sub aripă. Cam miroseam urât a medicamente. Dar ce puteam să

fac? Nu eram cu igiena la nivelul dorit de mine. Trebuia să mă

mulţumesc cu ce mi se dădea. Noroc că am scăpat de constipaţie.

Dar scopul ei nu era să ne miroase ci să ne facă nu ştiu ce injecţii.

Ce să fac? Cum să mă împotrivesc? Şi apoi era atât de drăguţă încât

puteam să şi mor în mâna ei ca un romantic blegoman ce sunt.

14

Ziua a nouăsprezecea

Nu m-am simţit prea bine după injecţia de ieri. Mi-a fost o

sete cumplită. Am băut de-a apă colorată, până a dat diareea peste

mine. Noi nu facem pipi ca alte vietăţi, că n-avem cu ce. Dar

găinaţul a devenit apos încât am murdărit nisipul şi tot ce era drept

aşternut cu mult mai mult decât înainte de injecţie.

Ziua a douăzecea

Am început să tremur aşa, fără nicio explicaţie. M-am

aşezat sub căldura unui bec, special construit pentru aşa ceva. Ne

înghesuiam ca nătângii. Căldura ne făcea bine. Părăseam grupul

cuprins de tremurături doar atât, cât să beau apă. Nici de mâncare

nu-mi mai ardea. În plus, cu toată ruşinea am început să dăm

drumul găinaţului chiar sub acel bec, până când aveam să ne

murdărim. Nu peste mult timp, a venit iar blonda parfumată,

însoţită de un bărbat solid care îi tot spunea ceva de fondurile

europene. Avea ochii în lacrimi. Ne-a strâns pe toţi cei care aveam

diaree în nişte lăzi şi ne-a mutat în celălalt capăt al halei. Cred că,

greşise tratamentul. De undeva, se auzeau cuvintele muşcătoare

ale bărbatului furios şi mai ales preocupat de fondurile europene.

În absenţa lui, femeia plângea şi ne îmbia cu firmituri de brânză,

stropite cu prafuri medicamentoase, ca să ne facă bine.

Ziua a douăzeci şi una

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am început să ne simţim mai

bine.. M-am privit în luciul nichelului de la adăpătoare şi am văzut

15

că am un penaj destul de bogat. Nici ciocul nu mi se mai pare aşa

de urât. E drept că nu mai apuc nisipul cu pliscul bont aşa cum

apucam odinioară. Dar scot limba umedă şi înghit tot ce mi se

pripeşte de ea. Oricum, mi-e din ce în ce mai bine.

Ziua a douăzeci şi doua

Am început să leg prietenii cu alţi fârtaţi de ai mei. Se pare

că stă să se înfiripe o gaşcă pusă iar pe năzdrăvănii. Suntem semeţi,

ce naiba ! nici nu de mai pasă de mirosul de tutun ale îngrijitorului

ce ne mai vizitează mai mult pentru a râni găinaţul. Mamă, ce viaţă

de huzur mai ducem? Am uitat că ieri au venit nişte străini care

s-au uitat la noi îndelung şi au pus tot felul de întrebări domnului

ăluia impozant care se răţoise la blonda ce ne făcuse injecţii. Din

câte am înţeles fuseserăm aleşi să avem o altă soartă. Încă nu ştiu

ce şi cum!

Ziua a douăzeci şi treia

Azi a venit o cucoană sulemenită, plină de ifose însoţită de

bărbatul pe care toată lumea îl denumeşte „şeful”. A arătat spre

mine cu un deget şi şeful a încuviinţat imediat. Era şi îngrijitorul

ce mirosea a ţigară. M-a luat din mijlocul a lor mei şi m-a dat

cucoanei, care m-a şi pus într-o poşetă plăcut mirositoare.

Doamne, şi nici n-am apucat să fac un găinaţ mai înainte! Ce-o să

fac acum?

16

Ziua a douăzeci şi patra

Mi se închid ochii, ce bănuisem cândva, s-a dovedit aievea.

Ziua în afară este de două ori mai mare decât înăuntru. Cucoana

m-a scos din poşetă, după ce am mers vreo jumătate de oră în

maşina ei. Dar degeaba! Făcusem găinaţul! Culmea e că nu s-a

supărat. A aruncat poşeta ca şi cum nu i-ar fi trebuit. Mă plimb

prin casă cu semeţie. Calc pe un covor gros de-mi vine să pic în

nas. Semn că nu mi-au crescut ghearele! Dar nu mă las!

Ziua a douăzeci şi cincia

Am fost luat înfăşurat în tot felul de cârpe care mai de care

mai elegante, pufoase şi băgat în altă poşetă, la fel de parfumată.

În maşină mi s-a făcut cald. Am scos capul prin deschizătura

fermoarului şi mi-am deschis pliscul cât mai larg ca să mă răcoresc

din lăuntru. Doamna m-a observa şi mi-a mângâiat cu palma într-o

mănuşă găurită special creasta. Mi-a făcut plăcere. Am cârâit uşor.

Ea s-a amuzat. Când am coborât din maşină am constatat că eram

aşteptaţi. O mulţime îmbrăcată în tot felul de lucruri fistichii se

găsea în interiorul unei săli în care luminile străfulgerau de unde

nici măcar nu te aşteptai. Închideam ochii de teama fulgerelor

colorate. Muzica îmi străbătea pieliţa pleoapelor până când mi se

înfiorau penele. Arătam şi surprins dar şi iritat.

Ziua a douăzeci şi şasea

Doamne ce zi extenuantă? Coconiţa asta n-avea astâmpăr.

Mă arăta unora şi altora cu o nedisimulată mândrie. Era ca o cloşcă

17

fără pene ce se îngrijea de mine, mai ceva ca în crescătorie. Un

lucru nu înţelegea! Că aveam nevoie de nisip. Şi pentru că nu mai

ciugulisem de multă vreme, m-am constipat. Aşa am ajuns să văd

cum arată un doctor de animale. Erau acolo tot felul de cucoane,

cu tot felul de orătănii. Una avea un porc, cu o piele rozalie şi

parfumată. Din când în când îi freca şoriciul, cu şerveţele umede şi

parfumate. Alta avea un papagal care vorbea tot felul de porcării,

spre indignarea auditoriului. Dar se pare că doamna îi cultivase

vocabularul porcos, pentru că o vedeam cum se înfiora la fiecare

rostire papagalicească. Când am ajuns în faţa doctorului, mi-am

amintit de blonda de la crescătorie. Numai că, blonda din cabinetul

doctorului era doar asistenta lui. Bătrânel, cu chelie şi ţăcălie, omul

mă cântări câteva clipe din priviri şi apoi decretă:

– E constipat, stimată doamnă! Dacă nu aveţi curte, lăsaţi-l

să se plimbe prin apartament şi puneţi-i într-un colţ, pietricele fine

şi nisip alături de grăunţele cu care-l hrăniţi.!

– Vai, dar eu nu-i dau grăunţe! Îi dau hrană de import, din

Franţa!

– Doamnă, faceţi cum v-am spus! Puneţi-i ce vreţi, în lădiţa

cu grăunţe şi nisip! Lăsaţi-l să aleagă! Acu o să-i facă fata o clismă

şi o să-l vi dau ca nou.

Nu vă mai spun ce-am păţit. Am răsuflat uşurat şi m-am

cuibărit în poşeta patroanei mele, după ce mi-a golit măruntaiele.

Ziua a douăzeci şi şaptea

Mă simt în largul meu. Umblu prin casă ţanţos. Şi-a crescut

creasta, iar penele sunt mai lucioase, mai ales că mi le-a uns cu

uleiuri parfumate. Mi-a venit să cânt de bucurie! Dar n-am scos

decât un cucurugit subţire de cocoş imberb. Culmea! Cucoana s-a

bucurat şi-a bătut din palme.

18

Ziua a douăzeci şi opta

Am fost la spectacol. Mi-a pus nişte pamperşi special din

import, să nu cumva să-i umplu poşeta cu găinaţ, în timpul

spectacolului. A cântat unul Salam şi unul Vijelie. Stăpâna mea era

în delir! A plâns, a râs, a făcut ca toţi dracii când guriştii de pe scenă

o făceau la simţire. S-a întors acasă tare fericită. Şi atunci când m-a

scos din poşetă şi m-a lăsat să mă înviorez puţin, am dat drumul

din nou glasului meu cocoşesc. Mi-a ieşit de data asta mai bine,

spre fericirea deplină a stăpânei mele.

Ziua a douăzeci şi noua

Mi-e dor de locurile unde am văzut lumina zilei pentru

prima dată! De fapt eu n-am văzut lumina zilei ci lumina becurilor

ce luminau doar şase ore, că atâta era o zi în crescătorie. De aceea

încă mă simt obosit după o zi adevărată şi cu lumina adevărată,

naturală.

Ziua a treizecia

Azi mi-am văzut stăpâna fără haine pe ea! Avea nişte sâni

frumoşi cu nişte sfârcuri puţin mai mari decât boabele mele de

porumb. Stătea lungită pe sofa şi citea un roman de dragoste.

M-am cocoţat lângă ea şi m-am lipit de trup. Era înfierbântat. La

un moment dat a lăsat cartea. S-a uitat la mine şi m-a mângâiat pe

creastă. N-o mai făcuse de mult. M-am simţit îndreptăţit să-i

răspund. Şi i-am ciugulit puţin sfârcul sânului ce stătea deasupra

19

capului meu. Am crezut că o să se supere. A râs. I-a făcut plăcere.

Am mai ciugulit-o odată şi iar a râs. Iar eu iar şi iar...

Ziua a treizeci şi una

Nu ştiu ce-i veni cucoanei mele, de mă duse la aia cu

papagalul! Se pare că sunt prietene. Au stat de vorbă o vreme.

Papagalul se holba la mine. Nu mai zicea porcărele. Cucoanele

bârfeau despre bărbaţi, soţi sau amanţi. Doamne cât îmi auzea

urechile! Aşa am aflat că cocoanele au o mare problemă sexuală!

Nici nu bănuiam că doamna cu papagal şi-a revărsat apetitul

asupra păsării cu ciocul încovoiat şi penajul multicolor. M-a

cuprins teama că voi cădea şi eu victimă insatisfacţiilor amoroase,

de care se plângea stăpâna mea.

Ziua a treizeci şi doua

Cucoana a înnebunit. M-a purtat prin tot oraşul. Am ajuns

acasă frânt.

Mi-a schimbat pamperşii, ba chiar mi-a făcut şi un fel de

duş. Apoi m-a uscat cu feonul şi m-a parfumat. M-a învelit într-un

prosop şi m-a lăsat singur. Îmi era foame. Am ieşit din culcuşul

călduros şi am ciugulit câteva grăunţe. Auzeam duşul la baie,

semn că şi ea se îmbăia. A venit udă leoarcă şi a început să se

şteargă în faţa mea de apa care şiroia de-a lungul trupului. Era bine

făcută. Ştiam ce aveam să urmeze. Trebuia s-o ciugulesc iar de

sfârcuri.

20

Ziua a treizeci şi treia

Astăzi am simţit un plus de grijă faţă de mine. Eram

obişnuit să mi se pună grăunţele alături de pietriş şi nisip şi să mi

se ia găinaţul de pe hârtiile aşezate în straturi, tot în colţul unde

mâncam. De data asta hârtiile pentru găinaţ au fost aşezate în

celălalt colţ al camerei. Iar farfuria de apă a fost înlocuită cu un

castronel mai adânc mult mai potrivit pentru pliscul meu care

aproape că redevenise la dimensiunile normale.

Ziua a treizeci şi patra

Azi am stat acasă. Madam avea musafiri. Nici măcar nu s-a

uitat la mine. După ce-au plecat musafirii, a sunat telefonul. Am

înţeles că urma să vină un bărbat, apoi l-am văzut. Era un zdrahon

tânăr, în putere, în faţa căruia cucoana s-a dezbrăcat. Se giugiuleau

fără nicio jenă în faţa mea. Am văzut cum o apucase de ţâţe. O

frământa cu multă ardoare, iar ea râdea. Îi plăcea. Când s-a

prăbuşit peste ea, n-am mai putut suporta. M-am repezit pe spatele

lui şi am început să-l ciugulesc cu putere. Surprins a ţipat, de parcă

l-ar fi durut amarnic. S-a ridicat aşa întărât cum era şi mi-a dat o

lovitură puternică. M-a izbit de perete. Am ameţit. S-a ridicat şi

cucoana cu priviri rele, ameninţătoare. M-a luat de aripi şi m-a

aruncat pe hol. Apoi a închis uşa. Era prea mult! Era peste puterile

mele de înţelegere.

21

Ziua a treizeci şi cincea

Bărbatul a plecat abia azi dimineaţă. N-am putut dormi

toată noaptea de chicotele şi icnetele lor. Am răbdat furios

ciugulind aproape toate grăunţele. M-am umflat peste poate.

Pipota stătea gata să-mi plesnească. Am făcut tot felul de lucruri

mai mult sau mai puţin rizibile. Printre altele, am trântit nişte

găinaţ, mai peste tot în hol. De aceea nu m-a mirat când bărbatul a

călcat într-unul din el. m-a înjurat şi a ieşit trântind uşa. Mă

înjurase el şi atunci când dis de dimineaţă mă apucasem de

cucurugit. Dar n-a avut ce face. A trebuit să mă suporte. Şi eu îi

suportasem toată noaptea văicărelile.

Ziua a treizeci şi şasea

Azi iar a sunat telefonul. Am înţeles că era bărbatul ce ne

vizitase mai înainte. Ea l-a chemat cu glas îmbietor, curăţase toţi

găinaţii mei, fără prea tragere de inimă. Din când în când îmi

arunca câte o privire oţărâtă de parcă ar fi vrut să mă mustre pe

tăcute. Bodogănise ceva fără sens. Bărbatul nu se lăsa înduplecat.

Am auzit cum a reuşit să-i smulgă promisiunea că va scăpa de

mine. Câtă vreme aveam să mai stau pe acolo, el nu mai dorea s-o

viziteze. După ce a închis telefonul, o tăcere grea s-a lăsat de jur

împrejurul meu.

Ziua a treizeci şi şaptea

Astăzi iar am fost în vizită. Eram arătat cu oarecare

reţinere. Cel puţin aşa mi se părea. Şi cu toate că lumea se uita la

22

mine cu interes, considerând-o pe doamnă o excentrică, am

observat că nu mă mai aflam în graţiile ei. Seara nu m-a mai

chemat să-i ciugulesc sfârcurile. M-am simţit umilit!

Ziua a treizeci şi opta

Am început să simt prigoana pe pielea mea. Am mâncare

tot mai puţină. Tocmai acum când mai am puţin şi să devin un

cocoş în toată firea. În plus, ori de câte ori deschid pliscul ca să cânt

ceva, cucoana aruncă spre mine cu tot felul de perne, papuci şi ce

mai are la-ndemână.

Ziua a treizeci şi noua

Astăzi n-am făcut nimic. Madama a plecat în oraş fără

mine. E clar, nu mă mai are la suflet.

Ziua a patruzecia

Aseară a venit un vecin şi i-a reproşat stăpânei mele că nu

se poate odihni din cauza cântatului meu şi că sunt prea piţigăiat,

enervant şi fals. Îmi venea să mă reped la el şi să-i arăt odihnă.

23

Ziua a patruzeci şi una

Azi cucoana m-a luat în braţe, m-a băgat în poşetă şi a

pornit la drum. Mă bucura că iar suntem împreună. Nici prin cap

nu mi-a trecut că avea să se oprească la ferma de unde mă luase.

Am revăzut cu drag intrarea şi m-a izbit mirosul atâtor vietăţi

trăite la comun cum s-ar zice. A întâmpinat-o acelaşi bărbat ce

coordona întreaga activitate. M-a luat în mâinile sale, lăsându-i

pamperşii curaţi în poşeta madamei. Am înţeles. Mă părăsea.

Vroia o puicuţă în locul meu. Îmi venea să râd şi să-i spun: astea-s

atât de blege încât n-o să te ciugulească niciodată de sfârcuri! Dar

n-am avut cum s-o fac să înţeleagă ce gândeam eu în sinea mea.

Am plecat împreună spre hala unde aveam să-mi întâlnesc

confraţii. Se pregăteau de marea schimbare. Aveau să intre în

abatorul din faţa noastră. Zărisem printr-o crăpătură din perdeaua

protectoare cum sute şi sute de trupuri golite de pene şi măruntaie

atârnau în nişte cârlige oţeloase.

Ziua a patruzeci şi doua

Trăiesc clipe de groază. Mă uit la fârtaţii aşezaţi în spaţii

bine delimitate mai înaintea mea. Li se face un fel de toaletă

deşucheată, umilitoare. Le sunt tăiate penele până când li se văd

oasele aripilor. Deocamdată eu stau într-un lot care ar mai avea de

trăit încă vreo zece zile. Sunt un pic mai mic decât ceilalţi, dar cu

mult mai vânjos. Am văzut că pot evada şi o voi face….

24

(Partea a II-a)

Ziua a patruzeci şi treia

Le-am făcut-o! Am ieşit prin breşa ce-o zărisem la vreme. Nu

ştiu ce va fi în urma mea, după cum nu ştiu dacă îmi vor observa

prezenţa. Dar ce mai contează! Sunt liber ca pasărea cerului şi nu

am de gând să ratez această stare. Nimic nu este mai presus decât

libertatea unei păsări!

Ziua a patruzeci şi patra

Am dormit undeva la o margine de târg. Am scormonit prin

gunoaie şi m-am hrănit cu tot felul de viermişori aşa de gustoşi

cum niciodată n-aş fi crezut să aflu. Somnul mi-a fost tulburat de

câteva ori de nişte şobolani de prin partea locului. Stau şi mă întreb

de ce nu mi-au făcut nimic! S-au holbat puţin la mine şi s-au

strecurat prin hăţişurile gunoaielor cu viteză. Acum sunt puţin

dezorientat. Nu prea ştiu încotro s-o iau! Poate că în peregrinările

mele o să dau peste nişte surate, la fel de libere ca şi mine. Nu cred

că trebuie să-mi fac griji din cauza hranei. Sunt convins că drumul

acesta îmi va oferi suficiente resurse. Aşa-i pe aici natura – bogată.

Ziua a patruzeci şi cincea

Nu ştiu dacă este vorba de un ghinion sau un noroc mai

straniu. M-am întâlnit, într-adevăr cu un pâlc de găini care

25

ciuguleau supuse pe lângă un cocoş destul de voinic ce părea să le

ştie rostul. Când m-am apropiat de una din ele şi a început să mi

se înfoaie penajul de emoţia întâlnirii, cocoşul m-a privit mai întâi

chiorâş, apoi s-a dat la mine. Atâta mi-a trebuit! Mi-am ieşit din

fire şi l-am bătut mărunt cum mai văzusem eu că se întâmplă în

filme atunci când îngrijitorii se uitau la televizorul din mijlocul

halei unde crescusem. L-am umplut de sânge! E drept că şi el m-a

ciugulit destul de tare prin unele părţi dar până la urmă tot eu l-am

învins.

Ziua a patruzeci şi şasea

Nu ştiu cum se face că am rămas tot singur! După ce le-am

izgonit cocoşul, găinile s-au retras într-un loc unde urmau să fie

închise. Ele spuneau că sunt adăpostite, minte de găină! Aşa că

după ce mi-am făcut poftele cu unele dintre ele, le-am părăsit fără

nici un regret. Mi-am descoperit cu oarece mulţumire menirea de

mascul galinacee. Doamne ce nebunie! Plăcută nebunie.

Ziua a patruzeci şi şaptea

Nu credeam că hoinăreala poate să-ţi aducă asemenea

satisfacţii! Dacă mi-ar fi spus cineva că trebuie să fi nebun ca să te

gândeşti la plăcerea de a fi liber, i-aş fi răspuns că prefer să fiu

nebun, dar un nebun liber! Tot mergând dintr-un loc într-altul mai

dau peste câte un pic de pâlc de puicuţe, uneori păzite bine de câte

un mascul care mai întotdeauna nu ştie cu cine se pune! Îi bat de

le sună apa sub creastă! Cred că mi s-a dus buhul de caftangiu şi

fustangiu! Mai bine decât să fiu un molâu care se ascunde

26

noaptea-n coteţ şi doarme pe apucate gata să scoată un cucurigu la

primul crăpat de ziuă. N-am nevoie de boabele aruncate în ţărână,

de oamenii care din când în când îşi ascut cuţitul pentru a mai tăia

câte-o beregată şi s-o pună în ceaunul cu apă fiartă. Fac ceva pe

grăunţele lor şi coteţul lor şi o ţin creanga prin locurile atât de

plăcute felului meu de a fi.

Ziua a patruzeci şi opta

Sunt bune la ceva şi luptele astea. Mi s-a ascuţit pliscul, mi

s-a întărit ghearele iar cicatricele au început să mă acopere ca o

armură. Când celelalte orătănii se uită la mine ştiu deja cu cine are

de a face. Sunt fioros numai atâta cât mă arăt. Nici nu trebuie să

mă mai lupt cu fitecine. Iar atunci când mai există câte un

inconştient ce mi se pune împotrivă, e vai şi amar de pana lui! Îl

bat până-l las în pielea goală şi mă aşez cu târtiţa pe spinarea lui

bătând din aripi zgomotos ca să mă vadă toate puicuţele şi să vină

la mine. Şi vin ca-necatele! Noroc cu hormonii pe care i-am înghiţit

la crescătorie de reuşesc acum să fac faţă! Cred că am deja oarece

experienţă în abordarea situaţiilor. Nu mai vorbesc de faima tot

mai crescândă ce mă precede, ca buzduganul zmeului.

Ziua a patruzeci şi noua

Nici nu mai ştiu în ce zi suntem! M-am trezit prins fără de

veste de un cârlig înfipt într-un viermişor ce-mi făcuse cu ochiul.

L-am înghiţit cu lăcomie şi nu am mai putut scăpa din cârligul

ascuns în trupul viermelui. Două labe păroase s-au abătut asupra

mea şi n-am mai putut vedea nimic. Mi-au pus în cap un sac, l-au

27

legat la gură şi m-a lăsat cu cârligul în gât de parcă ar fi vrut să mă

pedepsească pentru toate isprăvile până atunci. Nici în jurnal n-am

mai putut nota nimic până nu mi-a scos cârligul şi m-a scos afară

din sac. M-au legat de picior cu o sfoară dură şi m-a lăsat singur

într-o încăpere. În mijlocul ei un ţăruş de care-i legat celălalt capăt

al sforii. Mai rău că nici se poate! Am lovit de câteva ori cu ciocul

în sfoară dar n-am reuşit nici măcar să fac un semn, o crestătură.

Ziua a cincizecia

Mi se dau tot felul de stimulente. Simt că-mi plesneşte capul.

Şi mai simt, cum din lăuntrul fiinţei mele vine o energie, greu de

explicat. Sper, că într-o bună zi să găsesc un sens la toate câte mi

se întâmplă. Beau enorm de multă apă şi tânjesc după găinuşele,

pe care le-aş fi întâlnit de-a lungul peregrinărilor mele.

Individului, pare să nu-i pese de starea mea.

Ziua a cincizeci şi una

Toată ziua m-am învârtit cu semeţie, de am reuşit să trasez

un cerc în jurul ţăruşului meu. Ghearele îmi sunt ca de oţel iar

ciocul ascuţit ca o lance. Bărbatul a venit, m-a privit, m-a mai

furajat cu ceva, ce n-am putut defini ce ar fi putut fi şi a plecat. Mi-a

lăsat totuşi o cutie mare de carton, în care să pot intra la adăpost.

Am s-o folosesc. Că prea m-au bătut razele soarelui în cap.

28

Ziua cincizeci şi doua

Nici nu ştiu, ce să mai notez în acest jurnal imaginar. Pare

stupid! Cum adică, un pui de găină să scrie un jurnal? Chiar

dacă-mi folosesc ciocul în format electronic, cred că nu pentru asta

mă furajează, individul care mi-a legat sfoara de picior. De aceea,

mă întreb uneori dacă mai are vreun sens, să lovesc tastele, să-mi

aştern gândurile, în care să ai şi tu, cititorule, să accezi .

Ziua a cincizeci şi treia

Îmi fac iluzia că sunt atât de şmecher, încât lumea să mă

creadă că am devenit o vieţuitoare inteligentă, capabilă să se

exprime, fie şi în formă electronică… Dar vă jur, că astăzi a fost la

mine individul cu un alt cocoş în braţe, pe care l-a aşezat, deasupra

mea, pe cutia de carton, retrăgându-se apoi în afara cercului. Nici

n-am apucat să mă dumiresc prea bine când am văzut că orătania

şi-a desfăcut aripile şi să sară în spatele meu, de parcă aşi fi fost un

molâu. L-am fentat scurt în lateral, ca ciocul meu să i se înfigă în

spatele plinuţ şi musculos. Mi-a plăcut gustul cărnii sale. Am lăsat

intenţionat, să văd ce reacţie are. Nemernicul! Îi dispăruse toată

semeţia. Era gata să spele putina. Şi atunci, i-am mai tras câteva

ciocuri, crăpându-i capul printr-o ureche rămasă în calea suliţei

mele. A mai dat de câteva ori din aripi apoi a tremurat din ce în ce

mai uşor, până când a rămas inert în ghearele mele. M-am suit pe

el şi am scos un strigăt victorios de luptă. Individul s-a bucurat şi

şi-a aplecat mâinile într-un fel de a-mi fi mulţumit, după care mi-a

adus o porţie dublă din furajele misterioase.

29

Ziua a cincizeci şi patra

Tot n-am aflat din ce se compun furajele mele. Mănânc de

nu mă mai opresc. Culmea e că nici măcar nu sunt constipat. Simt

că sunt tot mai puternic şi violent. Asta-i place de minune

bărbatului care mă îndoapă. Mi-a mai adus un cocoşel, în aria mea

de deplasare. L-am stâlcit în bătaie.

Ziua a cincizeci şi cincia

Mare ciudăţenie! După ce m-a pus în sac, probabil să nu mai

văd ce-i în jurul meu, m-am trezit în bătaia razelor de soare, într-un

fel de ţarc plin cu nisip şi cu oameni aşezaţi din jur împrejurul lui.

Urlau cu toţii ceva, ce nu prea are sens să reproduc. Oricum, toţi

mă îndemnau să fac ceva pe măsura violenţei mele. M-am repezit

orbeşte asupra celui ce intrase în raza mea de acţiune şi nu l-am

lăsat decât atunci când nu a mai mişcat. Unii dintre spectatori

urlau de bucurie, iar alţii mă înjurau vârtos. Nu-mi păsa! Stăpânul

meu m-a luat la subsuoară, mi-a mângâiat uşor penajul şi a plecat

numărând un purcoi de bani cu încântare.

Ziua a cincizeci şi şasea

Se pare că astăzi am luat pauză. Trebuie să-mi refac forţele,

trebuie să mi se închidă rănile. Bărbatul ce mă îngrijeşte mi le-a

tamponat cu tot felul de tincturi care mă usturau.

30

Ziua cincizeci şi şaptea

Nici astăzi nu mi s-a întâmplat ceva deosebit. A venit

înserarea iar eu stau gata să picotesc, fără să fi făcut ceva anume.

Sfoara legată de picior mă face să-mi ies din pene. Nu înţeleg deloc

acest tip de comportament barbar. Că n-aş fugi! Cine mi-ar mai da

furajele dătătoare de energie? Dar lui nu-i pasă. Măcar de mi-ar fi

dat nişte puicuţe prin preajmă. Că aşa legat cum sunt tot aş fi fost

bun de ceva.

Ziua cincizeci şi opta

Mare scandal, mare ! Au venit nişte indivizi şi s-au ciorovăit

îndelung cu bărbatul ce mă ţine legat. Am înţeles până la urmă că

se certau de la nişte pariuri. Cred că ăilalţi pariaseră pe învinsul

meu şi vroiau să recupereze o parte din pradă. Numai că omul

meu nu ceda aşa uşor. Nu ştiu de ce nu m-a surprins deloc că a fost

luat la bătaie. De fapt l-au înjunghiat pur şi simplu, i-au luat banii,

m-au luat şi pe mine, cu o bucată de sfoară pe care mi-au strâns-o

în jurul ambelor picioare.

Ziua cincizeci şi noua

Nici nu ştiu, unde mai sunt! Am călătorit în portbagajul unei

maşini, timp de mai multe ore. Duhoarea de tutun şi de bere m-a

scos din sărite. M-am zbătut degeaba, cu picioarele legate n-am

făcut să zgârii puţin stratul de protecţie din portbagaj. Când m-au

dat jos, au văzut că-mi tocisem o parte din gheare iar ciocul mi se

31

zdrelise. M-au înjurat şi m-au aruncat într-o încăpere goală cu un

beton rece şi umed pe jos. Măcar era linişte. Am adormit imediat.

Ziua şaizecea

Nici nu ştiu când s-a făcut din nou ziuă, pentru că în încăpere

nu pătrundea lumina zilei. Am obercăit cu picioarele sub mine şi

iar am adormit.

Ziua şaizeci şi una

Am visat frumos! Se făcea că eram într-o curte plină de păsări

şi că aveam în jurul meu o mulţime de puicuţe care mi se dăruiau.

M-am trezit plin de transpiraţii. Era tot întuneric şi aveam

picioarele înţepenite de legăturile sforii. De fapt m-am trezit din

cauza zgomotului cheii care se răsucea în broasca uşii iar atunci

când s-a deschis am văzut cu uimire că unul dintre noii mei stăpâni

îmi aduceau de mâncare. Am refuzat. Nu m-am mişcat. Făceam pe

mortul. Omul s-a speriat, m-a luat în braţe, a scos un briceag şi a

tăiat sfoara din jurul picioarelor. Atât mi-a trebuit! Am zvâcnit cu

vioiciune şi am ţâşnit din braţele insului spre lumină. Dar m-am

înşelat amarnic, geamul gros de sticlă nu se lăsa învins şi nici nu

se îndepărta la dorinţa mea.

32

SPINAREA DE PIATRĂ A

FĂGĂRAŞULUI

– Care-i topograf, să facă un pas înainte! tună vocea

colonelului pe platoul de adunare a regimentului.

Ostaşii, strânşi în careu pe arme, specialităţi, companii,

rămaseră nemişcaţi. Din cei peste o mie de soldaţi, nimeni nu făcu

nici un pas înainte. Comandanţii din fruntea formaţiilor de care

răspundeau întoarseră capul şi începură să se uite cu îngrijorare la

soldaţii din spatele lor, vrând parcă să-i facă pe unii dintre ei

topografi la nevoie. Aşa că răsuflară uşuraţi când din cadrul

plutonului furierilor ieşi un soldat, pe care nimeni nu l-ar fi bănuit

topograf. Înalt şi slab, cu uniforma călcată, blond spre şaten, cu un

mers aplecat, soldatul Soican Dumitru, pe care toţi îl ştiau de Mitiţă

de la pachete, ieşi cu paşi temători, dezvăluind comandantului şi

întregului regiment o identitate civilă ascunsă.

– Sunt soldatul Şoican Dumitru, la ordinele dumnea-

voastră, zise el cu glas răspicat.

Colonelul nu-i răspunse. îl privi şi îi şopti ceva unui căpitan

din imediata apropiere. Acesta îi răspunse şi făcu semn ca

regimentul să-şi continue activitatea. Mitiţă intră în formaţie. În

sunetele fanfarei soldaţii trecură prin faţa comandantului lor în

ţinuta regulamentară, bătând pasul de defilare, aşa cum învăţaseră

luni în şir pe câmpul de. instrucţie. Bocancii cu ţinte răpăiau

cadenţat, după bătăile tobei mari. Între aceştia defila şi Mitiţă cu

plutonul lui, puţin nedumerit chiar şi el de întrebarea colonelului

şi propria-i reacţie. O stare uşoară de panică începu să-l cuprindă.

Numai el şi ai lui ştiau cât de greu şi cât de mult se luptaseră să

ajungă furier. Copilul plăpând trebuia protejat. Primele luni de

33

armată, cu disciplina şi programul intensiv de instrucţie, fuseseră

prea mult pentru el. Scrisorile disperate trimise acasă puseseră în

funcţie un mecanism subtil care, cu chiu cu vai, reuşise să-l scoată

la limanul funcţiei de furier. Acum se mai acomodase şi avusese

momente când îi fusese ruşine văzându-şi foştii tovarăşi

întorcându-se de la instrucţie arşi bărbăteşte de soare şi cu hainele

albite în spate de sarea propriului trup. Fusese internat chiar în

spital pentru ca intervenţiile să fie cât mai motivate, pentru ca

eschivarea de la viaţa de zi cu zi a trupei să aibă o justificare morală

în faţa celorlalţi, iar acum se pomeni că, dintr-o dată, situaţia lui

tindea să devină neclară. Starea de incertitudine crea în sufletul lui

Mitiţă o jenă ascunsă. Imboldul de a face pasul înaintea plutonului

de aici pornise. Şi deodată totul se precipită. A doua zi predă toate

documentele, legitimaţia de ridicare a coletelor şi alte împuter-

niciri, primind în schimb foaie de drum, hrană şi solda pentru toată

luna. Foaia de cort, merindele, automatul şi echipamentul

completau ţinuta pe care trebuia s-o aibă în noua lui misiune. Cu

el mai plecau şi alţii. Până în ultimul moment n-au ştiut unde.

– Plecaţi pe un şantier. Veţi merge la construirea

Transfăgărăşanului şi sperăm că nu ne veţi face de râs, le spuse un

căpitan soldaţilor adunaţi în faţa clădirii comandamentului.

Soldaţii strânşi de la diferite companii şi subunităţi nu-şi

exprimau bucuria de a scăpa de instrucţia din cazarmă de teama

de a nu fi aleşi alţii în locul lor. Mitiţă nu era prea încântat de ceea

ce făcuse. Toată noaptea rememorase drumul parcurs de la

încorporare şi până acum. îşi aminti că până nu demult se mai afla

în satul lui, pregătindu-se de plecare la centrul militar de la Piatra

Neamţ.

– Mâine plec în armată, le spusese părinţilor.

Cu ochii minţii o văzu pe mama lui cu colţul baticului prins

sub bărbie şi abia îngăimând :

– Cum mâine, maică ?

34

Tăcuse. Nu dăduse nici o explicaţie pentru că ştia că orice

cuvânt ar fi fost de prisos. Iar orice ar fi spus ar fi declanşat un val

de sfaturi nesfârşite şi inutile. De când se apropia cu paşi repezi de

lumea bărbaţilor, îşi înăbuşea emoţiile ce-l năpădeau cu aceeaşi

intensitate ca în vremea copilăriei. Se străduia să fie dur, tăcut, aşa

cum îl văzuse pe taică-său întotdeauna. Femeia mică de statura, cu

faţa rotundă, cuprinsă de îngrijorare, întinse mâna să-l mângâie pe

obraz. Ştiuse că trebuia să plece. îi pregătise şi ciorapi de bumbac

şi izmene şi multe altele pe care mintea ei de femeie îi spusese să

le pregătească. Bătrânul nu discutase prea mult despre plecare. Îi

scoase doar valiza de lemn, pe care o păstra în podul casei, cu care

făcuse el însuşi o bună parte de război, îi schimbase fundul şi

vopseaua, dându-i posibilitatea femeii s-o umple cu ce-o vrea ea.

Mitiţă îi lăsă singuri. Se aştepta la tot felul de poveţe şi nu le dorea.

Plecă în sat. Satul lor, satul unde nu prea copilărise cu adevărat,

era o prelungire firească a comunei Trifeşti, comună înşirată pe o

lungime de patru, cinci kilometri, în care aşezările se aliniaseră cu

case mari sau mici de-a lungul unei uliţe late şi prăfoase, ce şerpuia

pe culmea unui platou destul de înalt, pentru a-l feri de inundaţii.

Înserarea din ziua aceea îl prinse pe Mitiţă în Valea Budăilor, cu

apa veşnic limpede şi gustoasă, care curgea la fel de veşnic în

matca râului Valea Neagră ce tăia satul de restul câmpiei. Plecă cu

gândul cuprins de doruri nedefinite. O parte din fiinţa lui spera să

se poată apropia de Mariana, de care abia se despărţise, iar cealaltă

parte din el se pregătea să se despartă. Trăia sentimente

contradictorii. Fumase mai mult ca de obicei. Se voia bărbat cu

orice preţ. Din aceleaşi motive se depărtase cu oarecare răceală şi

de familia lui şi de familia Marianei. Fiecare se simţea dator să-i

mai dea câte o povaţă şi mai ales s-o vadă aplicată, iar lui toate

astea i se păreau un afront adus personalităţii pe care se chinuia

s-o formeze. De aceea poate simţise nevoia să se plimbe singur, să

fumeze singur, să privească noaptea îmbrăcând satul cu haine de

doliu, reducându-i viaţa până la completa liniştire, până la

35

freamătul frunzelor bătute de vânt. Acum trăia altă noapte în care

se gândea la clipele când îşi luase rămas bun de la sat. Semănau

nopţile între ele, cu singura diferenţă că între timp trecuse prin

multe. Atât în unitatea unde fusese răcan, la Bucureşti cât şi aici la

Botoşani, trupul i se oţelise, devenind mai puternic, mai rezistent,

punând o stavilă abia percepută între gânduri şi fapte. Noaptea

din curtea regimentului de la Botoşani, diferită de alte nopţi de

aşteptare, era ca o noapte a aducerilor aminte, a spovedaniilor ce

se voiau cumva explicate, lămurite sufletului său dornic de

căutare. Poate de aceea se trezise şi în faţa regimentului ieşind cu

un pas înainte. Putuse foarte bine să tacă şi n-ar fi fost trimis pe

nici un şantier. Nu ceruse de la noapte sfaturi şi nici nu le căpătase.

Rememorând, încercase justificări pentru gestul făcut. Mariana ar

fi fost mândră de el sau poate ar fi râs. O mai făcuse şi altădată. De

ce n-ar fi făcut-o şi acum? Dar Andrei Şoican, tatăl, taciturnul soţ

al Verginiei şi impenetrabilul tată al celui ce se voia acuma

constructor, după ce, cu câteva săptămâni în urmă i se plânsese

îngrozit să vină să-l ia de acolo, ce ar fi spus ? Toate acestea şi multe

altele îl ţinură treaz, iar dimineaţă, pe caldarâmul din faţa

regimentului, încă mai era cuprins de trăirile nopţii, încât comanda

de a se încolona o execută maşinal, fără nici o participare

sufletească. Era cu gândul la noaptea lui şi la frământările care-i

zdruncinaseră fiinţa. Se gândi la furtuna pe care o va stârni în

mijlocul familiei vestea mutării lui la altă unitate, şi convingerea

părinţilor că fiul făcuse vreo boacănă. Mitiţă se trezi zâmbind de

unul singur.

– Te umflă râsul, soldat ? îl apostrofă ofiţerul care-i adunase

în vederea plecării.

Mitiţă nu-i răspunse. Se urcă în maşina acoperită alături de

ceilalţi, lăsându-se purtat fără nici un fel de sentimente spre gara

de unde trebuia să-i ducă trenul. Trenul aglomerat se târa fără

grabă, dar cu siguranţă spre Bucureşti. De acolo aveau să ia din

nou un tren spre Curtea de Argeş, după care nimeni nu mai ştia ce

36

avea să urmeze. După cum nici ai lui nu ştiau nimic. Nici Mariana

şi nici Şoicanii n-ar fi putut crede că Mitiţă al lor s-ar fi încumetat

la o astfel de încercare. Personalul 5002 despica domol, ca un cuter,

apele nopţii. Nedormiţi, sătui de aşteptările pe care le făcuseră de

la Botoşani la Suceava, soldaţii moţăiau. Raniţele pline cu foaia de

cort, ciorapi de bumbac, conserve şi pâinea dată de unitate la

plecare, le slujea drept căpătâi. Mitiţă se uita stăruitor pe geamul

uşor aburit şi nespălat al compartimentului. Gânduri nedesluşite-i

cuprindeau mintea toropindu-l. Nu ar fi putut spune dacă-1

încercau regretele după tot ceea ce realizase cu atâtea eforturi, sau

dacă îl cuprindea spaima de necunoscut. Căldura palidei dimineţi

îi puse în mişcare pe soldaţii amorţiţi de nesomn, aidoma muştelor

ce ies la căldură în timpul iernii, într-o cabană în care s-a făcut

focul. De nu se ştie, a apărut o sticlă de ţuică.

– Asta aşa ca să avem poftă de mâncare, zise un mucalit

râzând mai mult de unul singur.

Ştia şi singur că soldatul avea poftă de mâncare oriunde,

oricând şi oricât, numai mâncare să fie. Îşi scoase fiecare bucata de

pâine, ciopârţind-o care cu baioneta, care cu briceagul,

desfăcându-şi cu mişcări nonşalante, aşa cum credea fiecare că se

cade să se mişte un militar ce se apropia cu paşi repezi de împli-

nirea bărbăţiei, cutia de conserve de fasole cu carne. Câtva timp

mâncară-n tăcere.

– Ia-o!, îi spuse unul lui Mitiţă întinzându-i sticla.

Mitiţă bău strâmbându-se, fără să se supere pentru modul

în care fusese invitat. Instinctiv se surprindea punând o graniţă

între el şi ceilalţi, instinctiv, şi asta-l supăra, îl făcea mereu să-şi

reproşeze aerele lui de băiat cu carte, înger căzut printre muritori.

Încercase să se obişnuiască cu felul lor de a fi, iar uneori, pentru a

le demonstra că era şi el unul de-al lor, folosea expresiile lor cu

afectare. Băutura îl arse uşor, plăcut, de parcă l-ar fi deşteptat la

viaţă. Îi întoarse sticla, hotărât să nu mai repete gestul. Prefera să

se rezerve pentru berea pe care abia rezista s-o aştepte, până când

37

avea să se deschidă vagonul restaurant. Aproape de staţia

Halăuceşti, fură lăsaţi să intre-n restaurantul pe roţi, cu banii gata

pregătiţi pentru bere.

– Nu dăm fără mâncare!, îi avertiză de cum îi văzu un

chelner.

– Dar vă rugăm frumos, îndrăzni unul dintre soldaţi.

– Poţi să mă rogi şi urât că tot aia-i, spuse impasibil cel

îmbrăcat jumătate negru, jumătate alb, în uniforma specifică,

subliniindu-i parcă intransigenţa: ori laie, ori bălaie.

Mai aşteptară câteva clipe, timp în care chelnerul, văzând

că nu face nici o vânzare, scoase o ladă de bere în capătul

vagonului spunând:

– Hai, care vrea bere s-aducă banii.

Lada se goli în câteva clipe. Mitiţă se uita gânditor pe

acelaşi geam colbuit al compartimentului, cuprins de veselie.

„Ce-ar fi dacă le-aş trimite a lor mei un bileţel prin care să-i anunţ

despre noua-mi destinaţie", se gândi el în timp ce trenul tocmai

intra în gara Romanului. Se uită pe peron. Pustiu. Nici un

cunoscut, nici o cunoştinţă: Trenul porni. Gara, căptuşită cu plăci

de marmură poroasă, de parcă-ar fi fost ciupită de vărsat, rămăsese

în urmă, când Mitiţă se apucă să-şi scrie biletul.

– Ce faci, îţi scrii testamentul ? îl întrebă plutonierul.

– Mai rău!

– Lasă, că n-a murit nimeni din asta!, îi zise plutonierul

bătându-l afectuos pe umăr.

Parcul C.F.R. rămăsese în urmă, când huruitul de pe podul

Moldovei îl făcu să-şi termine biletul în fugă. Se apropiau de halta

Trifeştiului, singurul loc unde mai spera să poată găsi pe cineva

căruia să-i dea biletul către ai săi. Frânele scrâşniră. Uşor, uşor,

viteza trenului se reducea. Mitiţă privi spre partea aceea de cale

ferată, pe care o ştia că dădea spre staţia de autobuz a şcolii agri-

cole. De acolo trebuia să se aştepte să apară un cunoscut pe care

să-l poată ruga să-i ducă vestea acasă.

38

– Ţaţă Ileana, ţaţă Ileana!, se apucă să strige Mitiţă

precipitat.

Femeia se uită nedumerită la geamul de la care se auzise

strigată până când îşi dădu seama cine o strigase.

– Ia te uită, Mitiţă, băiatul lui Soican!, zise ea dumirită.

– Eu sunt, ţaţaie, şi te rog să te duci până la ai mei şi să le

dai biletul ăsta, îi aruncă el dintr-o suflare, de teamă să nu plece

trenul şi să n-apuce să-i zică ce-l interesa.

– Bine, o să mă duc, îl încredinţa femeia, care de fapt era

vecină cu ai lui şi n-ar fi fost mare lucru să-i vadă.

– Şi să le mai spui că-s bine sănătos şi că mă descurc eu. Să

n-aibă grijă că n-o să-i fac de râs, mai strigă el în vreme ce trenul

prinse a se mişca din ce în ce mai repede.

Uşurat parcă de-o mare povară, Mitiţă se aşeză temeinic pe

bancheta vagonului şi sorbi pe îndelete din sticla abia începută.

Peisajul atât de cunoscut defila prin faţa geamului ca pe un ecran.

Se întrebă îngrijorat ce-1 aştepta la noua unitate.

– Cine mai doreşte bere ?, se auzi glasul chelnerului pe

coridorul vagonului.

Mitiţă ieşi. Încărcat cu un stelaj portabil de sticle pline cu

bere, chelnerul se străduia să-şi facă loc printre călătorii adormiţi,

pentru a-şi vinde mai repede marfa, căci berea se-ncălzise deja.

– Dă-mi cinci sticle!, îi spuse Mitiţă chelnerului transpirat

de efort.

– Oooo, ia uitaţi-vă la domnul soldat, te pomeneşti că face

cinste!, exclamă unul.

– Băi ăsta, ar trebui să dau tuturor de băut, mai puţin ţie.

Asta aşa, ca să te-nveţi minte!, îi spuse Mitiţă, dându-i totuşi o

sticlă să şi-o desfacă.

Soldatul apucă lacom prada şi o duse la gură. Ceilalţi îl

urmăreau contrariaţi, crezând că nu observase că sticla nu era

desfăcută şi se pregăteau să-i zică ceva în bătaie de joc. Dar

39

soldatul, impasibil, apucă capsula sticlei între dinţi şi-o scoase fără

prea mult efort. Toţi rămaseră muţi de uimire.

– Are dinţi de lup, oştirea!, remarcă unul mai firav, dar pus

pe şotii.

Fără să vrea, Mitiţă se trezi zâmbind. Ieşi apoi pe coridor

şi-şi aprinse o ţigară. Trase adânc fumul în piept. In

compartimentul plin de soldaţi se-ncinse o partidă de cărţi, alţii

adormiră, sforăind, cu tot vacarmul pasionaţilor jucători. Închis în

sine, izolat în noapte, Mitiţă începu să se gândească din nou la

Mariana. Ultima scrisoare, din care înţelesese că ea nu era femeia

capabilă să-1 aştepte şi să îndure depărtarea, o rupsese furios în

bucăţi. Îi răspunse jignitor, dar, în cele din urmă, nu i-a mai trimis

scrisoarea. Parcă şi durerea asta amorţise în el. Depărtarea îşi

spunea cuvântul, punându-se stavilă între ei. Şi cu toate acestea,

Mitiţă nu putea crede că tot ce se petrecuse frumos între ei se

dusese dintr-o dată pe apa sâmbetei. Trenul îşi continua drumul în

noaptea tulbure. Intrau în curând în Bucureşti. Un şuierat scurt, o

scrâşnire de osii şi trenul se opri. Ajunseseră în Gara de Nord. Era

doar o pauză. Coborâră automat, unii moţăind încă pe picioare, şi

nu peste mult timp se urcară în alt tren cu destinaţia Curtea de

Argeş. Scârţâitul monoton al osiilor îi adormi pe majoritatea

călătorilor. Adormi şi Mitiţă în cele din urmă. Parcă abia porniseră

şi erau la Curtea de Argeş. Câteva camioane, gata pregătite pentru

soldaţii sosiţi, îi aşteptau. Ordinele plutonierului care-i însoţea

erau scurte, vorbele măsurate. Timpul trecea de-a valma. Un

singur lucru era clar : se apropiau cu paşi incredibil de repezi de

locul unor mari încercări. De-acum avea să înceapă de fapt

adevărata armată pentru Mitiţă şi ceilalţi ca el. Pe asfaltul şoselei,

camioanele alergau în trombă, lăsând în urmă borne de protecţie,

pomii argeşeni şi tarlalele goale de orice făptură omenească.

Câmpiile ce-i însoţiseră de la Botoşani, cuprinse parcă în pumni

uriaşi, frământate de o mână nevăzută, începură să se văluri uşor,

apoi din ce în ce mai mult, silind şoseaua să se mlădie după placul

40

lor, să urce şi să coboare, limitând orizontul, sufocându-l în cele

din urmă între stâncile munţilor. Şoferii răsuceau de volan tot mai

des, aruncând soldaţii cocoţaţi în lada camioanelor unii peste alţii,

peste alimente. Armele ţinute la început între picioare, fură lăsate

pe capacele lăzilor. Toţi se bălăngăneau.

– Bă, ăştia şi-au pus în cap să ne omoare!, zise printre

sughiţuri Malinovski ţinându-se cu amândouă mâinile de cei din

jur.

Nu-i răspunse nimeni. Fiecare era preocupat de trupul său,

atent la fiecare curbă, aruncat în orice moment de neatenţie peste

raniţe şi saci cu pâine. Din când în când, câte o înjurătură rupea

zgomotul monoton al motorului şi al roţilor grăbite a escalada şo-

seaua, împinse parcă de furii, colinele se încreţiră tot mai mult,

spintecând cerul. Valea Argeşului înspumat nu avea nimic din

farmecul turistic cu care pliantele oficiilor turistice te îmbiau.

Mitiţă se aşezase dinadins la spatele camionului, pe ultimul loc,

dornic să vadă tot ce se putea vedea. Praful stârnit de cauciucurile

maşinii se depunea gros pe hainele cazone de vară, dându-le o altă

culoare.

Şoseaua trecea pe poduri aruncate peste prăpăstii şui,

hidoase şi lacome, gata să-nghită tot ce ar fi putut scăpa controlului

într-un moment de neatenţie. Maşinile goneau nebuneşte,

claxonând prelung la începutul fiecărei curbe, de cele mai multe

ori fără nici un fel de vizibilitate. Iar dacă se-ntâmpla ca de partea

cealaltă să se audă în acelaşi timp un claxon, vitezomanii cazoni

ridicau piciorul de pe pedala de acceleraţie, salutându-se între ei,

nonşalant, ambalând apoi brusc, simţindu-se mai bărbaţi. Din

când în când, din coasta muntelui apărea, ca o excrescenţă, câte o

plasă de sârmă, cu ochiuri mari, în care era prins în capcane câte

un bolovan poposit din curgerea lui peste lucrarea omului. Iar

printre plasele protectoare, muntele îşi arăta întreaga măreţie, de

parcă ar fi vrut cu orice preţ să avertizeze că omul să ia aminte, mai

înainte de a se apuca de lucru. Fiecare curbă, fiecare metru de şosea

41

erau parcă tolerate de el, muntele, stăpânul. Brazii de pe coastele

abrupte păreau mai groşi decât în alte părţi, iar faptul că străjuiau

drumul până în imediata apropiere, îi făceau parcă şi mai înalţi, şi

mai impunători. In partea dreaptă, curgerea tumultuoasă a

Argeşului, în valea adâncă ce se zărea din camioanele militare,

dădea tuturor sentimentul că sunt şi mai mici decât în realitate.

Trăiau în permanenţă cu senzaţia că muntele cu steiurile lui, cu

brazii săi uriaşi, ieşiţi atât de aproape în calea camioanelor, erau

gata, gata să-i arunce în apele tumultuoase din fundul prăpastiei.

De undeva de pe creasta mai puţin împădurită a muntelui, ruinele

unei cetăţi vegheau, încă din timpul lui Dracula, trecerea tuturor

celor de la poalele lui, mărturie că omul şi muntele colaboraseră şi

în trecut pentru paza acestor tărâmuri. Puţini dintre camarazii lui

Mitiţă aveau chef să fie martori la defilarea vegetală şi minerală ce

îi întâmpina. Majoritatea stăteau amorţiţi, moţăiau, mormăind din

când în când la hurducăturile camioanelor.

Drumul câştiga iute altitudine, metamorfozându-se din

potecă în şleau şi apoi în şosea, făcând permanent legătura între

românii din Transilvania şi cei din Ţara Românească. Iar acum

avea să devină o arteră esenţială între cele două părţi ale ţării,

magistrală la care erau chemaţi să pună umărul şi cei zgâlţâiţi

acum de convulsiile camioanelor.

– Mai mergem mult ?

– Naiba ştie...!

– M-a ameţit cu totul!, se auzi din fundul camionului.

– Ai ameţit de somn, bă...!

– Ba nu, cred că din cauza diferenţei de altitudine, şi a

curbelor luate de şoferii ăştia-n viteză!

– Mi-e şi-o foameee...!!!

– După felul cum mergem, nu se ştie cum ajungem...!

Treceau în mare viteză pe sub plasele de protecţie, din

sârmă zincată, consolidate cu bare de fier gros, în care bolovanii

desprinşi din coasta muntelui din cine ştie ce pricină se opreau fără

42

a mai putea vătăma cu ceva drumul. Din când în când, câte un brad

falnic, într-o poziţie nefirească, îşi arăta scoarţa jupuită de suflul

exploziilor, rămânând însă la locul lui, îngăduitor cu strădania

omului de a da viaţă nouă unor meleaguri străvechi. Din loc în loc,

numărul copacilor acoperiţi de rănile luptei era deosebit de mare,

semn că acolo lupta fusese încleştată. Puţin câte puţin, pe măsură

ce camioanele înghiţeau lacom drumul, cerul era tot mai îngust, tot

mai strâns între crestele munţilor. Apa din fundul prăpastiei din

dreapta era mai mult ghicită, decât văzută, până când nu se mai

zări deloc. „Probabil că ne apropiem de Vidraru", îşi spuse Mitiţă,

explicându-şi dispariţia Argeşului. Ştia că de fapt nu dispăruse, ci

fusese numai dirijat subteran, pus la muncă în turbinele de la

Vidraru. Ca la un semn, valea se desfăcu brusc, trezind ne-

dumerire în sufletul soldaţilor.

– Cred că am ajuns! se auzi Mitită răcnind, să acopere

zgomotul.

Pe un versant, o scară îngustă îmbrăţişa în zig-zag pieptul

muntelui, mai dezgolit decât în oricare altă parte. Steiul înalt şi fără

nici un pic de verdeaţă părea de netrecut. Doar scara aceea

metalică, cu o balustradă firavă din cablu, sprijinit de mici piloni

de fier însemna trecerea omului pe acolo. Era cu totul nefirească,

nişte fire de sârmă aduse parcă de vânt, care la următoarea rafală

se vor desprinde, lăsând-o să plutească spre adâncul prăvălişului.

Dându-şi capul pe spate, Mitiţa îşi spuse că n-avea ce căuta acolo.

Poate cascadorii.

Camioanele se-opriră la fel de brusc cum plecaseră,

nedumerind pe cei adormiţi, trezind în pieptul celor mai mulţi

suspine de uşurare.

– Am ajuns ?! întrebă unul.

– Am ajuns pe dracu!, spuse un altul, în liniştea care-i

învălui şi şoapta părea stridentă.

– Ţipă mai încet, ce crezi c-am surzit ?

– Vorbesc cum îmi place!

43

– Hopa, i-a sărit ţâfna !

– Ăilalţi or fi oprit şi ei ?!

– Naiba ştie!, zise nedumerit Mitiţă, scoţând capul de sub

prelată.

Tăcură cu toţii în aşteptarea unor ordine care nu mai

veneau.

– Care-mi dă o ţigară ?

– De asta-ţi arde acum ?

– Mie, sincer să fiu, îmi este o foame!

– Cui nu-i este ?

– Haideţi, ce vă văitaţi ca babele !

– Cum dracu să nu ne văităm ? Stăm aici şi aşteptăm ce?

– Dacă avem răbdare o să plouă şi cu cozonaci...

– Dar tu ce te tot holbezi acolo ?

– Veniţi să vedeţi!

– Lasă că o să ne săturăm mai târziu...!, zise altul a lehamite.

Câţiva îşi aruncară privirea afară. Muntele părea de

necucerit, misterios, enigmatic, atrăgând cu o putere nefirească.

Ceea ce vedeau acum nu-şi putuseră imagina vreodată că ar exista.

– Toată lumea jos, se auzi într-un târziu comanda din

cabina camionului.

Cu oasele amorţite, cu trupurile bătute de marginea

caroseriei, leţii coborau greoi, ca nişte urşi prăfuiţi pe asfaltul

şoselei. Răcoarea muntelui le mângâia feţele ude de transpiraţie.

La picioarele lor apa pârâului dispăruse. Un piept gigantic din

beton lega un versant de altul, zăgăzuind puterea muntelui.

– Acesta-i barajul de la Vidraru!, găsi cu cale să le explice

şoferul, ca unul care cunoştea de multă vreme ceea ce ei abia aveau

să afle.

De pe coama barajului, privirile li se pierdeau în hău,

creându-le o stare de ameţeală. Durerea le învălui tâmplele şi mai

puternic, făcându-i insensibili la frumuseţile pe care natura le

prăvălea asupra lor. Un om, cât un creion, se zărea urcând treptele

44

ieşite din corpul barajului, strivit parcă şi mai mult de măreţia

creaţiei sale. Ce mic părea creatorul faţă de opera sa! Din loc în loc,

din aceeaşi carne a muntelui, crescuseră, ca nişte braţe, stâlpi de

înaltă tensiune, la rădăcina cărora puteai asculta zumzetul

curentului electric, trecând grăbit spre inima motoarelor flămânde

de energie.

– Care vrea să mănânce poate s-o facă aici, spuse

plutonierul aprinzându-şi o ţigară.

Soldaţii se îndreptară cu paşi clătinaţi spre raniţele în care

mai aveau cea din urmă conservă. Câţiva des-făcură cutiile, în

vreme ce majoritatea se aşezară pe platoul de la intrarea barajului

să-şi odihnească trupurile. Mitită nu se atinse de mâncare. Bănuia

că dacă s-ar fi ghiftuit ar fi suportat greu drumul pe care mai aveau

să-l străbată. Privea fără un gând anume, la statuia din fier şi

aluminiu, frumos şlefuită, strălucind în bătaia soarelui pe malul

celălalt. Aşezat pe o platformă de beton, cu braţele ridicate spre

înalt, ţinând fulgerele în mâini, omul de fier venea aici să redea

omului de carne şi oase adevăratele lui dimensiuni, să aducă

aminte în permanenţă de puterea creatorului său. Faţa omului

strălucea de bucuria împlinirii, arătând muntelui puterea cu care

ar fi trebuit să se lupte în caz de nesupunere. Sensul acesta,-! făcu

pe Mitiţă să zâmbească, să se simtă mai încrezător în menirea lui,

în forţele celor de-o seamă cu dânsul.

De la un izvor ce-şi croise făgaş la marginea drumului, soldaţii îşi

astâmpărau setea. Mitiţă îşi puse capul sub scocul jgheabului de

lemn, răcorindu-se. Durerea de cap îi dispăru ca luată cu mâna.

– Băieţi, dacă vă doare capul faceţi ca mine, le spuse el

celorlalţi băgându-şi încă o dată capul sub şuvoiul apei.

Cei mai mulţi îi urmară exemplul, bălăcindu-se. Stropii de

apă le pătau uniformele colbuite răcorindu-i. Plutonierul îi privea

cu îngăduinţă. Se uita la trupurile lor neîmplinite, gata de efort în

orice moment, gata de jertfa pe care nimeni nu le-ar fi bănuit-o.

Aşa se întâmplase şi cu ceilalţi. Fiecare grup de soldaţi era copleşit

45

la început de măreţia muntelui, pentru ca mai târziu să se lupte cu

el şi să-l supună. Privindu-i, îşi amintea de ziua când primise

ordinul de deplasare aici, în locurile pe care nu le-ar fi văzut poate

niciodată. Făcuse la fel ca ei. Numai soarele nu ardea aşa de

puternic ca acuma. Era toamnă la venirea lui şi de atunci trecuseră

aproape doi ani de muncă necontenită.

– Gata, sus!, spuse el trezindu-se brusc din amintiri.

Soldaţii urcau liniştiţi, firesc, de parcă nimic nu le-ar fi

tulburat cursul vieţii. Maşina porni la fel de repede ca şi atunci

când plecase din gară la Curtea de Argeş. Covorul de asfalt

înconjura ca un brâu şalele lacului. Lacul, la început, era firav, o

limbă de apă, apoi câştiga lărgime, amploare, lăsând să apară din

ce în ce mai des urmele copacilor încorporaţi în trup, modelându-

se după formele pereţilor stâncoşi în care-l zăgăzuise omul şi

muntele. După câteva zeci de minute bune de mers, camionul

frână scrâşnind în coada din ce în ce mai subţiată a lacului.

– Am ajuns la tabără!, le spuse şoferul venit în spatele

maşinii să dea jos cuiele oblonului.

Luându-şi echipamentul şi armele, leţii coborâră în tăcere,

frecându-se la ochii cârpiţi de somn, înroşiţi de căldură. Pe un

platou, nu prea mare, nişte barăci din lemn şi din înlocuitori de

cărămidă se înşirau toropite şi ele de praf şi de căldură, până

aproape de marginea lacului. Intre barăci, straturi de pietriş făceau

să se simtă orice mişcare. Scrâşnetul pietrişului trezea din somnul

cel mai adânc plantonul care ar fi trebuit să stea conform

regulamentului, de pază. Coborâţi din autocamion, leţii înaintau

cu paşi nesiguri, înotând prin curtea plină de pietriş în urma plu-

tonierului. Din barăci nu ieşise nimeni să-i întâmpine.

– Aici vom sta foarte puţin. Numai cât să le spunem câţi

suntem şi de unde suntem. Locul nostru e mai sus, le comunică

plutonierul. Într-adevăr, după câteva minute maşina ocolea prin-

tre spărturile stâncilor. Panglica asfaltată se terminase brusc şi,

după ce mai făcu câţiva kilometri pe drumul lăsat de linia

46

utilajelor, se pomeniră săltaţi din zece în zece metri de gropile

rămase. Era drum în brazdă crudă, abia răcit şi râcâit în trupul

muntelui cu dinamitări şi lame de buldozer. Sub ei se deschideau

prăpăstii ca nişte fălci flămânde. La întâlniri şoferii se salutau între

ei claxonând strident în imensitatea muntelui sălbatic şi rece.

– Uite, aici a căzut anul trecut un buldozer ! le spuse

şoferul, scoţându-şi capul prin ferăstruica îngustă a camionului.

Un hău prăpăstios, sinistru îi făcu să-şi imagineze grozăvia.

Aflară mai târziu că pe o vreme câinoasă, cum numai pe munte

întâlneşti, buldozeristul manevrase greşit şi dându-şi seama în

ultimul moment că se va prăbuşi a apucat să sară din buldozer. Se

însera când camioanele opriră. Amorţiţi, istoviţi, coborâră. Un

locotenent îi luă în primire.

– De unde veniţi ?! Acte aveţi ?

– S-au mai prezentat o dată răspunse plutonierul care-i

însoţea.

Repetă apelul, apoi li se ordonă culcarea. Cu pereţi din

plăci fibrolemnoase, aşezaţi pe o temelie de BCA înaltă de un

metru, cele trei barăci aveau un aer fragil. Din dormitoare răzbătea

până afară un miros iute, acru, cazon. Apa pârâului Capra s-auzea

şopotind în spatele barăcilor. Era sursa din care bucătarul îşi

pregătea mâncarea, iar trupa de soldaţi se spăla. De dimineaţă,

clănţănindu-le dinţii-n gură, s-au trezit înghiontiţi de un gradat :

– Hei, ăştia noi, deşteptarea! Ce credeţi că sunteţi la

staţiune? Hai la masă !

Afară îi întâmpină un aer tăios care-i făcu să se zgri-

bulească. Mitiţă îşi lăsă ochii împăienjeniţi de somn să plutească

peste platoul din faţă, să urce pantele munţilor. Doi soldaţi cu

salopetele pline de ulei şi motorină roboteau în jurul unui

buldozer. Unul venea cu o căldare cu apă de la pârâu, iar celălalt

se chinuia să pornească motorul auxiliar. Brusc, acesta demară şi

pârâitul lui umplu valea, estompând parcă momentul acela mirific

al răsăritului pe deasupra crestei zimţuite a muntelui. După câteva

47

minute, pufăind din greu, o luă din loc şi motorul cel mare. Pe un

versant, mai mulţi ostaşi, ca nişte furnici harnice, se chinuiau să

desprindă cu răngile stânci dislocate, aflate în echilibru precar. Un

bolovan se desprinse, o luă la vale şi se pierdu în prăpastie,

antrenând după el o veritabilă avalanşă de pietre. Noii veniţi se

detaşau net de ceilalţi prin uniformele lor noi, abia scoase de la

magazie. In drum spre sala de mese, Mitiţă citi câteva pancarte pe

care scria parcă să-i sperie şi mai mult: „Atenţie! Pericol!

Avalanşe!" Intr-o baracă alăturată erau câteva mese şi bănci.

Veselarul aducea ceai, apoi trecea prin dreptul fiecăruia dându-i o

felie de pâine, un cub de marmeladă, şi altul de slănină. După

preferinţă.

– Aici e de noi, băieţi! ziceau botoşănenii, dându-şi coate la

vederea slăninii mai ales.

– Lopata ai uitat-o ? Ce crezi că n-o mai iei din colţ ? Doar

n-a prins rădăcini.

– Lasă, că n-om muri de-atâta...

– Au fost altele mai grele.

Afară se porni să plouă mărunt, mocăneşte. Şuviţele reci

ale ploii se prelingeau peste barăci, peste pietre, până-n oase.

Mitiţă fu nevoit să ia şi el o lopată din grămadă cu toate protestele

lui. Fusese chemat ca topograf şi ajunsese la lopată. Nu-i era lui

frică de lopată, era fiu de ţăran, dar orgoliul îi sângera. În numai

câteva minute avu timp să-şi facă toate reproşurile pentru

naivitatea lui, pentru că renunţase cu inconştientă uşurinţă la

funcţia comodă de furier pentru... o lopată. Se simţea tras pe

sfoară, înşelat în speranţele lui de a fi constructor calificat la un

obiectiv de majoră importanţă. În loc de telemetru se trezise în

mână cu... o lopată. Izbi înciudat cu lama metalică în piatră, simţi

vibraţia ei în braţ ca un reproş şi se linişti. Încolonaţi, fiecare cu

lopata şi târnăcopul lui, fură distribuiţi unor soldaţi mai vechi.

Mitiţă nimeri la taluzări. Cu lopata grea pe umăr, scuipându-şi

veninul pe bolovanii zdrobiţi de şenilele buldozerelor ce răniseră

48

muntele, Mitiţă se-ndreptă spre sectorul unde fusese repartizat.

Munci câteva ore pe rupte, tăcând cu îndărătnicie, netezind

rigolele de scurgere. Apa trecuse prin uniformă şi, ajungând la

trupul tânăr şi înfierbântat de muncă, ieşea aburind prin ţesătura

sa. Priviţi de departe, soldaţii semănau cu nişte mici zeităţi

născătoare ale aburilor ploii ce nu mai contenea să cadă din înalt.

Când li se dădu pauza pentru mâncare, Mitiţă îşi scoase bucata de

pâine, marmelada şi-ncepu să mestece trist.

– Păcat că nu mănânci slănină, frate, zise unul mai vechi,

jinduind la porţia lui. Fără ea te cureţi, ascultă-mă pe mine, că ştiu

mai multe. Dacă vrei să rezişti aici, trebuie s-o mănânci. Altfel îţi

priveşti coastele şi la primul vânt zbori!

De când mă ştiu n-am putut s-o mănânc ! zise Mitiţă.

– Vai de tine atunci, camarade ! îi spuse celălalt, dând cu

compătimire din cap.

Mitiţă nu răspunse. îşi aprinse o ţigană umezită de ploaie,

sugând-o cu voluptate. Se aplecă din nou asupra rigolelor de

scurgere, continuând munca cu lopata. Şuviţe subţiri de apă se

adunau pe steiurile versanţi-lor hăcuiţi de explozii, în rigolele abia

zgândărite, luând-o către vale. Din loc în loc traversau şoseaua,

adunându-se în albia încăpătoare şi primitoare a Caprei. Legaţi cu

funii de mijloc, cei de la derocări slobozeau de pe versanţi resturi

de stânci rămase-n echilibru precar după explozii.

– Vineeeee ! răsuna peste munte.

Zgomotul răngilor izbite de stânci, al târnăcoapelor şi

lopeţilor se contopea cu înjurăturile cazone, pipărate şi colţuroase

ca stâncile. La capătul primei zile, noii veniţi s-au întors rupţi de

oboseală, derutaţi, şi în priviri li se citea disperarea. S-au apropiat

de barăci ca de o plută de salvare. Muşchii dureau, pielea ustura,

oasele păreau zdrobite, iar din sufletul lor rămăsese doar o cârpă

jilavă, s-o întinzi la uscat. Mitiţă nu mai avea nici cuvinte în el să-

şi reproşeze prostia făcută. Se târî spre baracă. De multe ori în viaţă

crezuse că e la capătul puterilor, dar abia acum înţelegea cu

49

adevărat semnificaţia acestei expresii. Din toate colţurile trupului

veneau semnale de alarmă pe care le percepea vag, cu creierul

înceţoşat, ca într-o centrală când din cauza suprasolicitării

circuitele se blochează şi undeva se aude doar semnalul de ocupat,

sau de avarie. Când au ajuns, au surprins în ochii leţilor mai vechi

sclipiri jucăuşe de ironie şi milă.

– Ce-i bă, pufoşilor ? Dădurăţi de greu? Aşa-i la început

până se bătătoreşte sufletul!

– Cu palmele merge mai repede, se simţi obligat să

completeze altul. Se duc două, trei rânduri de piei şi ajungeţi la os!

Încercară să se spele în apa rece a pârâului Capra. Doar

câţiva ajunseră în sala de mese, ceilalţi se duseră direct în baracă

să se trântească, lemn, pe paturi. Gemea fiecare fibră din fiinţa lor.

Dacă nu i-ar fi fost ruşine, Mitiţă ar fi lăsat să-i curgă lacrimile pe

care şi le înghiţea cu fiecare fum de ţigară. Câţiva militari mai vechi

se adunară ceva mai târziu lângă patul unuia şi se întinseră la un

septic. Hazul lor, înverşunarea cu care se îndărătnicea fiecare să

câştige i se părură lui Mitiţă cu totul idioate. Când a doua zi îi

aştepta ce îi aştepta, muntele şi lopata. Şi cum să înfrunţi un munte

cu lopata ? — trebuie să fii nebun cu acte ca să te apuci de septic în

loc să zaci, să laşi trupului cât mai mult răgaz să se refacă, atât cât

putea el să se mai refacă după un astfel de chin. După câteva

runde, unul mic şi negricios, Manole, după cum avea să afle Mitiţă,

scoase o sticlă de vin — „captură de război" — lăsând să se

înţeleagă că o dobândise pe o lopată cu coada frumos lustruită,

„care arde palmele mai puţin" oferită unui pufos. Trecură sticla pe

rând de la unul la altul şi începură un recital de orori, amintind

toate capcanele pe care le întinde muntele unor neisprăviţi de leţi

abia veniţi.Ca prin ceaţă, Mitiţă auzi povestea unor novici care pe

o ploaie torenţială de vară se refugiaseră sub un pod.

– Şi ce trăsnete ! Pregătire de artilerie nu alta, numai că se

trăgea cu tunurile cele mari ale cerului.

50

– Întâi se auzea cum se sfâşia toată pânza cerului, şi pânză

groasă nu glumă, lumina îţi lua ochii şi te lăsa năuc şi orb multă

vreme, şi abia apoi, după ce trăsnetul se izbea în pieptul muntelui,

se auzea bubuit şi huruit şi tremura pământul sub tine ca o piftie.

– Cred că de groază se înmuiase piatra asta atât de tare. Zău

că era ca o piftie. Şi o să mai fie.

Din dialogul ăsta, presărat cu grozăvii pe care le prezentau

colorat, cu o sadică plăcere, într-un pitoresc limbaj cazon, reieşi că

o grupă de soldaţi, pe o furtună cum numai Făgăraşul ştie să o

regizeze, se refugiase sub un pod. Torentele cărau la vale tot ce se

putea căra, spălau muntele până la piatră, smulgeau şi piatra dacă

nu se ţinea bine, brazii erau măturaţi ca nişte biete beţe de

chibrituri, iar cei de sub pod se trăgeau tot mai sus, pe măsură ce

apele creşteau văzând cu ochii, până ajunseră aproape la traversele

podului. Tocmai când voiau să iasă afară şi să se refugieze sub un

utilaj, la un adăpost oarecare, apele scăzură brusc şi ei respirară

uşuraţi convinşi că ce fusese mai greu trecuse. Câţiva îşi

aprinseseră chiar şi ţigările, când de deasupra se auzi un strigăt

disperat:

– Voi de sub pod ! Fugiţi, ieşiţi de-acolo !

Înspăimântaţi de moarte, dacă se mai putea aşa ceva, leţii

dădură buzna afară de sub pod, pentru ca să vadă puţin mai în

amonte un val uriaş care se îndrepta spre pod pe cursul pârâului.

Fugiră care încotro, spre pante, spre locurile mai ridicate şi sub

ochii lor îngroziţi berbecele acela de apă, stânci şi buşteni ajunse la

pod, trecu peste el, iar când apele se retraseră nu mai rămăseseră

decât câteva vestigii care aminteau că acolo fusese un pod. Mai sus

de ei, la un cot, valea îngustă fusese blocată de trunchiuri de copaci

şi pietre, se formase un baraj ad-hoc care ţinuse o vreme piept

şuvoaielor, apoi, cedase şi pornise la vale să măture totul în cale.

Dacă n-ar fi fugit de sub pod ar fi dispărut înainte de a-şi da seama

ce se întâmplă.

51

– Ca nişte proşti ! fu concluzia unuia dintre cei care

participaseră la discuţie.

Mitiţă, şi probabil că şi ceilalţi pufoşi care nu scoteau o

vorbă, recepţionară întâmplarea ca pe un coşmar propriu: se vedea

sub pod, ţintuit de groază în faţa valului distrugător de apă, pietre

şi buşteni. Şi în noaptea aceea, noaptea botezului, valul acela trecu

de mai multe ori peste el. În numai câteva zile, muntele şterse orice

deosebire între leţii noi şi cei vechi. Tot mai rar li se adresa

apelativul „pufoşilor", fiindcă „puful" se cam dusese de pe ei.

Mitiţă avea palmele bătătorite acolo unde mai înainte fuseseră

băşici, uniforma i se decolorase şi se îmbâcsise de praf, încât nu

mai făcea notă discordantă. Numai cu lopata nu se putea împăca,

mai ales când ştia că putea contribui cu mult mai mult la lucrarea

asta fantastică în calitate de topograf, mânuind un teodolit. Se

hotărî să iasă la raport şi se prezentă plutonierului.

– Ce-i, soldat? îl întâmpină acesta în uşa barăcii

comandantului.

– Tovarăşe plutonier, sunt soldatul Şoican Dumitru şi

vreau să ies la raport la comandantul companiei.

– E plecat. Şi-apoi să ştii că până la companie mai e. Aici nu

suntem decât un pluton, sub comanda locotenentului Duma. Du-te

la lucru, soldat, şi poate o să dai într-o zi ochii cu el. Până atunci...

Mitiţă se-ntoarse dezorientat şi amărât. Gândurile îi fugeau la clipa

mult aşteptată, când poate va avea norocul să dea de el. Ceafa,

leoarcă de sudoare, începuse să-l doară, iar spaima că nu avea să-l

mai vadă vreodată începu să-l încolţească, într-un târziu îl simţi,

după freamătul mai special cu care soldaţii mânuiau lopeţile şi

târnăcoapele. Ieşi în calea lui, tremurând de emoţie:

– Tovarăşe locotenent, permiteţi să ies la raport. Sunt

soldatul Şoican Dumitru, zise răspicat.

Locotenentul părea grăbit şi preocupat. Glasul soldatului îl

surprinse neplăcut.

– Şi ce ai, mă rog, de raportat ?

52

– Am fost trimis aici din dorinţa mea, ca să lucrez ca

topograf. Mi s-a spus că aveţi nevoie de aşa ceva, nicidecum să fiu

o lopată în plus. Cu mustăcioara abia împlinită, ofiţerul aflat în al

doilea an de activitate nu era omul situaţiilor neprevăzute. De

aceea se hotărî sa curme orice abatere de la disciplină :

– Şi ce te face să crezi că ai fi o lopată în plus ? Aici nici o

lopată nu-i în plus, soldat. Aşa că e nevoie şi de tine.

– Dar aş putea fi mai folositor ca topograf!, insistă disperat

Mitiţă.

– Dacă ar fi fost nevoie de dumneata, ai fi fost folosit acolo

unde ai pretenţie!, spuse locotenentul, în vreme ce trupa îi privea

blazată.

Cu această discuţie soarta lui părea pecetluită. În plus mai

fu nevoie să suporte şi glumele camarazilor care socoteau că

„domnişoara" voia să se aranjeze într-un post mai cald.

– Auzi, tropograt! Ce-i aia tiopograi ? se arătă unul curios în

pauza de masă.

– Păi unul care tropăie de acolo, colo, cu mâinile la spate

şi-ţi spune ce ai de făcut, se simţi obligat să-i explice un altul.

– Aha ! se lumină primul şi măsurîndu-l pe Mitiţă cu

privirea slobozi un hohot de râs.

*

Zilele treceau, muntele ceda greu în faţa furnicilor care

voiau să-i sfârtece pieptul. Mii, zeci de mii, milioane de ani

rezistase el furtunilor, avalanşelor, puhoaielor, gerului şi arşiţe şi

nu-l doborâse nimic. În indiferenţa lui părea să-i dispreţuiască pe

cei care-i smulgeau cu dinamita, cu falca buldozerului câte-o

aşchie de piatră. Şi uneori îi mai şi pedepsea. Într-una din zile se

puse pe ei cu o ploaie mocănească, rece, după ce mai înainte

scosese toată apa din ei făcându-i să se coacă de dogoarea pietrelor

încinse. De sus ploaia continua să cadă ameninţătoare. Câteva foi

de cort, pe care le luaseră cei prevăzători, se dovediră insuficiente.

Ploaia, rece de munte îşi aduse gustul ei în supa cazonă, sporind-o

53

şi diluând-o în aceeaşi măsură. Buldozeriştii mâncau în cabină, pri-

mind în ospeţie şi câte un pifan insistent cu gamela în mână. Cei

care nu se învârtiseră în nici un fel mâncau pe sub utilaje. Mitiţă se

oploşise sub o stâncă. Apa ploii curgea neistovit, mai întâi în

şuviţe, apoi în mici pârâiaşe clocotitoare, ca nişte şerpişori

neastâmpăraţi, cărând roca sfărâmată întâlnită în cale. Sub stâncă

mai veni un soldat, acoperindu-şi gamela cu casca.

– Cine mai vrea felul întâi sa poftească!, răcni în ploaie

veselarul.

Mitiţă se ridică ferit, cu gândul să-i mai ceara o porţie. Cel

ce venise alături se apucă să soarbă spornic. Cu paşi nesiguri,

alunecând pe pietrele ude, Mitiţă ajunse la remorca din care

veselarul împărţea cu polonicul lichidul aburind.

– Păzea băăă ! se auzi deodată un strigăt. Instinctiv Mitiţă

renunţă să mai întindă mâinile după gamela plină.

In spatele lui, stânca sub care se adăpostise se surpa roasă

de ploaie. Veselarul dădu drumul gamelei care se răsturnă peste

capul protejat de casca cazonă. Mitiţă simţi lichidul fierbinte

strecurându-se de-a lungul şirei spinării. Urlă de durere, încercând

să-şi depărteze cât mai iute hainele de trup. Casca-i zbură peste

vestonul desfăcut în pripă în vreme ce de sub stâncă, un alt urlet,

un strigăt neomenesc de durere îl acoperi pe al său. Stânca-n

cădere îi prinse soldatului ca rămăsese sub ea un picior. Soldaţii se

aruncară grăbiţi întorcând să urnească stânca cu răngile. In

gamelele părăsite cu grabă, ploaia continuă să-şi facă do cap.

– Porneşte dracului un buldozer!, strigă cineva din

mulţime.

Vasile, sub al cărui buldozer abia se adăpostiseră câţiva de

ploaie, apăsă îndelung pe butonul motoraşului auxiliar. Pârâitul

motoraşului, şi fâlfâitul motorului mare abia de se mai puteau

desluşi de răcnetele celui prins de stâncă. în sfârşit motorul porni.

Tăcerea coborî în sufletul tuturor. Până şi soldatul rănit tăcu,

54

gemând sleit. După câteva manevre, lama buldozerului se opinti

sub colţul ascuţit al stâncii.

– Când ridic eu, să-l tragă cineva de umeri afară!, răcni

disperat, cu vocea spartă de emoţie, Vasile.

Cracul pantalonului cazon, arăta ca un burlan de sobă

peste care trecuse un camion. Din pânza-nroşită, picurau stropi

roşii de sânge şi apă de ploaie. Purtat pe braţe, soldatul leşinase.

Laba piciorului îi atârna zdrobită de marginea stâncii.

– Să-i legăm piciorul mai sus de genunchi, să-i oprim

hemoragia, se pomeni Mitiţă, spunând.

Soldaţii executară tăcuţi. Şireturile unui bocanc strânseră

partea întreagă de picior. Îl urcară-n lada plină cu marmite. Şoferul

porni tulburat, în timp ce veselarul coborî aproape din mers,

strigându-i să aibă grijă de mâncare să nu se răcească şi de

marmite. Abia mai târziu îşi dădu seama cât de absurd era ceea ce

spusese. Drumul până la Cumpăna era lung şi greu. De bună

seamă că până seara abia de-avea timp să se mai întoarcă. În tăcere,

luându-şi uneltele, soldaţii se îndreptară spre tabără. Grăbit să fie

primul, veselarul o luă înainte în vreme ce Mitiţă, doborât de

gândul că putea fi sub piatră şi el, de-abia reuşi să se îmbrace din

nou şi să se ridice de pe piatra pe care căzuse frânt de spaimă. În

faţa barăcilor din B.C.A. îi aştepta plutonierul. Tăcut, îi lăsă să intre

în dormitoarele reci, fără să-i mai pună să-şi cureţe încălţămintea,

aşa cum făcea de obicei, semn că veselarul îl informase despre cele

întâmplate.

– Soldatul Şoican să se prezinte la tovarăşul locotenent

Duma, îi spuse el responsabilului de dormitor, nezărindu-l pe

Mitiţă.

– A rămas cu Malinovski şi Motica în urmă, îi spuse careva

liniştit. Putea să fie şi el prins acolo, mai adăugă el ca un fel de

scuză pentru faptul că nu venise odată cu ei.

– Ştiu! Când vine să meargă la locotenent!

– Am înţeles...!

55

Când Mitiţă ajunse în dormitor, ciorba de pe haine-i fusese

de mult spălată de ploaie, iar usturimea pielii n-o mai simţea.

Gîndul că ar fi putut fi prins sub stânca. aceea îl copleşise.

– Du-te la locotenent!, îi spuse şeful.

Surd, cu gândurile lui, Miti{ă nu-i răspunse.

– Băă, n-auzi ? A zis locotenentul să te duci până la el.

Într-un târziu, Mitiţă se ridică îndreptându-se anemic spre

dormitorul ofiţerilor. Bătu la uşă, fără a aştepta răspuns.

– Ia spune, cum a fost ? îl luă de cum intră locotenentul.

Secătuit de povara propriului gând, Mitiţă nu-i răspunse.

– Ei, hai dă-i drumul. Fii bărbat. Am auzit că ai scăpat ca

prin urechile acului, că puteai să fii şi tu acolo!, îl îndemnă

locotenentul, aşezându-se mai bine pe scaun.

Fără să aştepte să fie invitat, Mitiţă se trânti pe un scaun,

frământându-şi cascheta în mâini. Din veston, apa-i curgea uşor,

adunându-se în mici băltoace pe suprafaţa P.F.L.- ului din baracă.

– Pai cum să fie, începu el în sfârşit cu greutate. Mâncam.

El a venit lângă mine. Eu m-am ridicat să iau supliment, şi-n urma

mea s-a prăbuşit stînca. Probabil c-a ros-o apa de ploaie pe

dedesubt. Era crăpată de explozii dinainte şi trebuia doar s-o

mişcăm uşor şi ar fi fost gata...

– Păi bine, soldat, dac-ai ştiut asta de ce mama dracului

te-ai aşezat sub ea. Că dacă nu te aşezai tu, n-ar fi venit şi celălalt

şi-ar fi scăpat întreg.

În cele din urmă Mitiţă se trezi dat afară, urmărit de furia

locotenentului care avea să fie făcut răspunzător de accident.

Simţise că pe locotenent îl dureau cele întâmplate şi că se temea de

consecinţele care bănuia că-i planau deasupra capului. Seara

târziu, într-o tăcere apăsătoare, se auzi zgomotul maşinii celui

plecat cu rănitul. Ajunsese cu el la Curtea de Argeş unde fusese

operat imediat. Şoferul le spuse că medicii îl asigurară că totul va

fi bine, dar el bănuia că leatul va rămâne şchiop. „Ce bine mi-ar

prinde acuma o ţuică", se gândi Mitiţă, în vreme ce se ghemuia sub

56

pătura subţire şi aspră. Aerul rece şi umed, pătrunsese parcă şi în

cearceaful alb, cuprinzându-i trupul încetul cu-ncetul în cleştii

unui tremurat fără sfârşit. Adormi târziu şi numai după ce se sculă

încă o dată şi se-nveli cu mantaua mototolită din sacul cu efecte,

pe care niciunul din ei nu-l dăduse la magazie, de parc-ar fi ştiut

ce-i aşteaptă. Când se trezi, afară coborâse întunericul. Câţiva sol-

daţi ieşeau de sub pături şi se-mbrăcau cu hainele jilave

îndreptându-se spre baraca de unde urmau să primească cina. În

sala rece, luminată tremurător de-un bec alimentat de-un grup

electrogen soldaţii se opreau atât cât să-şi apuce cănile de aluminiu

mai bine să nu-i frigă la degete, după care se îndreptau spre

dormitor. într-o mână ţineau cana, iar în cealaltă bucata de pâine

cu marmeladă şi un cub de telemea. Ceaiul îi mai dezmorţi, iar în

dormitor coborî puţină veselie, de parcă nu s-ar fi întâmplat mare

lucru. Dimineaţa, odată cu primele raze de soare, soldaţii Îşi

aruncară în hainele încă jilave, atârnate de cu seara în baraca rece

cu pereţi din P.F.L. şi se îndreptară spre sala de mese. La ieşirea

din baraca meselor, îi aştepta locotenentul Duma.

– Comandanţii de plutoane să se pregătească pentru

raport, îi spuse cu glas repezit plutonierului de intendenţă apărut

printre soldaţi.

Plutoanele se aliniară în faţa barăcii, silindu-se fiecare să-

şi ascundă cănile de tablă sau gamelele de tinichea, şi să-şi înghită

resturile de pâine, oprite la început cu gândul de a fi de folos câteva

ceasuri mai târziu. Mitiţă-şi ascunse bucata de pâine şi telemea în

vestonul cazon, aproape de piele, renunţând cu bună ştiinţă la cana

de aluminiu, pe care-o pusese undeva după o piatră la marginea

drumului pe care trebuia să se alinieze trupa. Enervat de

încetineala cu care plutoanele îşi completau rândurile pe drumul

dintre cele două barăci, locotenentul începu să se plimbe nervos,

lovind cu vârful cizmelor pietrele drumului. Uitase de când nu mai

văzuse un apel, o adunare şi indisciplina, sau mai bine zis

încetineala cu care soldaţii se adunau începu să-l exaspereze.

57

– Soldaţii care-şi vor auzi numele strigat îşi vor lua efectele

şi tot ce le aparţine, se vor îmbarca în maşini şi vor merge la Piscul

Negru. La înaintare, le comunică el, când totul reintră în ordine.

– Machidon Marin !

– Prezent!, se auzi glasul celui strigat.

– Şoican Dumitru !

– Răboacă Ştefan !

– Malinovski Ştefan !

– Motica Dumitru !

– Calu Vasile !...

Se umplu o maşină cu cei strigaţi : majoritatea erau cei care

fuseseră de faţă la accidentul ce avusese loc cu o zi înainte. Maşina

demară grăbit, ducându-i la Piscul Negru. Din loc în loc, întâlneau

cocoţaţi pe taluzul drumului, soldaţii de la derocări, dărâmând

sfărâmăturile de stâncii rămase agăţate deasupra muntelui, gata

s-o ia din loc la cea mai mică zdruncinătură. Drumul suia cu fiecare

kilometru, părăsind în cele din urmă pădurea, afundându-se în

mlaştina ce înghiţise cu un an în urmă un buldozer, oprindu-se în

final în faţa altor barăci, cu pereţii mai noi, semn că abia fuseseră

ridicate. Munţii în jur nu aveau nimic negru în straiele lor şi nimeni

nu ar fi putut explica de ce i se spunea locului Piscul Negru.

Pădurea dispăruse rămânând în vale şi lăsând loc păşunilor,

părăsite de turme şi de sălbăticiuni, alungate de constructori, de

cei care aveau să lase în urma lor un drum mare şi temerar, o arteră

de asfalt, adăugind ceva şi luând altceva măreţiei solemne

înstăpânită de milenii. Muţi, soldaţii coborau din maşină,

zăngănindu-şi armele gata parcă de atac, de asaltul final cu stihia

şi cu neprevăzutul, aşteptându-se în orice moment să-şi schimbe

armele cu lopeţile, pentru a dura ceva de care aveau să-şi aducă

pururi aminte. La Piscul Negru, situaţia noilor veniţi nu se

schimbă cu nimic. Mitiţă tot la lopată era, la un loc cu ceilalţi. Doar

că aici muntele era mai aspru, aerul mai tăios. Lupta cu muntele

era ceva mai grea. Încrâncenarea luptei omului cu piatra se

58

desfăşura pe tot traseul drumului. Cel mai înaintat punct de lucru

se situa la câţiva kilometri de Piscul Negru, la Capra. Deocamdată

drumul până acolo arăta ca o rană adâncă şi proaspătă în carnea

muntelui, pe care trupa de la derocări se înşiruia cuminte,

încercând să sutureze cu pichamere şi trotil porţiunile grave.

Suflul exploziilor curăţase şi ultimele resturi de pădure din

apropierea drumului. O dată cu venirea toamnei, grupa de la

înaintarea propriu-zisă pierdea tot mai mult timp pentru a ajunge

la lucru. Trebuia să se facă ceva de urgenţă pentru a se rezolva

cazarea lor într-un punct cât mai apropiat de locul de muncă.

Soarele amiezii îl găsi pe Mitiţă în rigola de scurgere pe care se

chinuia s-o finiseze cu lopata şi târnăcopul. La un moment dat, din

capătul sudic al drumului, soldaţii îşi lăsau lopeţile sau coborau

din buldozere, pentru a se strânge în jurul cuiva, apoi, după un

timp, se urcau din nou la locul lor, continuându-şi munca. Curând

mişcarea aceasta ajunse şi în dreptul lui Mitiţă. Un ofiţer, mai bine

spus un căpitan cu însemnele tehnicului pe epoleţi, îi pofti cu glas

blajin să se apropie. De statură potrivită, slab, zvelt, cu o frunte

bombată, având ochii înconjuraţi de cearcăne şi de sprâncene

bogate, fără a fi stufoase, ofiţerul părea să nu acorde o importanţă

prea mare ţinutei. Peste uniforma prăfuită, cureaua porthartului

atârna răsucită şi alungită mai mult decât ar fi fost necesar, lăsând

porthartul să atârne până peste genunchi. Bocancii ofiţereşti, uşori,

erau plini de praful roşietic al drumului proaspăt croit.

– Păi, bine băieţi, vouă vă place cum arată talvegul ăsta ? îi

întrebă el cu voce domoală.

Soldaţii se uitau la el fără să-nţeleagă la ce anume se

referea.

– Păi, cum să ne placă, tovarăşe căpitan ? Dar nu e vina

noastră ! Dacă lucrăm fără nici un plan de situaţie şi fără nici o

busolă măcar. Nu putem determina nici un element, se pomeni

glăsuind Mitiţă spre stupoarea celorlalţi.

– Şi ce anume ţi-ar trebui soldat ?

59

– Măcar o lată şi-o cumpănă, că jaloane se mai pot face şi

din nişte pari mai acătării. Şi, bineînţeles, planul de situaţie cu

profilurile proiectate, atât longitudinalele cât şi transversalele. Vă

daţi seama că fără cote şi fără alte instrumente, numai aşa, la ochio-

metru, nu se poate face mare lucru, zise Mitiţă cu îndrăzneală,

apropiindu-se şi mai mult.

Din calea lui soldaţii se feriră bucuroşi la o parte. Bine că

nu erau ei întrebaţi.

– Dar cum te cheamă, soldat, şi ce pregătire ai ?

– Sunt soldatul Stoican Dumitru. în civilie am fost

proiectant şi constructor.

– Serios ! Şi de când ai apărut aici, mă rog ?

– De aproape două săptămâni.

– Să facem cunoştinţă. Sunt căpitanul Stanciu, zise el

întinzându-i mâna.

Mitiţă i-o strânse-n tăcere. Cu el mai venise un soldat mic

şi pirpiriu, cu un cap nefiresc de mare, terminat în partea de jos

într-o bărbie lată, iar sus într-o frunte mică şi-acoperită de-o

hălăciugă de păr neţesălat, ce nu mai încăpea sub bonetă.

– Iar el este ajutorul meu pentru aceste locuri!, continuă el

arătând cu mâna spre însoţitor.

– Parmac, Duţă Parmac!, zise piticotul întinzându-i mâna.

– Ce-ai zice dacă te-ai ocupa puţin de transpunerea în

practică a proiectului, spuse cu acelaşi glas liniştit căpitanul.

– V-aş mulţumi.

– Nu cred că ar fi necesar. Cred că omul potrivit la locul

potrivit ar însemna mult mai mult pentru şantierul ăsta, zise

căpitanul.

– Vino cu noi, îl îndemnă Parmac cu un glas sîsîit şi

piţigăiat, greu de redat de altă făptură.

– Lasă astea la noi!, îl îndemnă unul dintre cei cu care fusese

repartizat la lucru.

Mitiţă-şi lăsă târnăcopul şi lopata urmându-şi superiorul.

60

– Pe băiatul ăsta de azi înainte îl vei avea ca specialist în

executarea drumului, zise căpitanul comandantului de companie

aflat în faţa unei hărţi ce reprezenta o porţiune din drum.

– Tocmai aveam nevoie de aşa ceva, zise căpitanul

Hurezeanu, comandantul cu puteri depline în pustietatea

muntelui. Ia priviţi puţin la ce ne aşteaptă în cel mai scurt timp.

Trebuie să ne mutăm mai sus, din ce în ce mai sus. Şi nu ştiu zău

când s-o mai facem. Prin părţile astea iarna vine devreme. Abia de

ai timp să simţi gustul verii că te-ai şi trezit cu troienele la uşa

barăcilor.

– Tocmai de aceea zic că ar fi potrivit să ai şi dumneata un

specialist. Eu s-ar putea să ajung şi mai rar pe aici decât până acum,

iar pe altul nu văd că ar fi amator să ierneze aici. Ii dai ce-i trebuie

şi-l mai ajuţi cu ce poţi şi cred că lucrurile vor merge, zise căpitanul

Stanciu lovindu-l cu palma uşor pe spinare pe Mitiţă.

Proaspăt uns topograf, Mitiţă îşi găsi resurse nebănuite de

energie. Cât era ziua de lungă, bătea porţiunea de şantier

încredinţată, cu Malinovschi după el. Pe Malinovschi îl şcolise el

şi-l învăţase cum să ţină o stadie. Prima dată când îl lăsase sa se

uite prin teodolit, fusese un circ întreg fiindcă băiatul nu pricepea

în ruptul capului de ce trebuie sa-l vadă pe cel cu stadia cu zgaibele

în sus. „Măcar dacă ar fi muiere, cu fustă !" trânti el o glumă groasă.

De acum ştie ce are de făcut. Când Mitiţă ridica braţul drept lateral,

Malinovschi se deplasa în partea aceea până când vedea că celălalt

ridica ambele mâini în sus. Când vedea un singur braţ, se depărta

în linie dreaptă, când braţul flutura se apropia. Şi numai după

jumătate de oră de instructaj deveni şi Malinovschi ajutor de to-

pograf. Scăpase de lopată. Numai că acum, după cum spunea el,

începu să facă concurenţă caprelor negre, urcând şi coborând cu

instrumentele în spate spre diferite puncte de lucru. Ca să le fie

mai uşor se mutaseră la ultima tabără provizorie, de unde

dimineţile vedeau şantierul unduind spre vale, rănile adânci din

pieptul muntelui, cu care muntele trebuia să se împace de-acum.

61

Aici trăiau mai mult printre artificieri şi genişti, băieţi vioi, senini,

în ciuda faptului că umblau numai cu explozibile, că erau toată

vremea ameninţaţi de ploaia de bolovani. De la câteva sute de

metri de cabană muntele începea brusc ridicându-se în piscuri

semeţe, la picioarele cărora pârâul îşi tăiase albia cu greu şi se

împiedica mereu de stânci, aruncându-se apoi spre vale, în

bulboane şi cascade spectaculoase. Cum dădea soarele, sute de

soldaţi porneau să mărşăluiască în tăcere, umplându-şi plămânii

cu aerul rarefiat. Pe panta sudică, lungă de kilometri a versantului

Făgăraşului, coloana vie, asemeni unei uriaşe omizi cafenii, înainta

anevoios, într-un du-te - vino istovitor, oameni cu saci grei de

azotat de amoniu necesar derocărilor ce-aveau să sfârtece metru cu

metru stânca pentru a face loc drumului. Artificieri, cu uniformele

pătate de sudoare şi praf, roase în locurile unde se frecau mai des

de piatră, cu căştile din plastic maroniu pe cap, aşezau calupuri de

trotil în locurile indicate de topografi. În ziua aceea Mitiţă şi

Malinovschi ajunseseră la punctul de lucru desemnat taman când

oamenii se pregăteau de masă. De la brâul soldaţilor ieşiră la iveală

lingurile de aluminiu pe care le loveau harnic de marginile

castroanelor. Aerul de munte şi munca le stârneau o poftă de

mâncare cum nu avuseseră ei niciodată. Mâncau spornic în tăcere,

aruncând din când în când priviri spre creasta muntelui unde

începu să-şi arate aripa un nor negru, urât. Masa se termină iute,

băieţii nu se mai întinseră la obişnuita ţigară, pentru simplul motiv

că se lăsaseră cu toţii de fumat. încă de la venire, plutonierul îi

avertizase: „Dacă vreţi să rezistaţi la munca asta, lăsaţi ţigara

dracului." Cei care nu-l crezuseră aveau să se convingă când înce-

pură să se învineţească la faţă şi să-şi scuipe plămânii, apucaţi de

câte-o criză de sufocare. Mitiţă şi Malinovschi mâncară împreună

cu ceilalţi, urmând ca abia apoi să verifice cotele şi să le stabilească

pe cele noi, pentru înaintare. Numai că furtuna care se anunţa avea

să le întârzie activitatea din ziua aceea. Bubuituri depărtate,

amplificate de căldările muntelui avertizau că vor trebui să-şi

62

caute cu toţii adăpost. Picuri rari şi grei îl făcură pe veselar să-şi

strângă iute „dugheana", sa pună capacele la marmite. Nu mai era

timp de pornit la drum cu ele. Furtuna se dezlănţui brusc, vântul

începu să-şi facă de cap, toamna se refugie în vale şi aici pe creste

veni un început de iarnă. Oamenii se zgribuliră, fiecare pe unde

apucase, Mitiţă şi Malinovschi se ascunseră sub remorca

veselarului.

– Mai bine am pleca la cabană!, îşi dădu unul cu părerea.

– Până acolo ne face ciuciulete oricum!, interveni

plutonierul.

Se întunecă la fel de brusc şi numai fulgerele şi trăsnetele

sfâşiau înserarea aceea din miezul zilei. Oamenii renunţară să mai

plece. Mitiţă numără la început după fiecare descărcare, ca să-şi

dea seama cât de departe se dezlănţuise fulgerul. Apoi renunţă,

pentru că norii pluteau învolburaţi mai, mai să-i atingi cu mâna.

Stăteau năuciţi de vibraţia adâncă a muntelui, asurziţi de dezmăţul

trăsnetelor, unii strigau involuntar câte un „mamă!". Erau co-

pleşiţi, striviţi. Deodată, pârâitul brutal al fulgerului se contopi cu

o bubuitură apropiată, şi peste răpăitul picăturilor grele se

suprapuse o ploaie de pietre. O bufnitură grea făcu remorca

veselarului să geamă, printre scândurile ei prinse a se scurge

ciorbă şi zeamă de fasole în două cu apă. Din instinct, ieşiră în

patru labe cu toţii afară în ploaie ca să vadă un ditamai bolovanul

poposit peste marmitele pe care le turtise.

– Ce a fost asta ? urlă plutonierul.

– Naiba ştie ! răcni altul.

Se apropiară cu fereală şi ceilalţi ieşiţi de sub utilaje.

– S-a descărcat trăsnetul în instalaţia declanşatorului !

– De ce n-aţi scos trotilul din lăcaşuri ?

– Păi a mai fost timp ? Că a venit furtuna buluc peste noi!

La locul cu pricina o pâlnie imensă marca locul unde

artificierii puseseră explozibilul.

– Am făcut economie de curent. Ne-a făcut treaba trăsnetul!

63

– Şi dacă omora pe careva ?

Plutonierul îi adună, erau cu toţii, şi le ordonă să se

îndrepte spre cabană. Protejându-şi teodolitul, Mitiţă porni în

cortegiul de siluete zgribulite de pe care apa şiroia în voie.

Andrei Şoican ajunse seara târziu în gara Curţii de Argeş.

Nici o maşină nu mai lua calea munţilor la ora aceea. Trase câteva

înghiţituri din damigeana adusă pentru fecior, mestecă vreo două

plăcinte puse de nevastă-sa tot pentru el şi se aşeză să moţăie în

sala de aşteptare. Dimineaţă reuşi să se suie într-un camion care

mergea la Vidraru. De cum intrară în munţi, bătrânul începu să se

uimească, fără să ştie că trăia aceleaşi sentimente pe care le

încercase şi fecioru-său, Mitiţă, cu luni în urmă. Şi tot urcau,

– Dar unde se lucrează ?

Şoferul arăta cu mâna undeva spre cer, încât Soican

bătrânul crezu la început că-şi râde de el. Când coborî pe malul

lacului, dădu cu ochii de baraj, îşi lunecă privirea pe omul de fier

cu fulgerul în mână, înghiţi în sec uitându-se la peretele abrupt şi

se gândi că fecioru-său trebuie sa fi înnebunit de tot dacă ceruse de

bunăvoie să vină aici. Opri un soldat şi-l întrebă de Mitiţă.

– Dar unde lucrează, tataie ?

– Pe Transfăgărăşan.

– Transfăgărăşanu-i mare. La ce punct anume ? Bătrânul se

scotoci prin buzunare, scoase ultima scrisoare, şi-i spuse:

– La Braia.

– Ahăhă! Drum lung. Vezi poate te ia vreo maşină care

duce aliment!

Cum mergea cu damigeana în mână, găsi un şofer

binevoitor care-i spuse că nu merge până la Braia, dar tot îl duce

jumătate de drum.

Bătrânul ajunse plin de praf, zdruncinat până-n rărunchi la

Cumpăna, pentru a afla că mai departe nu avea voie să meargă :

– E interzis pentru civili, bădie. Vezi cum te descurci să-l

faci pe băiat să vină aici!

64

Bombănind că numai nevastă-sa şi dracu îl porniseră la

drum ca să vadă ce mai face neisprăvitul de fecior, bătrânul Andrei

Soican fu invitat să-şi petreacă noaptea într-o baracă.

***

În vagonul de dormit al celor de la înaintare, plasat mai sus

de Piscu Negru şi în după-amiaza aceea era ciorovăială, aşa cum

se întâmplase adesea în ultimele două săptămâni. Mitiţă şi câţiva

artificieri susţineau morţiş că de nu vor putea urca două buldozere

până la căldări atunci nu vor ajunge cu lucrarea la tunel până la 23

August, aşa cum îşi luaseră angajamentul superiorii lor.

– Suntem în iulie şi n-am trecut nici de Piscul Dracului.

Stăm şi clocim în căldarea asta ca nişte cloşti!

– Şi ce-ai vrea să facem ? sări Machidon.

El devenise şaua de bătaie a lui Mitiţă care ştia că dacă

vreun buldozerist putea urca versantul abrupt până la căldările de

sus numai Machidon putea fi.

– Ştii tu foarte bine!

– Iar începi? Vrei să fii erou, pe pielea mea. Ţi-am spus de

atâtea ori, am făcut drumul pe jos, pas cu pas, am găsit şi o cale

ocolită pe unde s-ar putea. Am umblat şi la motor, fiindcă în aerul

acesta rarefiat carburatorul s-ar putea să nu mai alimenteze sufici-

ent. Dar mi-e frică, Mitiţă. Gândeşte-te că stă motorul în locul cel

mai afurisit. Ce facem ? Nici cei mai mari cu care ai vorbit nu s-au

arătat încântaţi când au văzut panta. E totuşi un buldozer, nu capră

neagră!

Am pierdut şi permisiile. Dacă ajungeam acolo şi atacam

lucrarea din două părţi terminam până la 23 şi ne aranjăm de două

.săptămâni de permisie. Dar aşa cu cine ?

Machidon se scarpină în cap.

– Mă urc. Dar cu o singură condiţie!

– Se acceptă!, sări Mitiţă peste el de se clătină vagonul.

65

– Care ?

– Vii cu mine.

– Când ?

– Acum.

Machidon rămase cu gura căscată. Nu se aştepta. Mitiţă şi

cu doi artificieri îl şi luară pe sus şi se dezmetici abia când se trezi

în cabina buldozerului.

– Hai. Vino, după mine!

Auxiliarul pârâi, motorul pufni de câteva ori şi începu să

toarcă. Aplecându-se în afară, Machidon îi strigă :

– Şi dacă ne întreabă cineva ce facem, ce zicem ?

– Vedem noi. Haide!

Mitiţă şi un artificier o porniră înainte, mastodontul se urni

anevoie, parcă bănuitor pe urmele lor. Angajară panta oblic,

buldozerul se ambala, ca un avion la începutul pistei, pistoanele

băteau cu putere şi greoi, se săltă pe versant, gândac stângaci

săltând peste bolovani. După primii metri, din cabina înclinată,

Machidon, care cu levierele în mână era alt om, le strigă :

– La o parte, bobocilor să nu vă fac piftie!

Încet, legănându-se ca o raţă leneşă, buldozerul câştiga

metru cu metru. După jumătate de oră de mers se săltaseră binişor

pe pantă, deşi utilajul înainta cu grijă, ca un animal prudent

printr-o mlaştină periculoasă. Parcurseseră partea cea mai uşoară

a traseului. Ca să reducă înclinaţia laterală a buldozerului, Ma-

chidon făcu o manevră şi obligă namila să înfrunte pieptiş coasta.

Câteva pufnituri şi motorul se înecă. Toţi se uitară prostiţi la

ultimul vălătuc de fum ieşit pe ţeava de eşapament.

– Ce-ai făcut?

– Pe dracu!

Machidon sări jos şi săltă iute capota. Când se uitară în vale

văzură grupuri de soldaţi care se adunaseră şi priveau spre ei.

Abia acum îi trecu lui Mitiţă prin minte că poate făcuseră o prostie

pe care aveau s-o plătească greu de tot. Mai ales Machidon. Acesta

66

ieşi din motor, scuipă, se uită scurt în urmă, înregistra şi el agitaţia

din tabăra, dar nu mai era nimic de făcut. Se săltă cu grijă în

maşină, parcă temându-se ca nu cumva propria-i greutate să facă

animalul s-o ia la vale, hârâi auxiliarul şi încercă să convingă

motorul s-o ia din loc. Degeaba. Machidon rămase câteva clipe ne-

mişcat, ascultând ceva parcă numai de el auzit. Sări iute jos şi se

băgă iar în motor. Când cobori mormăi de unul singur.

– Dacă nici acum nu porneşte, n-avem decât să-i facem vânt

la vale şi noi după el!

– Ce are ?

– Aerul! E prea puţin. Motorina-i bună dar nu face explozie.

Am dat drumul la maxim. Să vedem.

Când primele rotocoale de fum ţâşniră pe capătul ţevii cei

câţiva militari izbucniră în urale. De jos le răspunseră alte urale,

semn că momentele lor dramatice fuseseră încercate şi de cei din

tabără. Motorul mare îşi luă vânt. Machidon se lansă în cabină şi

începu dansul comenzilor. Animalul de fier luă panta în piept as-

cultător, hrănit bine cu combustibil şi aer. Ca la un atac, ceilalţi,

desfăşuraţi în lanţ de infanterişti, înaintau o data cu buldozerul.

Totul părea să meargă bine până când roţile încălţate cu şenile

porniră să se învârtă fără spor, lunecând, muşcând din solul

subţire al muntelui. Motorul se opintea din greu reuşind doar să

arunce bucăţi de pământ şi piatră. Machidon reduse turaţia, şi

scoase din viteză. Se duse drept la Mitiţă :

– Deşteptule ! Acum ce facem ?

Mitiţă ridică înfrânt din umeri. Şi mai aveau atât de puţin!

– Şase ! îi avertiză unul.

Toţi îşi întoarseră privirile spre vale. Sărind sprinten, din

piatră în piatră, urca spre ei un ofiţer.

– Cine l-o fi adus şi pe ăsta aici la ora asta. Ofiţerii stau la

Piscu Negru.

– E căpitanul Stanciu!, oftă Mitiţă, pregătit pentru tot ce e

mai rău.

67

În câteva minute ofiţerul ajunse gâfâind lângă ei.

– Să trăiţi, tovarăşe căpitan!, salutară ei.

– Noroc, băieţi ! le răspunse acesta după ce-şi trase sufletul.

Se învârti în jurul utilajului, porni înainte, cercetă terenul

mai departe şi se întoarse.

– Hm ! Şi ce vreţi să faceţi acum ? Dacă aţi ajuns până aici e

bine.

Oamenii se luminară la faţă.

– Ne încurcă mamelucul ăsta, altfel am răzbi până sus!

– Şi ce vrei să faci cu el ?

– Nu ştiu!

– Să dea cineva fuga în tabără să-l cheme pe caporalul

Spiridon cu câţiva oameni de-ai lui şi nişte trotil. Radem

mamelonul şi facem o platformă aici unde săltăm buldozerul!

Câţiva o porniră iute la vale. În tabără se stârni agitaţie şi

un grup de ostaşi începu să urce panta. Când geniştii strigară

„ardeee!" fiecare se adăposti pe unde putea. Chiar sub nasul

buldozerului cu lama proptită în pământ, se făcu un mic vulcan

scuipând piatră în toate părţile. După a doua serie de explozii, în

faţa animalului era loc viran. Machidon urlă-n cabină:

– Al meu e!

Porni motorul, îl ambală şi, ascultător, buldozerul trecu

peste buza excavaţiei, după care harnic porni să netezească locul

făcând o platformă. Între timp seara se lăsă iute ca la munte.

Căpitanul Stanciu preluase el comanda acestei riscante încercări, şi

Mitiţă căpătă din nou curaj.

– Am putea ajunge până sus, tovarăşe căpitan.

– La asta mă gândeam şi eu! Machidoane, fă-ţi drum cu

lama pe partea asta, mai redu panta aici, apoi drum liber până în

căldare. Dacă tot am început, să ducem treaba la bun sfârşit.

Proiectând două mustăţi de lumină, care săltau haotic,

buldozerul se mişca când înainte când înapoi, lărgind o cută a

terenului. Machidon se dădu apoi jos, o porni singur pe ultima

68

porţiune a traseului. Se vedea ca o umbră în lumina farurilor, apoi

se întoarse. Cu cât întunericul se lăsa mai adânc, cu atât şi

încercarea lor părea mai riscantă. Căpitanul Stanciu îi strigă lui

Machidon:

– Vii după mine! şi o porni înainte.

Se mişcau prudent, împiedecându-se adesea, numai în faţă

se vedea poteca şovăitoare tăiata de faruri, în lumina cărora urca

locotenentul parcă remorcând buldozerul după el. Nu se auzea

decât gâfâitul astmatic al motorului. Urcau mereu, urcau, până

când, la un moment dat, roţile începură din nou să patineze.

Machidon ambala puternic, în timp ce locotenentul veni în fugă

lângă utilaj :

– Acum nu te opri, că dăm de dracu ! îi strigă el, la care

buldozeristul făcu din cap că înţelese.

Un şuvoi de scântei izbucni pe ţeava eşapamentului. Cum

urca costiş, roţile din vale, pe care utilajul apăsa mai greu, săpaseră

făgaş adânc, namila se înclina tot mai mult, periculos de mult.

Ofiţerul îi strigă din nou, alarmat:

– Nu merge, se înclină ! Sări jos, Machidoane ! Opreşte şi

sări jos.

Încrâncenat, buldozeristul părea sudat de comenzi. Reduse

brusc motorul. Slăbit, parcă, buldozerul se înclină şi mai mult, dar

încet, încet, începu să înainteze. Ieşi din făgaşul croit mai înainte,

farurile îşi aruncară lumina spre cer, apoi o coborî din nou,

luminând calea înainte. Fără să mai aibă pe nimeni în faţă, Ma-

chidon îşi ducea singur utilajul spre marginea salvatoare a căldării

pe care o escaladă într-un ultim efort. Când coborî de pe utilaj se

simţi luat în braţe ! Ofiţerul îl bătu pe umeri. Erau cu toţii sfârşiţi.

În tabără fură primiţi ca nişte eroi. Şi abia acum simţeau

toată greutatea acelor ceasuri. în jurul căpitanului, al lui Machidon

şi Mitiţă se învârteau cu toţii. Roboacă, alt buldozerist, se apropie

de ofiţer şi-l întrebă oarecum stânjenit:

– Cu două buldozere acolo în căldare n-ar fi mai bine ?

69

Întrebarea lui stârni un hohot de râs. Se citea pe mutra lui

dezamăgire, invidie că nu fusese el în locul lui Machidon.

– Mâine, copii, mâine vedem noi ! Acum stingerea şi

culcarea că ne-a fost de-ajuns!

N-apucară să execute ordinul că cineva strigă:

– Şoicane ! Şoicane !

– Da! răspunse Mitiţă.

– Te aşteaptă taică-tău la Cumpăna!

Mitiţă îşi îndreptă năuc ochii spre căpitan. Acesta se gândi

puţin şi-i zise :

– Şoicane, asta zic şi eu zi grea. Vorbesc eu cu cei de la

transmisiuni să-ţi dea o maşină. Meriţi.

***

Nici bătrânul Andrei Şoican nu prea avea parte de somn.

În baraca lui se adunaseră mai mulţi leţi care reperaseră încă pe

lumină damigeana şi acum şi-o treceau cu grijă de la unul la altul

ca într-un ritual. De mult nu mai gustaseră ei aşa vin.

– Şi zici că băiatul dumitale lucrează la Braia ? Hm!

– Păi acolo...

Bătrânul începu să fie cam alarmat de ce i se dădea de

înţeles şi duse şi el mâna instinctiv, după damigeana, urmărit de

ochii mustrători ai leţilor.

– Nici aer n-au, bieţii de ei.

– Cum n-au aer ?

– Păi altitudinea. Lucrează cu măşti de oxigen, ba cei slabi

de plămâni dorm şi noaptea cu ele.

– Nu simţi, moşule, că nici aici nu prea e aer ? Deşi faţă de

ei, noi suntem hăt, în vale.

Bătrânul pipăi parcă aerul cu nasul şi fu de acord: era atâta

fum în baracă încât abia se putea respira. Băieţii fumau ca turcii,

dacă tot le picase şi ceva de băut.

70

– Duminica li se dă o porţie de oxigen suplimentară ca să-

şi mai revină!, simţi nevoia să completeze altul.

Dar de mâncare ? Că băiatul meu era şubred şi aşa. A fost

şi în spital, şi abia reuşisem să-l bag furier când l-au luat aici!

Ce mai contează mâncarea când ei abia suflă, o ţinu mai

departe cel dintâi, nereuşind să mai găsească altceva.

Bătrânul îl şi vedea pe băiat adus cu targa şi masca pe faţă.

Şi cum să-i mai spună el când l-o vedea că drăguţa lui se ţine cu

altul?

– Dar să vezi când încep cu derogările.

– Ce-s alea?

– Aruncă munţi întregi în aer să facă loc drumului.

– Aha!

Tot mai uşoară, damigeana îşi continua rondul de la unul

la altul.

– Ai fost în război, moşule ?

– Fost!

– Ştii ce-i aia pregătire de artilerie?

– Nu prea!

– Când bat ăia cu obuze, metru cu metru, de nu rămâne fir

de iarbă în picioare!

– Aha!

– Ei bine, e nimic faţă de ce se întâmplă, când încep să

dinamiteze ăia de sus.

– Huruie munţii, se prăvălesc ţărână!

– Şi mor mulţi?

– Se mai curăţă dintre ei. Şi vin în vale şi iau dintre noi!

Cel care vorbea întinse mâna după damigeana cu sufletul

greu.

– Acum ne-a venit nouă rândul! Mâine, poimâine ne iau şi

pe noi!

Duse damigeana la gură şi o ţinu îndelung, în vreme ce

mărul lui Adam îi juca în sus şi-n jos.

71

– Hei, Costache ! Mai lasă şi pentru noi că şi pe noi ne ia !

Chiar tu ai zis.

Cel în cauză se opri, îşi cântări camarazii:

– Da, dar pe mine mă ia primul!

Şi mai trase o duşcă spre consternarea celorlalţi. Afară se

auzi apropiindu-se un camion:

– Da, moşule, toţi ajungem acolo!

Andrei Soican era atât de cutremurat încât nici nu mai

îndrăzni să întindă mâna şi el după damigeana să ia de la gura

acestor flăcăi, acum rumeni şi zdraveni, bine hrăniţi, care vor

ajunge curând nişte fantome, cu măşti pe faţă, cum văzuse el în

război, şi cu porţie de aer, de oxigen.

– Şi noi nici n-avem norocul de un tată ca dumneata, care

să vină cu o damigeana de vin ca asta din când în când!

Bătrânul ar fi vrut să găsească în el nişte vorbe să-i mai

mângâie şi-şi aduse aminte de plăcinte. Le scoase şi pe alea şi în

câteva minute dispărură şi ele. Fiecare înfuleca în tăcere ca la un

priveghi. Unul clătină damigeana. Degeaba. Murise şi ea.

Constatarea-îi întrista şi mai mult. Afară se auziră paşi grei, şi uşa

se dădu de perete. In prag se arătă un soldat vânjos, în ţinuta

obişnuită celor de pe şantier, decolorată, roasă, contrastând cu faţa

bronzată a celui ce-o purta. Bătrânul Şoican nu-l recunoscu decât

când acesta îi zise.

– Aici te-ai ascuns, tată?

– Mitiţă! Trăieşti?

Mitiţă, se uita mirat la bătrân, văzu damigeana, privirile

ferite ale leţilor care când dădură cu ochii şi de tresele lui de

sergent se ridicară stânjeniţi.

– De ce să nu trăiesc?

– Păi, ai oxigen?

În clipa aceea Mitiţă înţelese totul. Şi izbucni într-un hohot

de rîs în vreme ce leţii îşi croiau jenaţi drum spre uşă.

– Tată, aşa-i că damigeana-i goală?

72

– Aşa-i! Şi nici de mâncare nu mai e că le-am dat-o băieţilor,

săracii de ei, că ziceau că o să-i ia şi pe ei sus şi să-i pună la raţie de

aer.

– Te-au îmbrobodit, tată, să te uşureze de ce-ai adus. Valea,

şmecherilor.

Leţii s-au fofilat cât mai uşor. De-afară se mai auzeau

chicoteli înăbuşite şi câte-un „Taci dracului din gură". Andrei

Şoican îşi privea feciorul şi nu-i venea să creadă. Era pregătit să-l

plângă, să-i spună că în război nu-i fusese nici lui uşor, dar răzbise,

că era vână tare, şi Mitiţă avea să răzbească. Şi când colo Mitiţă era

mai zdravăn ca după o vară de plug, mai lat în umeri, mai stăpân

pe el.

– Fiule, nu-mi pare rău că ţi-au băut vinul. Tu să fii sănătos.

Dar de ce mi-au spus atâtea poveşti?

– Te-au îmbrobodit. Aşa fac ei!

– Şi sergent de ce te-au făcut?

Şi Mitiţă se apucă să-i povestească bătrânului ce făceau ei

acolo, că era între cei din frunte, ei tăiau cale drumului, acum

tocmai urcaseră un buldozer pe coama muntelui, aveau să facă şi

un funicular proiectat chiar de el, să nu mai care oamenii materiale

cu spinarea şi să meargă treaba mai repede. Bătrânul înţelese că

feciorul îşi găsise un rost că drumul ăsta peste munte îi oferise şi

lui o cale în viaţă. Şi dacă lucrurile stăteau aşa, atunci îi putea

spune şi ce ţinuse în el atâta. Şi, pe un ton prevenitor, ca unui

bolnav, îi zise:

– Ştii, Mariana nu te-a mai aşteptat. Poate c-o să se mărite

cu-a lui Mălaimare, ăla cu mustaţă!

Mitiţă se uită la taică-său, îi simţi tristeţea, şi izbucni în râs:

– Tată, eu şi uitasem de ea. Undeva pe lumea asta există

chiar şi o Groapă a Marianelor!

Bătrânul nu înţelese chestia cu groapa, dar pricepu că

vestea nu-i rănise feciorul.

– Te-ai făcut bărbat, Mitiţă!

73

În vreme ce Mitiţă moţăia în cabina maşinii celor de la

transmisiuni, în drum spre tabăra de sus, bătrânul Şoican îşi

odihnea împăcat oasele, năzărindu-i-se că-l vede pe fiul lui

Mălaimare, ducând-o pe fată spre o groapă imensă, plină de

Mariane, o groapă a uitării. Era bine. Adormi adânc.

74

PĂDUREA

Fântânile curg îndărăt pentru ca mieii noştri prea albi să

poată zburda. In fragii culeşi din poiană câte-o omidă păroasă îşi

lăfăie pielea zbârcită. Din ghinda crăpată de ploi, ca un orez

vietnamez, se-nalţă stejarul. Mistreţul, cu pas furişat, rabdă să

crească sămânţa pentru fructul sperat. Arcaşii călare pe tauri calcă

ţinutul. Ciutele fug. Caii nechează. Iepurii mai cară cu ei câte-o

umbră...

De undeva, grăbite furnici sparg pentru sine câte-o

sămânţă. Ura, trăiască ! Ura, ura ! s-aude din crâng. Un balerin în

mantia-i de-un roşu aprins, învârte o buburuză pe poante. E

croitoraşul pădurii. Cerbii obosiţi adulmecă vântul. Şi-atâta

răcoare e-n jur... O mierlă pe-un ram. Un cintezoi. O coţofană surdă

răpusă de pui. De puii de vultur de-un an. Şi scroafa voinică în

balta de râu ce-şi cheamă odraslele cu sfredelul cozii înfipt aiurea

spre cer.

Deci, iată-mi făptura.. Nu creşte-n mine durerea nici pentru

ciuta rănită ce-şi caută frunze anume ştiute să-şi vindece rana. Nici

pentru lupul vânat sau ursul lihnit de foame, căruia steluţele roşii

abia-i ajung să trăiască după culesul gălăgioaselor cete zglobii.

Furtuna nu-mi fură_durerea, podoaba şi nici căldura forţelor vii,

când tăietorii Îmi salută (podoaba) Pe râu se duc la vale buştenii.

Un soare cu ochii înroşiţi s-ascunde prin ramuri. E seară şi stele de

veghe răsar pe deasupra-mi. Doar buha, străjerul de noapte, îşi

anunţă trompeta. (Apoi cavalcada nebună sfârşeşte... Vânătorii

obosiţii cu minciuni culese în tolbă, jalnic s-arată şi pleacă... E

timpul să dorm şi să-mi acopăr copiii...

75

TURIŞTII

Întunericul nopţii devenea din ce în ce mai dens. Farurile

tăiau felii din şoseaua pietruită, scoţând brusc din iluminat copacii

singuratici de-o parte şi alta a drumului ce părea a nu mai avea

sfârşit. La volan, bărbatul se străduia să desluşească gropile şi

obstacolele ce s-ar fi putut ivi şi evita, cu tot mai multă greutate.

Lângă el, soţia făcea acelaşi lucru. În spatele lor, băieţelul îşi

încetase orice comentariu. Liniştea se înstăpânise în interior,

lăsând doar zgomotul motorului să pătrundă auzul încordat.

– Mai avem mult?, întrebă Eleonora cu nervozitatea

născută din aşteptarea încordată de atâta vreme.

Bărbatul nu-i răspunse. El însuşi avea bănuiala rătăcirii.

Nu-şi putea explica nici acum, ce anume îl determinase s-o apuce

pe drumul lăturalnic.

Harta arăta într-adevăr, că pe aici se putea scurta trecerea

de la un drum naţional la altul, fără a mai face înconjurul cunoscut

de toată suflarea automobilistică.

Tudorel, la cei doisprezece ani, simţea la rându-i că ceva nu

era în ordine. De aceea, îşi aninase respiraţia lângă ceafa tatălui

său, scrutând la rându-i întinderile dezgolite brusc de lumina

farurilor din întunericul de nepătruns. Întrebarea mamei îi stătuse

lui însuşi pe buze, cu multă vreme înainte, dar nu îndrăznise s-o

rostească. Apoi se convinsese treptat că nimeni nu-i putea da un

răspuns, pentru că niciunul nu cunoştea răspunsul. Întrebarea

mamei îl convinse odată mai mult că nu se înşelase.

Deodată motorul se opri brusc. Luminile se stinseră

concomitent iar frâna cu care tatăl acţionă brusc, îi înspăimântă.

– N-am avut încotro!, zise tatăl, de parcă ar fi vrut să se

scuze.

76

– Dar ce s-a întâmplat?, zise Eleonora cu glasul schimbat de

teamă, privind nemişcată prin întunericul de afară.

– Habar n-am!, îi răspunse îngrijorat Ştefanache, scotocind

cu mâini tremurânde în buzunar batista. N-o găsi. Broboanele de

transpiraţie strânse deasupra sprâncenelor fură şterse cu dosul

mâinii. Găsi cu greutate pachetul de ţigări din torpedoul maşinii,

apoi cu gesturi cuprinse de panică, abia reuşi să-şi aprindă o ţigară.

Eleonora îi privi mâinile şi se încredinţă odată mai mult, că ceva

nu era în regulă. De aceea, se hotărî să nu-l mai sâcâie cu întrebări

ce nu-şi aveau răspuns. Ştefanache trase cu sete câteva fumuri,

apoi apăsă pe bila mânerului de deschidere a portierei. Îşi coborî

cu teamă piciorul, pipăind cu vârful pantofului materia

fosforescentă a drumului.

Niciodată nu mai văzuse aşa ceva. La orice mişcare, praful

drumului se ridica brusc şi părea fosforescent. Mai făcu câţiva paşi

şi de fiecare dată acelaşi lucru. Nemişcat, praful drumului nu se

desluşea din întunericul nopţii decât cu mare greutate. Numai

atunci când paşii îl sileau să se mişte, devenea fosforescent.

Ştefanache ridică maşinal capota maşinii. Nu găsi nimic.

Lumina brichetei nu-i era de prea mare ajutor. Închise capota şi-şi

îndreptă privirile în noapte. Nicio lumină nu indica vreo aşezare

omenească prin apropiere. Licărul ţigării părea straniu, în

întunecimea sufocantă.

Deschise din nou portiera şi se aşeză la volan. Răsuci cheia

de contact. Motorul refuza să pornească şi nicio lumină nu se

aprindea. Nici măcar cele de la bord.

– Ce are?, zise Eleonora îngrijorată de-a binelea.

– Habar n-am!, răspunse el furios. Să fie bateria? Dar ar fi

trebuit să mi se aprindă măcar luminile indicatoare de la bord!, zise

el mai mult pentru mine.

– Eu am citit că atunci când se apropie extratereştrii de o

maşină, aşa se întâmplă!, se auzi glasul lui Tudorel.

– Cum aşa, ce se întâmplă?, întrebă înspăimântată mama.

77

– Da, mamă. Maşina rămâne fără curent, fără motor şi orice

am vrea să facem nu putem. Extratereştrii au puterea să facă cu noi

ce vor! zise băieţelul cu repeziciune, cu glas mai mult şoptit.

– Ia mai terminaţi cu prostiile!, se auzi glasul tatălui,

încercând să le alunge spaima care începuse a-l cuprinde şi pe el

deopotrivă cu ceilalţi.

De parcă ar fi vrut să se confirme spusele copilului, în

spate, un punct luminos se clătina de-o parte şi de alta, într-o

pendulare constantă ciudată.

– Priviţi!, îi îndemnă cu glas piţigăiat Tudorel, din spatele

maşinii.

Privind la rându-i, Eleonora îşi făcu repede o cruce peste

pieptul cuprins de spaime, bâjbâind după cruciuliţa de aur

atârnată la gât. Îşi apăsă buzele pe metalul strălucitor, bolborosind

un „Doamne ajută” de câteva ori. Priveau cu toţii, înnebuniţi,

aşteptând apropierea luminii. Aceasta-şi continua pendularea,

dispărând din când în când în spatele unui obstacol de mici

dimensiuni. Ştefanache ieşi afară din maşină, încercând să se

dumirească.

Se sprijini cu mâinile de capota fierbinte. Picioarele-i erau

moi şi-i tremurau necontrolat în dreptul genunchilor. Inspira des

şi cu greutate, de parcă ar fi înghiţit din aerul nopţii întunecate,

dumicaţi ce-l sufocau. Cerul era la fel de întunecat ca pământul.

Nicio lumină stelară, nimic. Numai lumina aceea care pendula în

depărtare putea să însemne ceva ce ar fi putut să le aducă salvarea

sau şi mai mult, pieirea. Reuşi cu greutate să-şi ascundă

slăbiciunea. Intră şi se aşeză înspăimântat la volanul a cărei ebonită

i se părea că-l frige din ce în ce mai tare. Nu rosti niciun cuvânt,

ascultând cu încordare un zgomot, un sunet, sau orice ar fi

însemnat viaţă. Nimic. Lumina aceea îndepărtată continua să

penduleze în urma lor, părând să se apropie.

– Tudorel, vino lângă mine!, zise Eleonora înspăimântată.

Băieţelul îşi strecură cu repeziciune trupul păşind prin

78

deschizătura dintre scaunele din faţă, lângă părinţi. Mama îl

cuprinse strâns cu braţe. Într-adevăr, lumina se apropia din ce în

ce mai vizibil de locul lor. Groaza punea stăpânire pe cei din

interior.

– Fă ceva, bărbate!, îndrăzni să strige femeia cuprinsă de

furie.

– Ce, ce, ce anume?, o întrebă el bâlbâindu-se. Ea nu-i

răspunse. Îşi strânse copilul şi mai tare în braţe, de parcă s-ar fi

apărat cu trupul lui, în vreme ce lumina se apropia tot mai mult.

Ştefanache vru să ridice geamul portierei, dar mâinile nu-i

mai dădeau ascultare. Îl lăsă deschis. Prin tăcerea nopţii se auzi

zgomot de obezi şi de scârţâit de osii din ce în ce mai pronunţat.

Toţi îşi ciuliră urechile nevenindu-le a crede.

Era zgomot de căruţă. Iar lumina se apropiase destul cât să-

şi poată da seama că venea de la un felinar, atârnat în latura unei

căruţe, ce se bălăngănea în timpul mersului, cu o constantă

enervantă. Răsuflară uşuraţi. Într-adevăr, din spate, venea o

căruţă. Ştefanache ieşi din maşină, destul de încordat, după cele

întâmplate.

– Seara bună!, se auzi din noapte vocea unui bărbat.

– Bună seara!, îi răspunse Ştefanache bucuros.

Cei dinăuntru coborâră la rându-le, uşuraţi, clătinându-se

încă.

– De ce staţi pe întuneric, ce-aţi păţit?, zise omul, înaintând

în cercul de lumină pe care felinarul o împrăştia în noaptea adâncă.

– Habar n-avem, taică! Nu ştiu ce are şi nici unde ne aflăm!,

zise cu amărăciune în glas Ştefanache, izbind cu piciorul în roata

maşinii de parcă ar fi să-şi recapete bărbăţia pierdută mai înainte.

– Păi, haideţi cu mine! Că doar n-o să vă las aici în mijlocul

drumului!, zise el îndreptându-se spre coarnele boilor să desfacă o

funie încolăcită. Ţine!, zise el, întinzându-i un capăt. Ştefanache îl

luă şi-l legă de bara de protecţie a maşinii. Ţăranul legă celălalt

capăt la jug privind cu atenţie drumul definit de lumina felinarului

79

ce-şi reîncepuse pendularea şi pulsaţiile ce le dăduse atâtea

senzaţii stupide.

Ştefanache ar fi vrut să râdă acuma, dar teama de ridicol îl

opri. Nici colbul drumului nu mai avea fosforescenţa de mai

înainte. Încet, încet se liniştiră. Mersul carului tras de boi li se părea

o binefacere mult aşteptată.

– Mai e mult?, întrebă Ştefanache, scoţând capul pe

fereastră, mai mult pentru a zice ceva decât pentru a i se da

răspuns. Într-adevăr, nu primi răspuns. Mai întrebă odată, dar cu

acelaşi rezultat.

Carul îşi continuă mersul, dar fără nici un suflet de om

lângă el. Boii păreau singuri.

– Hai, unde eşti?, strigă din nou Ştefanache, dar nu primi

niciun răspuns.

– Unde dracu o fi ăsta?, mormăi el, mai mult pentru sine.

Eleonora începuse iar să se îngrijoreze.

Deodată, din spatele lor, aranjându-şi cămaşa în pantaloni,

ţăranul trecu din spatele lor spre căruţa ce se deplasa în pasul

domol al boilor. Ştefanache râse.

– Mai avem puţin şi ne speriem din orice. Bietul om a rămas

să se uşureze niţel şi noi nu-i dăm pace nici acolo. Râseră cu toţii,

dezlănţuit.

Ţăranul îi auzi şi se minună, apoi se ruşină. Intui că despre

el râdeau. Pocni cu biciul unul din boi silindu-i să-şi iuţească

mersul fără prea mare folos. Aveau să ajungă curând. Îşi cunoştea

drumul. Căsuţa lui izolată la marginea pădurii fusese clădită cu

mâinile lui. În sat, nici nu putea fi vorba să rămână. Ar fi ajuns de

ruşinea lumii. Şi aşa mulţi, se întrebară ce l-o fi găsit să-i

părăsească, dar mai pe urmă îl uitară sau se obişnuiră cu plecarea

lui. Ajunseră. Două porţi mari de lemn se iviră în faţa boilor, opriţi

cuminţi şi răbdători.

80

Pe cer începură a licări stelele. Apoi păliră în razele unei

luni pline şi luminoase. Ştefanache coborî, urmat de ai lui. Porţile

trântite în liniştea nopţii se auziră până departe.

Din spatele porţilor, o curte plină de tot felul de acareturi,

îşi dezvăluia tainele în faţa lor, sub razele lunii. La geamul unei

ferestre se zărea lumină. Din casă ieşi un tânăr, luminându-şi calea

cu ajutorul unei lanterne.

– Bine ai venit tată!, zise el, luând boii din jug şi

îndemnându-i să intre în curte. Ştefanache intră din nou în maşină,

răsucind volanul maşinii pentru a fi aşezată cât mai bine alături de

carul salvator. Dezlegă frânghia de car.

– Avem oaspeţi. Spune-i mamei să pregătească odaia de

curat! zise ţăranul cu glas potolit.

Ştefanache se simţea stânjenit. Văzu mişcarea şi vânzoleala

ce se iscase în casă, lumini apărând de la o fereastră la alta şi

aşteptă ca ţăranul să-şi dejuge boii şi să-l invite înăuntru. Eleonora

şi Tudorel aşteptau lângă el.

În casă aceleaşi lumini, aceeaşi vânzoleală şi nimic altceva.

Omul îşi mână boii spre grajdul dintr-o latură a curţii

cufundată în întuneric, lăsându-l pe Ştefanache să aştepte gazda,

ce părea, că nu-şi mai putea conteni mişcarea începută. Agitaţia

începe să li se transmită şi lor, când bărbatul se ivi din nou în

lumina curţii, urmat îndeaproape de fecior.

– Să intrăm!, zise el scurt, urcând cele trei trepte de la

intrare tropăind, de parcă ar fi vrut să-i fie auzită venirea,

scuturându-se inutil de un praf ce se găsea pe treptele casei.

Ştefanache şi ai lui îl urmară. Un fel de vestibul lăsă să se întrevadă

posibilitatea alegerii uneia dintre camerele ce-şi aveau uşile

acoperite cu hârtie albastră în loc de perdele. De fapt perdelele

erau acolo, numai că hârtia părea să fie pusă nu pentru a le proteja,

ci pentru a împiedica privirile să pătrundă tainele casei. Câţiva

paşi pe pardoseala de lut, stârniră un păianjen mare negricios,

ascuns după o cută a preşului de cozi, aşternut de-a lungul holului

81

lipit cu lut amestecat cu bălegarul ce-şi menţinuse mirosul de

pământ vegetal de-a lungul timpului, dând o senzaţie răcoroasă

trupurilor încinse de căldură şi de oboseală.

Stăpânul casei deschise una dintre uşi, lăsând să

năvălească lumina peste cei ce-l urmară cu sfială. Intrară în ceea ce

se cheamă odaia de curat. Pe un pat mare, străjuit de două capete

imense din lemn de nuc sculptat grosolan, înnegrit de trecerea

timpului, se aflau mai multe rânduri de perne de diferite mărimi,

aşezate şi ele la rându-le pe câteva plăpumi împăturite în lungul

lor. Întreaga zestre era acoperită cu un fel de carpetă mare, ţesută

din lână, cu motive geometrice violent colorate. În odaie, cea care

părea să fi fost stăpâna casei îşi lega de zor, cu mâini tremurânde,

broboada de mătase, ce se încăpăţâna să-i alunece de pe creştetul

transpirat. Ochii îi părea măriţi şi speriaţi în egală măsură.

– Bună seara!, zise Ştefanache, fără să-i întindă mâna.

– Pe mine vă rog să mă scuzaţi!, zise femeia, neluând în

seamă gestul lui şi, nemulţumită parcă, se strecură prin uşa prin

care abia intraseră. Ţăranul o privi, dând a pagubă din mâini.

Feciorul, care-i urmase, se trase din prag cu iuţeală, lăsându-i

femeii locul necesar să iasă.

– Luaţi loc. Acum o să îmbucăm ceva!, zise el frecându-şi

mâinile una de alta, de parcă ar fi vrut să-şi alunge stânjeneala.

Abia atunci îndrăzni băiatul să se aşeze, trăgându-şi cu sfială un

scaun din capătul mesei în mijlocul încăperii. Se aşezară cu toţii,

stingheriţi de vechimea mobilierului şi de atmosfera inospitalieră

a gesturilor stângacelor gazde.

Curând veni femeia, cu aceeaşi broboadă stând să-i cadă,

cu un teanc de vase sprijinite precar de antebraţul mâinii drepte,

îndoit de la cot, în timp ce în pumnul mâinii stângi avea mai multe

furculiţe şi linguri adunate de-a valma. Băiatul se repezi s-o ajute,

fiind gata să-i răstoarne farfuriile. Ea îl privi cu ură pentru o clipă,

apoi zâmbind brusc, de parcă atunci şi-ar fi dat seama că are şi

oameni străini, îi permise băiatului să apuce farfuriile. Acesta,

82

pălind la rându-i, începu să le aşeze în faţa fiecărui ocupant, cu

mişcări stângace. Femeia puse cuţitele şi restul tacâmurilor pe

masă, într-o grămadă ciudată, dispărând la fel de tăcută. Ţăranul

nu mai contenea să-şi scarpine ţeasta, urmărindu-şi fiul din priviri.

Îngrijorat la rându-i, Ştefanache îşi privi soţia. O ştia sensibilă şi

gata de a-şi rosti gândurile cu voce tare. Spre surprinderea lui,

Eleonora nu rostea niciun cuvânt. Fie din indignare, fie din uimire,

amuţise spre liniştirea sufletului său. Numai copilul, Tudorel îl

urmărea pe feciorul gazdei cu atenţie, cum aşeza tacâmurile la

masă, gata să-i dea o mână de ajutor. N-a mai fost nevoie. La fel de

tăcută, gospodina casei a pătruns în încăpere cu o oală al cărui

conţinut scotea aburi. Un polonic îşi bălăngănea coada de

aluminiu pe buzele smălţuite ale oalei, în liniştea ce se lăsase.

Femeia îl scoase şi-i umplu bărbatului farfuria cu un lichid roşiatic,

în care se zăreau felii de cartofi şi de zarzavat, printre frunze de

pătrunjel destrămat de o fierbere îndelungată. Le turnă şi celorlalţi,

după care dispăru la fel de tăcută. Mâncau în tăcere, pâinea de casă

gustoasă făcea uitat gustul îndoielnicei ciorbe de zarzavat, iar

laptele bătut, adus în căni smălţuite, salvă aparenţele de

ospitalitate ale casei. Urmau să culce în aceeaşi încăpere. Patul

mare, permitea acest lucru. Se culcară semi îmbrăcaţi. Pernele care

nu-şi aveau locul şi plăpumile fuseseră duse în altă parte

ridicându-le doar macatul, carpeta sau cuvertura de lână, drept

aşternut şi o plapumă mare fără cearşaf.

– Ei, ce părere ai te toate astea, Ştefanache dragă?, îl întrebă

Eleonora, înainte de sufla în lampa cu flacăra plăpândă în cilindrul

neşters de multă vreme.

– Mai bine, hai să ne culcăm! Şi aşa am căzut pe capul

oamenilor fără niciun temei!, zise bărbatul îndemnându-i pe toţi la

înţelepciune şi înţelegere, tolănindu-se de-a lungul patului.

Eleonora suflă deasupra cilindrului cu putere, aducându-şi aminte

de copilăria petrecută tot la lumina unei lămpi şi se grăbi spre pat

pe întuneric. Sub greutatea lor, patul scârţâia alarmat dar nu atât

83

de puternic, încât să se desluşească zgomotul unor paşi furişaţi

spre tindă sau, mă rog, în zona aceea.

– Ce-a fost asta?, întrebă ea înspăimântată de întuneric şi

de toate câte i se întâmplaseră.

– Nimic, dragă, dormi, o îndemnă cu blândeţe Ştefanache.

Dar somnul nu se lipea de niciunul din ei. Ascultau tăcerile nopţii,

întrerupte din când în când de zgomote ciudate din gospodăria

omului. Un câine îşi plimba lanţul prin curte zăngănind

dezordonat. Din când în când se auzea grohăitul unui porc sau

răsuflarea unui bou străbătând liniştea nopţii ciudate. Ştefanache

ar fi vrut să se scoale şi să fumeze, dar nu vroia să-şi trezească

familia pe care o bănuia adormită. Tudorel, cu ochii aţintiţi în

tavan, adormi într-un târziu, obosit de încercarea de a număra

scândurile ce străluceau palid la lumina lunii, ce-şi strecura razele

anevoios prin geamurile odăii. Eleonora se întorcea de pe o parte

pe alta, încercând la rându-i să adoarmă. Deodată, un strigăt

omenesc lugubru, sfâşie tăcerea nopţii:

– Ce-a fost asta, bărbate?, zise ea tremurând.

El nu-i răspunse. O cuprinse în braţe, înspăimântat la

rându-i, şocat de nefirescul vocii auzite. Strigătul omului acela

semăna cu vocea deznădăjduită a unui suflet agonizant, înjunghiat

de o mână nemiloasă în noapte. Paşi precipitaţi şi şoapte ciudate

se desluşiră imediat după aceea, paralizându-i. Tudorel se

deşteptă la rându-i lipindu-se de ei. Iar aşteptarea plină de

încordare îi lipise unul de altul într-o mută şi dureroasă încleştare.

Apoi urmă o linişte nefirească. Însă somnul se lăsa aşteptat. Abia

spre dimineaţă adormiră. Lumina zilei îi deşteptase pe cei ai casei,

dar nu şi pe oaspeţi. Doar zgomotul făcut cu adăparea vitelor, îi

trezi şi pe aceştia. Se sculară buimăciţi, şifonaţi şi cu capetele grele

de nesomn.

În curte, femeia trebăluia pe lângă nişte boboci de raţă şi

pui de găină, aruncându-le în mijlocul bătăturii amestec de boabe

şi mălai cu resturi vegetale tocate. Bărbatul scotea cu furca

84

bălegarul din grajd, cărându-l cu o roabă în spatele grajdului, în

vreme ce băiatul se chinuia cu adusul unor maldăre vegetale

pentru hrana vitelor.

– Bună dimineaţa!, zise Ştefanache, din cerdacul casei

întinzându-se cu sârguinţă, gata să dea o mână de ajutor.

– Bună dimineaţa!, îi răspunse gospodarul, slobozind

pentru o clipă furca din mână, îndreptându-se spre ei.

– Am trimis după nepotul meu. E mecanic la S.M.T. şi se

pricepe la motoare. Până atunci o să mâncaţi ceva şi dacă vreţi,

puteţi să vă plimbaţi prin pădure. Când e gata o să vă chemăm!

– Da, tată, mergem în pădure!, zise Tudorel cu entuziasm.

Eleonora nu spuse nimic. Ar fi vrut să întrebe, ar fi vrut să

spună ceva, dar nu putea. Se mulţumea deocamdată să tacă şi să

se lase în seama lor. Şi pentru că nu vroiau să incomodeze,

acceptară o pâine şi o oală de lut plină cu lapte bătut, pe lângă două

pături din maşină şi se îndreptară spre păduricea ce se vedea chiar

din curtea casei. Au mers în tăcere. Ştefanache cu păturile,

Eleonora cu ulceaua de lapte bătut sau chişleag cum le spusese

gospodina, iar Tudorel cu pâinea. Ajunşi într-o poiană, s-au oprit

fără să se mai întrebe unul pe altul, cum făceau altădată în mijlocul

ei, de parcă le-ar fi fost predestinată.

Îşi întinseră păturile pe iarba pufoasă şi începură să

mănânce sorbind din acelaşi vas pe rând, dar fără poftă. O stare de

jenă şi de încordare rămăsese între ei, fără a fi în stare să-şi explice.

Terminaseră. Ştefanache se lungi pe burtă sfătuindu-i şi pe ceilalţi

să facă la fel. Liniştea pădurii, răcoarea dimineţii şi oboseala îi

îndemnă la somn. Tudorel se ridică şi plecă de lângă ei. Se pierdu

în pădure. Când Ştefanache se trezi, soarele era sus.

– Unde-i băiatul?, o întrebă el pe Eleonora, zgâlţâindu-i

umărul şi trezind-o. Buimacă de somn, femeia mai întâi nu pricepu

de ce fusese trezită. Văzându-l pe Ştefanache îngrijorat, se

înspăimântă la rându-i. Începu să strige: Tudorel, Tudorel!

Degeaba. Se ridicară. Strânseră păturile şi se afundară la rându-le

85

în pădure. Strigătele lor răsunau cu putere în pădurea liniştită,

amplificate de spaţii mari, fără niciun folos. Tudorel dispăruse.

Înfricoşaţi continuară să strige până târziu, apoi răguşiţi şi epuizaţi

se îndreptară spre poiană, sperând să-l găsească acolo. Nimic.

Spaima le paraliză orice iniţiativă. Se aşezară direct pe iarbă,

prăbuşindu-se istoviţi şi înspăimântaţi. Lacrimile Eleonorei

sporeau şi mai mult disperarea sufletească a bărbatului, ce nu-şi

putea explica dispariţia copilului. Mai strigară de câteva ori, apoi

se îndreptară spre casa ce le pricinuiseră atâtea emoţii

inexplicabile.

Ajunseră plângând şi clătinându-se. Deschiseră poarta cu

greutate. Curtea pustie. Automobilul strălucea în mijloc în aceeaşi

poziţie în care-l lăsaseră. Soarele îi încinsese tabla. Când

Ştefanache puse mâna îi simţi fierbinţeala din plin. Deschise

portiera. Cheile de contact erau la locul lor. Le răsuci în contact şi

motorul porni. La zgomotul maşinii, din casă ieşi o fetiţă

clătinându-se, urmată în dreapta de Tudorel.

– Tudorel!, strigă Eleonora îndreptându-se cu paşi mari şi

braţe deschise spre el.

Zgomotul maşinii, strigătul femeii o făcură pe fetiţă să

plângă, apoi să scoată urlete nefireşti. În hărmălaia iscată, ieşi în

fugă stăpâna casei cu mâinile ude şi faţa crispată. Îşi luă fetiţa

cuprinsă de spasme şi convulsii şi o băgă cu forţa în casă, târând-o.

Tudorel se lăsă sărutat şi îmbrăţişat de fervoarea Eleonorei, care-l

trăgea bucuroasă şi disperată spre maşină. Ştefanache lăsase

motorul mergând şi-i aştepta încruntat.

– Am dat peste ea în pădure. Tremura şi-i era rău şi-am

adus-o acasă!, îi zise Tudorel, fără să mai aştepte să fie întrebat.

Dar explicaţia nu-i mulţumi. Se lăsă prins de ureche şi aruncat în

maşina încinsă. Îşi privi tatăl nedumerit, neînţelegând. Îl văzu

scoţându-şi portmoneul, alegând câteva sute de lei şi intrând în

casa cu uşa deschisă din interiorul căreia, ţipetele nu mai

86

conteneau. Apoi, printre lacrimi îl urmări ieşind, apropiindu-se de

poartă şi deschizându-o. Plecară uşuraţi.

Eleonora îşi desfăcu poşeta, îşi scoase pudra şi rujul,

încercând să-şi acopere petele roşietice de pe obraz, apărute după

atâtea emoţii.

În urma lor, în poarta casei, rămasă deschisă, era gospodina

casei ce se chinuia s-o închidă, suspinând şi blestemând. Copila

încetase să mai ţipe şi se cufundase într-un somn cataleptic, aşa

cum făcea de când se născuse. Praful stârnit de maşină se aşeza

domol peste toate, acoperind c-o pulbere fină, fiinţe şi lucruri

deopotrivă.

87

ALEGĂTORII

– Salut!

– Salut!

– Ce faci?

– Cu revoluţia!Tu?

– Tot!

– Cu liberalii?

– Nu! Cu liber-schimbiştii. Tu?

– Eu cu republicanii!

– Ăla cu cine-o fi?

– Cu aripă tânără!

– Mofturi!

– Parcă noi, nu?

– Nu! Liber-schimbiştii au cel puţin haz.

– Nu întotdeauna!. Uneori sunt mai hazoşi romii. N-ai

văzut?

– Văzut!

– Şi atunci?

– Atunci ce?

– Tot cu aripa liberală!

– Tot. Că la romi aripile sunt ascunse!

– Huci, bă!

– Niciun huci. N-ai văzut? Pe drapelul ţării e-o gaură,

pe-al romilor o lăută, iar pe-al liberalilor tineri o să pună o aripă!

– Şi ce-i rău cu asta?

– Nu-i rău frăţioare! De la aripaţi iau aprobare, că de la

fesenişti nu văd decât gaura, iar de la ai noştri iau taraful.

– Bravo, bă, eşti mişto!

– Mişto pe dracu! Sunt revoluţionar, nu mi-ai văzut poza?

88

– Văzut! Dar tu pe-a mea?

– Nu! Unde?

– În Caţavencu!

– Huci, bă!

– Iar mă huciuieşti! Ia seama!

– Bine, bine, tac! Şi cum a fost”

– Păi veni unu în talcioc şi mă poză cu caraleii în faţa

tarabei!

– Şi l-ai lăsat?

– Lăsat frăţioare! De mă şucăream nu mai eram acu acilea.

– Dar chiar, ce cauţi la ţărănişti?

– Pământ!

– Pământ?! Tu?!

– Haoleu, că tare mai urli! Păi, nu sunt ei cu pământul?

– Ei or fi, dar tu? Te ştiam cu dibla.

– Nu, că nu rentează! Mai bine-i cu blugi!

– Atunci?

– Atunci, ce?

– Ce faci cu pământul?

– Îl iau şi-l închiriez statului!

– Păi, n-ai avut niciodată!

– N-am avut, dar am ţidulă!

– Ce fel de ţidulă?

– De erou!

– Şi tu?

– Da! De ce?

– Păi şi eu am!

– Dar nu te-am văzut la televizor şi nici la Universitate!

– Dar parcă eu te-am văzut?

– Ha, ha, ha!

– Râzi tu, dar scroafa-i moartă-n coteţ!

– Şi dacă nu-ţi dă?

89

– Nu-i mai votez. Mă duc la ăi cu gaura, la fesenişti! O viaţă

avem şi bortă-n…

– Hai, uşcheala, că vin caraleii!

– Şi ce dacă? Doar am adeverinţă!

90

DOCTORUL ŞI PIATRA

– Bună ziua! Am venit la dumneavoastră cu o problemă…

– Bună ziua! Mai înainte de orice, bună ziua!

– Bună ziua. Am venit la dumneavoastră…

– Aaaa, bine aţi venit!

– Se vede treaba că n-am venit!

– Ba aţi venit, aţi venit! Dar nu prea vă daţi seama că aţi

venit!

– Dom’doctor mi-aţi luat o piatră de pe inimă!

– De ce?

– Pentru că nu eram convins că am venit!

– !!!

– Dar acu c-am venit, mi-aţi luat o piatră de pe inimă şi

mi-aţi pus-o în pantaloni!

– Domnule, fii serios!

– Păi sunt! Ce-i neserios, că am o piatră jos. E mai degrabă

dureros!

– Dureros?!

– Da, dom’doctor. Dumneavoastră, nu?

– Nu, eu n-am!

– Ce, n-aveţi piatră?

– Nu!

– D’aia nu vă doare. Pe mine mă usucă la ficaţi!

– Oi fi având-o la ficaţi!

– Ce dom’doctor?

– Piatra!

– Păi, nu vă spusei că este în pantaloni?

– Atunci, de ce vă doare ficatul?

– Nu mă doare!

91

– Păi, nu ziseşi…

– Ba da, zisei, dar nu mă doare!

– Cum nu te doare, ai minţit?

– N-am minţit!

– Atunci?

– Aşa vine vorba!

– De unde aşa vine vorba?

– Din bătrâni!

– Bine, atunci ce te doare?

– Păi nu spusei?

– Ba da, dar n-am înţeles nimic!

– Păi, ce să-nţelegi, dacă nu-ţi spusei?

– Ba mi-ai spus că ţi-am luat o piatră de pe inimă şi ţi-am

pus-o în pantaloni şi te doare ficatul?

– Păi, vedeţi dom’doctor? N-aţi înţeles nimic!

– Cum adică?

– Păi, n-am spus aşa!

– Adică cum?

– Vedeţi cum vorbiţi?

– Uite ce, domnule, ar trebui să-ţi fie ruşine!

– Mie, de ce?

– Îmi spui tot felul de porcării!

– Care porcării dom’doctor?

– Păi, piatra din pantaloni!

– Sigur dom’doctor, mă doare…

– Ruşine să-ţi fie domnule!

– De ce?

– Eu nu vindec pietroaiele dumneavoastră din pantaloni!

– Păi, nu-i chiar acolo!

– Dar unde? În buzunare?!!!

– Nu ţipaţi dom’doctor, că mă doare şi mai tare!

– Ieşi afară! Ieşi afară!

– Ba nu ies! Am venit la dumneavoastră şi am plătit!

92

– Nu-mi pasă! Dumneata eşti un om lipsit de maniere. Nu

mă ocup de piatra pacienţilor din pantaloni. Eu sunt doctor de

rinichi…

– Exact!

– Ce exact?

– Exact de asta am venit!

– Adică?

– Am piatră la rinichi!

– şi de ce n-ai spus de la început?

– Păi, uitasem cum se numeşte!

– Ce uitaseşi?

– Rinichiul!

– Unde l-ai uitat?

– Nu pe el!

– Dar pe cine?

– Pe numele lui!

– Şi atunci?!

– Şi atunci, mi-am amintit locul!

– Care loc?

– Locul ăluia, al ăluia…Al rinichiului!

– Care loc domnule?

– Pantalonul!

– Adică?

– Păi, rinichiul nu se află-n pantalon!

– Nu!

– Dar unde dom’doctor?

– Nu ştiu. Habar n-am. Nu mai ştiu!

– Păcat, eu aşa ştiam. Sunteţi chiar doctor?

– Da, de ce întrebi?

– Pentru că nu cred că un doctor nu ştie unde se află

rinichiul meu!

– Unde domnule?

– În pantalon, nu spusei?

93

– Ieşi afară! Afaaară!

– Ho, c-am ieşit!

– Ieşi odată!

– Ies. Decât să ies mai bine nu intram!

– De ce-ai intrat?

– Pentru că am crezut că eşti doctor!

– Păi, sunt!

– Nu se vede! Şi-un croitor ştie asta!

– Păi, du-te la croitor!

– Nu-mi trebuie, eu sunt!

– Ce eşti?

– Chiar, eu sunt croitor!

– Şi de ce-ai venit la mine?

– Pentru că mă durea!

– Ce te durea, pantalonul?

– Nu, rinichiul.

– Şi-atunci?

– Atunci, nimic, acum nu mă mai doare!

– !!!

– Mi-a trecut! Aveam un bold!

– Un ceee?!

– Un bold uitat de la ultima probă!

– Care probă?

– O probă de la pantalonii pe care-i am cu mine. Mi i-a făcut

un confrate. Ia priviţi!

– Ieşi afară! Ieşi afară cu boldul, cu rinichii, cu pantalonii cu

tot!

– Dar ce credeaţi, c-o să ies afară? Voi doctorii nu ştiţi decât

să ne luaţi tot, tot ne luaţi. Şi banii, şi rinichii, şi pantalonii!

– Ieşi afară, domnule! Te rog frumos să ieşi!

– Da banii cine mi-i dă!

– Eu! Cât ai plătit?

– Eu?! Nimic!

94

– Cum adică?

– Uite, aşa! De-al dracului!

– Şi de ce ai venit?

– Pentru bani!

– Care bani?

– Care i-ai promis!

– Cât?

– Cincisute de lei!

– Cât?!

– Cinci sute!

– Poftim, ţine banii!

– Mulţumesc, dom’doctor! Acum ies! Dar o să mai vin!

– Abia aştept! Am să-ţi scot un rinichi! Abia aştept, când

doreşti mai pofteşte!

– Păi, vezi că am avut dreptate? Tot luaţi! Iese.

– Uf, bine c-am scăpat! Soră, soră!

– Da, dom’doctor!

– Cine era ăsta şi cum a intrat?

– A venit pentru un control cerut de cei de la psihiatrie!

– A, bine, acum înţeleg!, spuse doctorul prăbuşindu-se în

fotoliu.

95

DECORAŢIA

Şeful de post se dădu jos din şaua bicicletei, năduşit. Îşi

scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită

de transpiraţia ce-i umezise buzunarul de la spate al pantalonului

Praful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pulbere fină

până sus, pe carâmbul lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese

glasul, scuipă în praful drumului făcând un cocoloş, apoi,

trecându-şi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la

care se oprise.

Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două

degete băgate în gură, prelung flăcăieşte. Nimic. Strigă:

– Bade Antoane ! Nimic

Alese din praful drumului o piatră, cu care continuă să bată

în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri de demult. Din

când în când se oprea ascultând. Câinele lătra tot mai furios, dar

bătrânul să răspundă pace.

– Nu-i acasă dom' plutonier se auzi deodată vocea unul

copil din vecini.

– Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cu mirare.

– E în ţarnă după buruiană!, zise copilul fugind la umbra

straşinei casei sale.

Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului,

uitându-se cum se mai făcea o mărgeluşă sub dogoarea nemiloasă

a soarelui. Ştia cam pe unde se ducea moşul. Nu era departe, dar

pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute.

Avea să-i lase chemarea în poartă, acolo unde poştaşul îi

lăsă de obicei ziarul. În mod sigur că moşul avea să-l caute, să vină.

96

Încalecă din nou bicicleta, stârnind colbul drumului. Îşi

săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în

şaua tocită de atâta întrebuinţare, depărtându-e pe uliţa satului.

Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de neastâmpăr.

Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor şi volbură

sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă de zahăr a CAP-ulul. Îşi

băgă degetele noduroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ce citi

seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia lăsată de

plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de

parcă s-ar fi temut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la

poartă. Încă mai putea citi fără ochelari.

„Stimate tovarăşe,

În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de dum-

neavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare

care va avea loc în ziua de…la casa de cultură a sindicatelor

judeţene.

Comitatul veteranilor de război”.

O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce

mat putea desluşi pe hârtia lucitoare, cu antetul forţelor armate.

„Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, Orătăniile, porcul.. Cine

are grijă de ele ?” cugetă el plin de obidă. S-ar fi dus cu mare

plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu

ea îşi întreţinerea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi ajungea

doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea laptele, smântâna şi

brânza, Iar de la porc jumările.

Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti. De când

rămăsese singur, moş Anton, prefera să se lipsească el însuşi decât

să-i ştie pe alţii suferind.

Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales cât mai fuseseră

ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară. Camarazii de front se

prăpădiseră unul câte unul. Şi cei de la Don şi cel din Tatra. Primii

fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu

97

refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost

buburos să se ducă.

Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de

parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de

nehotărâre.

Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost

vinovate de nehotărârea lui.

Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de

strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin. La CAP au

preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat

au apucat, care nu, s-au dus la IAS, sau, prin alte judeţe.

Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle.

Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos.

Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă găleata cu

zăr şi lături, muind câţiva pumni de mălai şi o răsturnă în teica

porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni

Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină

stârnea praful gros în grabă.

În urma el, oamenii ieşeau pe la porţi, curioşi.

Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri într-un imens

nor de praf. Fără a mai aştepta ca praful să se aşeze, portierele se

deschiseră. Din maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post.

Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele.

– Bade Antoane, bade Antoane !

Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să

înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit

de stâlpul cerdacului.

– Degeaba, spuse plutonierul dând cu lehamite din mâini.

Plecară, speriind orătăniile de pe marginea şanţului ce

străjuia drumul, prin tot satul. După ultima casă, o cotiră pe un

drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de

zahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe.

98

Se apleca din când în când după buruieni, smulgându-le

din rădăcini cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte

spinarea şi privirile spre capătul tarlalei

ÎI zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se minună.

– Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise plutonierul

gâfâind.

Bătrânul îl privi tăcut.

– Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat.

– D-apoi ce să zic.

– Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina

să te iau şi dumneata nu ştii ce să zici, zise şoferul uşor iritat.

– D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nici vaca şi nici

orătăniile flămânde. O să lipsesc toată ziua. Maşini nu-s, trenurile

merg anapoda. Eu ce pot face.

– Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi el.

– Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele de lucru, peticite

cu mâna lui şi decolorat de soare.

– Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ făcea aproape

o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel

de îngrijorare în glas.

Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor. De uimire nu

mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa nu se putea duce. Trebuia să

se schimbe.

– Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu

hotărâre.

– Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă să-l liniştească

şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce

ieşiseră pe la porţi, spuneau:

– Să ştii că l-au luat pe moş Anton!

Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele casei de cultură

a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile

îngrijorate când spre uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când

99

spre strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi zăriră răsuflară

uşuraţi.

– L-ai adus? zise metodistul casei de cultură către şoferul ce

cobora din maşină.

– Păi cum altfel, se împăună el, deschizând uşa din spate

– Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu hainele astea?!

– Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă.

– Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am bani nici de

salariu, dar de garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa

deschisă. Îl dădu pe mâna femeilor de serviciu şi al fetelor de la

dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi.

Sala era plină. Se împlineau un număr de ani de la luptele

de eliberare, veneau generali din capitală, şi din comitetul central,

Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece

veterani, şi nu se prezentase nici unul la festivitate. Câţiva erau

bolnavi, unii erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iar

acţiunea risca să fie ratată.

Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea celor din sală

crescuse.

Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor

generalii arătară importanta luptei de eliberare. Niciunul nu fusese

pe front, dar ştiau să povestească. În sală, pe rândul din faţă şedea

bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu talpa groasă,

o cămaşă violetă, o cravată în culori vii, peste care-l puseseră un

sacou alb, şifonat. Pantalonii negri arau la fel de şifonaţi, chiar dacă

erau dintr-un material ce imita pielea naturală.

Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl invitară la

tribună.

Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi

amintească de vremea copilăriei, când mergea pe picioroange.

Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului,

întînse mâna primului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă,

apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n

100

reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai

să se prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţii se repezi să-l

sprijine.

Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar

participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa

de repede.

Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul lui nedumerit.

Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige careva.

Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă pantofii aceia

ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea mai stăpân pe picioare.

Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădirea până ajunse

în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul

care-l adusese. Dar nimic. Abătut se aşeză pe una din treptele

încinse de soare.

Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care i se acorda lui

şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi. Deschise şi cutiuţa, în care se

odihnea medalia pe un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă

pe chipul lui, luminându-l. Se bucură.

Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură. "Unde mi-or fi

hainele" se pomeni el căutând cu privirile spre uşile deja închise.

Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai intre să le caute

nu-i venea. Oftând, plecă desculţ spre autogara oraşului. Ştia că

toţi aveau să caute să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate,

dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile mai mult decât

pământul din satul lui.

Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dând

impresia că s-ar furişa.

Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu avea nici un ban.

„Poate găsesc vreun consătean să mă împrumute” îşi zise el

încurajându-se.

Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra.

Se aşază ostenit pe o bancă. Îi venea să-i spună cuiva

păţania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete aşteptând să-şi

101

zărească vreun cunoscut. Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsă de

straiele lui.

Începu să se liniştească. Nişte tineri se hârjoneau fără griji

în apropierea lui. Îi privi cu drag.

Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să se simtă

puternic, ca atunci când fusese în război. Fusese ca ieri. Abia re-

crutase când războiul a şi început.

A trecut graniţa până la Cotul Donului. De luptat n-a prea

luptat, că venea mereu în urma nemţilor. A fost şi la Odesa şi în

încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu

duşmanul. Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă

şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi venit de bunăvoie.

„Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinându-şi creştetul

pleşuv cu degetele boante. Tinerii îşi încetară joaca, părăsind holul

casei de bilete.

Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cu gândurile lui,

cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi continuau drumul.

Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin

Constanţa bombardată, spre Moldova lui.

N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum.

Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau pitulaţi prin porumbişti

şi păduri spre casele lor.

Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câte unui ofiţer

aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un

grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizo-

nieri şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să lupte

alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor. Dar n-a fost aşa. Erau

băgaţi mereu în linia întâi, uneori chiar şi în câmpurile minate.

Numai aşa se explică moartea sutelor de mii de români în câteva

luni.

– Ce faci aici bade Antoane? îl întrerupse amintirile vocea

directorului de şcoală.

102

Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-o stare ce nu

mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorul

navetist, întâlnirea cu un om care ar fi putut să-l înţeleagă, era

tocmai ceea ce-i trebuia.

Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Directorul râse eu

poftă, apoi îi cumpără el însuşi biletul.

Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise poarta şubrezită

de vreme şi de ploi. Câinele nu-l latră dar nici nu se mai arătă în

lanţul de la piciorul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre

grajd.

Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei spre coteţul

porcului. Nici un guiţat.

Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii.

Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia

văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin

curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe

treapta de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era

copleşit. Nu putea înţelege.

Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeau lacome,

cuprinzându-i straturile de ceapă şi de morcovi, florile şi butucii

de vie. Doborât de atâtea lucruri fără de înţeles, se ridică să între

în casă. Pur şi simplu nu-i venea să creadă nici ceea ce văzuse cu

ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite.

Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi somnul. Voia

s-adoarmă, să uite de toate.

Degeaba somnul nu se lăsă ademenit.

Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului,

apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul în care se culcase. Răcoarea

nopţii nu coborâse încă din înălţimi. Ziua abia placase, iar

pământul încă-şi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în aerul

nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atât de tăcută. „Nici

măcar un cârâit de pasăre” îşi zise moşul fluierând a pagubă.

103

Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau că nu se

culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină petrecere. Aşezaţi în jurul

a doua mese alăturate, câţiva vecini rămaseră cu paharele în mâini.

Îl priveau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să mai facă o

mişcare.

– Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu blândeţe.

Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un fel de mormăit

înainte de a-şi pleca privirile.

– Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de cele ce-i era dat

să vadă. În calendar nu era nici un sfânt din aceia cu cruce roşie

Cei întrebaţi ezitau să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie

şi mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul.

Crezuseră că fusese luat pentru mai multă vreme. Sosirea maşinii

negre, faptul că-l luaseră de pe câmp, că venise şeful de post, le

dăduseră a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând.

Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu

puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul

îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau să

le-mpartă a doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se

aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă

cuprins de un râs sănătos, nestăvilit.

– Atunci să bem, zise al abia putându-se stăpâni.

Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o farfurie cu

friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce

termină, izbucniră la rându-le în hohote de râs. Turnară din nou în

pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se.

Plecară apoi cu toţii spre casa moşului. Vroiau să vadă, s-o

pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea

porcului, jurându-se să-l ajute s-o pregătească. Ajunşi în bătătura

casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De

decoraţie uitară cu toţii.

Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul singur, luna

aproape de asfinţit, privea casa cufundată în întuneric mulţumit.

104

Sărbătorise evenimentul aşa cum şi-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat

el însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul. Obosit se

întinse în ceardac adormind. Dimineaţa razele soarelui luminau

deopotrivă cutia medaliei şi faţa bătrânului.

Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul cocoşului

hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar câinele-i lingea picioarele

colbuite.

105

PRICOPSIŢII DECORAŢIEI

Maidanul se însufleţise de la o perioadă la alta. Ultimul

primar îşi propusese să-l modernizeze. Şi primarii anteriori s-au

lăudat cu aşa ceva. Numai că mandatele au trecut şi comerţul de

ocazie se făcea tot pe mese pliante sau chiar pe ziarele aşternute pe

jos şi priponite cu pietre la colţuri, ca să nu le izgonească vântul.

Găseai de toate. De la tablouri cu „Răpirea din serai”, până la cărţi

din Biblioteca pentru toţi. Câteva bătrâne îşi etalau mănuşile de

lână, pe care le împletiseră toată vara. În partea dinspre cimitir,

unde era spaţiu mai mult şi cu piatră de râu aşternută peste noroiul

toamnelor scurse pe aceste locuri, se vindeau maşini de ocazie. Pe

una din ele era afişat un anunţ: „Întocmim acte de vânzare-

cumpărare”. Berea se vindea direct din navete şi se bea la nişte

mese de plastic rotunde cu un singur picior. Uneori se mai găseau

şi mici făcuţi la câte un grătar improvizat. Clanţe de uşi, robinete

de baie, spiţe de biciclete, cauciucuri uzate ce mai puteau fi

folosite, bluze vechi, cravate şi tot felul de lucruri de care uitaseşi

că există îţi apăreau în faţă. Trebuia să ai grijă să te fereşti, să nu le

calci. Badea Anton era pentru a nu ştiu câta oară oaspete interesat

de felul cum merg lucrurile în această piaţă, lălâie şi soioasă. Nu

mai avea nicio bucurie care să-i ilumineze chipul. La revoluţie,

sătenii ce-i tăiaseră dobitocul din bătătură, în ziua când fusese

decorat de Judeţeana PCR, se năpustiră asupra casei lui, dându-i

foc.

– Ce aveţi oameni buni! Ce v-am făcut?

– Lasă gura, slugoi comunist, îl repezi un consătean ce se

înfruptase mai abitir decât alţii din porcul pe care îl tăiaseră cu

numai un an în urmă. Flăcările îi topi agoniseala în mai puţin de

un ceas. Moş Anton şedea paralizat pe şanţul din faţa casei

106

lăsându-se suduit, huiduit, dorindu-şi chiar moartea. „Mă şi mir

că nu bagă vreunul furca în mine”, îi trecu prin cap ideea ce încă

nu încolţise încă în scăfârliile „vitejilor consăteni”. Uitaseră că

numai în urmă cu ceva timp, prăznuiseră în onoarea decorării lui.

Îşi ţinea decoraţia în mână, de parcă nu-i venea a crede că trec pe

lângă el aceiaşi oameni. Îi venea să şi-o pună în piept şi să-i sfideze,

să-i provoace, doar, doar i-o crăpa vreunul capul de furie. N-o

făcu. Nu-l mai ţineau puterile. Se holba mut şi şui la grajdul în

flăcări unde mugetul animalului se ridica sfâşietor, fără a izbuti să

înmoaie inimile revoltaţilor. L-au lăsat în mijlocul bătăturii şi-au

plecat să se răfuiască cu şeful de post, cu primarul şi cu acareturile

CAP-ului. Bineînţeles că n-au mai dat nici de şef de post nici de

primar. În plus, au avut norocul că nu-şi aveau casele în comuna

lor, altfel ar fi avut soarta decoratului. Din vremea aceea a rămas

doar cu decoraţia strânsă cu furie în palma bătătorită de muncă şi

cu sufletul răvăşit. Sătenii au rămas la rândul lor fiecare cu ce-au

apucat: unii cu câte o vacă, alţii cu câteva cărămizi, alţii cu niscaiva

ţiglă sau cu nişte roţi de tractor, iar care au avut neamuri mai multe

s-au ales chiar cu o remorcă, cum au fost ăia a lui Gâtlan care după

ce au încărcat-o cu ce le-a venit la mână au împins-o ca bezmeticii

în curtea lui. Jaful şi prăpădul s-a întins a doua zi pe tarlalele

colectivei. Unii au luat motopompe, alţii ţeava instalaţiilor de

irigaţii, pentru că aşa spusese de la Bucureşti Petre Roman: „Să

lichidăm C.A.P-urile. Şi le-au lichidat. Ţara toată părea într-o mare

şi infinită lichidare. Mort de foame, nespălat şi obosit moş Anton

ajunse mai târâş mai grăpiş la oraş, la fata lui. Când a sunat la uşă,

Arina era gata să leşine.

– Ce faci tată, ce-ai păţit?

– Nimic, fata mea!

– Cum nimic? Uite în ce hal arăţi! Hai, intră în casă!

Bătrânul se strecură sfios, pe lângă ea, îndreptându-se în

vârful picioarelor, direct spre baia pe care el o aranjase mai înainte

de a se muta fiică-sa. Se privi în oglindă. Luă săpunul în podul

107

palmelor, deschise robinetul şi începu să se spele uşor, de parcă ar

fi vrut să dea la o parte scârna ce o simţea pe faţa lui. Nu îndrăzni

să se şteargă cu prosopul fetei. Mai stătu puţin să se zvânte apa de

pe faţa lui, luă puţină hârtie igienică şi trecu peste faţă,

tamponându-şi găvanele ochilor, uscându-le. Când ieşi din baie nu

se mai miră când Arina îl potopi cu întrebările.

– Am primit ce-am meritat!, murmură el. Mi-a trebuit

decoraţie?

– Dar ce, numai tu ai fost decorat?

– Bineînţeles că din amărâtul acela de sat numai pe mine a

picat beleaua. Nu putea să-l decoreze pe Gâtlan?

– Cine să-l decoreze pe boul acela? Se miră cu sinceritate

Arina.

– Bou, bou, dar la decorare mi-a mâncat porcul iar la

revoluţie mi-a omorât vaca dându-mi foc şi la acareturi!

– Lasă mă tată, tu să fii sănătos! Unde mănânc eu o să

mănânci şi matale o lingură de ciorbă!

– Nu-i drept fata tatii. Tu ar trebui să te măriţi, nu să te

încurc eu.

Într-adevăr, îi lăsase în micul apartament, ca pe o zestre, ca

pe o nadă ce ar fi putut atrage un bărbat destoinic şi fără de noroc,

numai că premoniţia lui nu a fost adevărată. Atunci când a gândit

că un apartament nu strică la „casa omului”. N-a atras nici un

bărbat, dar s-a felicitat pentru că a avut prudenţa să-l cumpere.

Acum nu se mai construiau nici un fel de apartamente. De atunci

moş Anton îşi lustruia ori de câte ori îşi aducea aminte medalia, iar

când a văzut la televiziune un reportaj, despre cât de mult erau

preţăluite obiectele regimului comunist şi-a zis că norocul nu l-a

părăsit de tot. De aceea a mers în talcioc de câteva ori să

prospecteze piaţa. Numai că n-a avut curajul s-o facă. Prima dată

s-a întâlnit cu unul din inginerii care veniseră cu echipele de

muncitori să le instaleze curentul în comună. Vindea becuri

ungureşti şi ruseşti. Când s-a apropiat de el şi i-a zis:

108

– Dumneavoastră sunteţi domnul inginer Kaminski?

– Eu sunt! Vrei un bec?

– Nu, păcatele mele, dar m-am mirat că v-am văzut

vânzând becuri!

– Dar ce-ai vrea să fac drăguţule? Să mă apuc de furat?

– Păi, dumneavoastră trebuie să aveţi o pensie mare!

– Am pe dracu! S-a devalorizat cu totul! îi spuse bătrânul

inginer Kaminski, vădit deranjat de conversaţie.

Îl lăsă în pace, îndreptându-se spre altă zonă a Talciocului

şi nu mică îi fu mirarea când dădu peste secretarul cu propaganda

care îl propusese pentru decorare. Ce să-i facă? Ce să-i zică? Îl lăsă

în plata Domnului cu boarfele lui cu tot, înşirate pe un stelaj din

fier cornier cu rafturi de PFL. Avea gumari, şoşoni, pantofi din

piele sintetică, ba chiar şi cizme de cauciuc pe sub carpetele turceşti

ce atârnau deasupra, într-o paletă năucitoare pentru ca eventualul

client să fie atras fără scăpare. Îşi plecă capul în jos şi trecu pe lângă

el fără să-l salute. Când ajunse în apartamentul Arinei, se întrebă:

„Oare ce-ar fi zis tovarăşul Mardare dacă l-aş fi întrebat cât mai

preţuieşte medalia pe care mi-a dat-o”. Şi cum nu îndrăznise să-l

deranjeze în vreun fel, îşi mută gândul spre altceva. De pildă, nu-

şi explica de ce în talciocul urbei lor nu erau scoase la vânzare

însemne comuniste. Părea că numai în capitală există interes

pentru asemenea lucruri. În talciocul lor îi zări rând pe rând şi pe

unii secretari ai Judeţenei PCR, deveniţi comercianţi ambulanţi şi

pe unii din primarii comunişti vânzându-şi cerealele şi animalele.

Părea că toată clasa politică îşi regăsise în sfârşit vocaţia, dându-şi

întâlnire prin oboarele şi târguri. Îşi acceptaseră soarta mai uşor

decât o făcuseră boierii pe vremea instaurării comuniştilor. Existau

însă destule nelămuriri sub chelia bătrânului Anton, care nu-şi

explica cum de unii dintre ei începeau să pună mâna pe câte-o

crescătorie de porci, pe câte un spaţiu comercial. Pe cei cu maşină

care făceau speculă cu rulmenţi şi caşcaval la turci şi se întorceau

cu aur şi blugi îi înţelegea. Aveau cu ce să se îmbogăţească şi

109

neastâmpărul din jurul lor era tot mai mult o stare normală,

firească a dorinţei de îmbogăţire. Nu mai vorbea de cei care

cumpărau în draci cupoane. Avusese şi el câteva şi le vânduse la

nişte ţigănci cu fuste înflorate. Era 5 lei cuponul. De haram îi

veniseră, de haram le dăduse. Trebuia musai să meargă la

Bucureşti. Tocmai îi venise pensia. Drumul dus-întors costa cam

jumătate din pensie. Ce bună era vaca lui de altădată! Ar fi avut să

mai mănânce măcar câte o cană de lapte. Dar cu ticăloşii nu te poţi

pune! De fapt nici la oraş lucrurile n-au fost mai liniştite. E drept

că pe prima secretară şi pe cei mai răsăriţi activişti şi securişti

„răzbunătorii” nu-i găsiseră pe la casele lor. Dar îşi îndestulaseră

sacoşele şi buzunarele cu tot ce le căzuse în mână după ce le

spărsese locuinţele. Aşa că nu trebuia să se mai gândească la ce

pierduse în trecut şi la ce va câştiga în viitor. De fapt odată urcat

în tren, adormi. Probabil că obosise de atâtea gânduri câte îi

trecuseră prin cap. Medalia o ţinea în buzunarul de la piept a

vestonului. Nici Gara de Nord nu mai era cum o ştia. O invadaseră

turcii, arabii şi basarabenii. Care cu simingerii, care cu magazine

de bijuterii. În orice caz, basarabenii mergeau cu blugii în braţe, cu

prosoape de baie pe umăr, cu şireturi de pantofi pe braţe şi cu

multe alte lucruri pe care nici nu le-ai fi bănuit că există. Spre

surprinderea lui, pe peron, undeva la intrarea în staţia de la

metrou, stătea un ciung cu o caschetă de miliţian pe cap şi cu

câteva însemne comuniste aşezate pe un ştergar spre vânzare.

„Măi să fie să am eu o asemenea baftă, să nu mai fiu nevoit să mă

duc pe cheiul Dâmboviţei la talciocul capitalei”.

– Bună ziua! Sunt de vânzare? Întrebă el aplecându-se să ia

o insignă de pionier din faţa invalidului.

– De vânzare taică!

– Şi cât vrei pe aşa ceva?

– Cam o sută de dolari!

– Aşa de mult? Se minună bătrânul Anton.

110

– Mult pe naiba? Nu vezi că o pereche de blugi face cam tot

atâta?

– Cam tot atâta face şi un porc mai mititel, îşi rosti gândul

Anton.

– Ba chiar unul măricel, îl contrazise vânzătorul.

– Dar de cumpărat nu cumperi?

– Dar ce-ai mata de vânzare, că nu prea pari a fi unul din

ăia! Îi zise vânzătorul cu subînţeles.

– N-oi fi avut eu grad şi nici securist n-am fost, dar tot am

primit o decoraţie!

– Oi fi fost vreunul din tâmpiţii care au crezut şi au luptat

pentru comunişti!

Privirile bătrânului Anton sclipiră vârtos. Ar fi vrut să-i

răspundă cu ceva de „dulce”. Se abţinu, venise să facă comerţ nu

propagandă în capitală. Îşi băgă mâna în buzunarul de la piept, îşi

pipăi medalia o apucă în podul palmei şi i-o întinse:

– Uite!

Ologul o luă, o întoarse calm pe toate feţele şi i-o dădu

înapoi, zicând:

– Îţi dau o sută cincizeci de dolari pe ea!

– Două sute cincizeci! Zise şi Anton cu o voce ce nu prea

lăsa loc de tocmeală.

– Două sute, dacă vrei! Şi asta aşa pentru că te văd mai

bătrân şi mai necăjit decât mine, îi spuse ologul cu oarece

compătimire în glas.

– Bine, fie!

Îşi luă banii şi se îndreptă spre casa de bilete pentru a-şi

plăti călătoria de înapoiere. În urma lui, îl auzi pe vânzător:

– Dar nişte de alea cu străjeri, cu legionari, fasciste sau

ruseşti nu ai?

Nu-i răspunse. În tren toată faţa i se lumină. Îi încolţise o

idee năstruşnică. Ajunse acasă. Arina nici nu bănui că tatăl ei

călătorise deja până la capitală. Îl văzu mai vioi dar nu tăbărî pe el

111

cu întrebări. Avea să-i spună atunci când credea el că poate spune.

Şi într-adevăr, peste câteva zile, ce câteva zile, peste mai bine de o

săptămână, când se aşezaseră la masă, bătrânul izbucni în râs.

– Ce râzi tată?

– Cum dracu să nu râd fata tatii, dacă mi-am bătut joc aşa

cum am vrut eu de „revoluţionari” satului meu.

– Adică ce-ai făcut?

– Păi, uite ce, îţi mai aduce aminte de decoraţia pe care

mi-au dat-o comuniştii?

– Da!

– Am vândut-o cu două sute de dolari şi mi-am cumpărat

un porc de douăzeci de kile de la unul din satul nostru pe care l-am

dus în curtea fostei noastre case. Şi acolo din scândurile rămase am

făcut cele de cuviinţă pentru a-l pârli şi a-l tranşa ca un gospodar

adevărat ce eram! Cine crezi că a dat buzna la mirosul şoricului

pârlit? Revoluţionarul Gâtlan şi cu toţi flinticii lui aducători de

libertate! Aveau gurile pline de scuipat şi ochii le sticleau mai dihai

ca la câinii ce se iviseră şi ei prin preajmă. Tăiam câte o şuviţă de

şorici, din porcul ce aburea încă şi o molfăiam, aşa într-o doară la

un capăt, după care o aruncam câinilor. La început m-au privit în

tăcere, după care mi-au zis: „Ai moş Antoane, chiar nu ţi-a trecut

supărarea? Că mata nu erai supărăcios”. Le-am zis: „Eu nu. Dar cu

vaca ce-aţi avut?” Gâtlan nu-i răspunse. Îi întinse o sticlă de rachiu,

din acela făcut de el la cazanul pitit, în stogul de coceni din spatele

şoprului, de se mirau toţi cum de nu luase foc până atunci. În

realitate el băgase cazanul într-o groapă, peste care construise un

adăpost cu mai multe straturi de internită, adăugând apoi strujenii

de camuflaj. Anton trase o duşcă, lăsându-se ars de tărie până în

adâncul măruntaielor. Apoi mai trase una spre a-şi topi urmele de

şorici ce-i căptuşise gâtlejul cu grăsimea porcului ce aştepta

cuminte şi fără de suflet să fie rumenit şi înfulecat.

112

– Mi-aţi mâncat porcul când am primit decoraţia crezând

că am murit. Mâncaţi-l şi pe acesta că tot de pe urma decoraţiei se

zice că m-am procopsit.

113

ALEXANDRA

Telefonul necunoscutului o nedumeri întâi. Apoi în timp ce

omul vorbea nelăsându-i răgazul să intervină nici măcar cu o

întrebare, neliniştea luă locul surprizei. Totul părea dinainte

stabilit. Era ca o hotărâre gata acceptată, dar nu şi da-ul final. A

fost tot ce a reuşit să comunice înainte ca vocea care inspira linişte

şi încredere să dispară brusc, tot aşa cum apăruse. Mâna îi tremură

uşor când pusese la loc receptorul, dar nu de spaimă, cu toate că

locul ales era puţin straniu. La Fântâna Roşie, iar parcul era destul

de departe, la marginea oraşului. în zilele de lucru oamenii nu prea

au timp de plimbare şi se putea ca locul să fie pustiu. Alexandra

nu era curajoasă, dar hotărârea de a înfrunta riscul o luase deja de

când îşi dăduse telefonul la rubrica anunţurilor matrimoniale.

E abia 15:30, până la 6 mai are timp. Închide telefonul -

pentru azi ajunge - îşi fierbe o cafea în timp ce-şi alege în minte

hainele cele mai potrivite. Vocea calmă şi sobră impunea o ţinută

decentă. Zâmbi gândului peste aburii cafelei. Ce cuvânt îi vine în

minte taman acum, ca şi cum a te anunţa de bună voie dispusă să

te laşi cunoscută, să te oferi, e situaţia cea mai nimerită. Decenţa

n-are nimic de-a face cu un astfel de gest. Se hotărăşte pentru

costumul bleumarin, bluză albă, pantofi negri, o brăţară subţire de

arginte, puţin ruj, un pic de culoare în obraji. O şterge apoi, dar nu

de tot. Soseşte cu zece minute mai devreme. Minute penibile de

aşteptare pe aleea aproape pustie. N-avea încotro, autobuzele

merg după programul lor, nu după dorinţele călătorilor. Se simţea

descoperită, ca şi cum ar fi fost privită din toate părţile. Vocea

putea să fie acolo undeva, privind-o aşa cum şi-ar fi dorit ea să facă

dacă ar fi avut unde să stea ascunsă. În autobuz privise cu atenţie

încercând să afle dacă şi el era acolo. Nu descoperise însă la nimeni

114

nimic din emoţia care ţi-o oferă căutarea. Sigur, putea veni cu

altceva, s-ar putea să fie deja acolo.

Paşii o purtau cu încetineală pe aleile parcului. Înfloriseră

teii. Iarba era înaltă şi curată ca hainele ei întotdeauna bine

îngrijite. Îşi scoase din poşeta micuţă pudriera, retuşându-şi încă o

dată paloarea feţei, accentuată acum şi de emoţia aşteptării.

Începuse a-şi aduce reproşuri, apoi scuze. Îşi spuse că era mai bine

să-l vadă ea mai întâi şi dacă o să-i convină... Dacă nu, n-avea decât

să nu se arate. Aleea de la Fântâna Roşie era pustie, dar tot atât de

bine putea să fie însufleţită de orăşenii ieşiţi la plimbare, fie cu

maşina, fie cu ceva ce le grăbea ajungerea în mijlocul pădurii.

Vântul foşnea uşor, mişcând frunzele, culegând parfumuri

inimitabile.

Zgomot de paşi anunţară în liniştea totală o pereche

înlănţuită, amuzându-se de aceleaşi nimicuri spuse şoptit. Timpul

trecea, aşteptarea începuse să devină o povară. Autobuzul pentru

întoarcere sosea peste trei sferturi de oră. Şi ce dacă? Anunţurile

matrimoniale au surprizele lor. Deodată tresări. Pe aleea largă, în

depărtare, silueta unui bărbat singuratic se desprinse din fundalul

plin de verdeaţa copacilor. Se străduia să rămână calmă, cu tot

nefirescul situaţiei.

Un bărbat înalt, fără vârstă, se apropie încet, ca într-o

plimbare, cu mâna stângă în buzunar, în dreapta ţine neglijent o

carte. Priveşte din când în când cerul pe deasupra copacilor.

Nepăsarea cu care merge nu are nimic din ţinuta celui grăbit la o

întâlnire. Alexandra se pomeneşte mergând grăbit, în sus, în jos,

preocupată parcă de ceva ce s-ar afla imediat dincolo de omul ce

vine spre ea. Trec unul pe lângă altul fără să se privească şi paşii li

se pierd depărtându-se. Nici măcar nu întoarce capul. El era? Nu.

Precis, nu. Deşi... Paşii ei se depărtară tot mai mult şi tot mai

repede spre capătul celălalt al aleii, spre fântână. Zgomotul paşilor

lui se pierdu în foşnetul pădurii. Nici măcar nu mai întoarse capul.

Îi era ruşine.

115

***

Tudor citea anunţurile matrimoniale cu interesul omului

sătul, lista de bucate dintr-un restaurant uitat de lume. „Doamnă

necăsătorită, pudică, doreşte compania unui bărbat”. Îl intrigase

formularea „pudică”. În viaţa lui nu întâlnise formulată această

calitate umană într-un anunţ. Tudor îşi continuă lectura cu pagina

literară. Un titlu îl făcu să tresară indispus: „Un nou roman al lui

Tudor Mărăscu”. Era numele lui, dar de apariţia unui roman nou

nu ştia nimic. Trecuseră ani de zile de când nu mai predase nici un

manuscris. Nici nu avusese când. Din articol rezulta clar că el,

Tudor Mărăscu, publicase un nou roman, a cărui acţiune „se

inspira din realitatea imediată, manifestând un spirit vioi”... şi

celelalte. Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul se străduia

să scoată în relief calităţile deosebite ale noului roman.

Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu găsi pe nimeni

capabil să-i dea un răspuns mulţumitor. Furios plecă spre redacţie.

În drum zări în vitrina librăriei din centrul, oraşului cartea ce nu-i

aparţinea. O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers ciocnindu-se

de trecătorii grăbiţi.

Neliniştea îi spori şi mai mult când constată că nici o frază

din paginile frunzărite nu-i aparţinea. Intrase în parc,

împiedicându-se de bordura aleii principale. Închise cartea

nemulţumit, grăbind pasul spre Fântâna Roşie, murmurând în

gând frazele pe care avea să le rostească la sediul redacţiei. Nu

avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic. Se trezi la capătul aleii

redeschizând cartea. Se aşeză pe o bancă hotărât s-o citească.

Târziu, Tudor ajunse totuşi la redacţie. Reporterul îi arătă

calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îl încrimina. „E o simplă

potrivire de nume”, concluzionă reporterul. „Personal nu-l cunosc

pe autor. De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmă brusc. „Da,

într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”. Cu paşii hotărâţi

116

pătrunse în biroul redactorului de carte. Întâmplător acesta îşi

aduse aminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului. Mai

precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşi exprimă mirarea Tudor.

„Da, autoarea. Am numărul ei de telefon. Publică sub un

pseudonim”.

Tudor îşi notă maşinal numărul, hotărât să-i dea un telefon.

„De ce îşi alesese tocmai numele lui?”. Şi curios lucru. Numărul nu

era necunoscut. Încercă să-şi amintească de unde-l ştia, dar se lăsă

păgubaş.

***

Alexandra se aşeză la fereastra deschisă cu privirile aţintite

în gol. Eşecul de astăzi o făcu să simtă zădărnicia vieţii. „Se

entuziasmase ca o idioată la apariţia primului succes de presă. Era

al doilea roman şi nu crezuse în succesul lui”. Ce-i folosea acum?

Singură cu romanele ei. Dar viaţa ei, viaţa ei... Telefonul sună

prelung. Soneria o hotărî. Nu. Nu mai avea putere să suporte

singurătatea...

Şi acum duminica asta goală, pierdută de dor început într-o

ceaşcă de cafea şi-o ţigară. Ceva totuşi trebuie făcut. Se îmbracă

dichisit, ca de duminică şi pleacă fără ţintă, amestecându-se printre

oameni ocupaţi. Merge grăbit ca şi cum ar avea o ţintă. Ca drumul

să nu fie total lipsit de sens, colindă librăriile, nu din curiozitate,

doar din plăcerea care i-o oferea mirosul nou al cărţilor. N-a avut

cum s-o recunoască de la început. Coperta era necunoscută, doar

numele autorului şi titlul... Aşa a mers mai departe.

Mergea din ce în ce mai uşor pe măsură ce gândurile

prindeau contur. Zilele treceau, dar ea nu le simţea, era ocupată să

asculte, să privească şi să vina acasă încărcată ca şi cum ar fi adus

jucării şi bomboane.

A trecut, cât timp a trecut? Nici nu ştie, n-a avut timp să-l

vadă. Când totul a fost spus, când a putut să spună gata după cum

117

a crezut ea, şi-a adus din nou aminte de sine, a fost din nou ea, cea

de la început. Puţin egoism însă între timp şi sentimentul acesta

nou n-a lăsat-să renunţe cu totul. Lipsa de curaj şi egoismul au

încolţit ideea. De ce să nu încerci? Încearcă. A legat manuscrisul,

i-a pus un nume necunoscut, l-a predat ca un simplu intermediar

şi a aşteptat. Primele zile au trecut uşor. N-avea experienţă, nu ştia

cum arată o editură, cine se ocupă de manuscris şi cât durează

până primeşte un răspuns. Răspunsul însă n-avea să-l primească

ea. Decât doar dacă apare. Cu timpul realiză tot mai mult în ce

bucluc putea să intre. Nu însă, nu ea, de unde avea să ştie cineva

care era persoana care a îndrăznit...

Iar dacă apare, nu cumva numele ilustru al autorului şi nu

valoarea în sine...

Deşteaptă şi plină de curaj, Alexandra. Ca întotdeauna. Să

se răzbune pe sine şi-a dat numele la rubrica anunţuri

matrimoniale.

Duminică dimineaţă, dimineaţă de vară cu soare roşu

prevestind o zi de plimbări la iarbă verde, de plajă, de grătare, de

bere, de glume, de joc cu mingea, de copii zbenguindu-se în apa

râurilor şi părinţi grijulii de răceala apei.

Câteva farfurii nespălate pe chiuvetă în dau Alexandrei

sentimentul că mai este ceva de făcut. Apoi cafeaua de duminică,

în linişte şi ţigara. Autobuzele suie pline spre pădure. Ţigara n-are

nici un gust, cafeaua parcă nu-şi are rostul în ziua în care nu eşti

obligat să porneşti la lucru. Aşa începe însă orice zi. Cât timp

lucrase, uitase de sine. La început, a avut impresia că poate. Mai

apoi s-a ruşinat de îndrăzneala ei. Nu mergea. Dialogul ei cu ea

însăşi era plin ironie. Nici asta nu poţi, nimic n-ai putut. Niciodată

n-ai îndrăznit, Alexandra. Mereu ai crezut că poţi, de atâtea ori

te-ai crezut mai presus de tine însăţi şi te-ai plimbat aşa prin viaţa

ta, iar ea a trecut înainte. N-a stat în loc să te privească cum îţi porţi

pe cap coroana nimicului cu candoarea inconştienţei. Puţin curaj.

Până acum n-ai făcut nimic, pentru că te sufoca teama că n-ai să

118

reuşeşti. Dacă ai avea tăria să-ţi suporţi înfrângerea, ai afla gustul

ei. Nu că ar fi mai bun, dar ai fi aflat ceva nou şi asta oricum e

altceva decât nimic. Aşa a fost începutul. Târziu, dar nu atât de

târziu încât să nu mai aibă timp.

***

Abia când formă numărul îşi aminti. Era telefonul la care

îşi dăduse anunţul femeia „pudică”. Curios, odată mai mult,

Tudor insistă. Degeaba. Nu răspundea nimeni. „Probabil nu e

acasă”, îşi zice el, propunându-şi să revină. O căută toată ziua.

Seara la fel. Până la miezul nopţii. Nici un răspuns. A doua zi, când

încă zorii nu năvăliseră în oraş, sună la apartamentul ei. Nu-i

răspunse nimeni. Reveni în după-amiaza aceleiaşi zile. Sună

insistent. Nu-i răspunse nimeni. Obosise. A doua zi când sună la

telefon, îi răspunse o voce de bărbat. „Cine întreabă?”, veni de la

capătul celălalt al firului. Tudor îşi declină identitatea. „Sunt

căpitanul Skrobotovici. Vă rugăm să veniţi până la noi”, zise vocea

sec, autoritar.

***

Fumez mult. Beau multă cafea. Ceva nu-i la locul lui. Nu

cu capul, deşi nici aşa lucrurile nu mai stau ordonat. Nu mi-am

simţit până acum niciodată inima. Acum tremură, ca un fluture. Şi

mâna îmi tremură. Eram voinică. Fizic, pot zice - parcă aşa suna

fraza pe care o puneam înaintea tuturor lucrurilor. Nu vreau să

renunţ. Mă simt umbra care aleargă după mine. Mă vreau din nou

adunată, aşezată în lumină ziua şi noaptea în vis. Să separ ziua de

noapte, să stau un pas pe loc să mă ajung din urmă. Rătăcesc şi

blestemul e foaia albă. Una, două, zece, o sută albe, albe şi nopţi şi

zile pline de foi albe. Fiecare zi trecută peste foaia albă, nu din

119

celelalte datorii „fizice” împlinite ca un somnambul. Gesturi

repetate mecanic, fără iniţiativă. Fiecare oră trecută mai adună un

centimetru de alb. Nu pot să renunţ. Ori eu, ori ea. Până când am

să devin eu însumi o coală albă, albă...

Repetă, Alexandra. Încă de la început. De mai multe ori. Şi

ai curajul, şi nu uita când crezi că ai sfârşit să scrii la urmă,

ALEXANDRA.

***

Tudor ajunge aproape imediat. În faţa blocului, maşina

procuraturii, salvarea, miliţia... şi multă lume. În apartament

ţăcăneau blitzurile specialiştilor de la criminalistică. În patul

nedesfăcut, nemişcată pentru totdeauna era EA. Tudor o privi

buimăcit. Îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. „Cum se face că

aveţi acelaşi nume cu numele ei de autor de romane?”, îl întrebă

căpitanul. În faţa nedumeririi, ofiţerul îi întinse o foaie de hârtie.

„Las totul şcolii din satul în care m-am născut. Bărbatului cu care

trebuia să mă întâlnesc astăzi îi las bustul meu. Nu-l cunosc şi-mi

pare rău că nu l-am putut opri, pentru că bănuiesc cum arată. L-am

văzut pe aleea de la Fântâna Roşie. Dacă mă va căuta, îl rog să mă

ierte. Pudoarea m-a făcut să nu-l opresc. Pseudonimul poartă în el

prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la

amărăciunea singurătăţii în care mi-am petrecut viaţa. Iertaţi-mă

cu toţii. Alexandra.”.

– Eu sunt Acela, se pomeni Tudor strigând. Eu şi numai eu.

Ofiţerul se grăbi să-l tempereze. Cu greutate, Tudor le povesti

totul.

Târziu de tot, plecă. Avea în braţe bustul lui din gips.

Chipul îi era aidoma celui de gips. La fel de alb, la fel de imobil.

Îl aşeză cu grijă pe masa de lucru. Din ochi i se prelungeau uşor

nori de furtună. Maşina de scris îl aştepta supusă.

120

PĂPUŞA

– Cucuuu !

În sala de aşteptare clasa a II-a zăceau de-a valma oameni

şi bagaje. Pe bănci, pe jos, ghemuiţi lângă calorifer, respirând

liniştit acelaşi aer închis şi umed de încălţăminte şi haine jilave.

Aşteptarea resemnată, dincolo de plictiseală ştergea trăsături,

dilua personalităţi recompunând imaginea unor oameni necăjiţi.

Hârjoana copiilor deschidea câte-un ochi nemulţumit, urmat de-un

mormăit neînţeles. Fetiţa se pitise după bagajele unui ţăran

adormit.

Băiatul, ceva mai răsărit o căuta cu privirea, temându-se să

facă zgomot. Un strănut o descoperi.

– Te-am văzut, gata, te-am prins!

Înciudată, fetiţa se ridică. Apoi, vine şi se aşează liniştită

lângă el.

– Nu mă mai joc. Mă găseşti, pentru că sunt răcită. Băiatul

o privea descumpănit. Nu ştia ce să facă. Iar trenul nu mai venea.

Prin geamurile aburite zăpada curgea uniform, făcând întârzierea

mai greu de suportat. Lui nu-i venea somnul. Avea grijă. Erau

singuri şi dacă ar fi venit trenul n-avea cine să-i trezească. Noroc

că el ştie să ajungă la bunici. Plecase de la casa de copii fără să ceară

voie. Oricum nu l-ar fi lăsat. Iar surioara lui era la leagăn.

Doar venise vacanţa. Iar în vacanţă cândva mergeau la

bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu

pluguşorul. Avea deja amintiri.

Acum, bunica era bolnavă. Bunicul stătea s-o îngrijească şi

n-avea cum să ajungă la ei.

Hotărât să fie bărbat îşi şterse repede cu palma lacrimile ce

stăteau să-i curgă. Prima vacanţă fără mama. De tata îşi aducea

121

puţin aminte. Şi nici nu voia. Plecase imediat după ce se născuse

fetiţa. Mai apoi şi poate că tocmai de asta, se îmbolnăvise mama.

Fetiţa avea patru ani. Dar unde-i? N-a observat când a plecat de

lângă el. O descoperi într-un colţ al sălii de aşteptare privind ţintă

la ceva anume. Strecurându-se cu greu, sărind peste bagaje ajunge

lângă ea. Se uita ţintă la ceva ce semăna cu o păpuşă. Nu, nu era o

păpuşă. Pe scaun, înfăşat într-o pătură, un copil mic de tot. Nu mai

văzuse copii aşa mici. Dormea şi zâmbea în somn.

– Trenul personal 5005 are o întârziere necunoscută....

Copilul se trezeşte, rotind în jur ochii mari. Scânceşte încet, apoi

din ce în ce mai tare. În jur, călătorii moţăie tăcuţi.

– Se pare că nu-i nimeni cu el, şopteşte băiatul privind

întrebător în toate părţile.

– Îl iau eu răspunde fetiţa.

– Tu? Ce să faci cu el?

– Să mă joc. Mereu am vrut o păpuşă.

– Asta nu e păpuşă!

– E, nu e, dar vreau să mă joc cu el.

– Nu se poate, şopteşte băiatul temându-se să nu-i trezească

pe cei din jur.

– Ba se poate, ba se poate...

– Taci... Fetiţa luase deja în braţe copilul, legănându-l uşor.

– Trenul accelerat 524 soseşte în staţie la linia trei şi va pleca

în direcţia...

Oamenii se ridică grăbiţi, îşi adună bagajele şi se înghesuie

spre ieşire. Copilul plânge de-a binelea.

– Sărmanii, s-au săturat şi ei, murmură o femeie, clătinând

din cap.

– Mamă-sa e nebună. Să scoţi un copil mic pe vremea asta

şi să-l porţi după tine prin gări...

O bătrână trezită din amorţeală îi privi absent apoi,

mulţumită de liniştea aşternută în sală se întinse de-a lungul băncii

aşezându-şi cu grijă sub cap geanta de vinilin, aproape ruptă. Era

122

loc acum în sală iar trenul, nu se ştie când o să vină. Aşa auzise.

Întârzierea necunoscută...

Copilul scânceşte din nou. Fetiţa îl ţine pe genunchi şi-l

leagănă. Băiatul tăcu şi-o priveşte nemulţumit.

Uşa sălii de aşteptare se deschise brusc, aducând înăuntru

odată cu viscolul ceva, ce-l nemulţumi mai mult pe băiat. Un

miliţian. Mai trăise asemenea momente. Ştia ce caută. Vagabonzi

aciuaţi pe aici, sau călători fără bilet. Iar el, fugit de la casa de copii,

nici bilet nu avea...

Fetiţa, neştiutoare, legăna în continuare copilul. Miliţianul

priveşte peste toţi şi pleacă mulţumit. „Nimic suspect aici”. Peste

copilul adormit, fetiţa se aplecă şi-i suflă în faţă aerul cald.

– I-o fi frig şi lui, spunea zgribulindu-se.

– Trenul personal 5005 va sosi în staţie la linia doi şi va

pleca în direcţia...

– Ăsta-i al nostru. Lasă-l şi hai... Fetiţa îl priveşte

nedumerită şi nu se mişcă.

– Hai, nu auzi? Vine trenul... Hai, lasă-l aici, unde l-ai găsit.

– Nu vreau, zise ea continuând să-l legene pe genunchii

firavi.

– Hai nu fii proastă. Te las aici, continua el cu glas scăzut,

tremurat.

– Du-te tu! Dacă eşti rău, pleacă! Nu vezi că-i singur?

Băiatul stă o clipă în cumpănă. Continuând ar fi stârnit

atenţia celor din jur, apoi ar fi început întrebările. Se apleacă, ia în

braţe copilul. Era mai uşor decât credea. Pe fetiţă o împinge uşor

spre ieşire.

– Hai, mai repede!

Pe peron, viscolul amestecă oamenii cu zăpadă.

– Urcă-te singură, încearcă, n-am cum să te ajut.

O femeie cu multe bagaje îi urcă pe rând, întâi pe ea, apoi

pe el, cu tot cu copil. Nu spuse mulţumesc. Se strădui să dispară

cât mai repede de teama întrebărilor.

123

În vagonul următor, un compartiment gol. Lasă povara pe

o bancă şi răsuflă uşurat. La a treia staţie urmau să coboare. Mai

aveau puţin de mers pe jos. Acolo însă nu-i mai era teamă. Se şi

vedea ajuns. Bunica trebuie să fie tot în pat, cum o ştie mai de mult.

Bunicul a făcut focul şi în casă e cald. Apoi le va da să mănânce şi

îi va culca. Pe urmă zăpada şi joaca. Doar mama nu-i. Dar e

bunicul. El a vrut să-i crească. Nu l-au lăsat. Abia purta grija

bunicii. S-a hotărât că era mai bine la casa de copii. Cu timpul

aveau să crească, să înveţe carte şi să uite...

Băieţelul privi prin geamul în care făcuse un ochi, suflând

şi răzuind gheaţa cu degetul. Nu vede altceva decât zăpada

viscolită. Era atent să numere staţiile, să ştie unde să coboare.

Căldura puţină din tren şi oboseala o adormiră pe fetiţă. Băiatul o

apucă de mâneca paltonului subţire.

– Să nu dormi, auzi? Să nu dormi! Ţi-ai luat păpuşă! Să nu

dormi! Fetiţa nu voia, sau nu mai putea să-l asculte. Trenul opri

din nou. Mai aveau o staţie.

– Vrei să adormim? Scoală-te, hai scoală-te! Cine o să ne

trezească? Zgâlţâită, ridicată cu forţa, fetiţa deschide ochii. Ia din

nou copilul în braţe. Îl legănă, rostind cuvinte de alint, fără noimă,

neştiind dacă ea, sau el, era copilul...

– Băieţelul o privi îngândurat. Avea o soră, avea o

răspundere şi un rost. Aşează mâna pe umărul ei, îl simţi

tremurând. Fetiţa nu se plângea. Avea aşadar, o soră „pe cinste”

cum ziceau ei, acolo... O priveşte în ochii senini, ridicaţi spre el.

– Ce s-ar fi făcut fără noi...? scânci fetiţa, rugător.

Nu răspunde. Ar fi vrut să-i zâmbească, dar nu putea.

Chipul lui exprima doar încuviinţarea lucrului deja făcut. Pe

coridor se aude clinchetul clopoţelului controlorului. Îşi simţea

inima la gât. Acum. Dacă trece şi acum. Controlorul îi priveşte prin

uşă şi trece mai departe. Trei copii mici nu puteau fi singuri.

„Părinţii probabil stau undeva alături de vorbă, cum se întâmplă

în trenul acesta unde, mai toţi călătorii se cunosc”.

124

La prima coborâm, spune ferm. Să-l ţii tu în braţe. Cobor şi

ţi-l iau. Apoi, pe tine. Ai grijă. Scara e plină de zăpadă.

Ar vrea să vadă prin geam locul unde se află. Mai întâi era

o pădure de salcâmi, apoi o fântână, apoi... Degeaba. Prea era

îngheţat geamul. Simţi cum trenul încetineşte mersul. N-avea rost

să mai caute. Aici.

– Hai!

Copilul era greu. Fetiţa îl purta în tăcere. Uşa vagonului se

deschise greu. Palmele băieţelului îngheaţă pe uşile reci. Cu toată

puterea încearcă. Se teme să roage pe cineva să-l ajute. În sfârşit,

uşa cedează. Coboară cu grija celui ce poartă răspunderea. Întinde

braţele spre surioara lui. Nu ajunge. Fetiţa se aşează în genunchi

încercând să vină mai aproape. Tot nu ajunge. Băiatul urcă din nou

o treaptă. Ia copilul şi sare în zăpadă. Fetiţa se ridică din genunchi

şi coboară speriată treaptă cu treaptă, sare şi cade alături de el în

zăpadă şi viscol. Abia se mai văd. Impegatul se uită la ei. Când îi

vede depărtându-se de tren, dă semnalul de plecare. Apoi se

apropie, nedumerit.

– Ce-i cu voi, prichindeilor?

– Am venit la bunicul, în vacanţă!

– Singuri?

– Singuri, da!

– Ai cui sunteţi, voinicilor?

Copiii îl privesc şi tac.

– Cine-i bunicul? Încearcă din nou.

– Tataia Oprea...

– Aha... Şi el ştie că veniţi?

– Nu, dar nu-i nevoie!, răspunde băiatul pornind anevoie

la drum prin zăpada troienită în gara pustie.

Cu o mână ţinea copilul, cu cealaltă trăgea de fetiţa care se

afunda tot mai mult în troiene.În mintea ceferistului apăru

deodată grozăvia situaţiei. Aude clar, acum, vorbele femeii de

aseară în timp ce-i punea mâncare. „A bătrână, a lui Oprea trage

125

de câteva zile să moară. Au şi împărtăşit-o. Vecinele îi ţin

lumânarea cu rândul. Ăl bătrân, abia se ţine pe el. S-ar duce poate,

amândoi odată. O să fie greu. Satul o să pună umăr la umăr să-i

îngroape. Au fost oameni gospodari şi la locul lor. Şi cu ce s-au

ales? Pe mâini străine. Noroc că în sat sunt oameni cu suflet şi cu

frica lui Dumnezeu”... Iar acum, copiii... Cu cel mic oare ce-o fi?

Tot Dumnezeu o şti. Ori doi, ori trei, tot necăjiţi...Încearcă să fie

vesel şi îi îmbie înăuntru.

– Haideţi până la mine, să vă încălziţi.

– Nu, mulţumim, ne grăbim să ajungem acasă, zise băiatul.

Omul nu-i lasă. Îi prinde cu mâinile după umerii firavi şi îi

aduse cu forţa înăuntru. Acolo era măcar adăpost. Şi soba caldă.

Aştepta schimbul. Copiii se lipiră de sobă. Aveau feţele îmbujorate

şi mâinile roşii de frig. Voia să fie bun cu ei. Nu ştia ce să le spună.

Le privea mâinile lipite de sobă.

– Nu le ţineţi la căldură. Or să vă doară. Băiatul îşi băgă

mâinile în buzunarele pantalonilor iar fetiţa le strângea la

subţioara paltonului.

– Tu n-ai palton? îl întrebă pe băiat.

– Nu, încă nu mi-a venit rândul. Şi nici n-am nevoie. Acolo,

la cămin, nici nu-mi trebuie. În clasă e cald, în dormitor la fel. Şi

curtea şcolii e atât de mică. Te joci repede şi intri la loc. Paltonul

mai mult te-ncurcă. Parcă ce-mi trebuie? nici n-am ştiut că o să vină

aşa viscol. Dacă ştiam, ceream unul împrumut. Dar aşa... Acu, nu-i

nimic. Dacă am ajuns e bine... Vorbea repede, pentru a nu fi

întrerupt cu întrebările. Minţea şi era senin. Doar nu putea să

spună oricui că a fugit. Bunicului da, dar lui, om străin poţi şti?

Dacă-i trimitea înapoi?

Ceferistul îi privea urmându-şi gândul. Mama lor, fata

bătrânului Oprea. O cunoştea din clasele primare. Fusese mai mare

ca el cu câţiva ani. Crescuse fată frumoasă şi fără noroc. Auzise mai

în urmă vorbe purtate prin sat, că se stinse aproape fără veste.

126

Gândurile îi fură întrerupte de sosirea schimbului. Intrase

tropăind să-şi lepede zăpada de pe bocanci.

– Noroc! Măi, ce-i afară... Gata poţi să pleci. Cu ăştia mici,

ce-i?. Parcă nu-s ai tăi.

– Nu. Îs nepoţii lui Oprea, ăl bătrân. Au venit mai acuşi, cu

personalul. I-am ţinut să se încălzească. Îi duc până acasă... Nu s-ar

descurca singuri pe urgia asta. Mai vorbim noi. Haideţi, mă!

Îl ia pe cel mic în braţe. Băiatul şi fata îl urmează tăcuţi.

Oare câţi copii o fi avut femeia? Şi ăsta mic, cât o fi având? Vestea

morţii ei, sosise parcă de mai multă vreme. „Ce să-mi mai bat eu

capul. Bine că pot să-i duc până acasă. I-oi spune nevestei. Să

socotească ea, dacă vrea. Ele femeile, ştiu mai bine şi mai multe.”

Înaintau repede, sub cerul întunecat de nori vineţi. În casa

bătrânului era aprinsă lampa. Nu strigă la poartă. Cine-ar fi venit

să deschidă? Vreo vecină, dacă era acolo, avea grijile ei. Intră, bate

la uşă şi deschide.

– Bună seara tataie. Ţi-am adus nepoţii. Iese apoi fără altă

vorbă neştiind ce ar trebui spus într-o asemenea împrejurare.

Bătrânul îl primi fără cuvinte. În patul din odaie, cu o

lumânare la căpătâi, zăcea bătrâna.

– Bunico, am venit! se repede către ea fetiţa. Nici un

răspuns. Greu, femeia deschide ochii. Priveşte lung, gemând. Nici

lacrimile nu mai ieşeau din orbitele uscate.

– Ai grijă de ei! şopteşte abia, încercând să mângâie fetiţa

pe cap. Bătrânul priveşte împietrit cum gestul mâinii ei nu se mai

poate împlini. Târziu, din ochii ficşi alunecă o lacrimă care se

pierde în faţa brăzdată. Umerii unchiaşului se încovoie sub povara

plânsului. Copiii înţeleseră. Se strâng lângă bătrân lăsându-se

strânşi la pieptul lui uscat de timp şi amaruri. Copilul aşezat la

picioarele bătrânei, începe să scâncească, apoi să plângă cu glas

ascuţit.

127

– Trebuie schimbat zise bătrânul cu glas tremurat

înghiţindu-şi lacrimile. Pe masă e o oală cu lapte. Pune-o pe sobă,

la încălzit, adăugă el stins.

Fetiţa îl priveşte cum îşi îndreaptă spinarea şi încearcă să

desfacă nodul faşei cu mâinile uscate.

– Lasă-mă pe mine bunicule! Zise ea apropiindu-se.

Bătrânul o priveşte mirat. Mai are putere să zâmbească

văzându-i îndemânarea.

În fereastră se troieneşte viscolită zăpada. Viscolul îşi

împlineşte datoria. În odaie vegheat de o lumânare şi o lampă se

împlineşte misterul trecerii în timp.

Mugure, floare, fruct şi ram. Undeva lătratul unui câine se

lasă acoperit de şuieratul unei locomotive şi al viscolului

neîntrerupt.

128

PURTĂTORUL DE CRUCE

Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul şi-n

josul străzii, zgâriind asfaltul. Scrâşnetul frecării îi oprea pe

trecători, umbre statuare, ca nişte păreri ce năluceau trotuarele

într-o muţenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-şi târşea

picioarele, oprindu-se doar în faţa unei căni de apă sau a unei

bucăţi de pâine, întinse cu milostenie şi teamă de comercianţii ce-şi

aveau ferestrele joase pe, caldarâmului trotuarelor.

Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă şi

când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâşnetul

crucii târâte cu multă râvnă, îşi făcu loc printre rândurile celor

veniţi să-şi arate virtuţile-n parade.

Până şi soldaţii au făcut loc, celui ce-şi purta crucea,

regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se iţea dintre cârpele

mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele

desculţe, băşicate de fierbinţeala străzii, păreau a nu percepe

rugozitatea smoalei împănate cu pietriş ascuţit şi fierbinte.

Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră uşoare supuraţii între

ele.

„Trece nebunul…” murmurau părinţii copiilor ţinuţi în

braţe, de-o parte şi de alta a străzii.

„Trece nebunul…” murmurau şi vânzătorii de pe ambele

trotuare ascuţindu-şi auzul în aşteptarea hârşâitului lemnului pe

asfalt.

„Trece nebunul…” şi-au zis şi organizatorii paradei

scrâşnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea.

Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut

compromite sau dacă mai era ceva de compromis.

129

Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-şi explice rostul

trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul.

Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluşi taina

apariţiei. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile

tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou

Iisus?” argumentau în faţa judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l

aşteptăm noi!” şopteau ei la vremea înserării, copiilor întorşi de la

slujbele pline de pildele rabinului.

Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un

fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreţi de la el?! Să-l răstigniţi ca

pe Iisus?” declamaseră avocăţeşte: Până la urmă judecata se amână

aşa cum se amânau mai toate judecăţile prin acele locuri.

Ortodocşii nu se implicară. Îl priveau pe cărătorul de cruce de

parcă ar fi fost strămoşul creştinilor. Se simţeau la rându-le

crucificaţi. I-au zis Andrei şi aşa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia

care-i dădeau un strop de apă sau un colţ de pâine. Purta crucea în

public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei îşi purta crucea fie

pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune?

Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus. Doar în

asfaltul inert şi opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar

când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu

stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraş de

izbelişte. Prelatul o uitase acolo, după ce-o înlocuise cu una de

marmură. Aşa a crezut el că se cuvenea să fie crucea martirilor

pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar s-a bucurat

când a auzit că a luat-o un creştin… Că doar e creştin, nu-i aşa?”

zicea el uneori de parcă-ar fi vrut să-şi dea singur dreptate.

Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei îşi continua

drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar, unii începuseră a vedea

că ceva începuse a se schimba în viaţa tuturor.

Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei.

Consilierii aşişderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc

pentru revenirea la normalitate a afaceriştilor. Voci, voci, voci…

130

Singura certitudine era mersul crucii prin centrul oraşului,

în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii şi

până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape

sesizabile. Poate de aceea şi darurile creştinilor către purtătorul de

cruce se înteţiră. Ba chiar Andrei începu să se îngraşe. Iar rana de

la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mişcările mai

lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite.

„Ar fi bine dacă ar duce crucea şi prin capitală…” zise la

năduf unul dintre creştinii sasistiţi de oarece nedreptate. Vorba nu

prinse prea repede. Lumea părea să se fi obişnuit cu Andrei, iar

dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la

fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui. Numai că din prea multă

obişnuinţă, începuseră a-l neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o

fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-şi ia singur”,

rosti într-o bună zi unul din prăvăliaşii ce nu se prea dăduse în

vânt nici până atunci cu darul. Şi tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi

tu la guvernanţi, Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o

să te aibă zilnic în faţa ochilor!” Aceeaşi muţenie. Nu răspundea,

nici măcar atunci când primea ceva, iritându-şi binefăcătorii.

Puţinătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile iniţiale.

Umerii i se ascuţiră. Zdrenţele, albite de vipia tot mai îndârjită, îi

fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferenţa

tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit şi

mai stors de putere. Şi cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel

ca la început, şi cu toate că piciorul ce se hârşia pe asfaltul

zgrunţuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase, Andrei se

simţea tot mai sleit. Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai

negricios, pentru că acolo îşi cuibărea grumazul ori de câte ori

începea şi se sfârşea drumul crucii. Ameţit de foame şi de sete,

Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea

i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu

obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asemenea

simţire îi trezea în trup, fierbinţeală necunoscută. Şi dacă până

131

atunci tălpile picioarelor băşicate nu simţiseră fierbinţeala smoalei,

acum ardeau, ducând în trup dogoarea de nesuportat. Lacrimile

nu-i aduceau alinare, să se poată ridica. Ar fi vrut să-şi poată purta

crucea din nou. Zadarnic. Rămas sub cruce, ocolit de maşini,

nedumeri pe toţi binefăcătorii de altădată, ce-i priveau cu iritate

neputinţa. Asta şi pentru că trecătorii ocoleau partea cu pricina şi

nu le mai intrau în magazin.

„Aruncă-i bă o găleată cu apă!” se mai auzi dindărătul unei

vitrine vocea unui ins furios. „Poate te dezlipeşti…” îi zise altul

după ce-i răsturnă căldarea pe trupul nemişcat. Trotuarele

deveniseră tot mai pustii. De undeva un echipaj de poliţie însoţit

de o salvare, se apropie în linişte.Nici o sirenă nu se auzea, de

parcă s-ar fi ascuns că au răspuns apelurilor telefonice date de

mulţi, din ce în ce mai mulţi anonimi. L-au ridicat. Mai întâi crucea

dezlipită cu greu din grumazul ce-şi aflase sălaş atâta vreme, apoi

trupul. Duba poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii

braţele crucii. Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul. Apoi,

când mulţimea se puse în mişcare şi ultimele raze de soare se

topiră în băltoaca ce se usca pe asfaltul încă fierbinte, viaţa

redeveni ceea ce era, dintotdeauna. Timpul începu a se slei peste

toate lucrurile, până când minţile oamenilor încetară a mai percepe

că a existat cândva un purtător de cruce.

„Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din când în când

plutind îndoiala, până când amorţi şi ea între zidurile oraşului.

132

ARMONIILE PIETREI

Cerul plumburiu se prelinse peste crăpătura munţilor din

apropiere. Soarele şui, ameţit de pâcle, se încăpăţâna să-şi aburce

mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu ştiai

ce respira în sihla prăvălită printre bolovani şi stânci uriaşe, de

parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreţ buiac şi flămând, cu

râtul brăzdând prundişuri silicoase? Un urs hămesit? O ciută

ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau

un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-şi clănţănea făptura

prin coaja copacilor zburliţi. În luminişuri umbrele muriseră de

luni de zile. Cine şi-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în

păcătoşenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să

te întrebi? Nu era de ajuns că-ţi pocneam tâmplele de borţoşenia

tăcerii, de urâciunea singurătăţii? Şi cât te-ai mai fi bucurat, dacă

ai fi putut vedea măcar nişte licurici. Îngheţaseră sau muriseră prin

locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite

nu-şi mai ferăstruiau văzduhul dintre ramurile încremenite

hieratic. Şi cât mi-aş fi dorit o aripă. … Cu sângele buşind în

timpanele încremenite-ntre fuşteii scăriţelor îmi rostogoleam tigva

în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleşuvită de

vânturi. Nimic. Niciun vreasc putrezit, nicio creangă scofâlcită de

vremi nu-şi permitea să-şi părăsească locul, tăind ca un cuţit în aer,

tăcere. Unde erau? Şi ce căutam eu printre brusturi şi ferigi, cu ochi

de căpcăun însetat şi cu mâini zdrelite de atâta dorinţă? N-aş fi

putut să-mi răspund. Doar gângăniile-şi făceau datoria, molfăind

răşina din scoarţa copacilor, doar, doar mi-ar fi acoperit trupul

golit de aşteptări şi umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră.

Degetele-mi sângerau. Şi carnea-mi tremura printre printre

tulpinile aspre şi reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat,

133

dezarticulat. Şi pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost

să-l mai frământ cu braţele amorţite. Nu existau nici bulbi, nici

măcriş, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar muşchi aspru şi

rătăcit, care păta din când în când grohotişul calcaros de sub

poalele pădurii, ce şi le ţinea lungi, până la pământ ca o văduvă

perenă şi tristă. M-am lăsat pradă litierei dintr-un căuş stâncos

şi-am adormit.Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea

rece, tot mai rece şi mai rece…

134

LA BELLU

– Sunt Călinescu !

Nici n-am simţit când am horcăit pentru ultima dată.

Înfulecasem ultima porţie de aer, cu lăcomie de parcă aş fi dorit să

mai rămân deasupra ţărânii. Ce prostie. Mă crezusem nemuritor.

Şi, deodată, pac! „S-a rupt aţa”! M-am trezit rece şi cu

diafragma pocnită de sforţarea ultimei lăcomii: aer! Un ultim aer!

O mare şi infinită sorbitură de aer. Cu orice risc…

*** Întuneric veşnic. Mă obişnuisem.

În locul de adunare a viermilor, foşgăiala încetă brusc.

M-am ridicat.

– Cer cuvântul!

Din adâncul viermuielii izbucni un mormăit:

– Iarăşi Eminescu!

– Iarăşi Sadoveanu!

– Unde-i Caragiale?

Se liniştiră.

Mi-am adunat câteva inele în jurul capului maroniu, şi l-am

ridicat mult deasupra celorlalţi.

– V-am lăsat destul să vă bălăcăriţi înaintaşii. V-am lăsat să

mă batjocoriţi, să spuneţi că Eminescu nu a fost geniul de neegalat

pentru că v-am văzut neputinţa. Tu, ăla, Beniuc, sau cum ţi se mai

zice, tot mai cutezi a te îmbăţoşa în faţa-mi?

– Nu se spune faţa-mi, depăşitule!

135

– Sau tu, ăla mic şi bubos, tu care crezi că-mi eşti superior

doar pentru că l-ai devorat pe Nichita, crezi că mă poţi înfrunta?

L-am simţit dând înapoi. Inelele ce-mi încătuşau mişcările,

nu se acomodaseră cu umezeala ţăranii. Şi-apoi ce era să le spun.

Cine eram eu pe lângă viermii lui Sadoveanu, Doinaş, Coşbuc sau

alţii?

***

Echipa de televiziune jubila. Filmau în draci, filmau pe

ascuns, tranzacţiile dubioase din cimitir. Cavouri de generali

vândute pe valută. Câteva mii de dolari cavoul. Tot atâtea pe

cavoul unui cântăreţ sau unui pictor uitat. Samsarii cimitirului

aveau relaţii. Nu avuseseră artiştii cât au vieţuit deasupra

pământului, câte aveau cioclii celebrului cimitir. Într-un singur loc

se croiau relaţiile macabre; în sectorul aleşilor de tranziţie ai

poporului democrat.

Acolo se muncea din greu la înălţarea unor noi şi

impunătoare locuri de veşnică pomenire. Acolo negocierile se

purtaseră la alt nivel sau, şi mai bine spus, se dăduse ordonanţă de

urgenţă. Nu stăpâneau ei?… Câtă vreme fuseseră-n viaţă Nichita

şi Doinaş, aleşii poporului nu dăduseră nici o para chioară. După

ce trecuseră pe celălalt tărâm, faima lor trebuia valorificată, nu-i

aşa? Iar când de pe urma aleşilor nu rămânea decât praful şi

pulberea, de ce să nu se aciueze şi ei la umbra celor care după

trecere în nefiinţă, deveniseră nemuritori…

*** „Se zvoneşte că în curând îi vom avea colegi pe devoratorii

Păunescu,” zise Călinescu.

136

O rumoare dezabrobatoare străbătu masa viermuindă, aşa

cum nu mai fusese de pe vremea lui A. Toma şi Crohmălniceanu.

Repulsia masei inelate nu venea dintr-un dispreţ faţă de opera

celor aşteptaţi pe celălalt tărâm, ci din atitudinea pauperilor în faţa

belşugului dătător de inele grase izvorâte din acumulările

supraterane.

– Aşa aţi făcut şi când a venit Sadoveanu şi tot aşa când…

– Lasă trăncăneala. Noi ăştia care-am stat prin puşcării, am

tot tăcut şi încă mai tăcem, ca nişte viermi ce suntem…

O lovitură surdă îi curmă rostirea. Prin surpătură, lumina

se prăvăli odată cu lama cazmalei. Ghemul se chirci ca lovit de

trăsnet. Aerul uscat de deasupra, căldura soarelui, erau fatale

pentru trupurile lor. Se răspândiră care încotro, căutându-şi un loc

ferit şi umed.

– Daţi-mi 20000 de euroi, vă fac cadou cavoul lui Eminescu,

s-auzi o voce cavernoasă de sub sutana mirosind a tămâie a

cioclului ce mijlocea tranzacţiile întunericului.

137

DE LA STÂNGA LA DREAPTA

Îşi începuse ziua sub imperiul plictisului. Ceaţa de pe drum

îl obosise. Poleiul îi solicitase privirile peste măsură. Degeaba se

freca acum la ochi, încercând să-şi limpezească privirile. Nici nu se

aşeză bine la birou că telefonul începu să ţârâie.

– Maxoda la telefon!

– Vai dragă, ce sobru eşti!

– Eram aproape sigur! Trebuia să fii tu! Zi-i!

– Dacă era vreo fufă, rămâneai măcar sobru, dacă nu

deveneai dulce…

– Hai, măi Ramona, zi-i odată! Arde!

– Arde dragă, arde! Că e vorba de mamiţica ta! Cică are

treabă în zonă şi trece şi pe la noi!

– Ce treabă?

– Strânge fonduri pentru organizaţia aia, de salvat câinii!

– O caută moartea pe-acasă şi ea umblă teleleu tocmai prin

cea mai zgârcită parte din ţară!

– Teleleu, neteleleu, dar diseară cinăm împreună!

– Şi cu ce vine? Că doar n-o să mă duc cu maşina după ea!

– Nici vorbă Maxi dragă! Se descurcă ea. Ce avem, doi

kilometri până-n oraş?

– Ramona fetiţa tatii, să ştii că nici taxi-urile nu circulă pe

poleiul acesta!

– Poate până de seară se va topi şi se va ridica şi ceaţa!

– Nu cred şi uite că uitam să-ţi spun, dar merg cu băieţii la

o bere!

– Vezi cum eşti? Dacă nu-ţi dădeam eu telefon, nu-mi

spuneai nimic!

138

– Şi de aia nu mai poţi tu? Special nu ţi-am spus, să nu-ţi

aduci vreun fuf!

– Vrei să fii mârlan!

– Nu iubito, vreau să fiu exact ca tine, când în loc de bineţe,

mi-ai tras-o cu fufele!

– Hai, gata, că te întinzi la caşcaval! La revedere!

Felul lor de a se tachina îi unise cândva. Le făcuse chiar

plăcere, apoi deveni o povară. Maxoda aşeză telefonul în furcă cu

aceleaşi mişcări lente, obosite, ca de om fără chef. Planşeta de lucru

luminată de neoanele de deasupra capului i se păru de-a dreptul

ostilă. Întinse calcul pe ea, îl prinse în pioneze, îşi desfăcu trusa de

Rotring şi începu să traseze linii şi curbe asezonate cu cifre, numai

de el cunoscute. Nici nu simţi când veni pauza de prânz. Îşi scoase

sandvişul şi începu să muşte din el, neglijent cu atenţia îndreptată

spre planşetă. Se săturase. Îşi dorise atât de mult să devină arhitect

încât nu părăsise Institutul de Cercetări în Construcţii Civile nici

măcar atunci când i se restructurase postul. Acceptase cu lejeritate

un post de desenator tehnic ce se vacantase prin pensionarea

bătrânului cartograf Venturică. Pierduse şi aproape jumătate din

leafă. Noroc că îşi luase cu banii de la nuntă şi cu ce mai

împrumutase de la părinţi un Renault 10 de toată frumuseţea.

Numai că atât Renault înlocuit cu Dacia cât şi arhitectul Maxoda

trecut la planşetă nu însemnau altceva decât trecerea timpului

peste orizont lipsit de perspective. Se mirase că ceilalţi arhitecţi îl

mai invitau la câte o berică atunci când predau un proiect sau

sărbătoreau ziua onomastică a unuia dintre ei. Cel mai mult îl

durea că la achitarea notei de plată el era trecut cu vederea. Dar şi

mai mult îl durea când unul dintre colegii de facultate, ajuns

director îl pusese pe lista restructuraţilor. Fuma mult, ţinând între

dinţi cartonul ţigării, de parcă ar fi muşcat din soarta vitregă cu

ură. Chiştoacele lui puteau fi lesne identificate pentru că erau

singurele filtre mursecate de te mirai cum de nu fuseseră de-a

dreptul devorate. Mustaţa i se îngălbenise, ochii îi erau mai tot

139

timpul iritaţi iar vocea era atât de joasă încât numai el ştie cum

scăpase de insistenţele dirijorului de cor de a-l avea printre başii

de care avea atâta nevoie.

– Salut Severine! Bă, n-ai uitat că după program mergem la

groapă!

– Nu, nu! voi fii negreşit, îl asigură Severin Maxoda pe

arhitectul al cărui nume trebuia să-l ude din belşug cu şampanie la

sfârşitul programului, asta după ce mai întâi aveau să golească

câteva sticle cu bere.

„Iar o să beau pişat de iapă? Îşi zise Severin cu amărăciune

la gândul că trebuia să se urce la volan la întoarcerea spre casa din

afara oraşului, unde-şi avea domiciliul şi unde va avea plăcerea să-

şi întâlnească consoarta – Ramona – şi pe mama mult iubită. La

acest gând faţa îi fu străbătută de un surâs autopersiflator. Nu

despre iubire maternă dar nici despre indiferenţă nu putea fi

bănuit. Avea un fel de respect liber-consimţit prin care el

arhitectul, fiul învăţătoarei Hortensia Maxoda rămasă văduvă cam

de timpuriu, fusese rând pe rând şi cap de familie dar şi copilul ei.

Pe undeva Severin îşi reproşa la gândul că mama nu se

recăsătorise. Numai atunci când îi dăduse un urmaş în grijă i se

atenuase reproşul, pentru că toată maternitatea din sufletul ei se

revărsă asupra lui Ciprian. Chiar şi astăzi când Ciprian era un

student răscopt pe băncile facultăţii, Hortensia nu prididea să-i

alimenteze buzunarele mereu flămânde crezând că fiul nu ştie ce

face fiul. Şi uite aşa, din fiu în fiu, căci asta devenise şi Ciprian,

Hortensia se trezi angrenată în tot felul de activităţi caritabile, ce

culminaseră cu asociaţia de protejare a animalelor, cu

preponderenţă maidaneze. Şi cum pe meleagurile cam secătuiseră

muşterii donatori, evadase cu peregrinările în oraşul lui Severin şi

al Ramonei. Telefonul dat era de fapt o măsură de precauţie ca să-

i găsească acasă, în vilişoara lor de la marginea oraşului de unde

aveau obiceiul să evadeze adeseori, de parcă ar fi fost la prima

tinereţe. Ceaţa îi estompase, îi temperase entuziasmul pornirilor

140

filantropice dar n-o făcuseră clientă la renunţare. Avea îndârjirea

de care de multe ori se folosise pentru a răzbate în viaţă. Două, trei

eşecuri n-ar fi făcut-o să renunţe la ideea de a strânge fonduri

pentru apărarea maidanezilor. Numai că pe meleaguri străine mai

avea un handicap, acela de a nu stârni interesul donatorilor pentru

maidanezii din altă parte a ţării în vreme ce maidanezii din

preajmă erau lăsaţi la voia întâmplării. De aceea Hortensia îşi

schimbă discursul promiţând donatorilor un adăpost pentru

maidanezii din localitatea lor. Poate aşa avea să-i înduplece mai

uşor.

– Severine, am plecat, îi strigă un coleg peste umăr,

îndreptându-se spre ieşire.

– Vin şi eu, spuse Maxoda cu un glas blazat.

Dacă ar fi fost să fie sincer, dacă l-ar fi întrebat cineva cât

de mult îşi doreşte, dar mai ales cum se simte el la aceste agape, ar

fi răspuns cu sinceritate „ca dracul. Tot mai umilit. Tot mai

plictisit. Fleoncănim, fleorţăim mereu despre aceleaşi lucruri. O să

ajungem să regretăm comunismul”. Şi cum mai avea puţin până la

pensionare, Severin se lăsă dus de val. îşi strânse calcul de pe

planşetă, îl băgă în tub, iar tubul în fişetul mecanic pe care-l încuie

cu grijă. Obicei din vremea comunismului, când funcţionarii de la

biroul de documente secrete verificau pe nepusă masă siguranţa

nemaipomenitelor documente, apoi cu un gest reflex îşi luă pălăria

şi trenciul şi se îndreptă spre Renault-ul vechi ce-l aştepta în

parcarea institutului. Ceaţa nu coborâse în el. era parcă mai groasă,

mai pâcloasă, iar pe jos asfaltul devenise şi mai sticlos. Băgă cheia

în contact şi după câteva încercări motorul vechi de câteva decenii

porni strănutând gaze cu benzină nearsă pe ţeava eşapamentului.

Fumăraie ca la Trabant. Asta devenise maşina franţuzească adusă

ca prototip de Ceauşescu în România. Încă de pe vremea aceea se

spunea că francezii lui De Gaule au dat un model depăşit tehnic.

Porni cu fereală de parcă ar fi mers în vârful picioarelor spre

groapă. Asta era bomba la care bătrânii arhitecţi se obişnuiseră să

141

vină încă de pe vremea când erau stagiari, tineri şi naivi. Parcă cu

roţile pe trotuar încercând să nu stea în calea nimănui, mai ales că

era aproape sigur că dacă ar fi venit cei de la dezăpeziri în zonă

i-ar fi zdrelit cu siguranţă şi la mişto antichitatea auto. Coborî pe

treptele de la intrare în fostul beci evreiesc, devenit încă de pe

vremea comuniştilor drept cramă şi desfătare a papilei gustative

cu licori bahice alese. Grătarul sfârâia undeva într-un loc ascuns

iar fumul era aspirat cu miros cu tot de ventilatoare puternice de

nici nu te prindeai unde anume se află.

– A, bine ai venit excelenţă!îl întâmpinară cu o veselie

prefăcută colegii.

– Salut tot poporul băutor, zise Severin Maxoda

aruncându-şi pe un scaun pălăria şi trenciul.

– Pune-l mă la cuier, îl îndemnă unul dintre convivi!

– Tot aia-i! se încăpăţână el aşezându-se pe acelaşi scaun

unde aterizase trenciul. Pălăria îi căzu pe jos. Când îşi umplu gura

cu berea dezalcolizată, pe chip îi apăru o grimasă sesizată deja şi

de convivi.

– Bă deşi are gust de pişat de iapă, e şi mai scumpă decât

berea noastră!

– Ia şi tu una ca a noastră! Ce noi nu conducem?

– Da mă, dar voi nu conduceţi în afara oraşului, unde nu e

iluminat public…

– Vacs albina, crema puca! Mare lucru doi kilometri!

– Nu ştiu! Treaba voastră, dacă-mi sare vreo orătanie în faţă

din liziera ce-mi străjuieşte drumul către casă, automat că va trebui

să suflu în fiolă, pe când voi mergeţi pe străzi luminate, cu

participanţi la trafic civilizaţi…

– Ţine-mă Doamne, sunt mai civilizate animalele din

pădurea ta decât animalele din urbea noastră!

– Gata, nu mai insistaţi! Eu beau fără alcool şi am să vă rog

să mă lăsaţi să şi plătesc, le tăie macaroana cu ţâfnă Maxoda.

142

– Beau direct din sticlă ca pe vremea studenţiei. Atunci se

temeau să nu iau vreun sifilis de la pahare nespălate, acum se

temeau de SIDA. Alte vremuri, alte pericole.

– Au venit fripturile! zise ospătarul, purtând pe vârful

degetelor un platou de lemn pe care sfârâiau pe plitele încinse tot

felul de bunătăţi. Pentru că asta era ultima modă în groapa, să ţi se

aducă friptura pe plite încinse. Dacă mai vroiai să-ţi fie pătrunsă

bine friptura o mai lăsai să sfârâie încă o vreme desfătându-ţi nările

cu mirosul dacă nu o făceai bucăţi pe fundul de sub plita încinsă şi

o aveai în sânge. Tăcerea se înstăpâni o vreme peste capetele lor,

înfulecau cu grăbire, împrumutându-şi unul altuia din porţile

existente pe platouri, confirmând parcă zicala ce-i în curtea

vecinului e mai bun. După câteva minute, înfulecătorii îşi aduseră

aminte pentru ce veniseră în groapă. Mai precis, unul dintre ei se

ridică în picioare tuşind semnificativ, adică dând de înţeles că are

de spus ceva. Şi avea. Câteva urări pentru cel sărbătorit veniră apoi

în cascadă către cel sărbătorit şi atmosfera se încinse tot mai mult.

Atent, ospătarul puse câteva sfetnice cu lumânări aprinse, pe masa

alungită special sau după cum ceruseră anterior domnii arhitecţi.

Din separeul în care îşi sărbătoreau colegul cu frenezie, răzbăteau

din când în când râsete generale, uneori în hohote stridente, alteori

într-o vermuială sonoră difuză. Ceilalţi muşterii ai localului

priveau cu îngăduinţă spre zona mai zgomotoasă, apoi se lăsau

pradă muzicii, ce se auzea din difuzoarele pitite prin cine ştie ce

locuri. Afară înserarea şi ceaţa se înfrăţiseră de-a binelea. Becul şi

firma localului abia de se mai puteau citi că există. Nici circulaţia

stradală nu mai era atât de prezentă. Arareori câte un trecător

trecea orbecăind pe lângă zidurile caselor. Printre ei şi o femeie.

Era Hortensia Maxoda, necăjită şi acrită de insuccesele pe care le

înregistrase în demersurile ei umanitare. Aproape că îi venea să se

întrebe, ce căutase prin acele locuri, unde fusese de altfel avertizată

că nu se dădea lumea în brânci cu sponsorizările. Paşii o purtau

dincolo de firma de la groapă. Trecuse pe lângă maşina lui Severin,

143

fără s-o vadă. Era ca o bufniţă orbită. Din restaurant ieşi alene

într-un târziu şi Severin. Râgâi mulţumit, satisfăcut şi cu senzaţia

că mai avea colegi lângă sufletul lui. Una peste alta se simţise bine.

Trase de portiera maşinii neglijent şi după câteva chei, rânji cu

satisfacţie la auzul motorului, care numai pocnea ci torcea de parcă

ar fi fost recent scos de pe linia de fabricaţie. Când trase de volan

să pornească de pe trotuar spre casă, realiză brusc că în faţa lui

ceaţa devenise de fapt o cortină. Puse ştergătoarele în mişcare

pentru a avea senzaţia că poate vedea ceva mai mult. Şi nu era o

senzaţie. Ceaţa se aşezase pe parbriz într-un strat gros, mocirlos,

în care ştergătoarele făcuse o spărtură. Porni cu trupul încordat şi

cu ochii mijiţi de efort.

În vremea asta,Hortensia ajunsese deja la marginea

oraşului. Drumul avea să-i fie şi mai cuprins de întuneric. Îl

cunoştea. Mai fusese pe aici de mai multe ori, dar niciodată nu i se

păruse atât de întunecat. Sentimentul de regret că nu luase un taxi

se înstăpânea din ce în ce mai mult în cugetul ei. Las că nici nu se

împiedicase de vreo unul cât colindase oraşul în lung şi lat. Aşa că

o porni voiniceşte spre inima lizierei de unde ştia că nu putea să i

se întâmple ceva neobişnuit. Pe asemenea vreme nici animalele nu

ieşeau la iveală. „Ce bine ar fi dacă s-ar ivi vreo maşină”? se lăsă

ea pradă unui gând încurajator pentru ce începuse să simtă în

suflet faţă de pustietatea ce-o înconjura. De parcă i-ar fi ghicit

cineva gândurile, de undeva din dreapta din spatele ei se auzi un

zgomot de motor, apoi se zăriră farurile unei maşini. „Dacă fac din

mână mergând pe stânga, pe întunericul acesta n-o să mă zărească,

zise ea, hotărându-se să treacă pe partea dreaptă şi să-i facă din

mână automobilistului rătăcit. Făcu un pas, apoi încă unul şi încă

unul până trecu dincolo de mijlocul şoselei gata să ajungă pe

dreapta şi să facă din mână. Nu mai apucă. O izbitură îi frânse

picioarele. Trupul zbură în aer şi se aşeză pe parbriz cu brutalitatea

impactului. Şoferul frână târziu, deşi nu avusese decât jumătate

din viteza legală, impactul fusese extrem de puternic. Buimac,

144

Severin se izbi cu umărul stâng în portieră, reuşind să iasă afară

din maşină. Corpul lovit era pe partea dreaptă a şoselei. Zvâcnea,

horcăia, sângele începuse a inunda asfaltul. Severin îşi cuprinse

capul în mâini. Era o femeie. De unde apăruse? Cum de nu o

văzuse? N-ar fi putut să spună! După cum n-ar fi putut spune cine

era. Se aplecă cu mari reţineri de chipul trupului doborât. Îi venise

aşa deodată să ia capul femeii şi să-l sprijine cu braţele sale ca să

nu moară. Ca să nu moară. ..

145

OUL BICEFAL

Buldozerul se opinti pentru ultima oară în stâlpul metalic,

scoţând un fum gros pe ţeava teşită. Enervat, buldozeristul îşi

încleştă mâna pe leviere, ambalând motorul. Stâlpul ceda cu

greutate. Cabina din vârful lui se balansă vibrând, gata să cadă

peste lama buldozerului într-un nor de găinaţ uscat, puf şi pene

amestecate cu paie.

– Opreşte!, strigă Cosmin agitându-şi braţele. Mirat,

buldozeristul reduse motoarele, oprindu-şi avântul.

– Sunt pui şi ouă!, zise Cosmin apropiindu-se de grămada

de sfărâmături.

Buldozeristul nu spuse nimic. Îşi scoase capul prin geam

privindu-şi cu ciudă victima. Printre scândurile desfăcute o aripă

cu tiulee, vibra. Într-un colţ al mormanului, o dâră gălbuie se

prelingea pe sub găinaţul pulverizat, lipind penele într-un cocoloş

dizgraţios.Cu faţa marcată de silă şi de milă, Cosmin ridica unul

după altul resturile de lemn sfărâmat. Cu fiecare scândură, cu

fiecare bucăţică înlăturată, devenea martorul unui gest de cruzime

gratuită. Fără apărare, trei perechi de pui, neacoperiţi încă de pene,

fuseseră prinse în vârtejul distructiv de lemn şi carton asfaltat. Din

ouăle care încă nu ieşiseră puii, gălbenuşurile se scurseră într-un

amestec de coji sfărâmate şi materiale strivite.

– Hei omule, mă mai ţii mult?! spuse buldozeristul

nerăbdător să-şi termine treaba.

– Aşteaptă. Doar nu vrei să treci pestă făpturile astea

nevinovate!

– Dacă erau nevinovate, nu trebuia să mă pui să le distrug !,

nu se lăsă buldozeristul.

146

Cosmin nu-i răspunse. Ce-i putea spune. Că n-ar fi vrut, că

nu se putea altfel. Degeaba. Continuă să răscolească printre

dărâmături extrăgând cu grijă bucăţi de lemn. Într-un unghi

format ca prin minune de scândurile prăbuşite, stătea un pui cu

aripile cuprinse de un tremurat uşor. Mâna lui Cosmin se înfioră

la atingerea trupului minuscul şi fierbinte. Cu infinite precauţii îl

scoase şi-l duse în mâinile făcute căuş, la gură. Cu buzele ţuguiate

suflă peste tuleiele alburii. Un tremur îi străbătu trupul. Se aplecă

deasupra mormanului de dărâmături, continuând să înlăture

obstacolele că-i stăteau în cale. Căuta noi vietăţi ce-ar mai fi putut

fi salvate. Zadarnic. Totul părea strivit.

Într-un ungher, un ou ciudat rămăsese la fel de întreg, ca

atunci când fusese ouat. Un ou bicefal?! Cu infinite precauţii,

Cosmin lăsă puiul din mână, apucând cu vârful degetelor oul cu

două sfere distincte, atât de distincte de parcă ar fi fost două

capete. Nici până astăzi n-ar fi putut explica de ce i-a venit să-i

spună; oul bicefal.

Buldozeristul îşi pierduse răbdarea. Trase de portiera

metalică a cabinei, ambală motorul şi spuse:

– Crezi că pentru ouăle tale pot să aştept o lună? Dă-te la o

parte, mai zise, pornind spre marginea mormanului de

sfărâmături. Cosmin se feri cu oul într-o mână, înşfăcând în

cealaltă mână puiul abandonat pentru câteva clipe, depărtându-se

fără a spune vreun cuvânt. Buldozeristul înjură printre dinţi şi-şi

înfipse lama cu furie, răsturnând, amestecând totul. Zgribulin-

du-se la auzul trosnetelor, Cosmin se depărtă, să nu mai fie părtaş

la distrugere. Ajunse în faţa uşii biroului său, căznindu-se cu clanţa

uşii, fără a-şi slobozi mâinile ocupate. Intră, punând pe birou şi

puiul zgribulit şi oul bicefal, sub privirile intrigate ale colegilor.

– Le-am salvat din calea buldozerului, spuse Cosmin, ca

scuză menită să lămurească şi să liniştească.

147

Ceilalţi nu-i spuseră nimic. Îl priveau intrigaţi că încerca să

găsească o explicaţie. Cosmin îşi scoase fularul de la gât şi-l petrecu

în jurul puiului zgribulit.

Oul, ciudatul ou, îl puse în servieta diplomat de pe biroul

plin cu hârţoage. Puiul îşi petrecuse o pieliţă albicioasă peste ochii

tremurători, picotind de oboseală şi de frig. Trupul i se înclina tot

mai mult pe o parte. Cosmin îl privi cu îngrijorare. Primăvara fusee

înşelătoare. Porumbeii îşi depuseseră ouăle într-o vreme în care

nici măcar ciorile nu îndrăzniseră s-o facă.

– Ia-ţi mortăciunea dintre noi! îi spuse unul dintre colegi.

Într-adevăr, puiul murise. Ceea ce păruse a fi o înfiorare a

trupului a fost de fapt tremurul dinaintea sfârşitului. Cosmin îl

înveli într-o coală de hârtie, îşi apucă servieta diplomat în cealaltă

mână şi ieşi fără un cuvânt. Gestul salvator se dovedise zadarnic.

Aruncă la pubelă corpul neânsufleţit c-o strângere de inimă. Se

îndreptă năucit spre staţia de tramvai. Era pustie. Ciudat de pustie.

O ploaie rece-şi începuse colinda, golind străzile. Venit pe

neaşteptate, un sunet puternic ca un bubuit, însoţit de o lumină

roşie violentă, îl scoase pentru o clipă din reverie. Primul tunet al

primăverii? Nici nu avu timp să-şi contureze gândul când alt

zgomot, la fel de puternic, de fier zdrobit şi scrâşnet de tramvai, îl

copleşi. Treceau staţii după staţii. Nimeni nu urca, nimeni nu

cobora. Cosmin se uita absent la picăturile de ploaie ce se

prelingeau pe geamul înegrit de vreme şi de nepăsare. Deodată îşi

dădu seama că trecuse de staţia la care cobora de obicei. Trecea

acum locuri pe care niciodată nu le văzuse. Coborâ la nimereală la

prima staţie, fără să-i pese de ploaia imperturbabilă, sub privirile

nedumerite ale vatmanului somnolent şi indiferent. Se grăbi să

traverseze, încercând să se adăpostească sub streşina unui balcon

ruginit, de deasupra unei uşi scorojite. Ploaia părea să nu se

oprească, iar vântul ştergea cu rafale umede pereţii sub care s-ar fi

putut afla vreun adăpost. Ştergându-şi faţa cu mâneca hainei,

148

împinse uşa cu spatele zgribulit de frig şi de umezeală. Se deschise

cu un scârţâit lugubru, spre un coridor întunecat şi lung.

– Apropie-te şi închide uşa! Este curent, se auzi o voce de

undeva de la capătul coridorului.

Cosmin împinse uşa, rămânând pentru câteva clipe

nemişcat. Întunericul era atât de profund şi liniştea atât de perfectă

încât nu cuteza să respire. Rămase aşa o bună bucată de vreme,

încercând să-şi obişnuiască privirile cu întunericul.

– Apropie-te! se auzi din nou vocea, rostogolindu-şi

îndemnul prin întunericul lipicios şi compact.

Deodată, Cosmin îşi sesiză vârfurile pantofilor. O lumină

iradia din pardoseala coridorului, desluşind calea ce-o avea de

străbătut. Şovăind, îşi mişcă picioarele, scrutând cu încordare

fiecare palmă de teren pe care avea s-o străbată. Lumina se

intensificase. Părea o pâlpâire nefirească, însoţindu-i mersul

şovăielnic, dându-i curaj.

Deodată, într-o latură a coridorului, o uşă întredeschisă

dezvălui un şir de trepte luminate de feştila unei candele.

– Hai îndrăzneşte! îl îndemnă vocea stranie.

Cosmin îşi îndreptă privirile spre vârful picioarelor, vrând

să se convingă de faptul că lumina nu-l părăsise. Era acolo.

Inexplicabilă, continua să-l însoţească. Pas cu pas urcă treptele

roase de străvechi folosiri, până ajunse într-o anticamerăla capătul

scării ciudate. Aşezată în faţa unei mese din răchită împletită, o

femeie stătea cufundată în penumbră şi în norul de fum pe care îl

scotea luleaua uriaşă, fumegândă.

– Ia loc, îi spuse arătându-i cu mâna fotoliul de răchită din

faţa ei.

Cosmin o privi cu uimire şi se aşeză în tăcere, vizavi de

masa pe care mâna osoasă a femeii strângea luleaua înegrită.

– Mulţumesc, zise el.

– Scoate oul din servietă !, îi spuse femeia.

149

Uimit, Cosmin îşi apucă diplomatul şi-l strânse la piept.

Nu-şi putu ascunde uimirea:

Dar de unde ştiţi? bâigui uimit.

]Ea izbucni într-un râs hârşâit, sufocat imediat de o tuse

lugubră. Cosmin îşi privi servieta. Lumina ciudată părea să

izvorască dinlăuntrul ei, într-o curgere densă, de parc-ar fi vrut să

se adune într-o băltoacă ce nu se forma, în realitate, niciodată.

Înspăimântat, deschise diplomatul, ferindu-se de atingerea

curgerii luminiscente.

– Nu te speria, îl îndemnă femeia văzându-i ezitarea în

gestul de a întinde mâna spre oul ce strălucea intermitent cu

pulsaţii regulate, de metronom.

Cosmin întinse mâna, hotărât să-şi ducă gestul până la

capăt şi să scape de ciudăţenia în care singur se vârâse. O căldură

ciudată învăluia coaja oului, dând senzaţia unei mişcări pulsatorii,

cu toate că în realitate oul era la fel cu orice ou normal. Îl depuse

la iuţeală pe masa de răchită aşteptându-se la cine ştie ce fenomen

straniu. Dar nu se întâmplă nimic. Oul îşi încetă pulsaţiile

luminiscente, imediat ce contactul cu mâna încetă.

– Oul îţi aparţine. De câte ori îl vei avea, te va lumina.

Lumina va curge în calea ta călăuzindu-ţi paşii. De fapt, te

aşteptam. Cosmin o privi uimit. Nu putea înţelege.

– Da, te aşteptam. Doar noi te aleseserăm.

– Care noi?

– Ai răbdare. Eu sunt doar cea care te-a chemat până aici.

Eşti aşteptat. Ceilalţi te aşteaptă, îi spuse ea arătându-i cu o mână

uşa din spate. Un chip în vârstă, plin de trăsături ce-i trădau vârsta.

Părul scurt şi înspicat îi contura ca un halou nefiresc faţa ovală.

Cosmin se ridică în tăcere şi se îndreptă spre uşă ca

hipnotizat. Se trezi în faţa unui alt şir de trepte ce coborau. Sclipiri

luminiscente se roteau prin aer dând penumbra necesară

dezvăluirilor. Pas cu pas, Cosmin descoperi că se afla în faţa unor

personaje ce păreau a nu se sinchisi de înaintarea lui spre interior.

150

Când a pătruns în salonul misterios, nimeni nu l-a luat în seamă.

Se aştepta ca privirile să i se acomodeze cu întunericul.

Dimpotrivă. Văzul i se împuţina, iar asta nu făcea decât să-l

înspăimânte. Deodată, de parcă cineva şi-ar fi dat seama de ceea

ce i se întâmpla, a fost întâmpinat de o persoană pe care abia o

putea distinge. Ţinea între degete una dintre steluţele plutitoare. A

rămas ţintuit locului, aşteptând. Mâna luminată s-a întins spre

fruntea lui, atingându-i una dintre orbite. Brusc, ochiul i-a fost

cuprins de o usturime insuportabilă şi o căldură nesuferită l-a făcut

să încerce a-şi retrage capul. Degeaba. Era ca paralizat. Nu putea

să facă nici o mişcare, dar a descoperit cu uimire că începuse să

distingă din ce în ce mai clar formele care-l înconjurau. Curând

usturimea-i dispăru, iar căldura deveni suportabilă. O altă

luminiţă călătoare poposi în acelaşi chip în cealalată orbită. Văzul

i se limpezea cu rapiditate, iar în scurt timp a putut distinge toate

detaliile. Încă nu-şi putea da seama de chipurile pe care le zărea,

de parcă n-ar fi avut identitate. Cineva îi puse o mână pe umăr. A

tresărit şi a întors capul. Dar nu. A fost o iluzie. Abia a putut

distinge chipul unei făpturi ce spunea ceva ce putea să înemne să

se dezbrace. Şi-a scos haina cu mişcări mecanice, în vreme ce alte

făpturi se apropiaseră ajutând. Gol, a fost luat de mână şi dus spre

ceea ce părea să fie un pat. Era extrem de scund cu o blană ca de

urs. L-au invitat să se întindă. Privirile-i scrutau un tavan fără

sfârşit prin care mii de lumini rătăcitoare pătrundeau nestingherite

până peste Cosmin.

A simţit blana de urs mişcându-se şi brusc, s-a trezit

înlănţuit de două labe păroase, imense. Înspăimântat a deschis

gura să strige. Un sunet slab, vătuit, era perceput de mintea lui ca

fiind strigătul de spaimă şi de apărare în faţa acestei ciudăţenii.

Frisoanele-i cuprinseră trupul aflat într-o luptă disperată cu

animalul ce-i răpise atât de neaşteptat libertatea. Zadarnic. Dihania

nu-şi slobozea strânsoarea. Îl trecuseră năduşelile. Simţea cum se

sufocă. Apoi n-a mai simţit nimic o bună bucată de vreme. Când

151

şi-a revenit, o puzderie de lumini se roteau într-un vârtej deasupra

lui de parcă ar fi vrut să se unească într-un soare. Mâini puternice

i se înfipseră în braţele vlăguite, fixându-i-le cu forţă şi tandreţe,

de marginea patului. A simţit sub pielea spatelui o suprafaţă

metalică rece, semn că blana sau animalul ce-l chinuise, dispăruse.

Cineva părea că-i umblă prin măruntaie, cu mâini de gheaţă

bolborosind din când în când ceva, ce nu putea înţelege. Şi-a văzut

servieta deschisă. Oul bicefal pluti o vreme suspendat între ochii

lui de împrumut şi cerul ciudat de deasupra, după care coborâ spre

acea parte a trupului, pe care n-o putea privi. De fapt nu plutea, ci

era purtat cu grijă, ba chiar cu veneraţie de mâini necunoscute ale

căror mănuşi însângerate au trecut cu lentoare prin faţa ochilor.

Apoi a simţit o fierbinţeală ciudată cuprinzându-l, până când a

simţit că a început să fiarbă. Din când în când, cineva se uita în

ochii lui, cu unelte ciudate. Undeva, în apropierea capului, simţea

respiraţia unui mecanism care putea să aparţină uneia dintre

făpturile ce-l iscodeau încontinuu. Fierbinţeala i se răspândea lent

în trupul cuprins de frisoane. Apoi mişcarea încetă. Simţea o

plutire, aidoma păsărilor mari în căutarea locului originar. Ceva îl

chema să zboare, să plece, să scape din chingile cu care fusese

imobilizat. A încercat să-şi mişte braţele. Zadarnic. Trupul îi

rămânea ţintuit. Eliberarea pe care o dorea a venit cu încetineală.

Abia atunci când era gata să renunţe, simţit că poate ieşi, să-şi

lepede pielea şi oasele şi trupul, ca într-o imensă şi ciudată

năpârlire. S-a ridicat uşor, ca un fulg, încercând să se dumirească

asupra stării sale. Căldura devenise o povară. O simţea

scurgându-se ca un lichid extrem de fierbinte. Vedea cum picături

din trup se preling sub masa pe care stătea întins. Acela îi era

trupul? Iar el, o mică sferă luminoasă. În atingere cu celelalte sfere

se simţea bine. Acoperişul de deasupra, părea să se încingă tot mai

mult. A văzut cum o gaură creşte în betonul transparent. Părea că

o forţă mai presus de înţelegerea lui, îl roade clipă de clipă,

devorându-l. Spărtura creştea de parcă acoperişul ar fi fost o coală

152

de hârtie aşezată deasupra unei flăcări. Marginile i se înegreau şi

se distanţau. Şi atunci a simţit chemarea!` Toate sferele se

îndreptau spre golul deschis deasupra. Şi-a privit încă o dată

trupul, de parcă să-şi ia rămas bun şi a plecat însoţit de celelalte

sfere luminoase. Un întuneric rece, care se cerea luminat.

153

MOARTEA ŞOBOLANULUI

Astăzi, pe când stăteam pe scaunul nu prea curat al W.C.-

ului plătit lunar către madam Radu, proprietăreasa mea, am

observat ceva deosebit. Aveam încă din iarna trecută o crăpătură

în colţul zidului, făcută anume, pentru scurgerea apei atunci când

îngheţa rezervorul. Casa era veche, poate din timpul paşoptiştilor

şi nimeni nu se mai îngrijise de ea. D-na Radu fusese

proprietăreasă înainte de naţionalizare, acuma fiind doar chiriaşă,

cu o pensie ce nu depăşea 250-300 lei pe lună. Pentru că la cei

şaptezeci şi patru de ani câţi îi avea îi murise bărbatul, fost

farmacist regal înainte şi mai apoi laborant la o fabrică de ciment,

dar şi salahor în gară şi, după ce-i murise fiul, inginer la Barajul de

la hidrocentrala Bicaz, care-şi satisfăcea stagiul militar în perioada

construcţiei, acuma, într-una din camere stăteam eu, plătindu-i o

chirie de trei sute de lei lunar. Bineânţeles că aveam acces şi la

toaleta cu pricina. Scaunul era întotdeauna murdar, dar nu pentru

că l-ar fi murdărit cineva, ci pentru că praful intra mereu pe

fereastra spartă, iar eu nu mă învrednicisem să-i înlocuiesc

geamul.

Întotdeauna stăteam pe scaun îndelung şi mă gândeam la

cine ştie ce. De data asta nu mă gândeam decât la modul de a scăpa

de durerile de stomac din ultima vreme. Ulcerul recidivase după

cheful ce-l făcusem la căsătoria mea civilă. Şi cum stăteam aşa,

aşteptând să-mi mai treacă durerile, prin crăpătura aceea din

ciment se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil

abia născut, găurită, ce se mişca de-a lungul şi de-a latul găurii.

Mirat şi curios peste măsură, am continuat să stau nemişcat

privind cu atenţie. Şi-atunci am văzut că erau două găuri în masa

aceea de carne crudă, ce se mişcau adulmecând. Peste-o secundă-

154

două, am văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie şi se

ridică mai mult şi mai mult din crăpătură, crescând în faţa ochilor.

Şi pe măsură ce se ivea, firicele de păr, la început mai blonde şi mai

scurte, apoi mai lungi şi mai sure, au început să apară acoperind

acea parte de trup ce-o denumim în mod obişnuit bot. Două

mustăţi gri-cenuşii, lungi, laterale, se vedeau desluşit prin

crăpătură. De sub ele, nişte dinţi lunguieţi şi albi se mişcau fără

încetare rozând cimentul putrezit de umezeală.

M-am ridicat de pe scaun scârbit. Din elasticul de la chiloţi

am început să trag afară o şuviţă. Din reverul hainei mi-am scos

un ac cu gămălie. L-am îndoit de la mijloc în formă de V. Am legat

firul de cauciuc de degetul mare şi de arătătorul mâinii stângi.

Şobolanul rodea mai departe. Era nesătul. Îi ştiam culcuşul în altă

parte şi oricâtă otravă i-am pus, nu s-a atins de ea. Acum, se părea

că am oarecare şansă să-l prind.

Orificiul se mărea puţin câte puţin. Am întins corzile

praştiei improvizate. Vârful ascuţit al cangei speram să-i vină de

hac şobolanului. Am îndoit alte două bolduri ce le mai aveam în

reverul hainei. De multe ori când ea îmi curăţa haina, se înţepa în

ele şi îşi aducea aminte că mă rugase să nu le mai port la rever. Dar

tot de-atâtea ori se trezea că boldurile erau în acelaşi loc,

neschimbate. Şi nu ştiu de ce le purtam, dar mă simţeam mai în

siguranţă când aveam ceva înţepător cu mine. De câteva ori, chiar

le-am folosit. Atunci când un şezut de femeie mare, gras,

nesimţitor, se urca pe şoldurile mele, când stăteam în autobuz în

picioare, sau pe umărul meu când aveam şi eu fericirea unui loc şi

nu se mai dezlipea. Scoteam boldul de la rever şi înţepam. Gestul

surprindea. Era nou. Inedit. Şi nimeni nu vroia să creadă că aş fi

fost în stare de aşa ceva. Apoi, târându-şi bucile ceva mai încolo, o

ea pufnind de ciudă, îmi elibera trupul. Erau aceleaşi şezuturi care,

atunci când se sculau de pe scaunele lucioase ale tramvaiului lăsau

dâre lungi de transpiraţie în urmă. Erau aceleaşi şezuturi pe care

în clipele mele de bărbat, aş fi vrut să le mângâi.

155

Şobolanul rodea în timpul ăsta crăpătura, lărgind-o şi mai

mult. Stăteam nemişcat, ţinându-mi răsuflarea şi gândindu-mă

unde să-l lovesc. Vedeam botul ţuguiat cu pielea aceea tumefiată

din vârful lui, străbătută de găurele, mişcându-se fără odihnă şi

distrugând. Nici nu-mi ridicasem pantalonii la loc, stând cu ei pe

vine, la pândă. Şobolanul lucra de zor. Am început să frec

boldurile în vârful V -ului, de partea emailată a scaunului,

ascuţindu-le. Auzind zgomot, şobolanul s-a oprit. M-am oprit şi

eu. Am întins mâna dreaptă în dreptul spărturii şi am rămas

nemişcat.

Mă durea şira spinării, iar scaunul îmi intra dureros în

muşchii şezutului. Şobolanul, nemaiauzind nici un zgomot, se

linişti Începu să roadă mai departe. Mustăţile-i lungi, ieşeau afară

cu totul. Încă puţin şi aveau să-i apară şi ochii. Mă gândeam dacă

e bine să-l omor sau nu. Îmi veneau idei milostive. Dar nici nu

puteam uita convulsiile oamenilor din Ciuma lui Camus. Şi-atunci,

o ură nelămurită, ciudată, începu să-mi cuprindă sufletul. Din nou

am întins elasticul. Ochii ca două mărgele mici, fără sprâncene, se

zăreau ca nişte negi pe blana cenuşie. Am ochit îndelung şi am tras.

Un zvâcnet, un chiţăit prelung, urmat de altele mai scurte şi câteva

picături de sânge ţâşniră din ochiul ce-l nimerisem. Asta însemna

pentru mine izbânda.

Înfrigurat am aşezat pe elastic al doilea V din boldul

nichelat. Totul se petrecuse în fracţiuni de secundă. Încă nu-i

dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor.

Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între

nări, umplându-l de sânge. Şi botul dispăru. Chiţăituri şi mişcări

zvârcolite s-auzeau din crăpătura aceea. Fără să-mi dezleg

elasticul de la mâna stângă, m-am ridicat de pe W.C. Mi-am tras

pantalonii. Stătusem acolo degeaba. Ar fi fost inutil să trag apa.

Apoi, aşezând boldul al treilea pe scaunul W.C.-ului, am ieşit să

caut toporul. Zvârcolirile se mai auzeau încă. M-am întors. Am

izbit cu toporul. Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul

156

şobolanului în convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am

lovit. Tăişul îl sfârtecă în două cu un pârâit, ca o ghilotină. Apoi,

cu un vătrai am luat şobolanul ucis, aruncându-l în closet şi am

tras apa. Dârele sângerii le-am şters cu piciorul. Într-un târziu, c-o

mistrie şi nişte ciment furat de la un şantier învecinat, reparam

stricăciunea făcută. Mă încălzisem şi haina trebuia s-o arunc. M-am

dezbrăcat mulţumit de treaba făcută şi-am început să mănânc. Îmi

era o foame c umplită. Şi-ntr-un târziu mi-am dat seama că nu mă

spălasem pe mâini.

Stomacul mi se contractă brusc. Din instinct m-am apăsat

cu palma pe abdomen, aşteptând să apară durerea violentă. Dar

nu urmă nici o durere, ci doar o greaţă imensă, urmată de o

fierbinţeală ce urca prin coşul pieptului spre gură, năvălind în

afară.

Un lichid sărat, vâscos, fierbinte, nu mai avea loc în mine.

Şi roşu. Mă umpleam de roşu, ce curgea pe pardoseală. Nu mai

avea rost să-mi spăl mâinile. O ameţeală uşoară şi o senzaţie de

uşurare mă cuprinseră. Am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe

bătrâna canapea. Apoi m-am întins de-a binelea. Nici cald nu mai

era, nici trupul nu-l mai simţeam greu. Vag, de departe se auzeau

voci. Şi parcă ţipete. Parcă...

*** O voce de bărbat, calmă şi imperativă totodată, ascunsă de

perdeaua albastră din stânga mea, liniştea sau se lupta cu un

geamăt şi din când în când cu zgomotul de arcuri metalice.

Stomacul continua să mă doară, dar altfel decât până acum. O

durere, mai mult ca o arsură, la limita suportabilului, doar cât să

mă vaiet cu voce tare. O fac în gând. Din nas, un tub subţire, cu

acelaşi lichid roşu, se târăşte până undeva, sub marginea dreaptă

a patului. Mai departe, un zid, în aceeaşi culoare albastră ca

perdeaua din stânga. Şi paşi de vată şi zgomot de lucruri aşezate

157

pe noptiere metalice. Şi din când în când, tocurile ascuţite ale unor

papuci de damă sfredelind mozaicul. Mâna stângă mi-e legată de

pat. Un ac gros de seringă, pătruns pe jumătate sub piele, continuă

un alt tub prin care acelaşi lichid roşu îmi intră în trup. Aş vrea să

vorbesc. Ce să vorbesc? E foarte limpede că sunt într-un spital.

Cum să strig? Hei? Alo? Sau să gem şi eu ca bunica de alături? Şi

ce să spun? Nu mi-e foame, nu mi-e sete. Mă doare tot abdomenul.

Ridic cearceaful. Sunt acoperit cu un pansament mare, plin de

sânge, negru, uscat. Perdeaua din stânga e scurtă, până la

înălţimea patului. Pe sub ea văd paşii de vată. Pantaloni albi şi

papuci albi. Nu vreau să vină spre mine tocurile acelea ascuţite

care îmi intră în creier. Aşa că tac. Închid ochii şi tac. Când mă

trezesc din nou, e întuneric. O lumină sumbră, lumina de veghe

mă înconjoară. E cald. Cearceafurile mi s-au lipit de trup şi

dedesubt şi deasupra. Şi deodată, zarvă. Alţi paşi, alte voci se

opresc pe rând la fiecare pat. Sunt patru, poate cinci. N-are

importanţă. Eu sunt ultimul. Deschid ochii şi aştept.

– Ei, s-a trezit pacientul nostru?

Medicul înalt, cărunt, ridică cearceaful de deasupra mea.

– Cum te simţi? mă întreabă, apăsându-mă uşor peste

pansament.

– Mă doare... !

– Sigur că te doare. Zi mersi că te doare... Ia spune-mi

tinere, cum Dumnezeu ai reuşit să te capeţi cu aşa o gaură în

stomac? De când operez n-am văzut aşa o trăznaie. Ce sfântul ai

mâncat?

– A... păi... un şobolan !

– Ha, ha, ha! e bună, zise, dând a lehamite din mână,

depărtându-se.

Tocurile subţiri, metalice, rămân în urmă, să-mi aranjeze

cearceafurile. Nu vreau să mă atingă. Degete ascuţite ca tocurile.

Le privesc furios, mormăind nemulţumit. Şobolanul din mine

murise. Şobolanul murise... Şobolanul murise...

158

CASA

La început a măsurat cu pas liniştit conturul. Apoi au venit

lucrătorii. În câteva zile fundaţia era gata. Pe terenul viran,

mormanele de pietre, sacii cu ciment, cărămizile, dispăreau din

stivele orânduite, transformându-se. Ziduri obişnuite, spaţii

delimitate, goluri pentru uşi, ferestre, se conturau cu iuţeală sub

mâinile meşterilor.În mijlocul lor, el se plimba cu paşi nesiguri

mângâind din când în când cu degetele, pereţii netencuiţi. Atât la

venire, cât şi la plecare, lucrătorii îi strângeau mâna. Dăduseră

peste un client pretenţios, care ştia ce vrea. Lor nu le rămăsese

decât să arate ce pot. Casa aceasta avea să fie un fel de mândrie a

lor.

Înainte de sfârşitul verii îi puseseră acoperişul. Apoi

începură tencuielile. Toamna îi găsise cu tâmplăria aşezată la locul

ei. Apoi, iarna se aşeză stăpână peste maidanul plin de resturile

rămase de la şantierul improvizat. Zăpada acoperise, nivelase,

uniformizase. Gunoaiele şi potecile, pietrişul, capetele de scânduri,

gropile şi grămezile, abia se mai zăreau de sub mantaua albă. El

plecase.

Reveni odată cu primăvara. Acelaşi pas nesigur, aceleaşi

mişcări prudente, de admiraţie şi de percepere a spaţiului cu

mâinile. Zilnic, după amiaza, măsura cu pasul, desfunda cu

târnăcopul în diverse direcţii, dând contur grădinii. Din loc în loc,

el, străinul acelor locuri, începu să sape.

Măsurând adâncimea gropilor cu coada hârleţului, străinul

aşeza bulumaci fasonaţi, încropind un gard pe măsura casei abia

ridicate. Vecinii se întrebau, se mirau, dar nu îndrăzneau să

intervină cu ceva. O singură dată unul dintre ei întrebase dacă-i

poate fi de folos cu ceva.

159

– Nu, n-am nevoie de nimic, fu răspunsul, care puse capăt

oricăror intenţii binevoitoare. Se mulţumiră să-l vadă muncind şi

să-i măsoare cu ochii zbaterile.

Apoi, la vremea cireşelor, vecinii se pomeniră chemaţi la nuntă. Cu

straturile de flori izbucnite în culoare, casa strălucind de curăţenie,

el, străinul, îi invita la petrecere. Vecinii veniră mai mult de

curiozitate decât bucuroşi de invitaţie. Poate aveau să afle totuşi

ceva, ca la nuntă.

În pragul casei, perechea le strângea mâinile, în vreme ce o

bătrânică le lua darurile, aşezându-le pe măsuţa din hol.

– Bine aţi venit, le spunea el, surâzând, în vreme de mireasa

se lăsa sărutată pe obraji, sfioasă.

Muzica unui magnetofon crea ambianţa necesară clipei

solemne. Nu se dansa, dar toată lumea era bine dispusă. Glumele

şi voia bună se încrucişau pe deasupra meselor îmbelşugate. Vinul

uşor şi de bună calitate dezlegase şi inimile cele mai tăcute.

Când totul se termină şi plecară şi ultimii invitaţi, el se

ridică de la masă, fără a observa că în faţa lui, chiar pe marginea

mesei era o sticlă de apă minerală. O atinse fără voie. Zgomotul

sticlei răsturnate îl împietri. Lacrimi mari îi şiroiră brusc pe obraz.

Bătrâna se repezi să-l consoleze:

– A fost frumos, maică. Nu s-a întâmplat nimic şi nu şi-a

dat seama nimeni de nimic.

Mireasa începu să strângă apa cursă din sticla răsturnată

salvând extinderea catastrofei.

Bătrâna îi prinse capul în mâini:

– A fost bine, băiatul meu, înţelegi?

El nu răspunse. Cu privirile fixe, stranii, murmură

nedesluşit:

– De-ar fi să mor în clipa asta şi tot aş vrea să văd. Spune-mi

mamă, ea e frumoasă?! Cum arată?

Bătrâna îl privi cu durere, reluând:

160

– Ţi-am mai spus. E subţire cu părul auriu şi ochii negri. E

mlădioasă şi e puţin mai scundă ca tine.

– O, cât de mult aş vrea să văd, zise el, cuprinzându-şi

capul în mâini cu disperare.

Aşezată pe un scaun, mireasa se ridică fără zgomot. Se

apropie şi-l prinse de mână.

– Vino, te rog să vii. Eşti bărbatul meu.

El o urmă încrezător. Mâna i se încleştase disperată de

mâna ei. În momentul acela-i era singura călăuză. O urmă de senin

se aşeza uşor pe faţa răvăşită de durere a celui care nu văzuse

niciodată cum arată o floare, un fruct, o casă, o femeie.

161

UCIGAŞUL DE VISE-MARIA

Din cauza arşiţei, traversele fumegau. Călătorii se întrebau

când vor izbucni flăcările. Un rest de ţigară aprins, ardea printre

ele, în atmosfera supraîncălzită. Din difuzoare izbucni moleşită o

voce, anunţând sosirea trenului. Mulţimea se îndrepta cu

încetineală, formând şiruri uleioase, negrăbite să se urce-n tren. Iar

în valul mişcător, cu o valiză neagră uriaşă, se strecura privind

neliniştită, o bătrânică. De parcă nu i-ar fi păsat de căldura

înăbuşitoare. Purta peste părul albit, o băsmăluţă colorată. Valiza

îi îngreuna mişcările mai mult decât vipia moleşitoare. Din când în

când o mai lăsa jos şi o târa pe roţile ataşate de fundul

geamantanului. Urcată în tren se aşeză în compartimentul gol,

răsuflând uşurată. Nu-i plăcea singurătatea, am dedus după felul

cum mă privi.

– Mergeţi departe? mă întrebă deschis fără ocolişuri,

dornică de sporovăială.

– La Constanţa, i-am răspuns sec, fără a-i încuraja pofta de

vorbă.

– Înseamnă că schimbaţi la Buzău!, preciză ea ca o

cunoscătoare, aşteptând de la mine confirmarea. N-am zis nimic.

Îmi era prea cald. Fusesem nevoit să plec, iar o călătorie pe

asemenea căldură îmi era destul de neplăcută şi mai ales greu de

suportat. De parcă i-ar fi fost milă de starea mea sufletească,

bătrâna mă lăsă în pace.

Iar când uşa compartimentului se deschise lăsând să intre

un alt bărbat, se bucură. Drumul lung era mai uşor dacă avea cu

cine sporovăi.

– Mergeţi departe? îl întrebă ea pe bărbat.

162

– Doar la Focşani. De aceea am ales personalul. E o distanţă

scurtă.

– Eu merg întotdeauna cu personalul. E mai puţină lume şi

mai puţin grăbită. Fumaţi?

– Da, dar de ce mă întrebaţi?

– Fumaţi, dacă vă face plăcere! Îmi place mirosul de tutun.

Al meu nu s-a lăsat din cauza mea. Trage din pipă numai ca să-mi

facă mie plăcere.

Bună ziua!, se auzi din cadrul uşii deschise vocea unei

tinere femei, întrerupându-le conversaţia.

– Bună ziua dragă!, bună ziua, îi răspunse băbuţa înveselită

la gândul de-a avea încă un însoţitor. Mai mult, o femeie avea mult

mai multe de spus altei femei, decât un bărbat.

– Şi cum îţi spuneam, poţi să fumezi fără grijă, îşi continuă

bătrâna gândul.

Bărbatul îşi scoase un pachet de Snagov.

– Fumaţi? zise el către bătrână.

– M-a ferit Dumnezeu !, se apără ea cu amândouă mâinile,

în faţa pachetului întins.

– Dar dumneavoastră? îşi continuă el invitaţia.

– Mulţumesc, nu !, îi răspunse sec femeia nou venită,

deschizându-şi ostentativ o revistă în care îşi cufundă privirile.

Bărbatul îşi aprinse ţigara, trăgând cu sete câteva fumuri ce

umplură compartimentul.

– Ei, aşa mai zic şi eu că merg cu un bărbat! Am mai multă

siguranţă. N-am încredere în cei care n-au nici un viciu. Nu sunt

sinceri.

Bărbatul îi zâmbi. Părea plină de înţelepciunea unei vieţi

trăită fără oprelişti.

– Mergeţi la copii, la Bucureşti? întrebă el mai mult ca să-i

facă plăcere, decât din curiozitate.

– Da de unde! Merg la băi. Al meu mă trimite în fiecare an

la Herculane. Dac-ar fi fost mai tânăr aş fi bănuit că mă trimite ca

163

să rămănă cu una, dar aşa, mă trimite ca să mai scape de gura mea.

El, maică, nu-i prea vorbăreţ. Copii n-am avut că nu i-am putut

face, dar am crescut o mulţime de copii din cartier. Dacă mergi şi

întrebi de Mama Maria, mă ştie întreg cartierul. Ce zic eu un

cartier, o jumătate din oraş. Am legănat doctori, ingineri, şi scuzaţi-

mă, derbedei, cu aceiaşi dragoste. Părinţii la serviciu şi Mama

Maria cu ei. Aveam şi câte trei, patru deodată. Al meu se bucura

că-l lăsam în pace. Tare-aş fi vrut să am şi eu. Câteodată plângeam

ca o proastă de nenorocul meu, dar acum nu mai plâng. Uite,

acum, când am plecat, toţi s-au adunat să-mi aducă ceva. Ciocolăţi,

bani, tot felul de fleacuri femeieşti, rochii şi mărgele de-alea

scumpe, care mai de care. Aşa fac în fiecare an. De-abia pot să le

car. Dar n-am spus nimic. Georgel ar fi pus mâna pe volan şi m-ar

fi dus până acolo. Dar eu ştiu că n-are cum. Cu raţia de benzină

de-abia poate să mă ducă la spital când mi-e rău.

– Dar soţul cu ce se ocupă? o întrerupse bărbatul a cărui

ţigară se stinsese la jumătate din cauza tutunului cioturos, ce se

încăpăţâna să nu ardă.

– Uite vezi, de aia al meu fumează pipă. Ia ţigările, le

sfărâmă şi le arde liniştit. Şi-aşa nu mai găseşti tutun de pipă. Al

meu a fost profesor, profesor la liceul de construcţii, completă

bătrâna.

Bărbatul n-o mai întrebă nimic. Îşi scoase o altă ţigară, pe

care o frecă între degete pentru a-i înmuia eventualele cioturi.

Tânăra continua să-şi răsfoiască revista, neluând seama la

conversaţia lor. Căldura din compartiment devenise de-a dreptul

înăbuşitoare. Mama Maria deschise fereastra, după ce-şi

desbrobodise capul, lăsându-şi părul albit în bătaia vântului şi a

zăngănitului roţilor de tren.

– Tăcă-tăcă, tăcă-tăcă, uite aşa se duc şi zilele noastre. Ca

mâine veţi fi ca mine !

– Cum ca dumneata? zise bărbatul ipocrit.

– Aşa ca mine, bătrână ca mine !

164

– Oho, aş vrea să fiu ca matale. Câţi ani ai?

– Încă puţin şi fac şaptezeci!, zise ea cu nedisimulată

mândrie.

– Păi cum, dumneavoastră mai adăugaţi?! Toate femeile se

străduiesc să mai scadă, iar dumneavoastră?

– Dragul meu, prefer să se zică de mine, uite o bătrânică

frumoasă, decât uite-o şi pe asta cum o face pe tinerica! Nu mi-a

plăcut niciodată să fiu ridicolă. Mă simt mai bine când arăt ca o

bătrână ce s-a ţinut bine, decât ca altceva... !

Ascultam sporovăiala ei şi mă bucuram că nu mă

implicasem în tainele vieţii, pe care cu atâta nonşalanţă ne-o relata.

Bărbatul continua să fumeze ascultând sau prefăcându-se că

ascultă cu bunăvoinţă spovedania simpaticei bătrâne. Nu mai

aveam mult până la Focşani. Bărbatul cobora înaintea mea şi

presimţeam că voi deveni eu ţinta spovedaniilor cu care Mama

Maria îl asaltase pe el. Întradevăr, după ce trecurăm de Mărăşeşti,

bărbatul se ridică, îşi luă valiza diplomat, apoi, luându-şi rămas

bun, coborî. Mă aşteptam să-mi adreseze un cuvânt. Dar spre

norocul meu mă lăsă în pace. Bătrâna nici nu privea spre mine, cu

toate că eu o priveam destul de direct. Probabil că avea să

converseze cu tânăra care-i era mai apropiată pentru astfel de

lucruri. Aşteptam, fără nici un rezultat. Tânăra continua să fie

tăcută. Frunzărea cu aceeaşi atenţie paginile revistei. Strădania ei

mi s-a părut curioasă la început, apoi am început să mă obişnuiesc.

Eu nici măcar asta nu făceam şi tot nu scosesem un cuvânt.

Nu mai aveam mult. Trebuia să cobor la Buzău. Umbrele înserării

au început a se prelinge în compartiment. N-aveam încotro, nu era

tren direct spre litoral, iar singura posibilitate de a ajunge acolo,

era cu schimbare la Buzău. Aşa că, după ce am trecut de halta

Bobocu m-am ridicat, mi-am luat sacoşa de voiaj din plasa de

bagaje, am spus bună seara şi-am ieşit din compartiment. Nu mi-a

răspuns nimeni. Intrigat, le-am privit prin geamul uşii pe care abia

o închisesem. Cele două femei nu se sinchisiră. De parcă nu m-ar

165

fi văzut. Curios, am mai deschis odată uşa compartimentului. Nici

o reacţie. Am mai spus odată bună seara ba chiar şi la revedere şi,

nimic! Am plecat uluit. Aşa ceva nu mi se întâmplase. M-am

repezit la toaletă. M-am privit în oglindă. Eram eu, cel

dintotdeauna. Trenul începu să încetinească. Intra în gară. Pe

coridorul vagonului, se auzi un strigăt.

***

– Daţi-mi, daţi-mi voie, îi este rău! Dar nimeni nu se mişcă,

Mama Maria vroia să dea ajutor, dar nu putea trece de călători.

Precis că este foarte bolnav scoase cineva un strigăt de spaimă. În

jur, spaţiul se eliberă. Toţi se fereau privind cu teamă. Nimeni nu

se grăbea să-l ajute. Bătrâna se apropie, de corpul căzut pe coridor.

– Dragul mamei, zise ea ridicându-i cu o mână capul ce se

lovise de linoleum. Îl privi cu atenţie în albul ochilor bănuind

despre ce-ar fi vorba. Chiar dacă trupul nu-i era scuturat de

frisoanele specifice, la câte văzuse ea şi din câte aflase de la viaţă,

îşi dădu seama că era epileptic. Nimeni nu-i putea face nimic.

Niciun doctor înpreajmă. În vremea asta tânăra din compartiment,

rămasă singură, îşi scoase cu precauţie capul pe culuarul

aglomerat. O zări pe bătrână printre picioarele călătorilor, aplecată

deasupra tânărului căzut. Înşfăcă valiza neagră cu o energie pe

care nu i-ai fi putut-o bănui. Apoi se îndreptă cu iuţeală spre

celălalt capăt al coridorului.

– Oameni buni, daţi-mi o mână de ajutor, se auzi glasul

bătrânei. Călătorii rămaşi, se priviră stânjeniţi.

– Trebuie să-l cobor aici. Din câte înţeleg, aici trebuia să

coboare. Ajutaţi-mă vă rog!, insistă ea cu îndărădnicie.

Câţiva călători, apucară de trupul celui căzut. Bătrâna

ridicând sacoşa acestuia, coborî la rându-i pe peronul plin de lume.

Îl întinseră pe una din băncile de pe peron. Bătrâna îşi apropie

urechea de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. Le auzi distinct,

166

regulat. Nu-i nici o primejdie îşi spuse ea, dând să plece spre trenul

din care coborâse. Dar trenul pornise, fără ca ea să-şi fi putut da

seama. Privi în urma trenului ce se îndepărta până când, abia de

mai zări luminile aprinse din spatele garniturii. Acum ce mă fac?

Bagajele mele! îi fulgeră prin suflet grozăvia în care intrase fără

voie. Iaca poznă îşi mai zise ea, lipindu-şi cu tristeţe palmele una

de alta în poalele fustei uşoare de vară. Tânărul gemu. Bătrâna îl

privi cu compătimire. Eh tinere dac-ai şti... Tânărul gemu din nou,

în vreme ce Mama Maria se repezi la cişmeaua de pe peron să-i

aducă în baticul de pe cap, răcoarea strânsă cu grijă de fibrele

ţesăturii. Compresa trebuie să-i facă bine, gândi ea. Căldura asta-i

de vină zise oftând. Merse încă o dată la cişmea, muie din nou

broboada şi se întoarse vânturând-o c-o mişcare de rotaţie în aerul

încins, răcorind-o cât mai mult. Apoi aşteptă. Aşteptă să-şi revină...

Călătorii treceau pe lângă ei, îi priveau şi clătinau din cap. Deodată

bolnavul îşi mişcă o mână gemând. Mama Maria se aplecă

deasupra lui, gata să-i surprindă orice cuvânt.

– Constanţa... Maria... Constanţa... ! rosti cu greutate, în

inconştienţa lui, tânărul.

Înduioşată, bătrâna îl mângâie pe frunte. Săracul, cine ştie

ce Marie l-o fi aşteptând la Constanţa. Nu-i nimic! O să mă urc cu

el în trenul de Constanţa. O să-i explic controlorului, o să-i explice

şi el când îşi va reveni, căci trebuie să-şi revină, dar cel puţin fac o

treabă bună. Bagajele` Mă va răsplăti cel de sus. Noroc să banii-s

la mine, în buzunarul fustei. La Herculane mă pot duce şi după

aceea. Doar nu-s cu bilet. "Gazdele n-au decât să mă aştepte", gândi

ea luând hotărârea de a se ruga de cineva s-o ajute să se urce în

trenul de Constanţa. Găsi doi călători binevoitori. Ajunşi într-un

compartiment liber, bătrâna îl întinse pe o banchetă apoi se aşeză

şi, ostenită de drum, aţipi. Noaptea se instalase de-a binelea, iar în

lumina slabă de pe coridor, o tânără cu un geamantan negru

imens, îşi căuta loc într-un compartiment mai liber, în vreme ce

trenul se apropia de Făurei. Sătulă de căutare, zărind bărbatul

167

întins pe banchetă, tânăra se gândi că n-ar greşi dacă l-ar ruga să

se scoale, să-i facă şi ei loc. Trenul încetinea. Intra în gară. Tânăra

trase de mânerul uşii. Pe bancheta de vizavi zări deodată pe

bătrâna pe care credea c-o lăsase în trenul din care tocmai

coborâse, la Buzău. Moţăia sau se prefăcea că doarme, pentru că la

zgomotul uşii începu să se mişte. Trenul oprise. Fără a mai

deschide uşa compartimentului, tânara se năpusti spre uşa de la

coborâre. Nu avea de gând să coboare de partea luminată a gării,

căci putea fi văzută. Coborâ pe partea cealaltă a trenului, profitând

de întuneric. Dintr-un salt fu jos, cu ochii aţintiţi în urmă, să vadă

dacă bătrâna o recunoscuse. Trebuia să treacă mai repede de şinele

de cale ferată şi să se piardă în noapte. Apucă valiza cu ochii măriţi

de spaimă păşind pe şinele căii ferate alăturate, dar... Un marfar

trecu tocmai atunci în plină viteză şi tânăra dispăru sub roţi.

Nimeni nu auzi strigătul de groază al tinerei dispărută în noapte

pentru totdeauna...

*** Când şi cât am aţipit nu ştiu. M-am trezit după un timp la

zgomotul produs de închiderea uşii compartimentului. Intrase

păşind timid o tânără zveltă şi graţioasă. Întreaga-i făptură degaja

un ceva, un fel de a fi ce-ţi impunea o atitudine mai mult decât

binevoitoare.

– Bună seara, murmură ea închizând uşa comparti-

mentului.

– Bună seara, i-am răspuns eu, cuprins brusc de o sfială

inexplicabilă.

S-a îndreptat spre locul de la geam, în diagonală cu locul

meu, de parcă şi-ar fi cerut scuze că nimerise în acelaşi

compartiment cu mine.

– Permiteţi!, a mai şoptit trecând prin faţa mea.

168

Desigur, domnişoară. Îmi face chiar plăcere. Ştiţi, suport

mai greu singurătatea, m-am pomenit minţind cu o seninătate şi

un firesc pe care nu mi l-aş fi putut bănui mai înainte. Ea se aşeză

ca-ntr-o plutire ciudată. Îşi strânse genunchii, acoperindu-i cu

fusta lungă şi mătăsoasă. O priveam tăcut purtând în ochi dorinţa

de a vorbi, de a comunica.

– Mergeţi departe? am îndrăznit eu într-un târziu.

– La Constanţa, spuse ea firesc.

– Şi eu tot acolo, am rostit cu o bucurie nedisimulată. Sper

să nu vă deranjeze prea mult compania mea. Obişnuiesc să vorbesc

mult, am continuat să mint, dând glas pornirii mele sufleteşti şi nu

felului meu de a fi.

– Nu mă deranjează deloc. Abia trece timpul mai repede.

Atât mi-a fost deajuns. Am început să-i spun vrute şi

nevrute, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Iar această

senzaţie punea stăpânire din ce în ce mai mult pe fiinţa mea. Cu

cât conversam mai mult, cu atât aveam senzaţia că o mai

întâlnisem undeva. De la o vreme îmi simţeam făptura chinuindu-

se sub povara acestui simţământ. O uşoară stânjeneală punea

stăpânire pe rostirea fluentă a gândurilor mele. Curând nu m-am

mai putut stăpâni şi am întrebat:

– Cum vă numiţi domnişoară?

– Maria! Dar de ce întrebaţi?

M-am gândit să-i ascund frământările mele, dar m-am

trezit rostind:

– Trăiesc cu impresia că v-am mai întâlnit undeva.

Ea roşi puternic. Un tremur uşor al buzelor îi trădă emoţia.

– Şi eu cred asta, murmură ea privindu-mă de-a dreptul în

ochi, reducându-mă la tăcere. Trenul se oprise undeva, într-o gară.

Iar atunci când tăcerea noastră devenise apăsătoare, odată cu

pornirea trenului, am realizat că Maria cea din faţa mea, semăna

cu Mama Maria. Am privit-o cu spaimă aproape, dar n-am fost

observat. Nu, nu mai eram în stare să mai înţeleg nimic. Bătrânica

169

era Maria? Era peste putinţă! Era peste puterile mele de înţelegere!

Am părăsit nedumerit compartimentul. Voiam să înţeleg, să mă

liniştesc şi să judec. Pe coridor nu era nimeni. Priveam din când în

când, spre locul unde era Maria. Mi-am aprins o ţigară.

O priveam şi nu mai ştiam ce să cred. De parcă mi-ar fi

înţeles gândul, Maria se ridică şi veni lângă mine. Am aşteptat-o

cu nerăbdare. Voiam să-i spun... Voiam să-i vorbesc... Şi n-am

putut rosti nici un cuvânt. Am întins mâna şi i-am atins umărul.

I-am simţit trupul înfiorându-se. Nu s-a retras. Privea tăcută prin

întunericul nopţii spre luminile din depărtare. Când mi-am retras

mâna, am simţit că trenul îşi încetinise mersul. De parcă cineva ar

fi tras semnalul de alarmă. Frecarea roţilor se prelungi ca un

strigăt. Îmi imaginam ce scântei erau sub roţi. Din şocul frânării,

Maria căzuse în braţele mele. Eu însumi era să mă prăbuşesc. Din

vagoane se auziră strigăte de spaimă. Toată lumea ieşi pe coridor.

În vagonul nostru nu erau călători. Am deschis geamul. Ne

oprisem undeva unde nu se zărea nici o urmă de viaţă. În lungul

garniturii, aidoma nouă, călătorii îşi scoseseră curioşi capul prin

geamurile deschise. Apoi s-a stins lumina. Toate vagoanele fură

cuprinse de întuneric. Se zăreau doar flăcările brichetelor sau a

chibriturilor aprinzându-se în interiorul vagoanelor. Mi-am aprins

o altă ţigară. Maria îşi reluă poziţia din faţa geamului. Am privit-

o. Mi s-a părut că plânge. N-am îndrăznit s-o întreb. De-a lungul

coridorului călătorii începuseră a presupune. Păreri diferite. Afară

acelaşi întuneric. Iar garnitura zăcea în aceeaşi nemişcare.

– Eu cobor să văd ce s-a întâmplat. Pur şi simplu nu suport

să nu ştiu ce-i cu mine, am rostit îndreptându-mă spre unul din

capetele coridorului.

– Vin cu tine, spuse ea cu voce şoptită.

Mâinile noastre s-au întâlnit în întuneric. Nu trebuia să ne

rătăcim, sau ne simţeam bine aşa. Era greu de spus. Am ajuns la

uşă, am apăsat pe maneta de deschidere şi am văzut că era blocată.

– Ce-i de făcut? murmură ea.

170

Nu i-am răspuns. Am strâns-o mai tare de mână şi ne-am

întors ajungând aproximativ în locul pe care-l părăsisem. Între

timp călătorii se liniştiseră. Intraseră iar în compartimente,

continuându-şi presupunerile. Am aprins din nou bricheta. Ne-am

regăsit compartimentul, dar îmi dispăruse cheful de-a mă mai

întoarce înăuntru. Fără a-i da drumul mâinii, am tras-o după mine.

De fapt n-a trebuit să fac acest lucru. Ea mă înţelese şi dorea să mă

urmeze. Am simţit acest lucru. Ne-am îndreptat spre celălalt capăt

al vagonului. Era chiar capătul trenului. Am ajuns la uşă, am

apăsat clanţa şi... din nou blocată. Începusem să-mi ies pierd

calmul.

– Mai încerc şi aici, am zis îndreptându-mă spre uşa prin

care de obicei se trecea dintr-un vagon în altul şi care la capăt de

tren se închidea cu un lanţ şi un lacăt. Bâjbâind pe întuneric n-am

găsit lanţul. Nu-mi venea să cred. Am aprins bricheta şi am

constatat acelaşi lucru. Am tras de mânerele uşii culisante. S-a

deschis de parcă toate lucrurile normale trebuiau să fie anormale.

Aerul nopţii ne întâmpină liniştit. Acelaşi întuneric şi nemişcare.

– Riscăm?! am întrebat-o.

Mi-a răspuns cu o strângere de mână.

Am sărit în pietrişul ascuţit dintre traverse. I-am simţit

duritatea în tălpi. Mi-am dat seama că înăţimea era mare. S-a

aplecat şi s-a lăsat luată în braţe. Avea trupul mai încordat decât al

meu. L-am simţit când s-a lipit de mine tremurând uşor. Pentru o

clipă ameţisem. Ne-am revenit din surpriză destul de greu şi

ne-am luat de mână ca la început. Apoi am ieşit dintre şinele de

cale ferată cu gândul să ne îndreptăm spre locomotivă. Din când

în când priveam la ferestrele vagoanelor. Întunericul lor era

tulburat de licărirea vreunei ţigări. Cineva întrebă:

– Pe unde aţi coborât?

– Pe la capătul trenului, i-am răspuns laconic dându-mi

seama că şi ei aveau uşile blocate. Ne continuarăm drumul,

171

ghicind denivelările terenului cu vârful picioarelor. Curând am

ajuns la locomotivă.

– Hei!, am strigat. Nici un răspuns. Am mai strigat de

câteva ori fără nici un rezultat. Atunci am luat o piatră găsită pe

pipăite şi am lovit în metalul locomotivei. Nici un răpuns. La

lumina nelipsitei mele brichete, am dibuit treptele spre mecanic.

Am strigat din nou, lovind cu palma în sticla geamului fierbinte.

Nici un răspuns. Ea mă aştepta.

– Nu-i nimeni, i-am zis coborând.

Înţelesese fără să-i spun. Am tăcut înspăimântat.

Nu-mi puteam explica nici asta, pe lângă celelalte lucruri ce se

adunaseră în sufletul meu de-a lungul zilei. Căldura ei mă liniştea.

Ne-am îndreptat spre capătul trenului.

– Mergem, ne luam bagajele şi plecăm. Părăsim trenul ăsta

blestemat. Trebuie să găsim un sat, o casă. Nu s-a sfârşit lumea cu

asta, i-am zis cu hotărâre, în vreme ce ne deplasam spre coada

trenului. Când ajunsesem la jumătate o voce din noapte întrebă:

– Aţi aflat ceva?

Nu am răspuns. De parcă ar fi vrut să ne pedepsească

pentru asta, trenul porni. Plecă la fel de brusc după cum oprise.

Luminile nu se aprinseră decât după ce s-a îndepărtat mult de noi.

Ne-am privit în tăcere, fără a regreta cu adevărat pierderea

locurilor şi a bagajelor. Am pornit în urma lui fără să ne spunem

un cuvânt. Ieşise luna. Se înseninase şi un vânt răcoros cu miros de

grâu copt, năvălea peste trupurile noastre înfierbântate. O

sprijineam atent. Traversele străluceau mat, în lumina lunii,

ajutându-ne să le dibuim mai uşor. Mergeam fără grabă, de parcă

am fi vrut ca drumul să nu se mai sfârşească. Deodată ea se

împiedică. Era să cadă. N-am lăsat-o. Am luat-o de umeri şi am

oprit-o. Apoi nu i-am mai dat drumul. N-am mai putut. Pur şi

simplu n-am putut. Trupurile dogoreau în nemişcarea ce ne

cuprinsese. Ne-am luat în braţe cu disperarea unei minunate

regăsiri. De parcă ne-am fi căutat toată viaţa. Doar nevoia de aer,

172

ne-a făcut să ne reamintim că existăm. Ne-am desprins şi ne-am

continuat drumul atenţi la orice zgomot. Dar nimic. Mergeam fără

oprire sperând să dăm peste ceva care să ne poată lămuri. Am

început să simţim oboseala. Ceasurile de mers, într-o linişte

nefirească, treceau pe lângă noi fără să le simţim curgerea. Şi nici

un semn de viaţă. Nici un tren care să mai treacă, nici un lătrat de

câine. Alături de Maria, de tăcerea ei, mă simţeam liniştit şi mai

ales puternic. Mi se părea că nu există primejdie de care să mă tem.

Continuam să merg încredinţat că nimic neplăcut nu mi s-ar fi

putut întâmpla. Timpul trecea pe nesimţite. Deodată, de undeva

se auzi un murmur neclar, ca o rumoare minerală, ciudată. Ceva

luminos clipi la orizont semănând cu fulgerele unei îndepărtate

furtuni. Ne-am oprit. Mâna ei tremura în căuşul palmei mele. I-am

strâns-o în semn de liniştire. De acolo, de unde zărisem fulgerul,

zarea începuse să se lumineze uşor. Nu se zărea de fapt nici o

lumină în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un fel de tivire ca

o ceaţă luminoasă în bezna văzduhului spuzit de stele. Părea că

luna-şi primeşte lumina înapoi, din oglinda unui lac îndepărtat,

cufundat într-o noapte veşnică. Nedumeriţi, ne-am continuat

drumul. Trebuia să ajungem neapărat, acolo. Era singura noastră

şansă de a da de viaţă şi de a ne lămuri. Simţeam această nevoie de

liniştire a sufletului şi nu voiam s-o înspăimânt şi pe Maria cu

întrebările ce mă chinuiau şi a căror răspunsuri ar fi putut să mă

facă să înţeleg ceea ce văzusem, sau poate credeam că văzusem.

Poate ajungând în zarea luminată crepuscular aveam să aflu,

aveam să mă liniştesc.

*** Profesorul Brumaru se sculă cu o durere neânţeleasă de

ceafă. Bătrâneţea îşi spuse el, ridicându-se încet, din aşternutul

mototolit de somnul agitat, pe care-l avusese peste noapte. Dormea

stăpânit de vise prosteşti, pe care acuma, treaz fiind, nu le mai

173

putea povesti. O visase pe Maria luptându-se în împrejurări

ciudate, cu tot felul de monştri. Pentru ce, în ce împrejurări, nu-şi

putea aminti. Asta înseamnă că trebuie să se întoarcă băbuţa mea,

îşi zise profesorul încercând o explicaţie. Cu părul alb, la cei peste

şaptezeci de ani, se arăta stăpân pe trupul lui. Munca îl menţinuse

până după ieşirea la pensie. Faptul că Maria nu-i dăruise copii, era

pentru el o continuă neîmpăcare. Încercase să-l consoleze printr-o

grijă excesivă. Secretul vieţii lor, care nu mai era de mult un secret

pentru o bună parte din oraş era Maria. Ea veghease fericirea lui

şi-a tuturor celor care au avut nevoie de ea. În cartier i se spunea

de la o vreme Mama Maria . Ea care nu fusese niciodată mamă, se

bucura pentru cei cărora le fusese ca o adevărată mamă. Brumaru

se îndreptă surâzând spre baie. Era sub impresia aducerilor

aminte, când auzi soneria. Apucă un prosop, se şterse de spumă,

îndreptându-se spre uşa de la intrare. Niciodată nu ar fi permis pe

cineva în preajmă, într-o stare ce ar fi trădat neglijenţa. Îşi trecu la

repezeală mâna prin păr, îşi trase pantalonii peste pijama şi îşi

acoperi bluza cu un halat de casă din mătase, pe care Maria i-l

alesese înainte de a pleca la Herculane. Avea întotdeauna grijă să-i

cumpere câteva ceva, înainte de a părăsi, pentru câteva zile chiar,

liniştea căminului lor. În faţa uşii stătea un civil şi un plutonier de

miliţie.

– Aici locuieşte tovarăşa Maria Brumaru? se adresă civilul

cu blândeţe în glas, profesorului.

– Da, dar nu e acasă !, preciză bătrânul profesor deschizând

larg uşa, poftind cu un gest al mâinii pe cei doi, să-i păşească

pragul casei. Bărbaţii intrară cu sfială. Sufrageria era mobilată cu

gust. Profesorul îşi făcuse din ea, cabinet de lucru, unde-şi mai

pierdea orele printre cărţile bibliotecii ce-i împodobea pereţii. Se

aşezară tăcuţi. Profesorul întrebător, musafirii stânjeniţi. Nu ştiau

cum să înceapă.

– Dacă nu vă supăraţi, ne puteti spune unde se află soţia

dumneavoastră, acum? întrebă civilul.

174

– Desigur. Este plecată la băi, la Herculane.

– De mult? se interesă el.

– De câteva zile. În fiecare an face la fel. Abia aşteaptă să

plece, dar odată plecată nu stă mai mult de o săptămână. Dorul de

casă o aduce înapoi, lămuri profesorul cu liniştea firească a omului

obişnuit cu tipicul celui de lângă sine.

– Aţi putea recunoaşte vreun lucru cu care a aplecat? îl

întrebă miliţianul cu o voce ce trăda nerăbdare şi profesionalism.

– Desigur, chiar eu am ajutat-o să-şi înghesuie lucrurile, în

valiza neagră pe care abia am reuşit s-o închid.

Plutonierul scoase din servieta de piele pe care o ţinea pe

genunchi, un şirag de mărgele rupt, un batic negru cu trandafiri

presăraţi într-un chenar albăstrui, sobru şi elegant. Bătrânul apucă

obiectele, plecându-şi privirile. Înţelese că ceva neplăcut se

întâmplase şi că prezenţa lor se datora acestui lucru. Recunoscu

mărgelele dăruite de Silviu, inginerul crescut de ei, câteva zile

înainte de plecare. Baticul îl cumpărase chiar el. Rosti sfârşit:

– Sunt ale Mariei... !

Plutonierul aşteptă câteva clipe, apoi spuse:

– Din păcate s-a întâmplat un lucru nu tocmai plăcut !

– Bănuiesc, altfel nu veneaţi !, zise încet, profesorul.

– Soţia dumneavoastră a suferit un accident. Se pare că a

vrut să schimbe trenul şi nu a fost atentă la trecerea unui marfar.

A fost lovită din plin!, zise civilul, oprindu-se la geamătul

bătrânului. Un singur lucru ne face să ne gândim că nu este în

regulă !, zise plutonierul. Unde aţi spus că a plecat?

Profesorul nu le răpunse. Cu ochii ficşi, privind imobil

printre firele de păr căzute pe frunte, nu mai rosti nici un cuvânt.

– La Herculane? îngână ca un ecou civilul aşteptând de la

bătrân confirmarea. După un timp acesta-şi clătină capul

afirmativ.

– Păi atunci ce căuta la Făurei? se întrebă plutonierul

nedumerit. Bătrânul îşi ridică privirile. Ochii prinseră a-i străluci.

175

Apoi, de parcă brusc i s-ar fi aprins în suflet o speranţă, îi privi pe

cei doi rostind:

– Poate nu-i ea ! Dacă astea le-aţi găsit la Făurei, nu e ea.

N-avea ce căuta acolo. Din Bacău spre Herculane, se trece numai

prin Bucureşti. Pe acolo trece de fiecare dată. Schimbă numai

trenul. Poate nu e ea, ce ziceţi?

Cu o mină încurcată civilul spuse:

– Şi totuşi actele de identitate, buletinul vreau să zic, este al

dumneaei. Altfel nu ştiam cine este şi nici unde stă.

– Da aveţi dreptate!, conchise bătrânul gârbovindu-se

brusc.

– Din nefericire nu vă putem chema la identificare. N-a mai

rămas mare lucru. Numai dacă sunteţi destul de curajos!

– Desigur, murmură el ridicându-se în picioare. Desigur,

mai repetă îndreptându-se spre baie.

Cei doi îl priviră neliniştiţi. Auziră zgomotul apei curgând

şi se calmară. Intrase în baie pentru a se răcori. Se temea de un

infarct. Fusese prevenit de medic de mai multe ori. I se dăduseră

chiar şi calmante, pe care arareori le folosise. Acum luă o doză

dublă. Se privi în oglindă şi se mustră. Dacă l-ar fi văzut Maria nu

l-ar fi lăsat aşa. Era bărbat, sau ce era ? Gândul la vorbele ei îi făcu

bine. Ieşi ceva mai stăpân pe sine.

– Trebuie să fac cele cuvenite !, zise el cu voce gravă, semn

că-şi revenise pe deplin. Unde este?

– Tot ce a mai rămas, este la morga oraşului. Vă însoţim!,

zise civilul.

– Vă mulţumesc! Numai cât să-mi pun ceva pe mine!, spuse

el, părăsind sufrageria.

E tare bătrân, păru să spună privirile plutonierului,

aşteptându-l. Şedeau păstrând tăcerea, apăsaţi ei înşişi de durerea

purtată cu atâta demnitate. Profesorul se întoarse repede. Îşi

pusese un sacou închis peste cămaşa albă, la care nu mai adăugase

176

cravata, aşa cum obişnuia întotdeauna. Ieşiră. Jos îi aştepta o

maşină. Drumul până la morgă îl făcură în tăcere.

Profesorul îşi frământa mâinile. Palmele i se umeziseră, iar

neastâmpărul lor se transmitea întregului corp. Când automobilul

se opri, trupul îi era cuprins de frisoane. Soarele îşi continua

revărsarea peste pământul încins. Intrară fără a fi opriţi de portarul

spitalului. Ajunşi în subsolul camerelor frigorifice, îl găsiră pe

autopsier închizând una din uşile prin care tocmai introdusese un

cadavru.

– Bună ziua, spuse plutonierul.

– Bună, le răspunse plictisit acesta. Iar aţi venit?

– Da doctore. Ştiţi în problema identificării Mariei

Brumaru. Cea de la Făurei. Ţi-am adus-o ieri în sacul acela...

– Ah, da... ! Deschise uşa unei alte despărţituri. Scoase un

sac din pânză cauciucată.

– De fapt n-a rămas cine ştie ce, preciză el în vreme ce

dezlega gura sacului. Îi răsturnă conţinutul pe masa acoperită cu

tablă zincată. Fragmente din ceea ce fusese odată un trup, se

împrăşiară îngheţate, scoţând un zgomot sec, pe tabla curată.

Profesorul scoase un geamăt.

– Pantoful, paaantoooful! Apoi nu mai zise nimic. Rămase

rigid cu ochii ieşiti din orbite, în vreme ce plutonierul se uita la

pantoful căzut laolaltă cu ce mai era în sac, pe masa zincată. Nu

înţelegea mare lucru. Îl luă şi-l aşeză cu talpa întoarsă pe laba

piciorului rămasă ca prin minune întreagă. Era mărimea potrivită.

Medicul, care văzuse destule în viaţa lui, se repezise în ajutorul

profesorului Brumaru. Îl aşezară pe scaun strângând conţinutul în

sac. Curând profesorul îşi reveni. Ceru apă. Bău un pahar întreg,

răsuflă adânc, cu greutate, după care aşteptă cu privirile mirate o

întrebare fără răspuns. După un timp şopti:

– Pantoful...

– Ce-i cu pantoful?! întrebă civilul.

– Nu este al Mariei!

177

Îl priviră stupefiaţi.

*** Ne-am continuat drumul în întunericul nopţii continuând

să ne apropiem de luminile întrezărite. Parcă stăteam pe loc. Zarea

luminată, rămânea tot atât de îndepărtată ca şi până atunci. Mă

aşteptam să văd fulgere, dar nimic. Mă aşteptam să apară nori, care

să acopere cerul spuzit de stele, dar nimic. Totul părea cuprins de

o ciudată încremenire. Zarea luminată era singurul semn, că

undeva în spaţiu era viaţă, sau cel puţin aşa credeam.

– Am obosit !, spuse Maria cu glas şoptit, de parcă s-ar fi

jenat să-şi recunoască oboseala.

– Să ne aşezăm puţin, am consimţit, aşezându-mă. Rostirea

ei mă făcu să realizez că eram eu însumi obosit. Ne-am aşezat pe

şina lucioasă de cale ferată. Era fierbinte. Nu ne îndoiam că era şi

curată. Trecerea atâtor roţi de tren o lustruiseră de-al lungul

timpului, fără a-i da răgazul necesar oxidării. Numai faptul că de

atâta vreme nu se arătase nici un tren, mi se părea curios. Trebuia,

de mult să se ivească lumina zorilor. Mergeam de patru ceasuri şi

ar fi fost timpul să se lumineze de ziuă. Dar acestea erau temerile

mele şi nu trebuia s-o sperii pe Maria. Am cuprins-o pe după

umeri. Avea trupul fierbinte. Din când în când percepeam un

tremur uşor trecându-i prin trup, însoţit de un oftat abia desluşit.

– Cum te mai simţi? am întrebat-o.

– Mai bine ! Era mai greu dacă eram singură !, a spus ea cu

glas convingător.

Era mai bine dacă nu coboram mi-am zis eu în gând, fără

a rosti cu voce tare acest lucru. Dar degeaba mă mai lamentam

acuma. Trebuia să ne ridicăm şi să plecăm mai departe.

– Gata? am întrebat-o.

S-a ridicat fără să-mi răspundă. Cred că era foarte obosită,

dar se temea să mi-o spună, de frică să n-o părăsesc, sau din

178

dorinţa de a-mi fi alături în toată absurditatea aceasta. Ne

continuarăm drumul, călăuziţi de strălucirea mată a traverselor şi

a luminii crepusculare ce tivea depărtatul orizont nocturn. În

câteva ceasuri trebuia să ajungem. Numai dacă ar rezista, îmi

ziceam privind-o cu îngrijorare. Îi lăsasem mâinile libere, pentru

ca să se poată mişca mai uşor. O vedeam bine. Lumina stelelor şi a

lunii îi estompa trăsăturile făcând-o şi mai frumoasă. Am lăsat-o

să meargă înaintea mea cu câţiva paşi. De parcă i-ar fi fost teamă

să nu se depărteze prea mult, se opri. Am ajuns-o. Mă luă de braţ,

căutând sprijin. M-am bucurat. Ne-am continuat drumul în tăcere.

După câtva timp am simţit că ostenesc. Ea nu spunea nimic. Avea

o rezintenţă ieşită din comun. Am îndrăznit să-i spun totuşi.

– Ne mai aşezăm puţin?

– Da!, mi-a răspuns aşezându-se. Şinele de cale ferată erau

mai fierbinţi. Părea că odată cu trecerea timpului, fierul acumulase

căldura lunii şi a stelelor. Zorile se încăpăţânau să apară, deşi

trecuseră atâtea ceasuri. Mi-am privit ceasul. Mergea. Se făcuse

aproape ora 8. Deasupra noastră era acelaşi cer înstelat şi aceeaşi

lună. Mai mult, mi-am dat seama că poziţia lor rămăsese

neschimbată. Începusem să fiu cuprins de panică. Atâta nefiresc,

devenise apăsător şi ameninţător.

– Pornim? zise ea cu glas liniştit ridicându-se.

Oare dacă ar fi ştiut că mie însumi a început să-mi fie

teamă, cum ar fi reacţionat? Am pornit, cu îndârjire furioasă, gata

să înghiţim distanţa blestemată până la lumina ce se încăpăţâna să

rămână depărtată.

*** Profesorul Brumaru ieşi din subsolul clădirii calm. Cei doi

îl însoţiră până la intrarea în policlinică, fără nici un cuvânt. Se

urcară în maşina încinsă de soare. Nimănui nu-i venea la

îndemână să deschidă o fereastră spre cele întâmplate. Stânjeneala

179

pusese stăpânire pe toţi, deopotrivă. Maşina îşi continua drumul

prin aerul fierbinte, mirosind a asfalt şi a oraş încins. Trecură prin

centrul oraşului aproape pustiu la acea oră, spre sediul miliţiei

municipale. Tăcerea continuă. Intrară în biroul plutonierului. În

cameră se aflau trei birouri, din care unul era ocupat de un sergent

maior ce se chinuia cu o maşină de scris.

– Te-a căutat şeful !, îi spuse sergentul, plutonierului de

cum îl văzu.

– Bine, o să mă duc imediat ce termin. E urgent?

– Nu ştiu, zise acesta continuând să-şi caute literele în

tastatura maşinii.

– Luaţi loc, se adresă civilul bătrânului, luând el însuşi un

scaun. Profesorul se aşeză taciturn.

– Va trebui totuşi, să încheiem un proces-verbal. Actele

sunt în fond ale soţiei dumneavoastră, iar legea ne cere să

întocmim o serie de formalităţi, zise plutonierul pe ton de scuză,

continuând să scoată din sertare tot felul de formulare. Apoi

începu să le completeze cu un scris caligrafic. Profesorul fu invitat

să le citească şi să le semneze. Semnă fără a citi. Când toate actele

fură întocmite civilul se ridică în picioare, pentru a-şi lua rămas

bun.

– Dacă doriţi, puteţi cere incinerarea. E omeneşte să vreţi

acest lucru. V-am eliberat şi actele necesare, zise el întinzându-i

nişte hârtii.

Profesorul se ridică, întinzând mâna cu greutate după ele.

Se gârbovise, iar pe tenul livid se ghiceau eforturile făcute pentru

a fi stăpân pe sine.

– Vă oferim maşina noastră, zise civilul deschizându-i uşa.

– Vă mulţumesc, zise bătrânul, lăsându-se condus până la

maşină. Ţinea în mână hârtiile şi tot nu-i venea să creadă că i se

întâmplase o asemenea tragedie. În adâncul sufletului, îndoiala se

trnasforma treptat în speranţă. Pantoful nu e al ei continua să se

repete în adâncul fiinţei lui. Nu e ea. Ea nu putea să-mi facă aşa

180

ceva se trezi el murmurând de parcă ar fi vrut s-o scuze. Şoferul îi

auzise murmurul nedesluşit. Îşi întoarse privirile către el:

– Aţi spus ceva?

– Nu, nu. Nimic! preciză cu greutate, reintrând în muţenia

de mai înainte.

Curând ajunse în faţa blocului. Coborâ din maşină

strângând mâna şoferului. Paşii îl purtau aproape fără voie spre

apartamentul pustiu. Părea că visează. Refuz să visez îşi spuse el

îndreptându-şi spinarea. Sunt un ucigaş de vise.

*** Mergeam de mai bine de zece ore. Îngrijorarea mea

devenise o povară. Îmi simţeam capul plesnind de gânduri care

mai de care de neânţeles. Cerul continua să fie nemişcat. Stelele

rămăseseră în acelaşi loc, luna lumina cu acceaşi intensitate

traversele căii ferate, iar lumina din zare, la fel de îndepărtată. Ne

continuam drumul în tăcere. Eu din ce în ce mai greu, Maria la fel

de hotărâtă ca la început, cu o tenacitate suspectă. Mă surprindeam

adeseori, prinvind-o altfel decât o privisem până atunci. Deodată,

când aproape că nu mai suportam să tac, am observat că strălucirea

şinelor de cale ferată în bătaia lunii se estompa brusc. Mi-am dat

seama că şinele dispăruseră. Ne-am oprit nedumeriţi. De pe ultima

traversă pipăiam cu privirile, ba chiar şi cu tălpile pantofilor, fără

nici un folos. Se sfârşise. Nici urmă de vreo cale ferată. Dar trenul?

– Şi trenul?, o auzii pe Maria spunând.

Am privit-o uluit.

– Care tren?

– Cum care tren, băiatule? îmi zise ea cu glas schimbat.

N-am mai putut rosti nici un cuvânt. Mâinile-mi căutau un

punct de sprijin în pietrişul fierbinte. De parcă vroiam să mă frigă,

să mă trezească. Dimpotrivă, m-am cufundat tot mai mult în bezna

nopţii. Am apucat să-i mai rostesc o dată numele.

181

– Maria...

Imaginea chipului înconjurat de stelele văzduhului, a fost

ultima legătură conştientă cu mine însumi.

*** Bătrâna privea consternată. Nu înţelegea nimic din toată

bolboroseala tânărului. Se vede că m-am înşelat”, îşi spuse. Nu-i

numai epilepsia. Ar fi trebuit să-şi revină de atunci. Şi mereu mi-a

rostit numele. Sau, mă rog, nu al meu, ci al celeilalte Marii.

Doamne cât e de bolnav. Dar oricum nu-mi pare rău! Ce s-ar fi

făcut fără mine îşi mai zise ea gata să mai surprindă ceva din

delirul celui ce dădea semne că-şi va reveni din lunga-i cădere. Şi

într-adevăr, nu multă vreme după asta, tânărul deschise ochii de-a

binelea.

– Ei, te-ai trezit? îl întrebă cu nedisimulată bucurie mama

Maria .

Tânărul se ridică anevoie în capul oaselor, fără a-i

răspunde. Privi buimăcit în jurul lui. Îşi ridică privirile spre plasa

de bagaje. Se linişti. Sacoşa era la locul ei. Îşi duse mâna la fruntea

umezită de atâtea comprese, neânţelegând prea bine ce i se

întâmplase.

– Unde mă aflu? rosti el cu privirile rătăcite spre geamul

acoperit de întunericul de afară.

– Tu băiete, te afli pe drumul cel bun. Mai avem puţin şi

coborâm la Constanta. De mine-i mai rău, zise bătrâna oftând. În

loc să ajung la Herculane, uite unde merg!, mai adăuga ea.

Am privit-o îndelung. O văzusem aievea prin tot ce

trecusem. Eu eram tânărul care-i schimbase drumul fără voia ei şi

numai eu eram vinovat de cele întâmplate.

– Vă rog să mă scuzaţi !, am îngăimat ruşinat de buimăceala

mea, ce nu-şi mai avea nici o justificare atâta vreme cât

redevenisem eu însumi.

182

Ea îmi zâmbi înţelegătoare. Surâsul ei blajin mă făcu să

răsuflu uşurat. Nu mă condamna. Am privit din nou spre plasa de

bagaje.

– Dar valiza? m-am trezit întrebând-o.

– Eh, o să merg la Bucureşti. Probabil că acuma o fi la biroul

de bagaje pierdute. Am păţit aşa ceva c-o umbrelă, zise ea

forţându-se să pară indiferentă. Important este ca tu să ajungi la

Maria, la Constanţa, zise ea zâmbindu-mi şăgalnic.

A roşit şi am rostit totuşi:

– Care Marie?

– Las că ştii dumneata care. Toată noaptea ai pomenit-o.

Poate şi de asta nu-mi pare rău că te-am ajutat. Mai greu îmi va fi

să mă întorc acasă. Că de băi nu mai poate fi vorba, zise ea

înveselită.

– Ba o să mergeţi şi la bă !i, m-am grăbit eu s-o asigur. Iar

pe Maria, pe Maria, o s-o cunoaşteti cândva.

Nu trebuia s-o supăr pe această bătrână simpatică, cu

neliniştile mele. Dacă ea spunea că există o Marie, poate că aşa este.

Eu nu-mi aduceam aminte de nimic. Iar durerea de cap mă obliga

să fiu conciliant. Iar despre Maria, ah da, despre Maria parcă

începusem să-mi amintesc ceva. Putea fi adevărat oare ceea ce mi

se întâmplase? Putea tot atât de bine să mi se fi năzărit. Odată cu

liniştirea durerilor din ceafă, imaginea ei denevea tot mai clară.

Am zărit-o aplecându-se îngrijorată deasupra frunţii mele.

– Şi ea ştie de boala dumitale? îmi întrerupse ea gândurile.

– Nu. Care boală? am întrebat-o eu nedimerit.

– Că doar nu e prima dată când păţeşti aşa ceva, zise

bătrâna cu voce tainică.

– Vă jur că nu ştiu ce mi s-a întâmplat. N-am mai păţit aşa

ceva niciodată, m-am grăbit eu s-o asigur cu toată sinceritatea.

M-a privit lung, contrariată de ceea ce-i spusesem. Apoi am

simţit că m-a crezut. M-am bucurat în sinea mea, pentru că era

adevărat. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Mama Maria fusese

183

alături de mine, străină, la fel de bună ca Maria mea. Şi singura

răsplată pentru aceasta,era s-o fac părtaşă şi la bucuriile vieţii mele.

Dacă Maria. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, bătrâna îmi zâmbi,

liniştându-mă. Întunericul nopţii începu să se destrame. Am

deschis geamul. Rcoarea dimineţii îmi făcea bine. Obosită Mama

Maria mă privea mulţumită.

***

Când bătrânul profesor deschise uşa apartamentului, auzi

apa de la bucătarie curgând şi zgomot de farfurii aşezate în

chiuveta smălţuită. Nu-i venea a crede. Lăsă uşa de la intrare

deschisă. Paşii îl purtară spre bucătărie. Ochii îi ieşiseră din orbite

zărind-o.

– Tu aici? îngăimă el înainte de a se prăbuşi. Mama Maria

întoarse capul zâmbind, pentru ca imediat după aceea, zâmbetul

să-i îngheţe, transformându-se în spaimă şi îngrijorare.

Îşi scutură mâinile de apa rece şi se îndreptă spre bărbatul

căzut. Încerca să-l ridice. Era greu, dar nu peste puterile ei. Reuşi

să-l târască pe canapeaua din sufragerie. Îi scoase haina şi îi ascultă

inima. Bătea nebuneşte. Alergă spre dulapul cu medicamente.

Picăturile nu-i puteau fi administrate. Gura bătrânului profesor

era încleştată. O descleştă. Apoi se aşeză să-şi tragă sufletul,

aşteptând efectul valerianei. După zgomotul ce-i pătrundea în

apartament, îşi dădu seama că uşa rămăsese deschisă. Se îndreptă

s-o închidă. Pe hol zări hârtiile, pe care soţul ei le ţinuse în mână.

Le ridică, îşi luă ochelarii, apoi pe măsură ce le citea, o spaimă

cumplită o cuprindea:

– Dumnezeule, ce tragedie! Certificat de deces pentru

mine?! Ce s-o fi întâmplat? bâigui în neştire. Apoi încercă să

găsească o explicaţie. Desigur, păi cum altfel? Ce grozăvie! Cine şi-

ar fi putut închipui? Deci hoaţa a fost lovită de tren. De aceea a ieşit

val vârtej din compartimentul în care intrasem cu tânărul acela.

184

Dar cum puteam să-l las? Cine ar fi putut bănui că era atât de

bolnav. Aproape tot timpul delira. Dacă moare al meu... Doamne,

asta să-ţi fie răsplata pentru binele ce l-am făcut? Nu trebuia să

cobor la Buzău. N-ar fi murit, e adevărat. Dar oricum e prea târziu

să mai regret. Trebuie să am grijă de el, zise ea lăsând hârtiile să

cadă pe masa din sufragerie.

Pe canapea, bătrânul Brumaru începu să-şi revină. Maria

răsuflă uşurată. Cu paşi repezi se mişca încoace şi-ncolo, pregătind

câte ceva. Îi puse pe frunte o compresă rece. Profesorul tresări şi-şi

deschise ochii.

– Eşti aici?, murmură el cu vocea obosită.

– Desigur, dragul meu, desigur!, se grăbi ea să-i răspundă.

– Deci am avut dreptate. Pantoful nu era al tău. Sunt un

ucigaş de vise !

– Lasă asta, fii liniştit !, se grăbi ea să-l potolească dându-i

paharul cu picături.

Îl susţinu, ajutându-l să-şi ridice capul şi să soarbă

conţinutul paharului. Apoi îl văzu cum aţipeşte zâmbind. Se

bucură ca atunci când o sărutase prima dată.

185

NINSORI

Iarna fusese uşoară. Petice de gheaţă. Petice de zăpadă.

Crâmpeie de alb pe negru. Apoi soarele. Vesel, proaspăt, gata să

se întreacă pe sine în lăcomie. Şi petele fug. Sau nu, nu fug. Sunt

sorbite de razele soarelui. Şi negrul se-ntinde. În ramuri, în tulpini

şi-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumină. Şi muguri

înflorind. Ca dintr-o noapte adâncă, strălucesc izvoarele. Apoi

gonesc spre tainice chemări. Merg obosit. Nu, moleşit.

Căldura-nmoaie atât de plăcut oasele biciuite de frigul trecut. Paşii

mă poartă cu greu. Nu ei. Eu îi port. Sau cine mai poate şti, care pe

cine mai poartă. Oricum sunt acolo unde lumina încă mai poate să-

mi da căldură. Sunt sub flori. Am fost sub muguri, sub crengile

negre şi aştept verdele vieţii, frunzele. Iar paşii se duc şi mă duc.

Pământul se lasă călcat şi-mi răcoreşte privirea. Paşii se bucură de

mine şi eu de reavănul ţărânii văioagelor umbrite. Pământul

musteşte. Şi-n fiecare zi sunt tot mai însetat. Iar setea mă face

bărbat. Tot mai bărbat. Şi-atunci de ce marionetă? O fi umbra mea?

Poate. O port peste tot. Şi lumea râde. Şi eu nu ştiu dacă ea, e

marionetă. Se lasă pe spate când vreau eu. Mă vrea, să joc. Eu sunt

marioneta. Şi-atunci mai sunt bărbat? Pentru că zilele trec. Şi

verdele frunzelor izbucneşte-n lemnul ramurilor sărutate de soare.

Din negru ţâşneşte viaţa. Iar albul a rămas doar o amintire. Iar eu

tot amintire pentru marioneta mea. Ba nu. Nici măcar atât. Eu nu

pot fi o amintire. Marioneta da. De aceea o port legată de mine.

Pentru că eu n-am umbră. Oamenii văd şi râd. Şi marioneta râde.

Atunci când o mişc. Şi din nou am senzaţia că ea mă sileşte pe

mine. Iar eu sunt tot mai mult jocul marionetei mele. De cine râde

lumea? De mine? De ea ? Oricum zilele trec. Paşii mă poartă prin

aceleaşi locuri umbroase. Ba nu. Sunt altele. Şi tot atât de materne.

186

Doresc maternitatea? Nu ştiu. Dar caut aceleaşi văioage

întunecate. Şi iat-o. S-a desprins din mine. O mână, apoi alta. Şi

pielea se lasă sărutată. De mâini? Iar marioneta nu-i. Nici lumea.

Sunt eu şi mâinile Ei. Mă gustă şi-mi redau umbra. În locul

marionetei? Sau în locul meu. Eu sunt eu însumi. Iar Ea? Ea... Zilele

trec. Şi paşii mei. Şi verdele frunzelor e tot mai intens. Negrul

matern dă viaţă mereu şi dispare. Iarba-l ascunde. Verde, verde,

verde. Doar paşii mei flămânzi de maternitate. Doar ei. O găsesc

prin aceleaşi văioage. Cu aceleaşi curgeri cristaline. Şi paşii se

bucură. Sărut cu tălpile răcoarea pământului. Şi ea-mi primeşte

sărutul. Simt înfiorarea în tulburarea izvoarelor. Mă înfior la

rându-mi. Şi tălpile. Iar marioneta? Nu-i. Eu sunt. Zi cu zi am

crescut. Am devenit mai bărbat. Iar gustul pământului matern mă

doare. Mă răscoleşte tot mai mult. Eu sunt bărbatul. Şi-mi răsfir

tălpile peste maternitatea răcoroasă. E ultimul negru-n marea de

verde. Verdele vieţii. Trupul mi se înfioră. Iar marioneta-i o umbră.

Mai bine spus, o amintire. Am o umbră. Sau umbra mă are pe

mine? Nu. Nu trebuie. Eu sunt bărbatul cu umbră. Eu am umbră.

Eu am. Pe naiba. Eu am nevoie de Ea. De Ea. Mi-e necesară. Ce

sunt fără ea? O trecere? Da. O trecere prin spaţiu şi timp. Şi nu

vreau să fiu o umbră. Nu vreau să am umbră. Dar vreau să fie Ea,

umbra. Umbra care să-mi ascundă neputinţa. Iar paşii mei să-şi

găsească răcoarea în maternitatea umbrei. Când văioagele vor

dispărea sub verdele vieţii. Când curgerile vor înceta. Eu însumi

să pot fi Ea. Sau Ea să-mi dea umbra care să-mi acopere neputinţa.

Şi pretutindeni să găsesc răcoare. Răcoarea sufletului însetat. Şi

trupului înfierbântat. A tălpilor fierbinţi de căutare. Şi dorinţele

mele. Şi bărbăţiei mele. Trebuie să-mi bucur încă tălpile, de

răcoarea văioagelor umede.

– Doamne! Ce-i asta? Pete de aur şi de lumină. Pete de

negru strălucitor. Aur şi negru. Arămiu şi roşu. Şi toate-n mişcare.

Se mişcă maternitatea? Nu. Nu-i Ea. E-o salamandră. Îşi

caută locuri umbroase. Şi ea? Ea nu. Nu trebuie. Ea. Ea e doar o

187

salamandră. O greoaie şi nedorită salamandră. Şi talpa piciorului

meu. Da. Talpa s-abate peste culorile în mişcare. Striveşte. Striveşte

cu ură. Ba nu. E disperare şi spaimă. Spaima de culori? Desigur.

Nu mai vreau culori. Vreau puritatea negrului matern. Talpa-şi

continuă strivirea. Urzicături dureroase-o străbat. Mă cutremur şi

cad. Pe fundul văioagei e bine. Mă cufund în răcoarea pământului.

Deasupra e cerul. Şi frunzele. Da, frunzele. Frunzele se înroşesc

brusc şi cad. M-acopăr de frunze. De foarte multe frunze. Cerul

păleşte. Iar frunzele cad. În trup, răcoarea pătrunde tot mai adânc.

Tot mai adânc. O simt alunecându-mi de-a lungul picioarelor. Iar

frunzele cad. Şi-s crengile goale. Tot mai goale. Şi mai negre. Ce

negre... De parcă văioaga s-ar fi urcat spre cer. Iar eu tot mai rece.

Şi frunzele cad. De parcă ar vrea să-mi dăruiască pe veci

maternitatea. Dorm. Câtva timp a fulguit cu fulgi mari şi pufoşi.

Cerul nu avea contur. Parcă se lăsase pe acoperişuri. Ba chiar pe

străzi. Blocurile înalte-şi pierdeau înălţimile în marea de fulgi. Şi

de cer. Păreau că se-mpreunează. Ha, ha. Blocurile merg în cer.

Bărbaţii aveau cuşma de nea. Femeile nu. Şi nu-mi pot explica asta.

Nici atunci, nici acum.

Apoi străzile se uniră cu străzile. Îşi împrumutau lumina

de la zăpada aşternută pe ele. Şi umezeala, tot de acolo. Bărbaţii nu

mai aveau cuşme. Părul se pleoştea. Se lipea umed şi greu de

capetele îngheţate. Încet se lăsa o pâclă. Era atât de deasă, atât de

deasă. Nu puteai vedea urmele paşilor. Oamenii erau doar siluete.

Femeile nu se mai vedeau. Plămânii se sufocau. Iar ochii mei, se

măreau. Se măreau şi lăcrimau. Şi-atunci am văzut. Da. Atunci,

abia atunci, am văzut. Capetele oamenilor creşteau. Fiecare avea

capul mai mare decât înainte. Şi-n jurul lui, un halou. De parc-ar fi

fost sfinţi. Ochii mă usturau. Şi ceaţa, oh, ceaţa. Ceaţa care mă

împiedica să mă dumiresc. Dar nu era vorba de nici o lămurire.

Capetele oamenilor erau mai mari. Cu mult mai mari ca de obicei.

Mi-am spus că era din cauza luminii. Dar seara erau şi mai mari.

Mă frământam şi nu găseam un răspuns. Atunci au venit păsările.

188

Mici, negre şi cu guler. Cu guler lucios. Cu atât mai lucios cu cât

ceaţa îşi sporea opacitatea. Păsările negre se apropiau. Aureola le

făcea penajul mai strălucitor. Apoi au apărut femeile. Purtau sub

paltoane ceva ce nu se putea ascunde. Părea că maternitatea însăşi

îşi căutase adăpost. Paltoanele abia se mai ţineau. Nasturii stăteau

să plesnească. Maternitatea-şi găsise adăpost? Nu ştiam ce să cred.

Nu ştiam la ce să mă uit. La păsări? La femei? La păsări. Se aşezau

pe capetele bărbaţilor. Crescuseră. Şedeau ca pe nişte uriaşe

baloane. Bărbaţii le lăsau. Încăpeau mai multe deodată. Şi părul?

Da, părul căzuse. Capetele umflate străluceau. În zăpada căzută,

urme. Urme de paşi şi de păr. Şi ceaţă. Ceaţă groasă şi grea.

Femeile abia se mai puteau mişca. Le priveam şi nu înţelegeam. Pe

reverul paltonului meu rămăsese o şuviţă. Mă gâdila. Am dat cu

mâna. Mi-am atins obrazul. Capul îmi crescuse. Era mai mare

decât spatele. Umerii erau sub fălci. Nici nu bănuisem. Deci şi eu.

Şi mie. De ce nu. Doar sunt bărbat. Numai că nu-mi dau seama de

ce nu-mi găsesc buzunarele. Mi-e frig. Degetele-mi sunt de tablă.

Nu le pot îndoi. Mă dor. Şi buzunarele nu-s. Ba sunt. Mult

depărtate de mine. De parcă ceva le-ar fi depărtat. Bine că pot privi.

Cred că numai eu. Ba nu. Şi ceilalţi. Îşi duc din când în când

mâinile la cap. Parcă-s de pitici. Degetele sunt mici şi îngheţate. La

fel ca ale mele. Nici nu pot acoperi urechile. Urechile-s mari. Mai

mari decât capul. Ca nişte evantaie. Nici o maşină nu circulă.

Capete mari. Nu mai încap înăuntru. Nici în clădiri. Şi ceaţa

continuă. Unde-i soarele? Privirile se ridică spre cerul nevăzut.

Tot nu se vedea. Iar trupul e obosit. Al meu e şi mai mare.

Eu sunt bărbat. De ce mă umflu? Nu-s femeie. Ne uităm unii la

alţii. Nu ne mirăm. Suntem îngroziţi. Ne deosebim? Nu. Nimic nu

ne deosebeşte. Doar eu sunt diferit. Se feresc de mine. Ei au numai

capetele mari. Eu şi trupul. Şi calc tot mai greu. Mă dor labele

picioarelor. Picioarele-mi sunt mici. Şi mâinile. Numai capul şi

trunchiul. Eu şi femeile avem paşii mici. Femeile s-ar putea

rostogoli. Mai ales că paltoanele au rămas de prisos. Sunt ca nişte

189

eşarfe. Nici vorbă să ne-ajungă. Mă îngrozesc? Nu. Nu sunt

îngrozit. Doar obosit. Nici nu ştiu de ce mai merg. De ce? Dar unde

să stau? Nu încap nicăieri. Casele-s pustii. Toţi suntem în ceaţă. Iar

păsările-s pe noi. Ghearele lor stau în pielea noastră. Ca mâinile

unui copil strângând un balon. Pasările-s mici. Din cauza mărimii

noastre. Eu nu le simt ghearele. De fapt eu nu mai simt dacă am

păsări. Toţi au. Şi toţi ne umflăm. Nu mai ochii ne rămân la fel.

Abia de mai vedem. Au început să se umfle şi ceilalţi bărbaţi. Nu

se mai feresc de mine. Sumtem la fel. I-ar păsările s-au înmulţit. Ne

mişcăm tot mai greu. Unele femei nu. S-au prăbuşit. Zăpada se

topeşte sub ele. Şi bălteşte. Zăpada se-nmoaie. Porţiuni se asfalt şi

de borduri apar de sub nea. Iar noi nu ne putem odihni.

Continuăm să ne deplasăm. Haotic, dar ne deplasăm. Şi cât de

mult aş vrea să stau. Să mă odihnesc. Dar unde? Bănci nu-s. Dar

trotuare? Borduri? Sunt. Atunci de ce n-aş sta ? Şi-aşa picioarele au

ajuns ca nişte protuberanţe. Cred că m-aş putea da de-a dura. Dar

m-aş uda. Zăpada-i terciuită. Paşii noştri. Şi ceaţa. Ceaţa ce nu se

mai termină. Parcă sufocă văzduhul. Şi zăpada. Şi noi. Aerul nu ne

mai ajunge. Iar păsările ne ciugulesc. Le-o fi foame. Apar din ceaţă

şi ne ciugulesc. Nu le simţim. Le vedem unii la alţii. Ciocurile

se-nfundă în masa umflată. Pielea intră-nlăuntru. Apoi revine.

Poate dacă s-ar sparge. Poate ne-am desumfla. Eu n-am curajul s-o

fac. Poate că nu-i bine. Aştept păsările. Ele trebuie să ştie.

Neapărat. Ele au instinctul nealterat. Sunt coţofene. Nu mi-e

teamă. Şi nici nu le simt. Niciunul din noi nu simte. Aşteptăm.

Ne-nvăluie ceaţa. Nici aureola nu se mai vede. Nu ne mai poate

cuprinde. Doar păsările-şi continuă ciugulitul. Ce-or fi găsit?

Deodată simt ceva ca o uşurare. O mare uşurare. Un lichid mi se

prelinge pe frunte. Îmi ridic mâna. N-ajung. Şi curgerea continuă.

Picură pe trotuarul umezit. M-aşteptam să fie sânge. Nu-i. E limfă?

Nu-i. Habar n-am ce poate fi. Se scurge necontenit. Şi alţii văd şi

simt la fel. Dar nu se pot pipăi. Privesc unii la alţii şi se liniştesc. Şi

eu. De fapt nici n-am fost neliniştit. Eram liniştit. Tot timpul am

190

fost. Lichidul s-amestecă-n balta ce curge spre gura de canal. Iar

ceaţa-i mai subţire. Poate se ridică. Da. Se ridică. Zăpada s-a dus.

Doar noi ne amestecăm scurgerile, cu urmele ei. Zăpada nu-i. Iar

păsările-au dispărut. De undeva, ştiri. Se anunţă cu voce răguşită

încetarea bombardamentului atomic. Supravieţuitorii să se

prezinte... Nu înţeleg unde. Nici nu încerc să înţeleg. Târziu, mă

alătur celor care merg într-una, în aceeaşi direcţie.

191

SALVATORUL

Tăcerea zbârcise pământul. De undeva, din înălţimile

cerului, pământul arăta ca pielea unui şarpe bătrân, înainte de

năpârlire. Tranşeele săpate, întreţesute, ivite din teamă şi

necesitate, vrâstau carnea pământului. Văioagele acoperite cândva

de ierburi, ca nişte lănci minuscule izvorâte din preaplinul

acvaticelor straturi de suprafaţă, îşi umpluseră şanţurile cu apa

nesorbită de rădăcinile plantelor carbonizate în tumultul

încleştărilor. O pâclă densă pomăda în acea dimineaţă obrazul

îmbătrânitei ţarini, ascunzând privirilor protuberanţele

muşuroaielor făcute de genişti. Câte un crater de obuz crăpase faţa

câmpiei, umplându-se cu vărsat de război, izvorât din preaplinul

unor duşmănii de neânţeles. Iar în toate acestea nici o mişcare. Câte

un ciot scrumit de căldura unei explozii, fumega mocnit în

dimineaţa pâcloasă de parcă ar fi vrut să amintească tuturor, că

viaţa există. De undeva, dintr-un străfund de pământ, radia

căldură o sobiţă improvizată într-un butoi dezafectat al diviziei de

tancuri, risipite-n imensităţile zărilor. În jurul ei, doi soldaţi

moţăiau în picioare, aşteptând ceva ce-n cugetul lor nu luase nici

un contur. Rămaşi fără comandanţi, fără camarazi, soldaţii se

străduiau să-şi mişte trupurile amorţite, înfăşurate-n postavul

zdrenţuit şi umezit al uniformelor. Din trupurile lor ieşeau aburi.

Pe faţă, urmele ultimei bătălii mai persistau. Din când în când,

tuşeau. Gazele de luptă îi atinseseră uşor, iar fumul sobei le intra

în ochii înroşiţi de nesomn. Din când în când mai aruncau în

interiorul butoiului, bucăţi de plastic, sau recipiente combustibile,

aflate în ceea ce fusese cândva în adăpostul comandamentului

diviziei. Tavanul din traverse şi scânduri groase, era spart într-un

colţ, de un obuz de mare calibru. Pământul se scursese peste

192

băncile din fundul adăpostului, lăsând privirii drum liber spre

cerul plumburiu al dimineţii tăcute.

– Oare s-au retras? rosti cu greutate unul dintre ei. Celălalt

nu-i răspunse. Hainele grele de apă, îi stânjeneau mişcările.

Zdrenţele pantalonilor lăsau să se vadă dâre de sânge închegat

de-a lungul pulpelor, până în bocancii năclăiţi de noroiul câmpiei.

Se scărpină cu unghiile netăiate în creştetul capului, prinzând sub

ele mătreaţă umezită, apoi le privi gânditor. Mai aruncă un

bidonaş de ulei din carton presat, făcând focul să zvâcnească sporit

între pereţii adăpostului.

– Habar n-am !, răspunse el într-un târziu, aplecându-se

deasupra şireturilor jilăvite.

Mişcarea-l făcu să scoată un geamăt uşor, un oftat.

– Te doare? îl întrebă celălalt.

Răspunsul nu veni. Preocupat să-şi dezlege bocancii din

strânsoarea şireturilor, soldatul se căznea în tăcere să-şi elibereze

picioarele. Fiecare se trezea cu gândurile lui şi gândul fiecăruia

rememora filmul grozăviei ce abia trecuse. Acum totul era

schimbat. După ultimul atac, pământul rămăsese pustiu. Numai

cei neângropaţi mai puteau fi găsiţi în locuri nebănuite.

– Mă duc să văd ce-i pe-afară, zise soldatul, nemulţumit de

tăcerea din adăpost.

Se căţără cu mişcări obosite şi precaute pe malul tranşeii.

Căuta o mişcare. Degeaba. În pustiul ceţos, nici un sunet şi nici o

mişcare. Desprins de buza tranşeii se ridică într-un cot, apoi

îngenunchi. Nimic. Apoi în picioare. După câţiva paşi, nici un

zgomot, nici o mişcare. Se întoarse. În adăpost, celălalt reuşise să

se descalţe. Cu labele picioarelor mânjite de sânge, se întinse

gemând pe pământul mustind de apă.

– Ce ai?

– Nimic.

– Cum nimic, ce nu văd cum arăţi? Faci pe nebunul. Nu mă

cunoşti, nu te cunosc, dar suntem oameni.

193

– Dacă am fi fost oameni n-am fi ajuns aici, mormăi furios

celălalt, încercând să se ridice. Zadarnic.

– Să te ajut, zise soldatul, apucându-l cu hotărâre.

– Lasă, se împotrivi moale, lăsându-se apucat de braţ.

Ieşiră cu greu din adăpost, târându-se peste peretele

tranşeelor măcinate de apă. Acelaşi văzduh vătuit îi primi

indiferent, tăcut. Ocolind gropile, soldaţii păşeau la întâmplare,

spre un drum necunoscut. Tot ce-şi mai aminteau, era locul de

unde apăruseră duşmanii. De aceea o luară în partea opusă, fără a

fi siguri că e bine. Urme de tancuri se întretăiau fără nici o noimă.

Din loc în loc, câte un tanc carbonizat, mut şi imobil trebuia ocolit.

O teamă nedesluşită se cuibărea în sufletul lor, aşteptându-se în

orice clipă la apariţia unui vrăjmaş. Dar nu. Nimic nu părea

potrivnic.

– Mi-e foame!, spuse cel rănit, după o vreme.

– Te cred. Şi mie mi-e al dracului de foame. Poate că în

tancul de colo o fi ceva, zise el. Se căţără prin turela deschisă.

Celălalt rămase pe loc, păstrându-şi cu greu echilibrul. Renunţă. Se

aşeză pe pământul clisos, mijindu-şi ochii prin ceaţă, spre tancul

duşman. Camaradul întârzia. Poate că n-a găsit ce trebuia şi mai

caută gândi el privindu-şi bocancii descheiaţi, cu şireturile

ghemuite înlăuntrul lor. Era obosit. O schijă îl rănise în muşchii

fesieri, iar sângele i se prelinse când pe un crac, când pe altul. Ai

bucile mari, camarade! îi spuse unul când schija îi ciuruise turul

pantalonilor. Au fost ultimele lui cuvinte. O altă schijă sau un

glonte, cine ar mai fi stat să cerceteze şi să afle, îi retezase jumătatea

dreaptă a grumazului. Sângele îl înecă imediat, încremenindu-i

zâmbetul zeflemitor pe buze. Bolborosi ceva, horcăi şi se stinse

zvârcolit.

Apoi nu mai ştiu nimic. Leşină. Când se trezi, constată că

se putea mişca. Nu-şi putea da seama cât zăcuse acolo. Se târâse

spre prima tranşee, spre primul adăpost. Aici îl găsise cel pe care

acuma-l aştepta să vină. Şi nu mai venea. Începu să se îngrijoreze

194

de-a binelea. Nu se putuse aşeza ca tot omul şi stătea pe burtă, de

parc-ar fi fost la instrucţie. Iar celălalt tot nu se arăta. În sfârşit,

deasupra turelei afumate, se arătă un braţ ce-şi căuta sprijin. Apoi

umărul şi capul. Se chinuia să tragă ceva. Ceva ce încă nu se putea

desluşi. Abia când se săltă cu şezutul deasupra capacului turelei,

se putea ghici conturul unui trup, pe care acesta se chinuia să-l

scoată şi să-l aducă cu sine. Curând, de acolo de jos, soldatul îşi

dădu seama că trupul celălalt, era al unui tanchist duşman.

Recunoscu salopeta neagră, îmbibată cu ulei. Nu-şi putea închipui

pentru ce se căznise atâta cu el. Era un duşman. El însuşi era rănit.

Şi nici tanchistul nu părea a fi altfel. Ce-avea să se facă ăla cu doi

răniţi, acuma, gândi el încercând să se ridice şi să-i iasă în

întâmpinare.

– L-am adus. Era acolo, înlăuntru, vlăguit şi gata să-şi dea

duhul, zise el lăsându-şi povara să cadă la pământ. Tanchistul

gemu în cădere, rostind ceva neânţeles.

– Şi ce-ai să faci cu el?

– Ce am să fac şi cu tine. O să vă car pe rând până când voi

da de-un post de prim ajutor.

– Ai înebunit. De unde atâta putere?

– N-ai teamă camarade. Am făcut eu altele şi mai şi. Sunt

voinic.

– Dar flămând şi istovit, îl întrerupse cu îngrijorare în glas

celălalt, ridicându-se cu greutate de la pământ.

– Lasă, nu-mi duce grija. Uite, ai grijă de el până mă întorc.

Am zărit acolo nişte conserve extra. Mâncăm şi o pornim la drum,

mai adăugă el depărtându-se.

Tanchistul gemu din nou, deschizând ochii.

– Te-a scos dracul în calea noastră!, zise soldatul

apropiindu-se anevoie de el.

Tanchistul se răsuci pe o parte. Bâjbâi cu mâna de parcă

voia să constate dacă-i întreg. Tremurând de efort, scoase la iveală

un pistolet.

195

– La dracu! mai apucă să zică soldatul în vreme ce glontele

îi străpunse ţeasta apropiată la o distanţă imprudentă de tanchistul

duşman. Trupul îi zvâcni uşor, înţepenind după un tremurat ca de

păianjen strivit. Dinspre tanc, celălalt se întorcea alergând cu

mâinile pline de conserve. Tanchistul rămăsese nemişcat, epuizat,

după efort. Mâna-i căzuse-n glia mustindă, scăpând pistoletul.

Apropiindu-se soldatul înţelese. Nu era greu de priceput.

– Câine! Câine! Canalie spurcată, zise soldatul scăpând

cutiile din mână, în vreme ce-l lovea pe tanchist cu picioarele.

Degeaba. Acesta nu mai mişca. Apoi soldatul începu să plângă.

– Tanchist nenorocit. De ce nu te-am căutat mai înainte, zise

el scotocindu-l acum fără nici un folos.

În afară de pistolet nu mai avea nici o armă. Îl răsturnă cu

faţa în sus, şi-l scuipă peste bluzonul năclăit de noroi.

– Nu puteai crăpa fără el? zise soldatul, văzându-l

nemişcat. Dar se înşelă. Tanchistul, cu faţa nămolită, gemu

înfundat.

– A, n-ai murit canalie ?, zise soldatul, trântindu-i un picior

în coaste. Tanchistul scoase un urlet prelung.

Pe gura deschisă începu să i se prelingă mai întâi un firicel

de sânge, care se amestecă cu noroiul pe la colţul gurii. Pe soldat îl

apucă mila. Îşi şterse cu dosul palmei lacrimile, smârcâind din nas.

Apoi, după ce-şi desfundă nările, îl aburcă în spinare şi porni

clătinat să se depărteze de locul devenit neprimitor. De conserve

nici nu mai putea fi vorba. Abia de-şi putu înghesui în buzunare

două dintre ele. Restul le abandonă în clisa frământată. Curând se

pierdu în zare. În urma lor, nemişcarea stranie, puse stăpânire pe

întinderile răscolite. Pas cu pas, cei doi se târau prin locuri ce nu se

deosebeau cu nimic de cele pe care abia le părăsiseră. Chiar dacă

lipseau tranşeele, nu lipseau gropile făcute de explozii şi maşinile

de război înţepenite.Tanchistul gemea atunci când soldatul se

poticnea icnind la o nouă trecere a pământului sfârtecat,

lăsându-se purtat de spinarea năduşită de efort. Curând acesta se

196

opri, lăsând trupul tanchistului să cadă. Căzătura îl trezi. Mormăi

ceva într-o limbă neânţeleasă, după care îşi roti ochii cu spaimă de

jur împrejur.

– Taci dracului, mormăi soldatul, scoţându-şi din

buzunarele uniformei o ţigară umezită, scotocindu-se zadarnic să

dea peste chibrituri. Tanchistul îi înţelese strădaniile. Mâinile i se

întinseră anevoios spre buzunarul de la piept al bluzei vestonului,

dând la iveală o brichetă nichelată. Dar degetele albite de efort, nu

putură da naştere flăcării râvnite. I-o întinse soldatului. Acesta,

după ce-l privise atent, i-o luă şi-şi aprinse ţigara jilăvită. Trase fum

după fum cu setea celui care de mult îşi dorise lucrul acesta. Apoi

întinzându-se pe pământ, cu faţa spre cerul plumburiu, soldatul

răsuflă adânc, până la geamăt. Tanchistul bolborisi ceva în limba

lui, la fel de neânţeles ca şi până atunci. Soldatul întoarse capul

spre tanchist, exprimându-şi nedumerirea prin strângerea

umerilor. Pământul i se lipise de spinare, răcorindu-i trupul încins.

Atunci tanchistul îşi întinse mâna spre buzele întredeschise,

mimând fumatul.

– Aha! se dumeri în sfârşit soldatul, întinzându-i ţigara cu

jarul aprins.

Tanchistul o apucă lacom şi o duse la buzele întredeschise,

trăgând cu sete. Apoi soldatul întinse mâna după ţigară.

Tanchistul se prefăcu că nu-l observa.

– Ia te uită, canalia, zise soldatul, trăgându-l de mâneca

salopetei. Dă-mi înapoi ţigara, maimuţoiule, îi mai zise el,

smucindu-l de mână cu hotărâre.

Tanchistul se împotrivi, rostind câteva cuvinte la fel de

neânţelese ca şi până atunci. Soldatul nu se lăsă. Din împotrivirea

tanchistului, soldatul înţelese că trebuie să-l forţeze. Îl prinse

hotărât de piept şi-i luă ţigara dintre degetele slăbite. Restul de

ţigară se rupsese la capăt. Înfuriat soldatul îl împinse pe tanchist

cu putere, lipindu-l de pământul clisos, cu forţă. Acesta gemu de

durere.

197

– Păcat de ţigară. Mai puteam trage câteva fumuri, zise,

reţinând cu unghiile capătul destrămat al ţigării. Păcat, mai zise el,

trăgând un ultim fum până la arderea buzelor. Apoi se ridică, îl

aruncă din nou pe tanchist în spinare şi o porni clătinându-se spre

zările fără contur. Ceaţa rămăsese la fel de deasă ca şi până atunci.

Undeva, într-un loc nedefinit al cerului, ea devenise mai lucitoare,

semn că acolo s-ar fi putut afla soarele. Soldatul n-avea ochi pentru

asta. Trebuia să meargă cu orice preţ. Tanchistul rănit îl îngreuna

mult, iar noaptea avea să vină curând.

Mersul îi devenise greoi. Forţele începură să nu-i mai

ajungă. Se opriră din nou.

– Eh, ce mă fac eu cu tine, duşmane ?, zise soldatul cu

obidă, privindu-şi povara.

Îşi aminti de conservele din buzunar. Scoase una dintre ele

şi o desfăcu cu baioneta. Era cârnat cu fasole. Cu vârful baionetei,

se puse pe înnfulecat. Sesiză privirea tanchistului, oprită lacom pe

mâinile lui. Se ruşină. Îi întinse cutia zicând:

– Na şi ţie. Dar baioneta nu ţi-o dau drăguţule. N-ai decât

să-ţi bagi râtul în ea. Descurcă-te cum poţi, că altfel ai putea să-mi

vii de hac.

Tanchistul îşi deschise gura atât cât îi permisese fălcile şi

dădu drumul conservei în cavitatea larg deschisă, înecându-se

instantaneu. O bună parte din conservă i se vărsă pe faţă şi pe

piept.

– Porc lacom şi nesimţit !, conchise soldatul, scuipând cu

dispreţ în ţărâna umedei câmpii. Îl încerca regretul că nu-i dăduse

baioneta, ca să evite fasolea risipită.

Aşteptă să se liniştească. Apoi îl aburcă din nou,

ridicându-l cu mai multă greutate decât până atunci, semn că

oboseala îl dobora. Pas cu pas, străbătea acelaşi teren, devenit mai

puţin accidentat. Mai aveau puţin şi părăseau terenul luptelor

înverşunate. Mersul îi devenea mai sprinten.Voia să se sfârşească

odată. Tanchistul i se părea mai uşor. Nu putea să-l lase să moară.

198

Era şi el om. Iar oamenii se ajută între ei. Din când în când se oprea,

îşi aşeza mai bine povara pe umerii obosiţi, apoi răsuflând adânc

de câteva ori, îşi continua mersul. Până la urmă se opri. Îl aşeză pe

tanchist pe pământ, prinvindu-i faţa lividă, cu ochii închişi,

aşezându-se alături.

Îl miră faţa imobilă. Se aplecă asupra lui încercând să se

dumirească. Tanchistul nu mai răsufla. Amărât îşi cuprinse faţa în

palme. Percepu un zgomot de voci şi de paşi clefăiţi pe terenul

mustos. Îşi ridică privirile plin de speranţă. Erau soldaţi duşmani.

Încremeni cotropit de spaimă şi de zădărnicie.

– Doamne şi cât m-am străduit...

Pârâitul automatului curmă gândul soldatului într-o limbă

pe care o înţelegeau cu toţii. Patrula duşmană îşi continuă drumul,

impasibilă la ultimele zvâcniri ale omului agonizând cu priviri

nedumerite în pământul clisos lângă trupul tanchistului. Aceeaşi

ceaţă lăţoasă, îmbrăcă totul în jur. Soarele se încăpăţâna să nu

apară în acel loc de încrâncenată ură.

199

MÂNTUITORII

Pătura groasă, aspră de veşnică purtare, este trasă peste

capul rotund, ca un bostan, cu ochi oblici, abia mijiţi, dintre obrajii

lucioşi. Mai multe braţe o fixează de jur împrejurul unui morman

care se umflă, rar, sistematic. Şi nu-i nimic în imediata apropiere

pe care să-ţi odihneşti ochii. De-atâta veşnicie, n-ai cum alunga

plictisul. Pe-aici mai trebuie mişcat câte ceva. Aerul e prea

îmbâcsit. Dar cum să deschizi vreo fereastră, unde nu-s ferestre?

– Bună dimineaţa ! Eu sunt Iisus, fiul lui Dumnezeu!

– Care Dumnezeu? Eu nu cunosc nici un Dumnezeu!

– Dumnezeu mi-e tatăl, zămislitor al trupului meu şi al

credinţei mele!, zise unul, rânjind.

– Şi care e credinţa ta? îl zădărî celălalt.

– Ar trebui să-ţi spun! Eu cred în oameni, în partea bună

din ei !, îşi continuă Isus pledoaria.

– Şi eu cred în ei. Mă cheamă Budha, iar fraţii mei cred în

credinţa mea. Ai tăi cred?

– Nu. Ai mei nu cred. Ai mei, au vrut să le fac minuni. Şi

m-au răstignit pe cruce, aşteptând să învii.

– Şi-ai înviat? Îl sâcâi ca întotdeauna Budha.

– După cum vezi. Sunt la fel de viu ca şi tine.

– Dar e o prostie. E n-am fost niciodată viu. Eu sunt pur şi

simplu o plăsmuire plăcută a sufletelor celor care vor să creadă în

ceva. Eu sunt un vis necesar, pe când tu, te vrei ca o realitate.

– Fraţii mei nu cred în plăsmuiri. Tatăl meu a fost, dar nu

le-a ajuns. Ei au vrut ca tatăl meu să aibă un fiu, pe care să-l poată

pipăi, simţi şi care să le facă minuni, îşi continuă el, ca de atâtea

ori, argumentaţia !

– Tot îi dai cu minunile. Ce-s alea?

200

– Uite, de pildă eu le-am arătat oamenilor calea spre

înţelegere şi armonie.

– Şi eu le-am arătat-o. Mai bine spus şi-au găsit-o singuri,

plăsmuindu-mă pe mine. Şi asta nu e minune

– Ar trebui să-ţi spun, multe. Dumnezeu tatăl, fiind

nevăzut m-a plăsmuit pe mine, ca oamenii să vadă şi să creadă !

– Şi cred?

– Daaa! Bine, a fost o vreme când nu prea erau ei siguri, dar

eu le-am făcut minuni, adică lucruri pe care ei nu le puteau face şi

atunci au crezut şi de atunci cred mereu. Adică ştiu eu ce să-ţi

spun? Parcă nu prea mai cred. De-aia am venit eu iar. E nevoie de

mine.

– Şi ai s-o faci?

– Păi, dacă-ţi spun.

– Ce anume?

– Ticluiesc eu una mai mare ca ultima!

– Ticluieşti pe naiba. Pur şi simplu i-ai păcălit. Crezi că

numai tu ai fost deosebit între oameni?

– Eu nu cred. Ei mi-au spus-o şi au şi crezut totodată!

– Impotenţă de oameni comuni, de hoardă !

– Spune-i cum vrei frate Budha, dar aşa a fost.

– În primul rând încetează cu tâmpeniile astea. Eu nu ţi-s

frate. În al doilea rând nu te mai încrede atât în voinţa unei turme

neputincioase de a-şi găsi singură calea spre adevăr şi nu mai fă pe

grozavul. Eu nu pot crede că tu ai fost singurul în stare să le aduci

neisprăviţilor ăia, calea spre fericire. Au mai fost şi alţii, dar tu

probabil, ai fost singurul în stare să le aduci calea. Au mai fost şi

alţii, dar tu probabil ai fost singurul în stare să-ţi prezinţi marfa în

ambalaje veridice. Iar turma a orăcăit la unison, în favoarea

inepţiilor tale. Era şi mai uşor. De aia te-au răstignit după aceea.

Că doar au mai fost răstigniţi şi alţii.

– Da, dar ei nu au înviat!

201

– Şi tu? Parcă tu eşti viu? Şi te rog nu mă mai întrerupe. Nu

te-a educat maică-ta?

– Te rog. Toate ca toate dar pe mama s-o laşi în pace.

– Şi de ce mă rog? În fond văd că nu te-a prea înghesuit cu

buna creştere.

– Mama a fost şi este Fecioara Maria!

– Altă aiureală. Te pomeneşti că mai trăieşte?!

– Nu!

– Şi a murit virgină?

– Da. Afirm asta, cu toată tăria.

– Sărmane Iisus, eşti de plâns. Ori eşti prost ca o căldare,

ori eşti bolnav. Trezeşte-te măi băiete. Toţi ne tragem, ha, ha, tot

de-acolo. Şi tu pari făcut la fel ca noi.

– Nu-ţi permit! Nu-ţi permit! Mă înţelegi? Nu-ţi permit!

Glasul lui Iisus Mântuitorul devenise supărător şi strident.

– Ce-i gălăgia asta, se auzi de undeva glasul lui Allah.

– Vino-ncoace fârtate, să vezi minunăţie. Nepricopsitul ăsta

de Isus, susţine că mă-sa a murit virgină!

– Şi ce-i cu asta? Poate să moară cum vrea !, se auzi glasul

lui de departe.

-Ai dreptate bătrâne, veni din ceruri vocea lui Dumnezeu.

– Îţi mulţumesc părinte!, nu-şi putu reţine bucuria Iisus, la

glasul părintelui său.

Cu paşi mari şi legănaţi, abia târârndu-şi burdihanul, se

apropia Mahomed.

– Mahomed! Mahomed! îl strigă Budha.

– Ce vrei? Catadicsi Mahomed să-i răspundă.

– Uite ce spune Isus, maică-sa a murit virgină.

– Se poate. Când o femeie nu mai are bărbat multă vreme,

i se strâng toate alea !

– Şi cu asta insinuezi că... ?

– Ce importanţă mai are? Tatăl meu Alah tocmai de aceea

ne-a dat mai multe femei. Până le vine rândul, par ca la început!

202

– Nărodule, numai la asta ţi-e gândul !, pufni Budha cu

ciudă.

– Nărod eşti tu, cel cu o mie de feţe. Pentru că numai unul

ca tine se poate sminti în aşa hal încât, să nu mai ţină seama de

lumea carnală. În ea sălăşluieşte frăţioare, fericirea, în ea.

– Şi sufletul?!

– Tu vorbeşti de suflet? Cine are o mie de feţe are tot atâtea

suflete şi pe care din ele-l poţi face fericit mai întâi? zise Allah,

râzând din rărunchi.

– Ba tu eşti acela!

– Fraţilor nu vă cretaţi !, interveni Iisus.

– Ia mai du-te dracului !, îi sări ţâfna lui Budha, repezindu-

i o palmă pe obrazul drept. Ce te bagi?

– Mă bag pentru că, nu vreau, să vă văd certându-vă.

– Dar cine se ceartă, bă Iisuse ?, îi zise şi Mahomed enervat

brusc.

– Voi. Voi nelegiuiţilor!, îşi susţinu Isus punctul de vedere.

– Atunci na, ţine şi de la mine !, şi Mahomed îi trânti la

rându-i o palmă răsunătoare.

Iisus îşi cuprinse faţa fierbinte, cu palmele, căutând să-şi

potolească usturimile. Apoi, amintindu-şi de poveţele tatălui său,

zise:

– Taică Dumnezeule, taică Dumnezeule, că rău m-ai

învăţat! Neghiobii ăştia sunt în stare să mă facă ferfeniţă,

nicidecum să-nveţe ceva. Poate că tu nu eşti de acord cu ceva, dar

nu mă mai las, să ştii. Ăştia spun că nu există minuni. Şi spun că

nici nu sunt viu. Şi dacă nu-s viu, atunci pentru ce? Auzi tu? Pentru

ce?

Se încordă apoi, ca un arc începând să lovească în toate

părţile. Lovea şi primea. Toţi loveau, toţi primeau. Cine pe cine

nimerea. Uşa se deschisese brusc, lăsând să intre întâi capul, apoi

corpul bărbatului îmbrăcat în pantalon şi bluză albă. Gesturile şi

203

glasurile amuţiră. Bărbatul înaintă încet, dar sigur, conştient de

puterea sa.

– Drăgălişilor vi s-a făcut dor de hamuri, cum văd. Vă

liniştesc eu imediat. În paturi! În paturi am zis!

Se aplecă apoi să culeagă de jos pătura cenuşie.

– Ei drăcie. Tu ce cauţi? Aici erai?

Zbârlită, înfricoşată, dezbrăcată pe jumătate,fata ţâşni iute,

strecurându-se spre uşă.

– Mătură, fira-i tu să fii, mătură că te-am angajat să mături,

nu să faci sfinţi ! Sfinţi aveam destui !, bombăni el, trântind pe masa

din salon cutia cu medicamente.

204

SATUL

În dimineaţa aceea, şeful de post se sculă cu o amorţeală

friguroasă în oase. Sobiţa de tuci se răcise de mult şi-un viscol

turbat bătea în geamul îngheţat al clădirii. Troiene mari făceau în

luna aceasta, zilele cele mai sumbre din an. Tremurând, şeful de

post sări de-a dreptul în cizme, lovindu-şi cu mâinile umerii să se

dezmorţească. Apoi, după ce-şi aprinse o ţigară, ieşi afară cu tusea

strânsă-n gâtlej să-l cheme pe Gheorghe să-şi facă treaba.

Gheorghe încă nu venise, cum se vedea după troienele

nemişcate. Aşa că şeful de post, luându-şi mantaua începu să

arunce de zor lopeţi de zăpadă, când omul acela necunoscut, intră

agitat şi-l strigă:

– Dom şef, dom şef!

– Noroc omule !, îi răspunse şeful încălzit de mişcare,

privind ochii de sub căciula miţoasă de oaie. Ce-i aşa zor în

dimineaţa aceasta, bădie?

– Păi să vedeţi, m-am dus la neamuri acolo şi am văzut.

Adică n-am văzut.

– Ai văzut sau n-ai văzut? Vorbeşte lămurit!

– N-am văzut fumul ieşind de pe hornuri şi m-am mirat. La

nici o casă? În tot satul?

– Ei şi asta înseamnă că a murit un sat? îl întrerupse şeful

de post.

– Păi nu, răspunse încet şi-ncurcat săteanul.

– Atunci de ce te-ai speriat aşa de tare omule? De ce? Că

doar nu te-a fugărit nimeni la mine din cauza fumului, să-mi spui

c-a murit un sat.

- Da ! s-a îmtâmplat, să iertaţi că vă spun, zise ţăranul şi

continuă: când am intrat în casa vărului meu stătea cu barda

205

înfiptă în gât şi ochii cât cepele, ieşiţi din cap, şi eu am fugit urlând

din ogradă să vină vecinii. Nu s-a ivit nimeni la strigătul meu. Şi

atunci am intrat eu în casele lor. Erau acolo morţi, fiecare pe unde

apucase ceasul zilelor lor.

– Ce spui omule? Ce spui? Îţi dai seama ce spui?

– Da, don şef ! Aşa am văzut, să trăiţi!

– Atunci ia lemnele astea şi nu mă mai domni atâta.

Spune-mi ce-ai văzut şi intră în post să-mi dai amănunte.

Săteanul luă înfrigurat lemnele şi porni în urma şefului de

post. Intră în clădirea cu gratii la geamul îngheţat de-atâta urgie

cerească, apoi ieşiră împreună prin zăpada vânturată,

îndreptându-se spre postul de miliţie. Aici, după ce luă în

patrulare funcţionarii care se aflau pe acolo, porniră grăbiţi prin

troienele cât gardul, în urma căciulii miţoase ce-i pusese pe

drumuri. Vântul sufla mai uşor, dând seme că în curând avea să-şi

dea duhul, slobozind văzduhul. Oamenii treceau cu schimbul în

frunte, făcând cu greu pârtie. După câteva ceasuri, aproape de

prânz, au ajuns în satul vecin, îngheţat într-o nemişcare ciudată.

Sleiţi de efort au intrat în prima ogradă. S-au apropiat de uşă,

aşteptând să le deschidă cineva. Stătea neclintită, fără vreo urmă

în zăpadă, semn că ar fi ieşit sau intrat cineva de acolo. Nămeţii

zăceau până aproape sub geam,neatinşi de vreo lopată, fapt care

le spori neliniştea.

– Să intrăm, don şef. Să vedeţi şi dumneavoastră. Sunt

morţi. Ştiu eu. O ştiu bine! Am văzut !, zicea săteanul cuprins de

spaimă. Împinseră uşa şi intrară. Printre geamurile îngheţate,

lumina pătrundea vag cât să se vadă întinsă pe pat, nemişcată, o

femeie. Pe gât, urme de juvăţ. Se spânzurase sau fusese spânzurată

– Să nu v-atingeţi de nimic ! Să nu mişcaţi ceva !, zise şeful

de post. Ieşi încruntat, cu paşi apăsaţi şi se îndreptă hotărât la casa

de peste drum. Apoi luară casă de casă, din ce în ce mai speriaţi,

trântind uşile după ei. Cu speranţa că cineva o mai trăi, alergau

prin nămeţi ca nebuni.

206

În fiecare casă, oameni ucişi, fie cu toporul, fie cu furca de

fân sau de cuţit. Unii având în mâinile îngheţate unealta din care-şi

găsiseră moartea, păreau că aşteaptă în cele mai bizare poziţii.

Nicăieri nu erau semne de luptă. Părea că se-nţeleseră dinainte să

se ucidă între ei până în cele din urmă, ba chiar poate ajutându-se

ca între vecini, să-şi curme zilele, unii resemnaţi, unii zâmbind, iar

alţii îngheţaţi de spaimă.

Nicio urmă de viaţă n-au putut să găsească în cele peste

treizeci de case ale satului cuprins de moarte. S-au îndreptat spre

ultima casă. Era ceva mai retrasă, în mijlocul unei curţi plină cu

araci care abia se mai vedeau din zăpadă. Părea să fie bisericuţa

satului. Uşa stătea larg deschisă şi o voce suspina a rugă. Înfioraţi,

au intrat fără să scoată o vorbă. Un paracliser bătrân stătea în

genunchi mormăind ceva în barbă.

– Bună ziua, moşule! răsună vocea şefului de post, stârnind

liniştea din sfântul lăcaş.

– Bună ziua creştine, răspunse bătrânul pe şoptite. Aţi

venit, să vedeţi nebunia? Că eu de mult le-am tot spus. Băgaţi-vă

minţile-n cap; lăsaţi gărgăunii aiurea şi nu vă mai gândiţi la prostii.

– Dar ce s-a întâmplat aicea bătrâne? întreabă şeful de post.

– Păi, ce să se-ntâmple tăicuţă, ce să se-ntâmple? Popa

Năstase-i de vină. Eu de câteva ori i-am spus. Acuma a fugit

păcătosul. Când a văzut ce-a făcut, a fugit. Dar ştiu că n-o să scape.

Chiar dacă scapă de noi, pe lumea cealaltă, tot n-o să scape.

– Popa Năstase ai spus? întrebă şeful de post mirat. El a

făcut toate acestea, el?

– Da, tăicuţă, el a făcut-o!

– Caporale, ia un soldat şi fuga-napoi la post. Dă telefon să-

l prindă pe popa Năstase. Ai înţeles?

– N'ţeles, domn şesf ! Stoichiţă, vino cu mine, zise acesta

spre unul din subordonaţi, după care plecară prin nămeţii ce nu se

mai sfârşeau şi se îndreptară cu groază pe urmele pe care veniseră.

207

*** În dimineaţa aceea, orăşenii păreau obosiţi. Şi nu numai că

pareau obosiţi, dar erau obosiţi. Nu era uşor să faci politică în zilele

acelea. Răufăcătorii încă mai erau dibuiţi prin satele din munţi şi

n-ar fi fost exclus să fie şi prin satele lor vreunul. Telefonul stătea

nemişcat aşezat în furcă într-o rână. De mult nu mai dăduse nimeni

un telefon. Ar fi vrut să fie întrebaţi ce mai fac, cum o mai duc. Dar

parcă putea cineva să folosească telefonul pentru aşa ceva.

Telefonul zbârnâi răguşit, trezind încăperea adormită. Îl ridicară.

Nu vorbea nimeni.

– Alo, alo, răspunde măi omule pentru ce sunaţi atâta, ca

să vezi de sunt aicea! Răspunde! Pe cine cauţi? Da! Da! Eu sunt. Da

eu sunt. Ce? Cum? Când s-a-ntâmplat şi unde? Cine-i vinovatul?

Popa! Nu? Atunci? Bine. Aşteaptă să vină cineva de la noi. Sau Alo!

Alo! Staţi acolo. Vine imediat procuratura de-aici, de la noi. Nu vă

atingeţi de nimic. M-aţi înţeles? Fiţi cu ochii în patru şi

aşteptaţi-mă. Popa unde-i? A dispărut? N-aveţi nici o grijă, dăm

noi de el. Să fie toată lumea prezentă, din toată comuna. Câţi sunt?

cinci? numai atât dintr-o comună întreagă? Bine. Să fiţi atenţi să nu

vă omoare şi pe voi ca pe ăia. Cum nu i-a omorât nimeni? Ce

glumă-i asta? Atunci cine-i mortul şi cine-i popa? Da, da ascult.

Cum s-au omorât între ei? Nu se poate. Atunci ce amestec are

popa ? Propagandă, propaganda asta religioasă. Aproape că nu-

mi vine să cred. Şi cei din comună ce-au făcut? Cum nimic ? Aţi

lăsat satul de izbelişte? Să-şi facă popa de cap! N-aţi avut învăţător,

primar? Ce să mai vorbim! Aşteptaţi să venim acolo. Nu mişcaţi

nimic. Aşteptaţi! Venim imediat !

*** Coşmarul în care oameni, cu limba plină de saliva cleioasă

208

ca de melc zăceau în agonie, buzele vinete de spânzuraţi, îi

invadau somnul păzit altădată de îngeri. I se părea că sute de ochi

îl urmăreau din toate colţurile. Ochi mari, înroşiţi. Şi iar, îi venea

în minte vorba paracliserului:

– Ce-ai făcut taică părinte? Ce-ai făcut taică părinte?

Iar el îngrozit se scula din aşternutul ud, mototolit,

ghemuit sub coaste şi se plimba. De pe când era student la teologie,

i se spunea de către unii, colegi că pune prea mult suflet în credinţa

vieţii de apoi. Câţi nu-i spuneau:

– Vladimire, mai lasă viaţa de apoi şi vină la badea Vasile

să bei o glaje de brumăriu din ăla rece şi tare. Şi-apoi mai trecem

puţin pe la măicuţe. Hai, ce zici!?

Dar el nu zicea nimic şi se-ndepărta fără ca dorinţa să-i

năpădească trupul. Credea în viaţa de-apoi. Şi niciodată n-ar fi

putut să creadă în altceva.

– Forţa nu se găseşte în vin şi nici în femei! obişnuia adesea

să spună popa Năstase.

Iar când ajunsese în satul acela, după prima slujbă şi-a dat

seama cu cine avea de-a face.

– Forţa nu de găseşte în vin!, a zis atuncea părintele dar n-a

spus nimic altceva, gândindu-se că erau în bună parte însuraţi, iar

el însuşi a trebuit s-o facă pentru a primi parohia.

Şi-a doua zi a venit cârciumarul zicând printre altele:

– Părinte. Îşi dau trei clondire de vin pe zi, dacă n-ai să mai

spui nimic despre vin în slujbele dumitale. De cum ai vorbit ieri

despre vin, mi s-au împuţinat clienţii.

El s-a uitat cu ochii întredeschişi şi i-a spus:

– De ţi-ai vândut sufletul iadului, te priveşte, păgâne, dar

datoria mea este de a-i aduce păstorului oile rătăcite de turmă, pe

calea cea sfântă. Şi-ncurajat, povesti cu prima ocazie enoriaşilor

săi, modul cum hangiul îi păcăleşte şi cum a cerut cu obrăznicie

până şi păstorului turmei lui Dumnezeu să-l ajute în

samavolniciile sale. Drept care, după această nouă-ntâlnire,

209

hangiul a trebuit să-şi închidă prăvălia şi să-şi caute alt vad, iar

popa să strângă fonduri pentru parohie. Şi-şi mai aducea aminte

cu groază cum propăvăduia oamenilor aceia, credinţa în viaţa cea

de pe urmă, strunindu-le pornirile. Dar niciodată n-ar fi crezut c-ar

putea s-ajungă acolo. Adică să-i vadă striviţi, ştrangulaţi crezând

în el şi în viaţa de dincolo.

Camioneta mergea duduind printre nămeţii viscoliţi mai

înainte. Subofiţerul de la volan înjura cu fiecare zdruncinătură,

zorit s-ajungă odată acolo, în satul acela trăsnit. Doar procurorul

nu schiţa nici un gest, nici o vorbă. Părea adâncit în gânduri. Şi

gândurile nu-i erau de loc vesele. I se spusese de câteva ori, că are

prea puţini oameni alături de el, că trebuie să aibă mai multă

putere. Şi-apoi mai ştia că în curând avea, să-nceapă cercetarea

pentru care nu era deloc pregătit. Tocmai de aceea era supărat. Ce

bine-ar fi fost dacă ar fi trimis un alt procuror în locul lui. Cu

siguranţă că oamenii aceia nu s-ar mai fi sinucis dacă n-ar fi fost

popa. Acum orice regrete sunt târzii, îşi zise în gând procurorul

înfuriat pe succsele demente ale unui neinsprăvit. Şi nici măcar nu

ştiu unde a dispărut sfinţia sa, părinţelul îşi mai zise procurorul

zărind primele case troienite.

*** Ajuns în sat, părintele se repezi glonţ la biserica, cu uşile

larg deschise. Din naos, vocile răzbăteau până în curte. Poalele

sutanei fâlfâiau ca nişte aripi ale morţii, pe cărarea proaspăt croită.

Abia de văzuse camioneta din curtea bisericii, când se năpusti în

pridvor întrebând:

– Ce-i, ce s-a întâmplat? Cine sunteţi oameni buni?

– Bine-ai venit părinţele! se auzi vocea procurorului.

Dumnealor sunt la poliţie!, adause rânjind fioros.

– Bine-aţi venit! şopti părintele înfrigurat.

O tăcere ciudată se lăsă în biserică.

210

– Îmbracă-te părinte, sau eşti îmbrăcat! rupse tăcerea

procurorul. Vei merge cu noi pentru a lămuri această problemă,

continuă el. Şi iarăşi tăcerea cuprinse văzduhul.

– Să mergem !, rosti careva. Se îndreaptară cu toţii spre

camionetă. În liniştea întreruptă doar de scârţâitul paşilor pe

zăpadă.

Se opriră locului. De undeva s-auzeau gemete.

– Împrăştiaţi-vă şi scotociţi peste tot! zise procurorul. Eu

rămân cu părintele aici, mai adause, în timp ce se-ndreptau spre

camionetă. Apoi, după ce s-au îndepărtat câţiva paşi, părintele

spuse cu glasul abia auzit:

– Şi cu mine ce faceţi?

– Nimic părinţele, nimic. Vom completa o declaraţia cu tot

ce ai făcut şi gata !

– Dar n-am ştiut c-o să iasă nenorocirea asta. Niciodată

n-am crezut!, mai zise preotul şi tăcu.

Câteva ciori cocoţate pe turla bisericii stăteau nemişcate.

Deodată un militar strigă dintr-o casă.

– Domnule Procuror! Aici, veniţi aici!

Din alte case se îndreptau în grabă soldaţi în frunte cu

ofiţerul. Până şi procurorul împreună cu popa se îndreptară spre

locul acela. În casa unde fuseseră chemaţi, un spectacol oribil se

înfăţişă privirilor. Un bătrân slab, deşirat, cu pletele lipite de

tâmple de sudoarea morţii, şedea pe-un pat, cu o saltea de paie. În

jurul lui se putea desluşi semnele unei îndelungate agonii. Nici un

mort nu mai era acolo. Semn că bătrânul era singur.

– Apă! gemu bătrânul cu glasul abia auzit.

Un militar îi întinse bidonul, dar apa curgea fără a fi

reţinută de buzele rigide şi-nvineţite. Bătrânul se prăbuşi pe spate.

– E otrăvit! zise părintele extrem de agitat.

– Să-i dăm nişte lapte! adaugă procurorul.

Dintr-o ulcea apărută de nu se ştie unde, un soldat se

strădui să-l facă pe bătrân să înghită câteva picături. Dar laptele se

211

prelinse pe bărbie fără a fi înghiţit. O rigiditate îi încleşta

maxilarele şi-i învineţise chipul.

– Moare! Moare! Nu-l vedeţi că moare!? Faceţi ceva!. strigă

preotul agitându-se, fără să facă nimic.

– Să-l luăm cu noi! mai zise procurorul şi săltându-l în braţe

se îndreptă spre camionetă.

Tot drumul bătrânul nu scoase o vorbă. Din când în când

gemea uşor, sfârşit.Abia la marginea oraşului, după ce-a încercat

zadarnic să se scoale-n şezut, bătrânul s-a prăbuşit ca un sac

rostogolit din căruţă, zicând un singur cuvânt, prelung.

– Lepraa... ! şi se stinse.

***

De mult nu mai văzuseră sătenii atâtea maşini trecând prin

comuna lor. Camioneta care fusese cu două zile mai înainte pe

acolo, nu-i speriase, dar convoiul format din tractoare pe şenile şi

maşini utilitare le răsădeau sub cuşme întrebări. Ştiau că n-aveau

voie să meargă-n satul vecin şi chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut

s-ajungă acolo din cauza militarilor ce înconjuraseră locul,

oprindu-i. În vremea asta în cătunul complet izolat, din câteva

maşini, se descărcau materiale şi unelte. Câteva buldozere treceau

dărâmând casele de la un capăt la altul, în timp ce într-o groapă

plină cu var, infirmieri cu măşti şi mănuşi scoteau morţii din case

şi-i aruncau în ea. Stropi de var săreau în urma fiecărui trup

aruncat, primind în cuprinsul acela vâscos şi alb, trupurile

înţepenite. Era o masă inertă ce se supunea docilă aceluiaşi

blestem. Doi fotografi lucrau de zor în jurul cadavrului unui bărbat

ce avea pielea frunţii şi gura mâncată. Lepră. La ora prânzului un

rug uriaş îşi întindea braţele spre cerul plumburiu, întreţinut de

câţiva militari. Infirmierii îşi aruncau uneltele în foc, stropind

utilajele cu benzină. Apoi îşi arseră uniformele, măştile, mănuşile,

212

dezinfectându-se pe rând. Ştiau că îi aşteaptă o lungă izolare în

carantină.

***

– Gata, să mergem! rosti şeful de post când rugul era

aproape stins.

Părintele Năstase, îngenunchiat, cu mâinile împreunate a

rugă, nu se clinti.

– Ce-ai făcut taică părinte, ce-ai făcut taică părinte? Atât

rostea părintele, într-una, repetând spusa paracliserului, care-i

lovea sufletul ca o limbă de clopot. Nu se ruga, cum crezuseră

ceilalţi. Nici nu părea a auzi ceva, în jur.

– Hai părinte, hai să mergem, îl bătu pe spate şeful de post.

Hai, n-auzi? Trebuie să mergem.

– Eu? Cu mine vorbeşti? Să merg unde?

– La maşină, trebuie să plecăm.

– Eu? Dar n-am făcut nimic rău, n-am făcut nimic rău.

Apoi, se smulse din loc şi o luă la fugă, într-o direcţie

oarecare, fără nici un sens.

– Puneţi mâna pe el! ordonă şeful de post. A luat-o razna.

Aduceţi-l cu forţa dacă nu vrea!

Infirmierii se grăbiră să-l prindă din urmă, înainte să se

îndepărteze prea tare. Zbătându-se în mâinile lor, părintele

murmura. N-am făcut nimic rău, n-am făcut...

– Hai omule ! Hai să mergem !, încercau să-l potolească.

– Unde să merg? De se să merg? continua să se zbată

preotul.

– Potoleşte-te dracului, Doamne iartă-mă !, încerca să-l

aducă la realitate şeful de post. E carantină, nu poţi să înţelegi atâta

lucru?

213

ADĂPOSTUL

De cum începu sirena să urle, Leiba îşi lăsă mătura udă în

gangul plin de hârtii, fugind să se ascundă. Cuprins de o spaimă

nebună, se-aruncă prin uşa de tablă, cu găurele, în locul unde-şi

ţinea alteori măturoiul, pe scaunul vremilor liniştite odată. În

curând, gangul se umplu de mulţimea îngrozită. Câţiva din cei din

faţa uşii, cerură omului de pe scaun să le dea şi lor drumu-năuntru,

dar Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de

avioane se făcea auzit şi în curând, primele bombe căzură la

periferia oraşului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte.

Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul

oraşului, spărgeau liniştea adâncă din subsol. Toţi îşi ţineau

răsuflarea. Bombele cădeau tot mai aproape. În pasajul înţesat,

venea miros de sulf şi de ars. Praf de moloz şi de cenuşă cădea ca

o ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O bombă căzu pe

magazinul de la intrarea din dreapta pasajului. Fiare şi pietre

căzură peste mulţime. O altă bombă căzu în acelaşi loc,

desfăcându-l. De la etajul al cincilea şi până la parter, clădirea

crăpă ca un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n pasaj.

Şi-atunci Leiba auzi primele răcnete. Un miros de carne prăjită şi

de latrină umplu văzduhul înţesat de-njurături şi de ţipete. Câţiva

borfaşi buzunăreau pe cei ce-şi pierduseră cunoştinţa o vreme sau

definitiv pe străzile oraşului. Bombele cădeau în continuare peste

centrul oraşului, în timp ce Leiba-şi proptea uşa mai bine. Ochi de

copil priveau speriaţi prin deschizăturile tăiate în tabla uşii, anume

pentru aerisire. O bombă căzu peste-o cisternă de pompieri. Altele

cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un

suflu năpraznic lipi copilul atât de tare de uşă, încât sângele ţâşni

cu putere din pielea presată prin găuri, iar ochiul ţâşni în umărul

214

lui Leiba. O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecându-l. O

groapă enormă de-asfalt şi de carne rămase pentru o clipă

deschisă, pentru ca mai apoi să se umple cu resturi de oameni şi

moloz hăcuit. Leiba-şi pierdu cunoştinţa, izbit de suflu în peretele

zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu şi ultima parte din magazin

se prăbuşi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se

mai zvârcolea încă, aidoma piciorului de păianjen. Şi-atunci, sirena

începu să urle din nou. Val după val, vântul venea curăţind în

rafale strada şi cerul. Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul

ruinelor fumegânde. Pe o bară înroşită sfârâia o bucată de

carne-mbibată cu sânge. Şi vântul sufla, dezgolind, dezastrul din

fum. Unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile caselor,

gesticulând. Câţi or fi murit oare? Şi-n vremea aceea, din cer

începu să cadă o ploaie înroşită de sânge. Cele câteva salvări venite

în grabă, plecară fără a şti niciodată la câţi ar fi fost necesară

intervenţia lor. Un curcubeu strepezit se-arată pe cerul plumburiu.

Şi-atunci sirena încetă.

***

Când se trezi, Leiba-şi simţi capul o cloacă şi-o durere

cumplită-i ardea ceafa. Îşi duse mâna la ţeastă tremurător,

crezând-o ciuruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât

o nucă ivit acolo pe neaşteptate. Îşi şterse cu grijă umărul de ochiul

scurs. O picătură de sânge-nchegat îi stânjenea mişcarea pleoapei.

O îndepărtă cu degetul şi se mai linişti. Se miră de liniştea adâncă,

ce-l înconjura. Privi spre uşă. Pielea copilului strivită prin

găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă cleioasă şi roză.

Leiba dădu propteaua groasă de-o parte şi trase de uşă. Când puse

mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiţă strivită,

în uşa deschisă, se prăbuşi, în vreme ce din burta plesnită maţele

sparte ţâşniră. Cu ochii ieşiţi din orbite, un bătrân cu barba lipită

de gâtul fără cămasă, părea că doreşte să între-n lăuntru. Înfricoşat

215

Leiba dădu să-nchidă uşa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzute-l

împiedicau. Şi atunci, din mişcarea aceea, căzură şi alte bucăţi din

trupuri vecine. Şi-o duhoare nebună răzbătu odată cu ele. Cu o

furie oarbă, începu să tragă din maldăr trup după trup, bucată

după bucată şi să strige. Strigătul sună înecat, fără spaţiu, ca urletul

hienei sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază.Trase cu

sete de-o mână smulgând-o din umărul unei femei. Pielea şi

zgârciul se-ntinseră cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de

oase-n mişcare-l făcu să se retragă spre fundul gheretei. O

rostogolire se prăbuşi, mustind, gata să-l strivească. Bucăţi de

moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se

află o ieşire. De-aceea-şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc

mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şi-apoi voi

vedea . Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târâ pe lângă scaun

până-n celălalt capăt. Bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei

reuşind să-nchidă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergându-şi

sudoarea de pe frunte. Simţi cum setea-şi făcea loc în trupul chinuit

de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de

cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respiraţia. Plin

de scârbă, vomă peste prag, ameţit. De sus cădeau alte sfărâmături

de-asfalt şi de pietre. O bârnă de fier se înfipsese de-a curmezişul

unui trup de soldat străbătându-l. Când trase de el, aceeaşi

rostogolire lichidă-l făcu să sară peste pragul cuşetei. Şi-o nouă

grămadă de carne căzu, astupându-i lucrarea. Când se uită în

fundul cuşetei, se-ngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin

loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot, prăbuşindu-

se. De sus dintre trupuri, o zeamă roşcată-vânătă, curgea băltind

pe podea. Din când în când, ceva umflat se spărgea ca un balon, cu

un fâşâit de uşurare, în valuri, duhnind. Şi-atunci Leiba-ncepu

să-şi smulgă părul din cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui

Dumnezeu, gândi disperat, urlând printre sughiţuri. Apoi răguşit

şi istovit se-ntinse pe jos, în băltoaca aceea de carne presată, fără

216

nici-o speranţă. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri

răzbăteau din morman, sufocându-l.

217

DEZERTORUL

Tancul îşi opri goana brusc. Nici nu ne-am dat seama de

izbitură.

– Gata, zise ochitorul repezindu-se spre trapa de evacuare.

Icnind de oprirea bruscă, am prins mirosul de cordită.

– Am primit pachet băieţi, le-am zis. Nu mi-a răspuns

nimeni. Nu m-am mirat. Nici eu n-aş fi răspuns dacă altul din noi

ar fi vorbit. Priveam năuciţi nevăzând şi neştiind mare lucru.

Primul s-a trezit Surdu. Nu-l chema Surdu. Aşa îi ziceam noi, că

era ca şi surd, când ceilalţi trăncăneau între răgazuri vrute şi

nevrute. Tu nu zici nimic? Ce?, întreba el — şi noi râdeam.

Întreabă-l pe Surdu, glumeam, când n-aveam răspuns la întrebări

pe care dracul probabil ni le punea nouă, viermi colcăind prin

tranşee, obligaţi să respectăm ordine. Noi nu întrebam. Noi voiam

răspunsuri. Noi care la primul ordin, trebuia să sărim înainte,

indiferent de întrebările şi răspunsurile noastre. Pe Surdu îl chema

Rapalete. Era mai deştept sau era mai prost ca noi. Dar el nu se

întreba şi nu răspundea. Surdu vorbise de data asta, iar şocul a fost

suficient de puternic să ne scoată din inerţie.S-ar putea să ne

aştepte dobitocii. Oricum, înăuntru nu mai puteam rămâne.

Flăcări lungi şi subţiri lingeau rezervoarele exterioare. Curând

totul avea să se termine.

– Ieşiţi! răcni Ghinea.

Întâi se rostogoli ochitorul. Ceilalţi după el. Ne striveam în

cădere. Grămezi de carne ambalate în saci negri, terfeliţi, ce

fuseseră cândva uniforme. Primul care s-a ridicat s-a repezit spre

dreapta. Instinctiv, toţi am luat-o după el. De ce? Spre dreapta,

spre stânga, avea cineva să ştie? Un glonte ricoşă în apropierea

şenilei. Am perceput într-o fracţiune de secundă un rus care trăgea

218

de după movila de pământ. Ne-am trântit cu toţii la pământ. Nu

mai trăgea nici rusul. Aştepta probabil ca şi noi să afle. Am băgat

de seamă dintr-o ochire că rămăsesem în urmă. Ceilalţi se

rostogoleau înainte. Mereu înainte. Aşa era ordinul. Ne depăşiseră

infanteristii. Gloată zdrenţăroasă, gonind în urma ultimelor

tancuri aruncate în luptă. Fără să ne vorbim, am început să ne

târâm, când pe pământ, când doi trei paşi, în picioare, spre oraşul

din care pornisem. Într-o margine a drumului, cadavre lipsite de

dreptul creştinesc de-ngropăciune. O maşină sanitară, răsturnată

de-o lovitură de obuz, sfârşise chinul celor dinlăuntru. Trupurile

fuseseră aruncate anapoda.

– Asta ne mai trebuia.

– Mişcă-ţi turul în tăcere sergent!, îl auzi pe Ghinea, cu

glasul dogit de fum şi de oboseală. Ochelarii îi spânzurau în jurul

gâtului năclăit de sudoare neagră, legaţi cu o sfoară de aceiaşi

culoare.

Andrei îl privi tăcut. Îşi ridică mitraliera pe umărul solid,

făcându-i semn s-apuce rezerva de cartuşe rămasă intactă lângă

mitralieră. Împrejur numai morţi scuipaţi de sanitara distrusă, ca

nişte măsele stricate dintr-o gură bătrână. Un geamăt slab s-auzea

de undeva din marginea porumbului strivit de măcel.

Furişându-se printre cadavrele risipite, Călin ne făcu semn să ne

apropiem. În faţa lui, o femeie în uniforma crucii roşii, se chinuia

să-şi tragă fusta peste ceea ce mai rămăsese din explozia unei mine.

Picioarele şi le pierduse, dar ea tot mai credea că le are, din

moment ce-şi tot trăgea în jos fusta sfâşiată. Sângele-i curgea din

cioturi. Era slăbită.

– Leagă-i resturile alea, îi zise Ghinea lui Călin întinzându-

i bretelele de la o mască de gaze rătăcită prin apropiere.

Călin se apropie încrâncenat. Îi apucă zdrenţele cu o mână,

încercând să înfăşoare cioturile vineţii. Femeia bolborosi ceva

ducându-şi mâna dreaptă spre bluza umflată la piept. În mână

ţinea un pistol. Trase nesigur. Glonţul se-nfipse-n mormanul din

219

stânga lui Ghinea. Călin îi dădu o lovitură peste mână înjurând-o.

Pistolul zbură lovindu-i în cădere creştetul.

– Căţea sovietică! zise Călin, apucând pistolul căzut.

Femeia-şi pierdu cunoştinţa. Îi strânse bine picioarele

retezate, ridicându-se alb ca varul.

– N-am crezut, n-am crezut!, bolborosi, ajungându-ne din

urmă.

Andrei mergea bălăbănindu-şi mitraliera pe umăr, cu

uşurinţa pe care i-o dăduse căratul găleţilor pe coromâzlă. Ceilalţi

îl urmau ca nişte năluci printre cadavre, sărind din când în când

peste gropi.

– Asta-i pentru reîntregirea neamului băieţi!, zise Iuga,

mecanicul nostru socialist, privind la mormanul de cadavre

adunate dintr-o groapă de obuz. Aici ne-a adus Antonescu!

Andrei îşi făcu semnul crucii rapid, pe ascuns. Se aplecă

apoi şi ridică de jos o mitralieră părăsită pe care abia atunci o

zărise. O privea de parcă nu mai văzuse niciodată o armă. Avea

banda prinsă în interiorul închizătorului. Şi, tot atât de simplu şi

pe negândite cum se înclinase, trase o rafală. Atât de neaşteptat

fusese totul, încât ceilalţi încremeniră privindu-l. Primul s-a trezit

Ghinea, răcnind furios:

– Termină!, i-o reteză cu ciudă.

Nu admitea nici o cârteală împotriva Mareşalului. Iuga

tăcu. Îi era indiferent. Se hărţuiseră destul şi-i era recunoscător

comandantului că nu-l denunţase până atunci. Bombăneala lui

fusese primită la început cu un fel de bonomie. Treptat Iuga

prinsese curaj, iar vorbele lui începeau să capete contur. După

Stalingrad, păreau să se confirme ideile socialiştilor. Tăcuţi ne

îndreptam prin praful de august spre Huşi, sperând în câteva zile

de refacere. Venirea mareşalului pe front declanşase acest atac, ca

un fel de atenţionare a ruşilor. Mai suntem şi noi pe aici părea să

spună valul atacatorilor flămânzi şi disperaţi, aruncat pe

neaşteptate dincolo de Prut, într-o vreme când ruşii n-apucaseră

220

încă să-şi consolideze poziţiile proaspăt cucerite. Zăreau deja

siluetele dealurilor de peste Prut. Tranşeele săpate în grabă erau ca

nişte răni slujind o cauză în care nimeni nu mai credea. Un şuier

ciudat, ca o fâlfâire, străbătu văzduhul în spatele nostru. Ne-am

trântit instinctiv la pământ. O explozie ridică pământul în valuri la

câteva sute de metri în spatele nostru.

– Trag ca nişte ţucălari !, mormăi Rapalete. Niciodată nu-i

admirase pe ruşi la capitolul precizie. Trăgeau îndelung mii de

proiectile, sfârtecând la întâmplare pământul.

Bombardamentul ruşilor îşi continua semănatul de-a

surda, lăsându-ne să ne vedem în linişte de deplasarea noastră

deloc onorabilă.

– Eu nu mai pot, zise după o vreme Iuga aşezându-se brusc

pe marginea unei gropi de obuz încercând să-şi adune bocancul

rupt de-atâta purtare. Ne-am aşezat împrejurul lui, privindu-l.

Nici noi nu mai puteam. Eram flămânzi, descurajaţi şi obosiţi

de-atâta vânzoleală.

Ghinea îşi desfăcu porthartul, privind planul ce-i fusese

înmânat înainte de începerea atacului. Aşteptam în tăcere. Foamea

ne sfârşise. Nu mai voiam nici să vorbim. Pământul continua să ne

tremure sub picioare, iar zgomotul bombardamentului continua să

ne facă să realizăm pentru a nu ştiu câta oară, prezenţa morţii.

– Păcat că n-am controlat cabina furgonului sanitar, zise

Călin jucându-se cu baioneta ciobită în vârf. Făcuse o adevărată

pasiune din aceste aruncări şi din cotrobăitul morţilor. Nu-l

condamnam. Ne salvase de multe ori, fie cu o pereche de încălţări

duşmane, fie cu o lovitură bine ţintită.

– Gata băieţi, acum suntem printre ai noştri, zise Ghinea

încercând să ne trezească din amorţeală, după ce percepu în

apropiere un zgomot de obuziere româneşti.

– Care ai noştri? Noi nu mai aveam ai noştri, noi suntem

doar ai mareşalului, iar el nu mai este al nimănui, mormăi Iuga.

– Taci mă, şi hai sus trântorilor!

221

Ne-am ridicat anevoie, târându-ne încălţările. Pas cu pas ne

îndepărtam de zgomotul luptei de artilerie. Nici n-am ştiut cum

am ajuns printre ai noştri. Curând am dat peste un adăpost.La

intrarea în adăpostul comandantului, stat-majoriştii ne priviră

surprinşi. Maiorul îl opri cu un gest pe Ghinea să raporteze.

– Ştim tot. Din păcate alte tancuri nu mai am. Stai prin

preajmă. Lucrurile nu par a fi aşa cum ne-am fi aşteptat. Nemţii

n-au pornit odată cu noi. Ne-am aruncat singuri în gura lupului.

Cred că va trebui să ne retragem iar. Până atunci vedeţi că mai e

pe aici pe undeva o şeniletă blindată defectă. Poate o puneţi pe

picioare, ne îndemnă el întorcându-ne spatele. Am salutat. Încă am

mai salutat şi am plecat în căutarea vehicolului, a mâncării şi al

unui adăpost pentru noi. Zgomotul exploziilor ne-a luat ca din

oală. Am sărit în picioare, cărându-ne trupurile prin zorii

sfârşitului de august, cu o silă bolnavă. Fasolea înghiţită de cu

seară ne făcuse numai pocinoage. Bordeiul puţea, iar contactul cu

aerul răcoros, prevestitor de toamnă era înviorător.

– Ticăloşii, răcni Ghinea ameninţând cu pumnii obuzele

ruseşti ce cădeau la fel de anapoda peste noi şi peste nimeni, ca

întotdeauna. Doar am semnat armistiţiu, mai zise el încheindu-şi

tunica. Într-adevăr, de două zile eram în dilemă. Se zvonea că

mareşalul ceruse armistiţiu. Plutea un zvon ciudat printre noi, iar

nemţii păreau să se bucure de norocul ce dăduse peste ei, lăsându-i

să se refacă. Din umbră se ivi un pâlc de stat-majorişti.

– Sunteţi gata? Întoarcem armele! Regele a ordonat să

luptăm contra nemţilor!

Nu ne venea să ne credem urechilor. Asta însemna

sfârşitul. Totdeauna am crezut că se va sfârşi, dar nu ne-am putut

închipui că s-ar fi sfârşit astfel. Ne-am repezit la şenileta pregătită

cu o zi înainte. Andrei îşi luase mitraliera pe care o purta ca pe un

trofeu, iar Rapalete cu rezervele în spinare îl urmă ca un câine

credincios.

– Hai la vecini !, îi spuse comandantul lui Ghinea.

222

Şenileta ieşi nepăsătoare la zgomotul exploziilor ce ne

aduseseră deşteptarea. Nemţii începuseră predarea. Ieşeau din

adăposturile improvizate, sarcastici, de parcă s-ar fi bucurat că-i

luăm prizonieri.

– Tare i-aş mai ciurui, mormăi Andrei ridicându-şi

înălţătorul mitralierei.

– Ţineţi leoarba! rosti Ghinea pe şoptite.

– Da ei cum ne-au hăcuit în Crimeea? zise şi Iuga

aprinzându-şi unul din chiştoacele cu care se aprovizionase.

Ghinea nu mai zise nimic. Îl privi pe colonelul slab şi smolit, cum

discuta cu unul din interpreţi transmiţând ordine pentru

încolonarea prizonierilor.

– Cum dracu se predau aşa ? zise Rapalete.

– Dac-ai avea cur în loc de cap te-aş înţelege. Nu ştii că am

trecut de partea ruşilor !, vorbi Iuga atotştiutor.

– Mănânci rahat ! N-avem nevoie de ei în ţară, mormăi

Andrei băgând un cartuş pe ţeavă.

– Eu îţi spun că am trecut de partea ruşilor!, insistă

Rapalete.

– Puşchea pe limbă. Atunci de ce trag în noi? îl întrerupse

Călin.

– Gura, zise Ghinea coborând din şeniletă să-şi

dezmorţească picioarele. Nemţii se încolonau fără împotrivire.

Obuzele ruseşti, cădeau în prostie spulberând ţărâna, spurcând

aerul. Curând, valurile de fum năvăliră peste noi, întunecând

răsăritul de soare pe care-l aşteptarăm cu toţii.

În tranşeele golite de nemţi, se înşirau trupele române.

Soldaţii buimăciţi îşi luau posturile în primire, fără a înţelege mare

lucru. Primiseră ordinul şi-l executau, aşa cum făcuseră de ani şi

ani de zile. Şi ce trupe. Câteva cătane bătrâne, asigurau o brumă

de linişte şi calm, printre puiandrii veniţi să le întregească

rândurile. Nemţii zâmbeau privind românaşii răsfiraţi la mare

distanţă unul de altul, grăbiţi să se depărteze de linia frontului.

223

Soarele se ivi pe cer, risipind norul de fum şi dezgolind încă o dată

priveliştea războiului. Un huruit se auzea din depărtare. Erau

ruşii. Până atunci nu-i văzuserăm decât morţi sau răniţi. Acum

veneau liniştiţi, fără teamă, gata să lupte alături de noi, ca aliaţi.

Colonelul dădu ordin să ridicăm steagul regimentului pe antena

şeniletei. Atât mai rămăsese din regimentul de blindate. L-am

ridicat şi am privit coloana de prizonieri germani cu invidie.

Pentru ei războiul se terminase. Pentru noi, mai va. Până acum, cu

ruşii ca inamici, şitiau o treabă. Nu era cine ştie ce de capul lor.

Erau slabi ochitori, dar mulţi. Cu asta ne sufocaseră mai tot timpul.

Pe când împotriva nemţilor n-avea să ne fie prea uşor. Le

cunoşteam măiestria. Cocoţaţi pe tancuri, ruşii apărură la vedere

în coloane lungi. Nu se grăbeau. Veneau cu prudenţă,

aşteptându-se la cine ştie ce şiretlic din partea noastră. Şi tare le-

am mai fi ciuruit fundurile dacă am fi avut voie s-o facem.

– Care ştii ruseşte? întrebă unul dintre stat-majorişti.

Se găsi printre noi un basarabean blond şi spelb, care fu

trimis ca sol în faţa lor, gata să slujească şi ca interpret pe lângă

ofiţerul nostru, pregătit de tratative. Ruşii se apropiau cu aceeaşi

încetineală precaută. Nimeni nu se uita la parlamentarii noştri.

Curând fură acoperiţi de zgomotul tancurilor ce se apropiau

huruind.

– Eu zic c-ar trebui s-o ştergem !, spuse Călin către Ghinea

rămas stană de piatră.

– În şeniletă! ordonă acesta pe şoptite.

– Dă-i drumul, comandă Ghinea potrivindu-şi binoclul

spre linia de care ne îndepărtam în goană. Ruşii nu-şi dădeau

seama ce se întâmplă cu noi. Erau ocupaţi cu ocuparea tranşeelor

noastre. Dădurăm steagul la iuţeală jos. Zgomotul de împuşcături

nu l-am auzit. În schimb l-am auzit pe Ghinea spunând:

– I-au împuşcat pe ofiţeri. În tranşee nu ştiu ce se întâmplă.

Ţine-o mai pe văgoaia aia, spuse el arătând spre-o vâlcea ce ducea

într-o pădure spre Hârlău. Andrei îşi mută mitraliera spre spate.

224

Ruşii ne lăsau în pace. Probabil că nu reprezentam mare lucru, ori

ne pierduseră din vedere.

– Dac-am avea un radio, mormăi Călin pe sub mustaţă.

Nimeni nu-l luă în seamă, deşi cu toţii simţeam acelaşi lucru. Am

fi vrut să ştim pe ce lume suntem. Nu ne-am oprit decât la Huşi.

Ultimii nemţi părăsiseră oraşul. În oraş nu se aflau decât câteva

companii de pufani, pentru refacere. Aşteptau să le sosească

rezerva pentru sporirea efectivelor. Nici nu bănuiau ce-i aşteaptă.

Ne-am oprit în dreptul unei fântâni şi ne-am trezit înconjuraţi de

câteva cătane hârşâite de front, cu chipurile încruntate.

– De unde veniţi mă? ne luă la întrebări un sergent major.

– De pe front, a spus Ghinea calm.

– Asta să i-o spui lu mutu. Noi ştim că e pace. Aşa a spus

regele. Front nu mai există.

– Regele? nu-şi putu stăpâni mirarea Andrei, coborând cu

mitraliera într-o mână.

– Ori nu ştiţi? De azi noapte regele Mihai repetă într-una:

români războiul s-a sfârşit. Au trecut trei coloane cu prizonieri

nemţi. Mareşalul e arestat.

– Habar n-avem, recunoscu Ghinea. Ştim că e armistiţiu de

două zile, mai adăugă el.

– Ce armistiţiu, e trădare, zise sergentul major scuipând

furios în ţărâna drumului.

– Şi voi ce faceţi? întrebă Andrei, care mai avea însemnele

de sergent pe umărul ce purtase şi mitraliera. Pe celălalt tresele se

zdrănţuiseră de nu mai ştiai ce grad poartă.

– Aşteptăm ruşii!, zise plin de obidă un sergent dintre

pufani, sprijinit într-o carabină demontată.

Câteva explozii întrerupseră conversaţia. Ne-am repezit

spre şeniletă. Un obuz căzuse peste o casă din apropiere,

strivindu-i acoperişul din şindrilă, într-o ploaie de aşchii. Un pârâit

de mitraliere se auzea undeva la marginea oraşului. Un glonte

răpuse un godac ce se tot învârtise prin băltoaca de lângă fântână.

225

Guiţă prelung zvârcolindu-se câteva clipe, apoi căzu. Călin se

aruncă peste el înşfăcându-l.

– Lasă-l dracului şi hai !, îi zise Ghinea îngrijorat peste

măsură.

De parcă n-ar fi auzit, Călin nu se lăsă până când nu-l aduse

lângă oblonul şeniletei. Rapalete-l ajută, cu capul vârât între umeri,

de frică să nu fie recunoscut de cineva.

– Măcar cu atâta să contribuie patria română, mai zise

Călin, căţărându-se pe şenilă.

Aveam senzaţia că ne-am urcat într-un tren, din mers. Mai

credeam că prinserăm trenul. Zăream din fugă soldaţi ghemuiţi,

aşteptându-şi salvarea în încetarea măcelului. Zăream copaci

smulşi din rădăcini, zdrenţe de pământ curmând nefiresc braţele

cărora le dăduse viaţă. Abia la marginea oraşului, copacii mai erau

încă la locul lor şi pământul era încă la locul lui, iar noi, îi priveam

strâmb din şenileta oprită la poalele unui deal. Seara ne-a prins în

drum spre Vaslui. O linişte nefirească ne-a însoţit tot drumul, iar

odată cu înserarea, a coborât ceaţa. Se apropia toamna, pe valea

adâncă a Bârladului. Treceam ca nălucile prin sate cufundate în

întuneric. Era atâta pace şi linişte în jur, de parcă nici n-ar fi fost

război. Ne-am oprit într-un târziu în faţa unui post de poliţie. Şeful

de post abia se întorcea de la cârciumă. Telefonul zbârnâia cine ştie

de câtă vreme. Am intrat împreună.

– Fraţilor, e groasă, a zis el lăsând receptorul să-i cadă din

mână. Ruşii au intrat în Iaşi. Se pare că vor ajunge înaintea noastră

pe aliniamentul Focşani-Galaţi.

– Ce tot bâigui acolo? Ce aliniament? Nu vedeţi că astea-s

braşoavele mareşalului? izbucni Iuga de furie.

– Te-ai zărghit cu totul !, îndrăzni Andrei să-l aducă la

realitate.

– Dacă vrei să rămâi să-i aştepţi, n-ai decât! l-am sfătuit eu.

– Ia terminaţi cu prostiile. Suntem împreună de-atâţia ani.

Mergem până la capăt, a zis Ghinea privindu-ne cu asprime.

226

Poliţaiul ne asculta prostit, neânţelegând mare lucru. Ba ştia ceva.

Se spunea că mareşalul ar fi fost arestat şi că nemţii bombardau

capitala. Mai primise ordin să aresteze orice suspecţi, în special

germani, ce s-ar fi ivit prin comună.

– Te umflă râsul, zise plutonierul deschizându-şi

centironul, fără să lase din mână puşca învechită şi demodată. Am

întrebat de benzină. Am făcut rost doar de un butoi de petrol

lampant pe care-l avea de rezervă. I-am dat toţi banii şefului de

post, ca om al legii ce era. Grăbiţi ne-am urcat în şeniletă. Trebuia

să dăm de trupe, de comandanţii noştri, sau trebuia să găsim o

soluţie.

– Spre Vaslui, a zis Ghinea bucurându-ne auzul cu o

comandă gata să ne pună în mişcare. Ne era foame, dar n-am spus

nimic. Ne împiedicam de porc, îl priveam pe furiş, dar nici unul

nu avea curajul să propună un popas. Motorul alimentat cu petrol

lampant începu să ne facă necazuri. Ne era teamă să nu ne

abandoneze.

– Mi-e foame! zise Rapalete printre hurducăturile şeniletei.

Nimeni nu-i răspunse.

Iuga-şi ţinea ochii mijiţi spre ceaţa deasă, din care farurile

camuflate tăiau felii.

– E cumplit, e infernal, bolborosea el din când în când,

continând să manevreze levierele lustruite de alte mâini, în alte

timpuri.

– Parc-am fi într-o pădure, presupuse Ghinea privind

lateral în bezna lichidă şi vâscoasă. Eram morocănoşi. Toţi voiam

acealaşi lucru, să ne oprim. Dar nimeni n-avea curajul să o facă.

– Să oprim odată la mama dracului! izbucni Călin cu glas

piţigăiat.

– Fie ce-o fi !, spuse Ghinea bătându-l pe umăr pe Călin.

Opreşte!

Am coborât amorţiţi şi ne-am îndreptat spre ceea ce ne

păruse tuturor a fi o pădure. Am încropit un foc în şanţul de

227

dinapoia şeniletei. Călin se şi apucase de măruntaiele porcului.

Mai erau calde. L-am fript pe tot. Ne revenise la fiecare peste trei

chile de carne bine rumenită la proţapul improvizat.

– Linişte, spuse Andrei întrerupându-ne hăpăiala. L-am

văzut furişându-se dincolo de şanţ, fără mitraliera de care nu se

despărţise până atunci. Îngrijorat, l-am urmat cu paşi mărunţi,

cocoşat de teamă, încercând să nu fac nici un zgomot. L-am văzut

târându-se pe pământ, arătându-mi cu mâna în partea stângă.

N-am văzut nimic, dar eram deja una cu pământul. În schimb, am

auzit şoapte şi mişcări furişate. Cunoşteau bine tehnica

deplasărilor în noapte. Iar faptul că se furişau, nu ne era pe plac.

Stăteam neclintit, aşteptându-i. După felul cum se mişcau, era clar

că nu ne simţiseră prezenţa. Nu ştiam câţi ar putea fi, dar după

şoapte, păreau mulţi. Se apropiau, atenţi, la pândă. Vorbeau

româneşte.

– Staţi pe loc, a strigat Andrei din spatele lor. Locotenentul

Ghinea se ridicase la rându-i cu ceilalţi din jurul focului şi se

apropiase cu armele în cumpănire. Noi rămăsesem culcaţi în

spatele intruşilor.

– Cine sunteţi? am întrebau vrând să le dau impresia că

sumtem mai mulţi.

– Români !, zise una dintre siluete.

– Apropiaţi-vă cu mâinile ridicate.

– Cu mâinile ridicate, că vă zbor creierele se auzi un glas de

lângă foc.

I-am văzut respectând întocmai ordinele, şi abia atunci

ne-am ridicat şi noi. Iuga le-a luat armele, iar Ghinea a început să-i

interogheze. Erau de-ai noştri. Scăpaseră de la Iaşi, dintr-un

camion de prizonieri.

– Prizonieri? Ce prizonieri? întrebă din nou Iuga

nevenindu-i să creadă.

– Ruşii ne-au luat prizonieri. Armata a patra pare că a căzut

şi ruşii o cară-n Siberia sau o împuşcă pe loc!

228

– Asta-i minciună!, izbucni Iuga.

– Taci dracului şi ascultă ce fac ai tăi, i-o reteză Andrei,

coborându-şi laba uriaşă pe umărul scuturat de convulsii ale

socialistului.

O linişte stânjenitoare se aşeză între noi. Ne-am aşezat în

jurul focului din nou, dându-le şi celorlalţi câte ceva din ce ne mai

rămăsese. Pomana porcului.

***

Motorul mai horcăi de câteva ori apoi a muţi.

– Anafura mă-sii, zise Iuga izbind cu ciudă manetele. Eram

consternaţi. Abia trecusem de Siret şi excursia se terminase.

Simţeam răsuflarea ruşilor în ceafă. În faţă necunoscutul, în spate

duşmanul aliat. Şi noi trebuia să executăm ordinul: Primisem un

ordin. Aşa se câştigă, aşa mor soldaţii, aşa se pierde, aşa mor eroii.

Respectând ordine. Primii sărbătoresc pe cei de pe urmă.

– De-am ajunge odată undeva, să aflăm cu cine suntem,

mormăia Călin săltându-şi pe umăr arma şi în braţe restul de

mâncare.

– N-auzi că suntem cu ruşii?

– Vorbişi Rapalete?, îl repezi Andrei. Rămâi de-i aşteaptă.

Cică au pentru noi nişte decoraţii. Flori roşii la butoniera stângă.

Sau câte-o excursie gratuită până-n marginea aia primitoare şi

caldă de ţară a lor, în Siberia.

– Îi credeţi p-ăştia !, se zborşi din nou Iuga.

– Nu, te credem pe tine. Vrei cu ei şi fugi cu noi, continuă

Andrei scăpărându-l cu privirea. Era atât de înfuriat, încât

vorbele-i semănau cu rafala de mitralieră pe care-o descărcase la

fel de neaşteptat.

Iuga se trăsese un pas înapoi şi îl privea iritat. Păreau gata

să sară la bătaie. Nimeni nu zicea ceva. Toţi aşteptau, de parcă

scandalul ăsta avea să ne dezvăluie încotro s-o apucăm.

229

– Eu execut ordinul, auzi? Nu vreau şi nu fug. Eu execut

ordinul, înţelegi? Eu sunt soldat şi sunt fiu de militar ţărănoiule,

şi-am învăţat de când m-am născut că ordinul de execută

– Eşti un căcănar şi fiu de hahaleră. Probabil şi mă-ta a

executat un ordin când te-a făcut, de-ai ieşit aşa de ordonat!

– Ce? Ce-ai zis? sări Iuga. umblând cu mâna după pistol.

Era deja cu el în mână când Ghinea se năpusti asupra lui şi-l trânti

la pământ, lovindu-l în acelaşi timp peste mâna cu pistolul, care-i

zbură la câţiva paşi.

– Ce-aveţi mă, v-aţi ţicnit, ce-aveţi mă, nu v-aţi săturat de

gloanţe? Ce draci vă ciuruie minţile mă, de nu v-astâmpăraţi?

răcnea Ghinea, burduşindu-l cu pumnii pe unde apuca, cât Iuga

nu se dezmeticise încă din căzătură. Pentru ca imediat să înceapă

o bătaie urâtă, fără vorbe, o bătaie al cărui rost nici unul din ei nu-l

vedea.

Despărţiţi-i mă, rosti cu spaimă Călin.

– Te puse Ghinea-n locul lui? rânji Rapalete. Desparte-i tu

şobolanule.

– Oi fi şobolan, da ce rod eu, rozi şi tu, şi încă de împrumut.

Tu faci pe sfântul, da de foame văd că nu mori. Treci mai bine de

pune şi tu mâna odată şi hai să-i despărţim.

Dar tensiunea fusese descărcată, de epuizare. N-a fost

nevoie de nici un efort pentru Călin şi Rapalete să-i despartă.

Stăteau acum toţi jos, murdari, fără chef de vorbă.

– Hai, sus şi la drum, rosti într-un răstimp Ghinea. Că altfel

ne ajung ăştia din urmă şi ne rezolvă ce n-am terminat noi. Hai,

sus odată, nu s-aude?

– Cu ce?

– Cu picioarele, pe care vi le-a dat Ăl de Sus, să mergeţi cu

ele !

– Dă Doamne, că numa tu nu fuseseşi până acu printre noi,

plasmodia Călin, ridicându-se fără chef. Îl urmarăm cu toţii.

230

Mergeam de ceasuri prin drumul prăfos şi uscat, sub soare

torid de amiază. Nu mai simţeam oboseala. Doar o sete mare, o

sete cumplită ce avea un singur imbold. Apă. Trebuia să găsim

apă.

– Poate dăm de vreun sat !, încercă Ghinea să ne încurajeze.

Toţi gândeam acelaşi lucru. Târziu, dădurăm peste ceea ce

părea un sat. Primul lucru pe care-l zărirăm era o cumpănă de

fântână. Ajunşi în apropiere, ne-am oprit consternaţi. Un morman

de cadavre zăceau în juru-i. Urme proaspete de şenile arătau că

locul abia fusese părăsit. Uniforme germane şi române zăceau de-

a valma, unele peste altele.

– Sunt calde încă, mormăi Andrei scuipând cu silă într-o

parte.

– Ăştia-s ruşii. Au ajuns înaintea noastră şi nu prea iau

prizonieri, zise Ghinea cu obidă. Ne-am apropiat de fântână

privind înăuntru.

Am tras de lanţul scufundat în adânc. Curând se ivi ciutura

de lemn, plină cu apă tulbure.

– E sălcie !, zise, după ce-şi muie gura cu lăcomie.

Am băut cu toţii pe nerăsuflate. Era apa noastră

românească. Nici de cadavre nu mai ţineam cont. La Cotul

Donului băusem din băltoace putrezite şi n-am păţit nimic.

– Eu nu beau. Nu pot bea, zise Petrache, privind îngrozit

când la cadavre, când la feţele noastre stropite de apă.

– Te-a învăţat poliţia militară să-ţi ţii ştaiful. Al dracu

prinţişor, nu-şi putu stăpâni Iuga dispreţul faţă de poliţistul ce-l

întâlnisem în drum. N-a zis nimic. Câţiva mai aveam bidoanele cu

noi. Le-am umplut în grabă.

– Eu zic s-o luăm prin altă parte, sugeră Andrei. Cine ştie

ce-i în sat.

– S-ar putea să ai dreptate!, consimţi nemulţumit Ghinea.

Printr-o porumbişte necoaptă încă, dar suficient de

crescută să ne acopere, ne apropiarăm de marginea unei păduri.

231

Un semn de-al caporalului Udrea ne-a ţintuit făcându-ne una cu

pământul. Era cineva în pădure. Am început să ne târâm hoţeşte

spre ceea ce auzise pifanul. Cu urechile noastre zăpăcite de

tanchişti. n-am fi auzit nimic. Întra-devăr, în pădure erau nemţi.

Şedeau în jurul unui camion şi înfulecau la repezeală. Păreau

destul de tulburaţi, şi de flămânzi, dar mai ales grăbiţi, din

moment ce nu opriseră motorul. Poate de aceea nici nu ne auziseră.

Erau prea aproape de zgomot şi prea ocupaţi cu desfacerea

conservelor. Am înghiţit în sec şi-am privit la ceilalţi. L-am văzut

pe Andrei pregătindu-şi mitraliera şi am mai apucat să-l văd pe

Iuga ridicându-şi pistolul. Au urmat rafalele. Nemţii n-au mai

apucat să-şi scoată armele. În liniştea ce a urmat ne-am apropiat cu

prudenţă.

– Pentru ce-ai tras? îl întrebă Petrache pe Iuga.

– N-am şiut niciodată să le spun bună ziua în germană, îi

răspunse acesta.

Priveam la trupurile nemişcate şi nu ne venea a crede.

Trăsesem în aliaţii noştri, pentru că noi nu primisem oficial nici un

alt ordin.

– Treci la volan !, ordonă locotenentul, adresându-i-se lui

Iuga.

– Dar eu nu ştiu să conduc decât tancuri !, zise acesta.

Scârbit, Petrache urcă făcându-ne semn tuturor să ne grăbim. Călin

abia de mai avu timp să strângă sacii cu merinde şi automatele

germane. Pornirăm. Ceată de fugari în propria ţară.

Un sat! Tipă! de sus Andrei bătând cu pumnul în cabina

încinsă de soare. Locotenentul deschise uşa şi se înălţă pe scară,

încercând să prindă din mers cu ochii lui, ceea ce văzusem noi de

sus.

– Da. E-n regulă. Poate înoptăm aici. Am oprit camionul

într-un ogor de secară ! Şi-am început să evaluăm prada obţinută

ceva mai devreme. Printre conserve, pesmeţi, băutură şi un

porthart, erau o mulţime de obiecte personale.

232

Ei, îţi mai pare rău că ai tras? îl întrebă Iuga pe Andrei

arătându-i o fotografie. Ne-am uitat cu toţii. Trei ofiţeri şedeau sub

trupul unui bărbat atârnat în ştreang, la gâtul căruia atârna o

inscripţie — PARTIZAN.

N-am mai spus nimic. Am aruncat poza în ţărână şi ne-am

aşternut pe înfulecat. Soldatul nu-i niciodată odihnit şi niciodată

sătul. De asta fiecare prilej de recuperare era folosit din plin, de

teamă să nu dispară înainte de a fi gustat din el. Sigur, mai erau şi

alte nevoi. Era frica, erau rănile din bocanci, era jegul, era gândul

acasă, numai că astea toate erau prezente ca-n vis. Visai că ţi-e frică,

când gloanţele şi morţii din jur îţi spuneau că eşti unul din ei, şi

uitai. Mergeai şi trăgeai şi tu, şi aruncai cu grenade ca-ntr-un vis,

în care fiecare trebuia să tragă, sau să moară. Şi rănile din bocanci

se acopereau încet de cruste cu jeg şi nu mai ştiai de ele. Şi gândul

de acasă se muta aici. Acum era fiecare cu casa lui, fiecare cu mama

lui şi mama ei de soartă. Mâncam şi mă gândeam de ce în vis nu

ţi-e niciodată somn.

– Şoican şi Iuga. Luaţi armele şi vă duceţi în sat. Cu multă

prudenţă. Nu vă lăsaţi descoperiţi până nu aflaţi ce se întâmplă.

Vă-ntoarceţi cât puteţi de repede. Ceilalţi puteţi dormi. Rămâne o

santinelă de câte-o oră.

Am plecat jinduind după cei care-au rămas. Chiar şi cel

rămas de santinelă era mai avantajat. Se odihnea măcar. E drept

că-i greu să nu dormi când eşti rupt de somn. Mai bine mergi. Dar

noi, eu şi Iuga nu mergeam. Ne furişam. Şi ne era frică. E greu să

pătrunzi într-un sat şi să nu dai de bănuit. Dacă satul era curat, era

bine. Doar eram soldaţi în ţara noastră. Dacă dădeam peste ruşi ?

Şi dacă dădeam peste nemţi? Asta-i, că nu trebuia să dăm nici peste

unii, nici peste alţii. Să aflăm doar cine sunt şi ce fac şi ce se mai

spune. Era aproape de asfinţit când am ajuns la marginea satului.

– Să mai stăm aici !, zise Iuga. Stăm pitiţi, în porumbişte şi

privim. Spre seară satul se mişcă. Mai vine o vită de la câmp, mai

merge unul după apă.

233

Uitându-mă fix de-atâta vreme, mă pomenii deodată cum

mă umflă râsul.

– Ce-ai mă!, rosti Iuga şoptit, dar nu blând. Ce dracu-ai

văzut?

– Nimic, mă gândeam !

– Ca prostu, râzi ca prostu ! Or mirosul satului ţi-a adus

aminte de vreun fund de muiere ? Ţi-o fi şi poftă!

– De ce, ţie ţi-a murit? îi răspunse-i numai ca să-i opresc

vorba.

Nu puteam să-i spun tocmai lui de ce râdeam. Râdeam de

noi, doi gândaci de gunoi în misiune. Şi priveam ca la

cinematograf. Vedeam în sat nemţi aliniaţi în coloane, ordonaţi,

curaţi, plecând şi salutând : "Auf Wiedersehen!" Şi ruşi, venind din

partea cealaltă, săltând căzăceşte şi strigând: "Idi Suda" (fraţilor),

îmbrăţişându-ne şi pupându-ne. Visam şi nu era timp de visat.

Iuga avea dreptate. Mai era puţin şi se-nopta, iar satul părea

pustiu. Doar un miros de ars plutea în văzduh, deşi nu vedeam de

nicăieri fumul ieşind.

– Nu-mi place !, zisei.

– Hâm, da, mormăi Iuga. Hai să mergem, acceptă

pregătindu-şi pistolul. Ne-am apropiat de prima casă. În curte

nimeni, Am ciocănit uşor în geam. Apoi mai tare. Nimeni. Am

prins curaj şi dând roată casei am început să batem în uşă în toată

legea. Tot nimeni. Am încercat clanţa. Era deschisă. Cu armele

pregătite de tragere, am intrat. O farfurie spartă, căzută chiar lângă

uşa de lemn, alte câteva farfurii murdare pe masa goală. Un pat cu

ţoale răvăşite, părea abia părăsit de un trup ce în somn avusese

coşmaruri. M-am apropiat de plită. Era rece. În acelaşi timp, Iuga

se străduia să deschidă uşa din partea stângă a camerei. Nu era

încuiată dar nici nu se putea deschide.

– O ţine cineva !, şopti Iuga.

M-am apropiat şi am început s-o împing odată cu el. N-o

ţine nimeni e ceva în dreptul ei. Vreo uşă, vreun dulap. Pe jos e lut

234

şi alunecă greu. Lasă-mă pe mine şi tu stai în spate cu pistolul

pregătit. Eu în genunchi, împingând cu umărul, el în picioare în

spatele meu. Am reuşit s-o deschid cam un sfert.

– Gata, nu pot mai mult, şoptesc şi mă trag înapoi. Iuga

bagă mâna dreaptă şi trage orbeşte. Nu răspunde nimeni. Mai

trage o dată. Nimic. Ne strecurăm pe rând.

– Intră tu !, îi spun. Dacă-s ruşi te-nţelegi tu cu ei !

Iuga scrâşni strecurându-se precaut. Era aproape întuneric.

Câteva secunde nu s-a auzit nimic.

– Mă, ia vino-ncoa! îi auzii deodată vocea sugrumată. Mă

strecor după el. În uşă zăcea trupul unei femei ce părea să fi fost

violată. Era rece. Am trecut peste ea. Puţin mai încolo am dat şi

peste bărbat. Murise ţinând în mână o furcă cu doi colţi, din acelea

folosite pentru stogurile de fân. În pragul uşii ce dădea în spatele

casei, am găsit un rus străpuns cu colţul furcii în tâmplă. Am ieşit

în curte. Era întuneric şi linişte. Ar fi trebuit să ne întoarcem, dar

nu ştiam destul. Atunci am auzit un zgomot. Părea geamăt sau

scâncet. Venea de undeva din curte. Era ceva ce semăna a pătul

sau adăpost pentru fân. Dar nu, era coteţul porcului. Când să

deschid uşa o voce de copil înspăimântat m-a rugat

– Nu trage nene soldatule, te rog nu trage! Am împins uşa

spunând:

– Nu-ţi facem nimic. Vino, hai vino!, îl îndemnam, în timp

ce el se trăgea cât mai departe şi se ghemuia într-un colţ.

– Vino mă copilule, hai că nu-ţi facem nimic, suntem de-ai

tăi, români, n-auzi ? Avea cam opt ani. Ghemuit şi tremurând

părea mai mic !

Glasul tremurat de spaimă ne făcuse să-l credem mai mic.

– Ce-a fost aici? i-am întrebat când s-a potpolit din plâns.

– Tata zicea că sunt ruşi. Aşa zicea, anafura voastră de ruşi

că sunteţi creştini ca şi noi, şi mama ţipa, până n-am mai auzit-o şi

dup-aia unu a tras în tata şi-au fugit cu toţii.

– Mai sunt în sat?

235

– Nu ştiu. Cred că da, la casa popii, că eu am vrut să fug,

da i-am auzit acolo şi mi-a fost frică şi-am venit înapoi.

Nu avea rost să pornim doar noi doi. Ne-am întors, la locul

unde-i lăsasem pe ceilalţi. N-am luat şi copilul. L-am liniştit cum

şi cât am putut, spunându-i să tacă, să nu plângă să nu-l audă alţii,

că ne întoarcem şi-l luăm cu noi. Ar fi tăcut, oricare ar fi fost cei

care-l sfătuiau. Înspăimântaţi eram şi noi care ştiam. Cât ştia el, îi

ajungea să tacă. Cât ştiam noi, nu. Aşa am hotărât într-un moment

în care groaza lua locul raţiunii, să-I prindem pe făptaşi, să-i

pedepsim. Am pornit cu toţii spre casa preotului, furişându-ne.

Băieţaşul plângea în curtea în care-l lăsasem să ne aştepte. Plângea,

iar plânsul lui se aduna în noapte cu mersul nostru furişat. Am

năvălit brusc. Hotărâsem dinainte. Pe ei, indiferent în ce stare se

aflau, să-i lovim, să-i ameninţăm, să-i legăm şi om vedea apoi.

Nimeni n-a vorbit de pe ei în sensul de a-i omorî. Armele pregătite

erau pentru somaţie, cel puţin aşa hotărâsem. Poate pentru că n-

am avut pe cine soma, poate că beţia lor fără măsură ce-i răsturnase

într-o dezordine dezgustătoare în somn, poate fata de pe pat

dezgolită până la brâu şi plină de sânge, ne-a făcut să ne schimbăm

planul. Brusc, fără să ne vorbim, fiecare din noi a făcut acelaşi

lucru. A tras, a lovit, până când toţi s-au răsturnat în somnul din

care n-aveau să se mai scoale. Fata era rece. Am ieşit în curte.

Zgomotul ar fi putut trezi pe vreunul pus de pază. Nu era nimeni.

Doar popa rezema stogul de fân din grădină. L-am atins, vrând să-

l trezim. S-a prăbuşit cu zgomot surd. Era mort. În rest, nimeni.

– Ar fi bine dacă i-am stropi cu benzină şi le-am da foc,

propuse Iuga. Or mai trece alţii pe-aici şi răzbunarea îndeamnă la

răzbunare. Mor iar oameni nevinovaţi din alte sate.

L-am privit cu uimire. Avea ochi mari sticloşi şi faţa

năclăită de sudoare. Cred că şi mâinile îi erau la fel. Acum arătam

cu toţii la fel. Ce n-am înţeles era îndemnul lui Iuga. Era omenie,

sau era poftă exacerbată de măcel. O istorie din care nu te poţi opri

decât nemulţumit, ca dintr-un act venal neterminat. Treceau

236

secunde. N-am spus nimic. În fond avea dreptate. Între timp se ivi

Călin cu un bidon lunguieţ de tablă, plin cu gaz.

– Ia foc greu!, rosti răguşit Iuga.

– Altceva nu-i!

– Bun şi ăsta!

Am adunat în grabă preşuri, cuverturi, în mijlocul casei.

Am turnat gazul peste ele, oprind şi pentru fân şi magazie. A luat

foc mai repede decât ne aşteptam. A urmat magazia, stogul de fân.

Ne-am întors la casa unde lăsasem copilul. Nu ne-a deranjat

nimeni. Nici câinii nu lătrau. Parcă muriseră şi câinii.

– O mai fi cineva în sat? întrebă Andrei în timp ce ridica în

braţe copilul.

– O fi, dar noi nu suntem de la Crucea Roşie!, rosti Iuga

răstit. Nu-ţi ajunge ăsta mic după noi?

– Vorbeşti de parc-ai vrea să-l laşi aici!

– Ce-aş vrea eu, nu-i treaba ta!

– Gata mă !, se băgă împăciuitor Călin. Hai la camion, să

plecăm dracului de aici!

– Porcii naibii. Neam de curve şi bandiţi, răbufni Rapalete.

Au omorât, au violat, au băut. Se înecă şi bătu din mâini ca un

înecat.

– Lasă mă, rânji Iuga că şi tu ai făcut la fel.

– Ce? amuţi Rapalete.

– Păi ce, noi nu-i omorârăm p-ăia?

– Da ce, noi am făcut ce-au făcut ei?

– Că tu n-ai trage o duşcă dac-ai avea!

– Apoi asta-i altceva. Dar ce-au făcut ei măiculiţă-doamne,

neam de neamul meu n-ar face!

– Taci mă cu neamul tău, şi neamul lor. Nu faci tu, face altul

şi te-njură apoi ei de neam şi se răzbună. Nu fac ei, fac nemţii, nouă

sau lor şi iar se-njură de neam. Ce neam vrei în război? Care neam

e mai bun, când mereu în război ai în faţă duşmanul. Duşmanul

cui, mă?

237

– Da ce-au avut mă porcii ăia cu popa şi cu fata lui şi cu

oamenii din sat?

– Ce-au avut nu ştiu, dar ştiu sigur că nu popa şi nu satul

i-a chemat în vizită.

– Al naibii avocat au ruşii aici la noi, vorbi pentru sine

Andrei în braţele căruia copilul începuse să scâncească.

– Gata!, se auzi comanda fermă a lui Ghinea, spre camion

şi la drum. Pentru siguranţă mergem noaptea şi ne odihnim ziua.

Ocolim aşezările cât putem. Cât să nu murim de foame. Doar de

gloanţe.

Iuga mări pasul spre Andrei. Când ajunse aproape de el, îi

şopti răguşit de furie:

– Tu, ţărănoiule să nu te mai legi de mine, că altfel, de popă,

nu de avocat o să ai nevoie !

Andrei nu-I răspunse. Era prea obosit şi sătul de gâlceavă.

***

Zgomotul de avioane ne-a trezit din somnul în care

căzusem, într-o margine de pădure. Aerul stătut de peste zi,

aducea acum, spre seară, înviorare. Era timpul să pornim la drum.

Evitam oraşele, pândeam satele de unde mai făceam rost de

mâncare. Camionul se dovedise bun, mergea fără a ne face

probleme. Trecusem de Mărăşeşti fără incidente.

– Cunosc locul!, zise Călin din întuneric. Suntem lângă

Odobeşti. Mă ard tălpile să dau o raită pe la ai mei !

– Pot să-ţi tot ardă, că nu pleci nicăieri!, îl temperă Ghinea,

lucid ca întotdeauna.

Avea autoritate locotenentul acesta subţirel şi plăpând la

vedere.

– Opreşte motorul !, zise apoi către şofer. Voi n-auziţi

nimic?

238

O motocicletă cu ataş se contura din beznă. Andrei îşi

pregăti mitraliera cu benzile de cartuşe la îndemână. Un

detaşament de blindate venea din urmă.

– Halt! zise unul, sărind din mers din ataşul motocicletei.

– Nici un hal!, răspunse Ghinea, care îi zărise uniforma în

lumina cenuşie a farurilor. Suntem români.

Ne-am dat jos şi ne-am prezentat. Detaşamentul fusese

retras de Antonescu şi mergea spre Buzău.

– Am crezut că sunteţi nemţi!, zise unul din ofiţeri.

– Da, că şi arătăm a nemţi, bombăni Călin, nemulţumit că i

se spulberase ultima speranţă de popas, executând în acelaşi timp

câţiva paşi caraghioşi, ceva între mers de paradă şi paşi de vals,

dar care aveau ca rezultat scălâmbăiala unul clovn.

Bocancii mari, îndoiţi în sus spre vârfurile deslipite,

uniforma murdară atârnând nefiresc deasupra şi dedesubtul

centurii, plus întunericul creau o atmosferă de circ.

Termină dracului!, îl repezi Ghinea. Arăţi a om şi încă viu,

dacă nu cumva preferai altfel.

– Aliniaţi-vă în coloană !, veni replica ofiţerului în timp ce

se urca în ataşul motocicletei. Mergem spre Buzău.

Ne-am strecurat tăcuţi cu camionul printre blindate, într-

un şir lung, căruia pe drum i se adăugau alte coloane, spre aceeaşi

destinaţie.Tabăra, cum i se spunea locului de adunare, era la

marginea oraşului, într-un câmp care fusese pe rând Obor de vite

şi bâlci de distracţii la târgul Drăgăicii. Numai că acum, din corturi

nu ieşeau saltimbanci, iar muzica lipsea cu desăvârşire. Zgomotul

de luptă se auzea intermitent, din direcţia de unde ruşii erau

aşteptaţi să apară. De câteva zile ne odihneam pe unde apucam, ne

spălam aşişderea şi aşteptam ordine. Nu arătam nici mai hrăniţi,

nici mai curaţi şi, mai ales, deloc liniştiţi. Zvonuri aidoma celor

trăite, spaima de deportări, dar mai ales nesiguranţa adusă de

necunoaştere, făceau ceasurile mai obositoare decât comanda de

239

pe câmpul de luptă. Mai grea decât aşteptarea, a venit comanda.

Spre Tg. Mureş!

– Din lac în puţ!, răbufni Andrei.

– Că n-oi vrea să te trimită la nunta soră-tii acuma, rânji

zeflemitor Iuga.

– Mă, tu ori taci din gură, ori ţi-o închid eu, dacă tot nu s-a

terminat războiul!, încheie Andrei discuţia, depărtându-se cu un

gest din mână aducând mai mult a lehamite decât a răutate.

*** Trecusem de graniţă şi ne apropiam de Budapesta.

Traversam sate aproape pustii, asemenea celor din ţară. Întinderi

de pământ cenuşiu, de pe care fusese culeasă recolta, se depărtau

în ceaţa serilor, prevestind toamna. Din loc în loc, vedeam femei şi

bătrâni istoviţi, arându-şi ogorul. Era tristeţe şi linişte în gesturile

lor. Am adormit greu. Dormeam din ce în ce mai greu şi din ce în

ce mai puţin. Din cauza oboselii, spuneau unii. De gânduri,

presupuneau alţii. Nu se putea să fi fost trimişi încoace doar aşa,

ca să mergem. O luptă trebuia să mai aibă loc. Una de un ceas, sau

de câteva zile, sau oricum ar fi fost, o luptă. Tocmai acum, când

eram mai aproape de speranţă ca oricând. Tocmai acum, când

fiecare credea că a scăpat. Şi din somnul acesta chinuit şi fără

odihnă, m-am trezit în ţipetele răguşite ale unui moşneag. Nu-

nţelegeam ce spune, dar îi vedeam mâinile cum se văitau, cum

implorau cum cereau ` Vocea stridentă a bătrânului ce nu mai

contenea, trezindu-ne pe toţi.

– Ce dracu vrea ăsta, bă? Nici nu s-a luminat bine de ziuă,

crucea ei de odihnă !, înjură Iuga, sfârşind într-un căscat.

– Nu ştiu, ceva de un cal, zice ceva de-un cal, răspunse

Ghinea. Şi după cum dă din mâini, pare că i-a fugit calul.

– Şi ce aveam noi cu asta? Ce am eu cu calul lui? spune-i să

plece acasă.

240

– Spune-i tu dacă ştii cum, că eu nu ştiu. Eu nu am învăţat

decât cum se spune vino încoace să te sărut. M-a învăţat o

unguroaică odată la Bucureşti.

Ne-am uitat cu toţii la Ghinea, de parcă ar fi înebunit brusc.

Ghinea făcea glume în toiul nopţii. Ghinea îşi dezlega limba pentru

altceva decât pentru ordine. Nu era a bine.

– Mă, staţi aşa, rosti un soldat pe care nu-l cunoşteam. Ăsta

zice că i s-a furat calul şi că noi i l-am furat. Şi ţipă într-una să i-l

dăm.

– Spune-i mă, să şi-l caute şi dacă-l găseşte, să plece naibilor

cu el. Nu i-a luat nimeni nici un cal. Poate s-a rătăcit. De mâncat,

sigur nu l-am mâncat, îi ordonă Ghinea soldatului, cu fermitate.

Acum era bine, Ghinea era iar, el. Şi haideţi sus, dacă tot ne-am

trezit. E timpul să plecăm.

Soldatul acela, necunoscut, vorbi ceva cu bătrânul, în limba

lui. N-a reuşit să-l potolească. Atunci l-a luat uşor de spate şi l-a

împins, în direcţie opusă. Bătrânul plecă încet, pe lângă convoi,

gesticulând şi ţipând într-una.

– Asta ne mai lipsea, că şi-aşa ne iubesc ungurii de ne-ar

mânca, bombăni nemulţumit Iuga, în timp ce se îndrepta spre

camionetă.

– Care l-ai văzut pe Andrei, întreabă brusc Rapalete. Unde

naiba umblă, că nu-l văd nicăieri.

– S-o fi dus şi el, ca omul, na. Lasă-l că vine el până plecăm.

N-o să vrea să rămână singur aici, răspunse Iuga.

Era timpul să plecăm şi Andrei nu apăruse.

– Unde naiba umblă ăsta, mă? continuă Rapalete.

– A fugit !, ţipă brusc Iuga, cu ochii aproape ieşiţi din orbite

de furie. A fugit, cu calul aăluia de-l căuta.

– Unde să fugă? îl seceră Ghinea. Unde dracu să fugă, mă?

– A dezertat !, îţi spun eu. Ăsta are stofă de dezertor în el.

L-am mirosit eu de mult, da voi nu mă credeţi !

241

– A dezertat tatu-tău poate. Terminaţi odată şi porniţi

camionul. Vine el de undeva, între timp, Şi nu-i treaba ta să judeci

dezertorii !

Iuga tăcu, privind la noi şiret şi mulţumit. Pornirăm. Se

luminase de ziuă de-a binelea. O ceaţă deasă împiedica

vizibilitatea. Mergeam încet, dar mergeam.

– Uite-l, răcni deodată Iuga, uitaţi-l acolo pe dezertor. Fuge

cu calul, peste câmp mai spuse, arătând cu mâna într-o direcţie.

Am oprit camioneta. Zăream silueta unui om şi-a unui cal

mişcându-se pe câmpie. Cât timp noi priveam omul şi calul,

Iuga-şi pregătea automatul. Ne-am pomenit zdruncinaţi de o

rafală prelungă, trasă cu sete.

– Ai înebunit, mă? se repezi Ghinea să-i smulgă automatul.

Iuga nu mai trăgea. S-aşezase pe banchetă, rânjind. Ai înebunit, mă

îl scutura Ghinea, în continuare. Am început să ne omorâm între

noi?Ţi-am spus că nu-i treaba ta, îi mai zise, trântindu-l cu toată

puterea de oblon, după care îşi şterse mâinile pe poalele

vestonului, de parcă s-ar fi murdărit.

– Hai, să vedem ce-i cu ăla!, zise apoi fără vlagă.

Nu era prea departe. Dar nu mai mergea. Căzuse, peste

lama plugului înfiptă jumătate în pământ. Calul zăcea alături, cu

ochii sticloşi, mari, deschişi, în brazda lăsată de plug. Sângele

picura în ţărână, în vreme ce Andrei ne zâmbea fericit că-şi

începuse aratul înaintea rafalei ce-l secerase pe ogor străin.

242

UN PAHAR CU LAPTE

Comunicat. Astăzi în jurul orei 14 şi 30 minute o falie

deosebită se va forma în zona oraşului nostru. Locuitorii sunt

rugaţi să părăsească oraşul de urgenţă. Autorităţile vor sprijini cu

mijloacele necesare deplasarea locuitorilor. Întrucât nu mai aveţi

decât patru ore la dispoziţie, vă rugăm să nu vă luaţi decât strictul

necesar de alimente şi de valori personale. Cei care au mijloace

auto proprii, vor primi benzina necesară din localităţile învecinate.

Maşina cu difuzoarele date la maxim străbătea străzile

oraşului, repetând într-una acelaşi anunţ. În primul moment,

oamenii ascultau cu atenţie apoi dispăreau brusc de pe stradă sau

din cadrul ferestrelor. Odată cu trecerea maşinii, locurile se goleau.

Câteva clipe, o tăcere de moarte se lăsă peste oraşul ameninţat de

cataclism. Apoi reîncepură zgomotele. O mamă chemându-şi

copilul, un zgomot de uşă trântită, un motor de maşină, apoi altul

şi din ce în ce mai multă zarvă. Pe străzi începură s-apară cei cu

maşini. Zeci, apoi sute de maşini, alergând bezmetice, toate din

centru spre barierele oraşului.

„Dacă au maşini le dă mâna” s-auzeau din ce în ce mai

des replici izvorând din rândul pietonilor porniţi cu tot felul de

geamantane şi boccele.

La grădiniţele de cartier, copiii se adunaseră deja în curte.

Educatoarele plecaseră pe la casele lor. Copiii plângeau.

Odată cu apariţia părinţilor, plânsetele se amplificau.

Rând pe rând, copiii erau luaţi de braţele înfriguraţilor părinţi.

Câţiva rămăseseră în curtea pustie. Aşteptau. Nu mai

plângeau. Obosiseră.

243

La spital, salvările erau arhipline. Câteva autobuze

trimise de întreprinderea de transporturi se dovediră

neîncăpătoare.

Cei operaţi erau purtaţi pe tărgi de rude sau de câteva ca-

dre medicale ce-şi rezervaseră locuri în salvări.

La centrala telefonică nu mai rămăsese nimeni.

Blocurile erau suprasaturate. Undeva izbucnise un

incendiu. O maşină evitase coliziunea întrând în vitrina unui

magazin de stofe. Benzina din rezervor făcuse explozie, aprinzând

totul în jur.

Regimentul era în alarmă. Maşinile militare începuseră

transportul materialelor explozibile. Sute de soldaţi munceau la

încărcarea lor, urcându-se care cum apucau în maşinile arhipline.

Unitatea de pompieri, cu efectivele complete, se îndrepta în

fruntea coloanei militare, cu sirenele deschise la maximum. Câteva

maşini de patrulare militare pline cu civili se îndepărtau în mare

viteză de oraşul panicat. Mai în toate atelierele, oamenii îşi

părăsiseră locurile de muncă. Zgomotul marilor întreprinderi

încetase.

La tapiţeria laminorului, se întrerupsese furnizarea

curentului electric şi a gazului metan. Fiecare se grăbea s-ajungă la

familie şi să plece. Pe străzi, busculadele erau mari şi din ce în ce

mai dese. Maşinile tamponate strangulau mersul celorlalte. Fiecare

căuta să se strecoare să scape cât mai repede din oraşul în care

trăiseră ani de zile. Curând circulaţia înregistra ambuteiaje destul

de mari, oprind scurgerea vehiculelor, ba chiar şi a pietonilor.

Dacă la început cunoscuţii îşi strigau unii altora,

încercând să se alăture într-un sens său altul, acum fiecare se

grăbea spre calea lui. Unii, nehotărâţi se învârteau de la un loc la

altul, fără a avea curajul s-apuce încotro.

La azilul de bătrâni, era linişte. Unii jucau table, alţii

stăteau întinşi la soare sub pledurile roase de timp său decolorate.

244

Pe ei nu-i mai interesa supravieţuirea. O parte totuşi plecaseră luaţi

de rudele ce-şi amintiseră de ei.

Cei mai mulţi n-aveau nici puteri şi nici unde se duce, dar

mai ales n-aveau de ce se duce. „Ne-am trăit traiul, ne-am mâncat

mălaiul” strigau ei unul în urechea celuilalt, doar, doară să se

audă. Indiferenţa mare, surzenia altora, şi neputinţa îi făcuseră să

se resemneze.

Unii intraseră în bucătărie şi-şi luaseră câte o bucată de

pâine pe care o molfăiau nepăsători. Nu mai aveau supraveghetori

să-i certe.

Şcolile deveniseră pustii. Cei mai mulţi elevi plecaseră

spre case. Alţii mai temerari, porniseră care cu ce apucase în afara

oraşului.

Abia am reuşit să mă strecor către casă. Câini slobozi,

vagabonzi sau de rasă, hălăduiau speriaţi printre coloanele de

fugari. Liftul nu mai funcţiona. Se întrerupsese energia electrică şi

gazele. Am urcat agitat pe scări. Uşa apartamentului era încuiată.

Mi-am scos cheile. Abia am reuşit să nimeresc broasca. Mâinile îmi

tremurau. Am deschis.

Ea nu era. Nu venise sau se hotărâse să nu mai vină. M-

am repezit la telefon. Funcţiona.

Am format numărul. Zadarnic. Nu răspundea nimeni.

Din nou şi din nou. Acelaşi rezultat.

Nu mai ştiam ce să fac. Mai erau aproape două ore. Am

ieşit în balcon. De la înălţimea etajului opt, bulevardul se zărea

ca-n palmă. Mari grupuri de oameni se vânzoleau spre marginile

oraşului. Alte câteva incendii îşi aruncau fumul spre înălţimi.

M-am reîntors în apartament. Nu ştiam ce să-mi iau. Singura mea

avere erau cărţile. Mii de volume. Cum să le iau? Unde să le pun.

Mi-am ales o sacoşă de voiaj cumpărata cu ani în urmă de

la mare. Avea fermoarul stricat. Era imposibil să-mi pun atâtea

cărţi.

Hai bine să-mi iau manuscrise.

245

Încăpeau. Gata, puteam pleca. Mai era aproape o oră şi mi

se făcuse o foame... Şi ea nu era. Aveam s-o aştept. Chiar dacă ea

plecase, eu tot o voi aştepta.

Aveam să-i arăt că eu rămân corect. Întotdeauna corect.

Mai bine mi-aş găti ceva. Ouă în frigider mai sunt. O să-mi

fac nişte ochiuri. Mi-am pus manuscrisele în hol. Am dat s-aprind

aragazul. Nu mai funcţiona.

Dar ştiu că vecinul are o butelie. Bat la uşă. Nu-mi răs-

punde. O fi plecat? Insist. Degeaba. Bat cu pumnii ba chiar şi cu

picioarele în uşa subţire. Zgomotele hăulesc în tot blocul, în liniştea

ce s-a lăsat pe nesimţite de jur împrejur. Nedumerit abandonez uşă

vecinului şi ies din nou în balcon. Oraşul e pustiu. Doar fumul

incendiilor e mai consistent.

Nici un călător. Şi mi-e o foamee... Mă-ntorc la uşa

vecinului. O deschid buşindu-mă cu umărul în ea. A ieşit din

ţâţâni. Intru în bucătărie.

Butelia e sub masă. N-au luat-o. O clatin. Mai are ceva

încărcătură. O iau şi o aduc la mine.

Am un aragaz de voiaj. Cu ăsta ne făceam mâncare în

concedii.

Ne lua câte un prieten cu maşina la iarbă verde numai

pentru că aveam aragaz de voiaj. Am legat furtunul la butelie. O

adaptare de-a mea pentru cazuri când ar fi lipsit buteliile de voiaj.

Ca acuma de exemplu. Aprind.

Merge. Pun tigaia şi uleiul. Aud paşi pe scări. O fi ea ?!

Nu cred. Mi-e o foamee… Sparg ouăle. Uleiul sfârâie. Paşii se aud

din ce în ce mai distinct. Se apropie. Albuşul începe să se albească,

uşa se deschide şi apare ea.

Mi-e foame! îi spun ca un fel de scuză în faţa minunăţiei

mele de a nu fi plecat.

– Ai spus ceva ? mă întreabă cu glas şoptit.

– Mi-e foame, repet ca în transă ducându-mi mâna la

stomacul ulceros, proverbial de ulceros.

246

– Îţi fac imediat ceva, îmi spune ea, mai limpede

ridicându-se de lângă mine cu precauţie. Stai liniştit. Îţi aduc

numaidecât.

Mă-ntorc pe partea stângă. Aşa durerile-mi sunt mai

suportabile.

– Cât e ceasul? o întreb gemând.

– E două şi-un sfert, îmi răspunde ea din bucătărie. Mă uit

la capătul patului. Da, e două şi-un sfert.

Mă ridic speriat. Arunc plapuma grăbit. Vreau s-o chem

s-o întreb dacă mai putem pleca. Dar mă trezesc de-a binelea. Intru

în sufragerie. E frig. Caloriferele sunt reci. Privesc pe geam. Oraşul

e pustiu. Doar se vede umbra unul călător. Sub bec fulgii se

zbenguie, liniştiţi. Aud şuierul unei locomotive şi asta mă

linişteşte.

Ea îmi aduce un pahar cu lapte şi biscuiţi. Durerile de

stomac le simt mai puţin. Totuşi beau laptele. Biscuiţii nu vor să se

moaie în lapte. Păcat. Altădată se muiau.

Altădată. Acum beau laptele şi mă duc să mă culc alături

de ea, fără să-i povestesc nimic. Ar râde de mine.

247

PĂMÂNT VIOLET

Luminile purtate de sclavi, goneau puterile întunericului.

Pocalele umplute de bacante nu osteneau nici o clipă.

Consulul roman Locullus Vero era ameţit. Se retrăgea. Straja

palatului se sprijinea când de zid, când în suliţe, schimbându-şi

greutatea trupului de pe un picior pe altul, când ultimul grup de

invitaţi erau purtaţi în braţe de sclavi şi aşezaţi în lectică. Cea mai

bogată din ele era a lui Perigeu, care-şi câştigase averea prin grija

zeului Eros şi a nobililor sale însuşiri. Seria împăraţilor şi mai ales

victimelor sale din ultima vreme. Avea un chip ales şi o pană ce o

întrecea cu mult pe-a lui Vergiliu. Cu trupul uşor îmbrăcat, era

tulburat nu atât de vinul de Chios, ci mai ales de una din sclavele

aduse de curând din părţile Donarisului, cu pielea mai albă decât

cretanele şi părul mai presus de al altor fiinţe.

Inima în piept îi ardea şi din când în când, fără ca să-l

audă cineva, slobozea câte un geamăt. Sclavii îi urcară în lectică,

crezându-l bolnav, dar se bucurară când Perigen strigară cu glas

tare, s-audă toţi cei ce ieşiră odată cu dânsul.

– Prieteni, fiţi astă seară oaspeţii mei, apoi, venindu-i

brusc o idee, adăugă surâzând fericit.

– Dar mai înainte de a pleca, se cuvine ca buni prieteni ce

suntem, să mergem la consul şi să-l luăm cu noi.

– Să mergem, adăugară câţiva din cei ce încă mai erau în

stare. Pe Lucullus îl găsiră în pat, gata de culcare. O sclavă abia

terminase de ars mirodeniile în cameră. Ceata dădu buzna din

triclinium.

– Ce vreţi? îi întâmpină Lucullus.

248

– Pe tine, o, mărite consul, îi spuse vesel Perigeu. Fie ca

înfăţişarea ta, asemenea stelelor luminoase, să lumineze calea

noastră.

– Bine, dar m-am culcat.

– Te-oi fi culcat tu, dar dorinţa de a te avea printre noi e

mai puternică decât oboseala ce-ţi învăluie trupul.

Pe Lucullus toate acestea îl bucurau, atunci când erau

bine spuse şi Perigeu era unul dintre fanii săi. Cu toate acestea

spuse:

– Cinstiţi prieteni, eu vă mulţumesc, dar vă rog să mă

credeţi, regret nespus că n-am să pot veni. O oboseală cumplită s-a

cuibărit în oasele mele ca o durere plăcută.

Iar Perigeu, prinzând aici un moment prielnic, îl

întrerupse:

– Te cred, iubite Lucullus, pentru că eu însumi sunt

cuprins de durere. Trupul meu se zbate nebun după refuzul tău de

a ne însoţi şi după încă ceva pe care nu îndrăznesc a-ţi spune:

– Dar spune.

– Şi dacă leacul durerii mele ar sta în puterea ta să mă

vindeci ai face-o?

– Pe sufletul strămoşilor mei, ţi-o jur că nu am dorinţă mai

mare decât să te ajut, iubite Perigeu.

Acestuia îi sticliră ochii de bucurie amestecată cu şiretenie

şi adăugă:

– Află scumpe Lucullus că în seara aceasta, în casa asta,

m-am îndrăgostit.

– E iarăşi vreo aventură de-a ta.

– O, nu, te asigur. Sunt nebun, şi sufletul meu geme după

una din sclavele tale. Mă simt că un nemernic ce-ar putea înghiţi

pentru sufletul său pustiu pocale întregi de Chios. Nisipul din

mine-i fierbinte, şi nu numai oasele mă dor, dar mă doare sufletul

acesta pe care tu oricând ai putea să-l vindeci sau să-l distrugi.

Ceilalţi tăceau supuşi.

249

– O, nu, Perigeu. Oricare din sclavele mele care a

deşteptat în tine asemenea dorinţe, trebuie să fie mândră de atenţia

ce i-o acorzi.

De aceea, fără să ştiu numele ei, dă tu însuţi poruncă să-ţi

fie adusă oricând doreşti.

– Aş vrea s-o iau cu mine în lectică.

– A ta este, şi fie ca dorul acesta să-ţi îmbogăţească

strunele sufletului, atât de drag mie şi romanilor. Deci mergeţi

acum fără mine şi fericiţi-l pe Perigeu pentru leacul ce el însuşi l-a

găsit.

– Prin darul tău, o iubite Lucullus, vieţii mele ai adus

lumina. Şi dacă strălucirea stelei tale este acum mai palidă de

oboseală, mă bucur că am din casa ta una din cele mai nepreţuite

podoabe cu care tu însuţi m-ai fericit.

Apoi urându-i cele cuvenite îşi luă rămas bun. Sclavii lui

Perigeu duceau acum o dublă povară.

Pe străzile Romei, ceata trecea călcând sub sandale

primele raze ale soarelui.

II

Dezmăţul abia se sfârşise. Câteva bacante chicoteau.

Perigeu, obosit, se aşeză pe treptele băii, chemând sclava tracă la

dânsul. Trupul îi tremura ca bolnav. Bacantele triste plecară să-şi

vindece rănile ciupiturilor cu uleiuri de măslin. Soarele pătrundea

prin plafon, săgetându-l. Şi aşteptarea asta-l duru.

Când draperiile fură trase în lături, sclava-l orbi. El,

Perigen, curtezanul cel mai de temut al Romei căzu în genunchi de

pe trepte. Ea se mişcă. Veni păşind ca-n vis la dânsul. Apoi,

roşindu-se toată, plecă privirile, clătinându-se. Perigeu se

cutremură şi se ridică şi în picioare. Cu greu a reuşit s-o întrebe.

– O, care ţi-e numele tău nepământeană fiinţă ?

– Numele meu este Geea, stăpâne!

250

– Geea?! Dar Geea e nume grecesc.

– Grecesc mi-e şi trupul, stăpâne, deşi mulţi mă cred din

Tracia. Dar cu toţii au uitat că Tracia-şi trage obârşia din vechiul

imperiul al marelui Machidon şi că Lisimah a fost unul dintre

primii săi conducători.

– Ce-ai fost tu înainte? O întrebă din ce în ce mai uimit

Perigeu. Nici nu-i venea să creadă că o sclavă putea vorbi despre

astfel de lucruri, pe care puţini romani puteau să ştie.

– Mare preoteasă, stăpâne. Sunt de viţă regală şi mă

pregăteam să fiu o Phitia a templului Delfi, stăpâne.

Perigeu se cutremură.

– O frumuseţe ca tine să fie astfel jertfită?

– Pentru mine aceasta nu era o jertfă, stăpâne. Era culmea

supremă a vieţii mele. Am fost predestinată pentru aceasta,

stăpâne!

– O, Geea. Nici nu-ţi închipui câtă durere îmi faci

spunându-mi astfel de cuvinte. Apoi văzând mirarea de pe chipul

ei, adăugă: Pentru că eu te iubesc, Geea. Şi ard de durere când te

privesc.

Sunt un nebun. Sunt omul care ar putea să-ţi fie stăpân şi

sclav, Geea.

– Asta niciodată, stăpâne. Oricine mi-ar pângări fecioria

ar primi blestemul Phitiei. Ea n-ar accepta ca eu să am un alt destin.

Şi toate forţele întunericului te-ar osândi, stăpâne!

– Dar eu te vreau!

– Vei fi nefericit stăpâne!...

– Dar te iubesc!

– Vei suferi stăpâne!

– Nu vreau să ştiu de nimic. Pe tine te vreau şi-atât, mai

zise Perigeu, apropiindu-se.

– O! Nu, stăpâne. Fie-ţi milă de tine. Eu sunt o sclavă

acum. Mă voi supune. Dar pe Geea, templul o va răzbuna. Şi

răzbunându-mă pe mine vei fi pedepsit stăpâne.

251

Simt aceasta stăpâne!... Şi-atunci Perigeu ca turbat se

repezi către Geea. O cuprinse în braţe sărutând-o sălbatic. Geea nu

se împotrivi şi nici nu răspunse îmbrăţişării lui. Îi repeta cuprinsă

de spaimă.

– O, nu stăpâne. O, nu stăpâne... lăsându-se dusă în braţe

în alcovul imens. Nu se putea împotrivi forţei.

În patul unduind de mătăsuri abia putu să scoată un

geamăt. Se înăbuşea.

Ceva nou, nedefinit, începu să-i învăluie trupul. Simţea

din ce în ce mai puţin braţele stăpânului său. O moleşeală stranie-i

cuprindea vârful degetelor, apoi tot trupul. Uşor, uşor, tot mai

puţin perceptibil.

Şi leşină, în timp ce Perigeu o săruta pătimaş.

Trupul i se răcea din ce în ce, devenind tot mai greu. Şi

răsuflarea-i era ca de gheaţă. Braţele lunecară. Ochii-i se închideau

uşor. Iar pieptul-i tresărea din ce în ce mai rar.

Perigeu simţi. Cutremurat, se ridică. O spaimă cumplită-i

cuprinse oasele. Mâinile-i fierbinţi îl cuprinseră chipul. Căuta

să-nţeleagă şi răceala trupului ei creştea. Fiori de groază-l

străbăteau până-n creştet.

– Geea! Geea! strigă disperat.

Dar ea nu-i răspunse. O durere nebună îl ţintuia. Dorea să

facă ceva, orice, lui Perigeu. Trupul iubitei era tot mai mult cuprins

în răceala de marmoră. Şi un glas sfâşie văzduhul !

– Perigeu, tu cel mai nelegiuit dintre muritori.

O, Perigeu! Fii blestemat. Să nu-ţi afli vocea până când n-o

vei învia pe Geea! Era preoteasa noastră. Tu ne-ai răpit-o. Tu s-o

învii. Un milion de amfore de vin va trebui să jertfeşti la picioarele

Geei. Fii blestemat. Să nu-ţi afli liniştea. Fii blestemat!...

Perigeu se cutremură şi mai mult. Se aplecă peste Geea cu

gândul s-o ia în braţe. Trupu-i era rigid. Sclavii pătrunseră-n

ginegeu. Perigeu nu-i vedea. Se căznea s-o ridice. Dar greutatea

devenise prea mare. Un sclav s-aplecă să-l ajute.

252

Dar Geea era ca de piatră. Abia cu ajutorul a patru sclavi

reuşi s-o ridice.

Patul atunci se crăpă. Printre stâlpii ce susţinuseră per-

delele sclavii cu greu reuşiră s-o care. Perigeu şedea nemişcat.

Sclavii nedumeriţi, în tăcere, cărară statuia în curte. Apoi

sprijinind-o cu nişte pilaştri se depărtară muţi, lăsând stăpânul

nemişcat doborât de durere.

III

Roma îşi alegea împăratul. Ghirlande grele de flori stră-

băteau oraşul. Lei fioroşi, puşi sub zăvoare în cuşti erau căraţi către

Circul Maximus.

Urşi din Carpaţi, cu ghearele roase de stânci, se zbăteau

sub gratiile grele ale pereţilor cuştii. Liberţii mergeau în neştire pe

străzi, sorbind vinurile Romei. Numai în casa lui Perigeu domnea

o tristeţe adâncă. Sclavii fuseseră eliberaţi şi nici un prieten nu-i

mai călcase dalele aleilor de la împietrirea prea frumoasei Geea.

Perigeu cumpărase butoaie grele de vin pentru a-şi duce blestemul

la capăt. Trupu-i ardea. Mâinile se umflaseră. Zilnic venea un alai

cu o duzină de amfore noi, care abia de-i mai ajungeau

suferindului să le răstoarne pe gâtlej până seara târziu. De

oboseală şi de furie, le spărgea de treptele care duceau în bazinul

ce-o înconjura pe Geea.

Rece şi nemişcată, Geea privea cu ochii de piatră amforele

de vin ce se revărsau în bazinul de la picioarele ei. Buţile mari erau

împrăştiate în toate camerele palatului.

Aurul era pe sfârşite şi până la a milioana amforă de vin

mai era mult. Trebuia să-şi vândă pământurile. Trebuia să se

vândă el însuşi, numai s-o mai poată avea pe Geea. S-o simtă iarăşi

vibrând în braţele lui. S-o primenească de păcatul săvârşit fără de

voia ei. Şi anii treceau. Trupu-i devenea din ce în ce mai bătrân.

Încheieturile i se umflaseră, apoi deveniră dureroase, cu noduri.

253

Din straiele atât de bogate altădată, doar nişte jalnice zdrenţe îi

atârnau pe trupul schilodit.

Vinul din bazin se revărsa câteodată prin curte. Căra fără

să mai numere dacă mai avea până la un milion sau nu. Căra în

neştire. Căra cu credinţa că zeii s-ar îndura la ultima amforă

blestemată să-i redea Geei suflarea. Îşi vânduse palatul. Pentru

trupul lui, acuma bătrân, un pat sub cerul liber, de unde s-o poată

vedea, era de-ajuns.

Consulul Lucullus murise. O aflase de la fiul olarului, care

murise şi el. Bani avea din ce în ce mai puţini. Acum când Roma

îşi alegea un nou împărat, tânărul olar îşi luă banii de pe ultima

comandă de amfore. Perigeu era la capătul puterilor. Ar fi vrut să

lasă pe străzi. Să închine şi el de bucurie alături de oamenii aceia.

Dar o sfârşeală cumplită-l ţintui pe marginea unui butoi

înnegrit de vreme. Sub apăsarea trupului său, lemnul cedă,

sfărâmându-se.

Perigeu zâmbi amar. Era unul dintre primele butoaie, cu

vin de Chios, din care-i plăcuse mai mult. Spera ca alături de Geea

să poată gusta din nou. Îi era foame. O bucată de pâine muiată în

vin avea să-i mai dea puţină putere.

Soarele ardea nemilos. Patricienii bogaţi se retrăgeau în

bazinele lor să se-mbăieze.

În casa lui s-auzeau râsete. De-aceea se şi despărţise cu un

zid de tot ce a fost a lui vreodată. Să-şi uite păcatul. Şi întremat de

dumicatul înghiţit mai aruncă o amforă-n bazin. Amfora se

scufundă în fundul bazinului. Necăjit Perigeu se aşeză pe

marginea lui uitându-se la statuie. Şedea în umbra ei şi, i se părea

că mişcă. Întâi un braţ apoi un picior - şi-apoi toată făptura. De

bucurie se prăbuşi. Geea cobora de pe soclu, prin lacul de vin către

dânsul. Ameţi. Apoi pe măsură ce s-apropia de el, Geea i se părea

mai matură. Chipul feciorelnic, prindea contur de femele bătrână.

Din ce în ce mai bătrână. Umerii zvelţi altădată se lăsau tot mai

254

mult gârbovind-o. Iar când ajunse lângă el, Perigeu n-o mai

recunoscu. Uimit se uită la locul statuii.

Postamentul era gol. Deci bătrâna cu ochii înroşiţi de

nesomn de lângă el era frumoasa Geea. Păru-i albise. Şuviţele

cânepii de neîngrijire-i se lipeau de sânii fleşcăiţi ce se vedeau sub

vesmântul subţire. Un zâmbet amar îi adună ridurile chipului ca o

pungă.

– Te aşteptai să mă vezi astfel Perigeu? grăi.

Dar Perigeu nu mai putu scoate o vorbă. Cu ochii rătăciţi

se ridică împleticindu-se. Apoi nu mai dori altceva decât să fugă.

– Zeii te pedepsesc fără dreptate, o ştiu. Dar nu poţi să le

faci ceva. Sunt zei, adăuga Geea cu glas hârşâit de bătrână.

– Sunt zei... relua ca un ecou Perigeu fugind din calea ei

către zidul cu care se izolase de lume. Cu braţele îmbărbătate de

groază se căţăra până aproape de coamă. Zidul era destul de înalt

şi se şubrezise. Când apucă de coama uşor măcinată de ploi căzu.

Câteva pietre căzură sub el. Atunci bătrâna s-apropie înduioşată.

Dar Perigeu, adunându-şi ultimele-i puteri, zise:

– Tu nu eşti Geea. Tu nu eşti Geea. Pleacă. Eşti Phitia.

Fugi...

Şi se sfârşi horcăind. Din trupu-i bătrân ultimele şuviţe de

sânge îşi făcură loc în colţul gurii. Iar Geea, luându-i capul în poala

vesmântului străveziu, urlă cu glas de bătrână.

– O zei, fiţi blestemaţi! Urletul ei răsuna sinistru în

împrejurimea de piatră. Stăpânul casei lui Perigeu ieşi îngrozit din

grădină.

Apoi s-apropie însoţit de-o ceată de sclavi adunaţi de

urletele bătrânei turbate.

Urcându-se pe zid se-nfiorară.

– L-a omorât pe Perigeu, stăpâne adăugă unul din ei.

– Prindeţi-o şi-aduceţi-o încoace. Şi dărâmaţi zidul acesta.

– Şi-atunci, în timp ce zidul se crăpa tot mai mult, Geea se

scufundă în lacul de vin dispărând. Când trupul îi fu scos la iveală,

255

era rece ca o statuie. Apoi în timp ce o lăsară pe trepte să se usuce,

trupu-i crăpă. Ochii mari se rostogoliră din orbitele goale

sfărâmându-se, în timp ce pielea se mozaică fisurată,

împrăştiindu-se la prima suflare de vânt. Când se întoarseră sclavii

s-o ia, doar o grămăjoară de cioburi prăfuite era pe treptele spălate

de vânt. Uitat de vreme trupul lui Perigeu aştepta să cadă victimă

vârcolacilor lumii.

Ciocane imense băteau, sfârşind văzduhul: aiurea plutea

un sicriu greu de piatră, ca o ultimă licărire de-adevăr. Umbra

morţii cuprinsese totul ca o noapte de granit.

256

MIJOARCA

Dorel alerga ca un titrez. Se jucau de-a ascunselea. Unul

câte unul se aşezau, cu faţa la zid, până terminau de numărat.

Numărau din zece în zece sau spuneau ceva cu glas tare,

permiţând celorlalţi să se ascundă. Dorel era de cinci anişori. Nici

nu putea să se ascundă bine că-l şi ghiceau. Mai mereu era pus la

numărat şi aproape de fiecare dată ceilalţi reuşeau să-l păcălească.

De data asta însă, Dorel era hotărât să nu se lase găsit cu uşurinţă.

Şi cum nu mai erau maidane, copii se ascundeau fiecare pe unde

putea.

Dorel alergă spre intrarea unui bloc. Păşi ridicându-şi cu

greutate picioruşele pe treptele de la intrare. Se mai auzea în urma

lui, vocea celui care numără. Sub scări era capacul de la subsolul

blocului. Dorel se năpusti spre intrarea salvatoare. Ţinea cu tot

dinadinsul să nu fie găsit. Capacul, sprijinit într-un echilibru fragil

de perete, se închise la loc, la încercarea copilului de a se ascunde

mai bine. În subsol se făcu întuneric.

Dorel se bucură. N-aveau să-l găsească aşa de uşor. Auzea

paşii rari ai celor ce treceau pe deasupra capacului. În sinea lui

zâmbea. Parcă-i şi vedea pe ceilalţi căutându-l. N-aveau decât să-l

caute mult şi bine. Mulţumit, se aşeză pe treptele scării, cu

picioruşele atârnând în gol. Frigul din subsol îi dădea o senzaţie

de răcoroasă toropeală. Cei de afară îl căutară. Obişnuiţi să-l

găsească de la prima căutare se mirară la început că nu-l găsiră.

L-au mai căutat ei după aceea, până s-au plictisit. Apoi, şi-au

închipuit că a plecat, fără să le spună, acasă. S-au liniştit cu totul.

Jocul a continuat şi fără el. în vremea asta, Dorel îşi simţea capul

din ce în ce mai greu. Adormi. Nici nu a simţit cum a trecut timpul.

Când a deschis ochii, s-a mirat mai întâi de întunecimea ce-l

257

înconjura. Era noaptea târziu, ai lui se agitaseră mult. Abia venit

de la serviciu, tata l-a căutat. Nu l-a găsit nici pe holuri, nici în jurul

blocului. Nedumerit şi-a gătit singur o omletă, aşteptându-şi soţia

care întârzia, naiba ştie pe unde. Se înserase deja, când ea intră

grăbită, aruncându-şi poşeta într-unul din fotoliile de pe hol.

– Unde-i Dorel? întrebă ea.

– Credeam că-i cu tine.

– Cu mine? De ce să fie cu mine?! Când a mai fost cu mine?!

– Dar Martha...

– Ce Martha? Nu eşti în stare de nimic. Nu ştii decât de

serviciu şi-atât. M-am săturat. Numai eu trebuie să am grijă de

toate. Mai bine nu te însurai. Dar nu. Tu ţi-ai luat o slugă. Păcat de

tine, Joseph, păcat.

Încăperea devenise insuportabilă. Mobila veche, întuneca

şi mai mult atmosfera mohorâtă. Martha îşi aşezase ligheanul mare

în holul friguros. Apa rece îi înroşise mâinile. După absolvirea

facultăţii, îşi părăsise familia fără de veste. O chemase el, Joseph,

iar ea consimţise. De fapt, nu regreta pasul făcut. Oraşul mare o

fascinase, iar Joseph se dovedise mai presus de aşteptări.

Singuratec şi orgolios. La început îi admirase asceza. Îl înconjurase

cu devoţiune. Adeseori, când Joseph venea plin de entuziasmul

infantil al căutărilor sale, căuta să-l tempereze, să-i arate capcanele

şi eventualele eşecuri ce-l puteau aştepta. Aşa credea ea că-l va căli,

îl va face să privească mai realist viaţa. Viaţa ei dinainte fusese

plină de privaţiuni. Cu un tată beţiv, abia de reuşise să-şi termine

studiile. Muncise şi învăţase cu ardoarea celui convins că n-avea

altă ieşire. Apoi apăruse el. Înalt, şaten, cu ochii căprui, cu mintea

într-o permanentă agitare, onest şi bun. Joseph se dovedise mai

presus de curtezanii obişnuiţi, întâlniţi până atunci. Îşi aminti

zâmbind cu nostalgie, că Joseph o găsise înconjurată de aceştia,

chiar din prima seară a cunoaşterii lor. Inginerul brunet şi

mustăcios o agasase cu insistenţele pe lângă tatăl ei. Faptul că-l

îmbătase de câteva ori, tratând cu el posibilitatea unui mariaj, o

258

dezgustase. Dacă era bărbat adevărat, trebuia să aibă curajul de

a-şi finaliza intenţiile de unul singur, fără a recurge la stratageme

ce-l înjoseau. Pe filolog nu-l putea suferi din cauza vorbelor

mieroase ivite tot timpul de pe buzele subţiri şi răutăcioase, iar

arhitectul părea un veşnic stâlp al boemei locale. Joseph intrase în

modul cel mai firesc, mai natural cu putinţă. Nici nu luase aminte

la cei trei din încăpere. Intrase firesc în discuţie, de parcă s-ar fi

cunoscut de când lumea.

Îmbrăcat sărăcăcios, dar îngrijit, se adresase fără nicio sfială

ei, tăcutei şi impenetrabilei fete, deziluzionate de prima iubire,

cerându-i să-l însoţească.

Surprinsă, acceptase. Se plimbaseră până noaptea târziu. Îl

urmărise cu coada ochiului tot timpul cât îi vorbise despre sine şi

mai ales despre planurile lui. Nici un gest de curtoazie. Părea că

uitase de existenţa ei ca femeie. Dar se înşelase. Când îşi aşezase

capul pe umărul lui, într-un moment de respiro, el o sărutase,

timid şi tandru.

Aducerile aminte îi luminaseră chipul. Şi apa i se părea mai

uşor de suportat. Cu toată facultatea ei, abia de găsise un post de

muncitor necalificat într-un din întreprinderile marelui oraş. Cu el

se vedea mai mult după ce veneau gerurile.

Vara mergea mult pe teren şi abia de se vedeau de două ori

pe lună. Era vesel, exuberant şi mereu încrezător în visurile sale.

Părea că nimic nu-l poate doborî. Numai atunci când vremea rea îl

strângea de pe drumuri era mai abătut. Frigul din camera

închiriată, cozile interminabile, absenţa unor împliniri imediate, îl

întristau. Atunci devenea trist şi irascibil. Martha îl înţelegea.

Adeseori încercase să se substituie prietenilor cu care Joseph

obişnuise să se înconjoare. Considera că ea poate suplini societatea

de care el avea nevoie şi-i pretinde s-o înţeleagă. Îi arătase de

nenumărate ori că prietenii nu-i meritau strădaniile, că se irosea.

Adeseori o ascultase, dar tot mai des simţea lipsa comunicării.

259

În seara când întârziase mai mult ca de obicei, lucrurile se

precipitaseră în sensuri nedorite.

Se întâlnise cu doi dintre prietenii de cuget şi de spirit pe

care nu-i mai văzuse de aproape un an de zile. Intrase vesel în

camera îngustă şi înaltă, aducând după sine aerul rece de afară. Îşi

scutură pantofii de zăpadă, sărutând-o cu sfiala celui ce se simţea

vinovat.

– Unde-ai fost? îl întrebă ea fără urmă de răutate.

– Iartă-mă, mamă, zise el cu prefăcută veselie.

– Dar puteai să-mi dai măcar un telefon.

– Am fost cu băieţii. Am uitat. N-am băut nimic. N-am avut

bani. Dar discuţiile au fost atât de aprinse...

– Atât de aprinse încât ai uitat de mine, nu se lăsă ea

ademenită.

Joseph îi cuprinse mijlocul de la spate. Ea îşi scoase mâinile

din apă îndreptându-şi spinarea pentru a fi sărutată. El o ghici, şi-o

sărută după ureche, apoi pe ceafă. Martha surâse. Îi plăcea să-l

vadă supus şi ascultător. Se bucura în sinea ei că nu se înşelase. La

tatăl ei nu văzuse aşa ceva. Dar faptul că era tatăl ei, nu-i dădea

dreptul să-l judece. Avea un cult nestrămutat pentru familie.

– Şi eu care vroiam să-ţi dau o veste deosebită, zise ea

îmblânzită.

– Ce veste? o întrebă el curios.

– Acum lasă. Ţi-oi spune altădată, zise ea.

– Totuşi. Ştii că nu-mi place să mă laşi aşa.

Matha îl privi. Chipul îmbujorat de frigul de afară îi

devenise mai drag. Ochii mari, deschişi de curiozitate, îi cereau, o

implorau. Nu mai ascunse:

– Voi avea un copil.

Chipul lui Jospeh se posomorî. Trăsăturile feţei se lungiseră

brusc.

– Nu te bucuri? insistă ea.

260

Joseph tăcu. O privea cu ochii concentraţi în adâncul fiinţei

sale. Medita.

– La ce te gândeşti? insistă ea.

Jospeh îşi luă seama. Zise cu gravitate:

– Nici măcar nu suntem căsătoriţi.

– Nu-i nimic, ne căsătorim.

– Şi unde-l creştem? În camera asta fără nici un Dumnezeu?

Ce-i dăm să mănânce?

– Ce-i dau şi ceilalţi.

– Dar noi suntem ca ceilalţi părinţi?! Oare numai atât de

puţin să-i oferim copilului nostru?

Până la urmă apăruse Dorel. La început, Joseph îl primi cu

spaimă, neştiind ce să facă cu el, apoi, obişnuindu-se, începuse a

şi-l apropia. Dar Martha nu-i dădu voie. Îi urmărea îngrijorată

fiecare gest, de parcă s-ar fi aşteptat la cine ştie ce catastrofă.

Ochii ei măriţi de spaimă, îl indispuneau pe Joseph şi-l

îndepărtau.

– N-ai încredere în mine, deloc, chiar deloc?! îşi arăta el

câteodată nedumerirea.

Ea nu-i răspundea, dar lăsa să se întrevadă acest lucru prin

tot ce făcea. Curând, Joseph se lăsă păgubaş de orice dorinţă de

apropiere. Mai mult, răceala se strecură şi între el şi Martha.

Iar lucrul şi mai ciudat, Matha însăşi, odată cu creşterea

copilului, devenise apatică, neglijentă şi reţinută. De aceea, când el

îndrăznise odată s-o întrebe: „Matha, dar tu nu-l mai iubeşti pe

Dorel?”, se alesese cu un cortegiu de reproşuri nemeritate ce

culminaseră cu justificarea: „Dacă am văzut că nu te mai apropii

tu ca tată de el, eu de ce aş face-o. Poate crezi că nu-i al tău”.

Acest „poate crezi că nu-i al tău” îl pusese pe Joseph în

mare încurcătură. „Ce anume a determinat-o să zică astfel?” a fost

primul gând ce l-a înfiorat pe Joseph.

Apoi nu s-a mai gândit la asta. S-a dedicat cu trup şi suflet

serviciului şi pasiunilor sale. De aceea, Dorel ajunsese la numai

261

cinci ani să se joace cu cei mai mari ca el. Avea o independenţă a

lui, un fel de a fi ce-i aducea necazuri, dar şi satisfacţii tipice

vârstei. Uneori arăta o maturitate în gesturi, ce surprindea. Unii îl

răsfăţau, alţii îl pizmuiau. De aceea, în seara asta, Joseph nu fusese

îngrijorat când nu-l găsise acasă. Îngrijorarea însă crescu pe

măsură ce Matha continua să-şi vadă de treburile ei fără a se

alarma de absenţa copilului.

– Ţie chiar nu-ţi pasă unde e copilul? se trezi el spunând.

– Tot aşa de bine aş putea să te întreb eu. Dar eu am cel

puţin bunul simţ să tac. Ce-ai vrea, să-l caut tot eu? Deocamdată e

destul că vă slugăresc ca o roabă, zise ea trântind şi bufnind. Joseph

se lăsă păgubaş. Îşi luă paltonul pe umeri şi ieşi să-l caute.

Întunericul se înstăpânise de-a binele pe spaţiile dimprejur. Nici

urmă de copil şi de copiii cu care obişnuia să se joace. Joseph se

întoarse întristat.

În vremea asta, Dorel începuse să se agite. Mai întâi se dădu

jos de pe treapta scării, prăbuşindu-se în golul subsolului. Pipăi cu

mâinile fierul năclăit de umezeală. Era alunecos. Se deplasă spre

dreapta cu mâinile întinse. Întâlni curând betonul igrasios. Se

întoarse tot cu mâinile întinse în faţă. Orbecăise fără să se

descurajeze. Panica încă nu începuse a-i cuprinde existenţa. Mai

fusese el şi în alte subsoluri. Picioarele îi nimeriseră într-o băltoacă.

Era de la ţevile sparte ale canalizării. Din când în când, zgomotele

apelor curgând prin ţevi, destrămau liniştea întunericului.

Dorel începu să strige. Vocea îi suna înfundat.

Răcoarea din subsol începuse a-l pătrunde neplăcut. Din

când în când se mai deplasa şi mai scotea câte un strigăt de ajutor.

„Ce bine ar fi fost, dacă aveam nişte chibrituri”, gândi Dorel cu

ciudă. Piciorul i se lovi de o sfărâmătură de beton. Îl duru. Se

aplecă să-şi apuce cu mâinile piciorul lovit. În drumul lor, mâinile

se întâlniră cu bucata de beton. În jurul ei, sfărâmături mai mici.

Apucă un dintre ele, cu gândul să bată în ţevi. Văzuse asta la mama

lui, când vecinii se întindeau mult la petreceri.

262

La parterul blocului era familia Romaşcanu. Domnul

profesor era mai tot timpul acasă, cu tot felul de cărţi pe biroul său.

Respectat de toţi locatarii, profesorul Romaşcanu era pentru mulţi

dintre ei un model demn de bunătate şi omenie. Avea o singură

fiică şi o nevastă cicălitoare. Puţini dintre vecini ştiau că profesorul

îşi realizase cariera datorită soţiei. Doamna Maria, cum îi spuneau

ei, era o femeie ce reuşise a-şi păstra farmecul în ciuda vârstei.

Ambiţioasă şi cochetă reuşea mai întotdeauna să-şi impună

punctul de vedere. Ştia să cultive relaţii utile atât pentru familie cât

şi pentru uzul personal. Cochetăria nu mergea mai departe de

limitele unor promisiuni viitoare, care constituiau întotdeauna

creditul suficient pentru o nouă împlinire. Aşa ajunsese doamna

să convingă societatea, că domnul Romaşcanu merită să fie numit

profesor. Şi a fost numit. În seara aceea, doamna Romaşcanu era

deosebit de supărată. Vestea pe care o primise de la fiica ei, o

uluise, o înfiorase, dar o şi tulburase în egală măsură. Lucreţia se

mărita. I-o spusese franc, fără ostentative. Viitorul soţ era un

asistent cvasi cunoscut, ce nu-i era pe plac ce nu-i era pe plac

doamnei Maria Romaşcanu.

– Îl iubeşti?

– Desigur. Şi nimic nu mă va face să mă despart de el. El

este soarele meu, viaţa mea, este tot ce am mai bun şi mai frumos,

spuse fata în faţa mamei.

– Lucreţia, tu eşti nebună. Ce va spune lumea? Îţi dai

seama? Tu, fiica marelui profesor Romaşcanu şi urmaş al ilustrelor

mele rubedenii, să te măriţi cu un biet asistent, fără o lescaie, fără

nici un viitor. Ştii ce sunt părinţii lui?

– I-am cunoscut. Stau pe Şelari. Au un magazin de coloniale

şi n-au nici un nume ilustru...

– Ajunge, supuse mama sictirită. Nici nu vreau să aud.

Când o auzi Petrache... Ce, sunt proprietari? Ia nişte bieţi

vânzători, acolo.

– Am să-i spun eu, spuse cu hotărâre Lucreţia.

263

– De asta am cheltuit o avere cu tine? Ai o licenţă. Mâine,

poimâine, o mare doctoriţă...

– Poate, maman, dar eu cu el mă mărit. Tatei îi spun eu. Mă

va înţelege. Când te-a luat, nu era marele Petrache Romaşcanu, aşa

cum nici el nu este. Îl voi sprijini, aşa cum şi tu ai făcut cu tata.

– Bine, dar eu, eu, îngăimă doamna Romaşcanu

nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Eu am fost o doamnă. Eu am

ştiut cum trebuie să-l ajut.

– Şi eu nu?

Ajunse aici, tăcură. Mama încă tandră, cu ochii dilataţi de

pasiunea pe care o pusese în luptă, simţi că nu mai are ce spune. A

spune mai multe, însemna să greşească. Petrache era succesul ei

personal. Numai ea putea să facă ceea ce făcuse. Lucreţia nu.

Lucreţia era singurul ei copil. Ea nu avea voie să facă ceea ce se

cerea făcut. Părăsi hotărâtă încăperea.

Rămasă singură, Lucreţia se privi în oglindă, se admira.

Fusese în stare să facă ceea ce-şi propusese. De tată, nu-i era teamă.

O va înţelege. Pentru el asemenea lucruri nu aveau importanţă. „E

băiat bun?”, ar fi întrebat-o el, fără a fi prea atent la răspuns. Avea

capul plin de ideile lui şi nu mai era loc pentru altele. Parcă-l vedea

aievea. Lucreţia surâse. Apoi surâsul i se stinse treptat. Gândul la

împotrivirea mamei o cotropea încetul cu încetul. Prevăzuse

aceasta, dar se aştepta la mai mult. Aşa cum se încheiase, era ceva

nedesluşit. Îşi cunoştea mama. Faptul că părăsise încăperea, fără a

se lăsa să se înţeleagă ceva precis, n-o liniştea. Punea ceva la cale.

În mod sigur avea să-l influenţeze pe el, pe tatăl ei, care era

întotdeauna atât de indiferent în aparenţă.

Prevăzuse şi această situaţie. De aceea, pentru a întâmpina

orice manevră, plecă să-l aştepte. Mai avea puţin până când avea

să iasă de la cursuri. Nici măcar nu-i spuse mamei că pleacă. Paşii

o purtau grăbiţi spre Facultatea de Medicină. Aici, înconjurat de

studenţi, Petrache Romaşcanu îşi pierdea pauzele într-o

permanentă dialogare. Cu părul înspicat şi lung, cu pălăria mare,

264

umbrindu-i faţa, profesorul era aidoma unui boem nesăţios. De

cele mai multe ori, avea pe revere praf de cretă. Câteodată, o

studentă mai îndrăzneaţă, îi scutura reverele. Profesorul nici nu se

sinchisea. Nici nu-şi întrerupea dialogul. Gestul tinerei curajoase

era primit cu indiferenţa omului care consideră că totul e firesc.

Era iubit şi stimat de studenţi, dar invidiat de colegi.

„Numai prin doamna Maria reuşise în viaţă”, spuneau ei.

Pentru el nici măcar nu era o reuşită. Îl bucurau feţele avide ale

tinerilor setoşi de învăţătură, dar tot atât de mult l-au bucurat şi

zilele petrecute la început între retortele laboratoarelor sau în

secţiile spitalelor. Postura socială îi era indiferentă. Pentru liniştea

lui, acceptase tot ce Maria îi oferise.

Când îşi zări fiica, urcând scările amfiteatrului, se

desprinse cu greu din cercul admiratorilor. Studenţii o cunoşteau.

Se retraseră respectuoşi. O ştiau de la cursuri şi de la tot ceea ce-i

leagă pe tineri, când au aceleaşi năzuinţe, preocupări... Fusese o

adevărată colegă. Nici nu se putea spune că se bucura de protecţia

tatălui. Era de departe mai conştiincioasă decât mulţi dintre ei şi

mai avea şi talent pe deasupra.

Lucreţia îşi luă tatăl de braţ în tăcere, potrivindu-şi paşii

după ai lui. Tatăl o privi totuşi cu coada ochiului. Privirea lui o

îngrijoră. Era semn că astăzi era mulţumit de ce făcuse şi că putea

fi atent la ceea ce avea să-i spună. Iar asta nu era în favoarea

planului.

– Ai ceva să-mi spui, nu-i aşa? întrerupse tatăl tăcerea.

Lucreţia nu-i răspunse. Înclină doar capul de mai multe ori

afirmativ.

– Să mergem la un restaurant, propuse el.

– Nu tată, acolo e gălăgie, iar eu vreau să fiu numai cu tine.

– E aşa de grav?

– Nu, dar vreau să fim singuri.

Se îndreptară spre Cişmigiu. Grădina era la ora aceea

destul de pustie. Se aşezară pe o bancă, lângă foişorul fanfarei.

265

– Mă mărit, spuse Lucreţia brusc.

Petrache tăcu. Aştepta. Îşi cunoştea destul de bine copila.

Discuţiile lor lapidare, adeseori fără un scop precis le înlesnise

cunoaşterea. Descoperi, din frânturile discuţiilor că Lucreţia îi

moştenise puterea de muncă, dar şi voinţa Mariei şi poate nu

numai atât.

Lucreţia tăcea.

– Foarte bine. Era şi timpul, o încurajă tatăl.

Chipul fetei se destinse într-un zâmbet.

– E băiat bun. Ai să-l cunoşti. E asistent, aşa cum ai fost tu,

îşi dădu ea drumul încrezătoare.

– Unde? Apoi văzând că ea n-a înţeles, adăugă: Unde-i

asistent?

– La istorie.

Tăcerea se aşeză mănunchi, în faţa lor, ca iarba stufoasă din

pajiştea bătrână. Înţelepciunea se înstăpânise în felul lor de a fi,

gândi şi acţiona.

Ajunseră acasă în aceeaşi stare. Cu fiecare pas, simţeau că

nu se pot contrazice. Erau prea aproape unul de altul. Îngânduraţi,

nu auziră loviturile surde ce izvorau timide din subsol. Lucreţia îşi

scoase cheia din poşeta deschisă, ca o cochilie de scoică obosită.

Pătrunseră vinovaţi. El de ce aflase, ea de ce spuse. Maria nu era

acasă. Plecase fără urme.

Profesorul se cumpăni o vreme fără măsură prin bucătărie

şi pe hol, după care se lăsă pe mâna Lucreţiei. Erau la felul doi când

Maria sună la uşă ca de obicei. Ea nu avea niciodată o cheie.

– Auzi dragă, au găsit un copil înecat în Dâmboviţa. Aici,

aproape de noi. Nici nu ştiu al cui ei. Se pare că i-a fost supt sângele

din el.

– Maria, draga mea, stăm la masă, zise profesorul uşor

iritat. Şi-apoi ce interes prezintă pentru noi...

– Aşa eşti tu. Dar eu nu sunt ca tine, dragă. Uite, Martha

spunea că nu-şi găseşte băieţelul. L-a căutat astăzi toată seara. Dar

266

vouă ce vă pasă. Pune-te masă, scoală-te masă. Profesorul tăcu.

Lucreţia îl privi admirând puterea de a răbda. Era peste puterile

ei.

– Mămică, totuşi stăm la masă. Hai cu noi.

– Vin imediat. Dar mai întâi să-i spun lui Martha ce am

văzut. Nu mă pot linişti, mai adăugă Maria străbătând holul spre

ieşire.

Singuri, profesorul şi Lucreţia se opriră. Nu mai aveau chef

de nimic.

267

MOARTEA PENIŢARULUI

– Cristi, suntem liberi bă!, îi strigă Mircea Dobrovicescu de

sub geam. Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi

avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna

Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.

– Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum

de ţigară Mărăşeşti.

– Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea

cu oarecare reţinere. O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani.

Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se

construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat

la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea

liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a

înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.

– Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu p se spune că

este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se

autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi

la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se

limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu

cine are de a face şi să nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce

puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată?. Nu

putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut

să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă, ci

pentru că aşa era educaţia. Credea că pedeapsa i se cuvine, nu

pentru că îl înjurase pe Stalin, ci pentru că fusese atât de prost, de

se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit, ce anume

înseamnă pentru el litera p, de atunci doamna Şişman se ţicnise

de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul,

deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la

268

pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o

auzea blestemând pe cei de la putere. Apoi timpul trecuse. Dar

doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea

Evreiască, să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin,

deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în

structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările

văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i

câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât

de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se

tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu

avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă,

suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei.

Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze

din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că

poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară.

Iar atunci când îşi aducea aminte, în ce vremuri trăia, obişnuia să

explodeze în versurile sale, într-un mod destul de nefericit.

– Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat

el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August,

unde directorul Lagu înmărmurise, ştiind că în sală se afla şi

securistul, care-i avea sub supraveghere. Niciun alt cenaclist n-a

scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i

amuţise cutezanţa versului rostit abrupt şi nici pe alţii, frumuseţea

versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea

aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie

şi atmosferă poetică. Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu

Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea

declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se

întâmplase, când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la începutul

Cenaclului Flacăra. Mă şi mir, că Mihai Grămescu nu s-a declarat

şi el vreun disident, pentru că avusese curajul să-l contreze pe

Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în

sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu

269

subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva.

Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său,

i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol

peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră”

mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.

– Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.

– Păi, nu încăpeam cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio

altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse

cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.

– Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din

ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!

– Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua

a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială!,

rosti Cristian cu năduf.

– N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei

lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!

– Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?

– Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care

nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată puşi la zid, trimişi la

canal, sau judecaţi pentru crimele lor.

– Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm

puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc

că nu se putuse stăpâni.

– Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu

uita că Brătienii, de care râde Cristi, au făcut ţara mare!…

– Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar

drumurile satului erau pline de colb în verile secetoase până la

genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.

– Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori,

cred că era mai bine, măcar puteai să te exprimi, erai liber să mergi

oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin

minte.

270

– N-aş vrea să vă descurajez, dar nu toată lumea va fi

fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut

foamea, dacă n–au lins poala stăpânului!.

– Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că

sunteţi tineri, dar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce

pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de

pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere. Mircea ştia

de suferinţele, a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas

de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună,

Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că, niciunul din ei nu

urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa

licenţiaţilor, care contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici

jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să

vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea

nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă, că era mai

bine să lase lucrurile să meargă de la sine…

Timpul trecea, guvernele se succedau unele după altele,

industria, ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta

de cine apuca de la indieni la austrieci, de la arabi la turci şi italieni.

Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din

materiale feroase - combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme

de irigaţii şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna

Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci, când noul

proprietar care se zice că era vechiul proprietar, s-a prezentat să-şi

revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar,

nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezii,

limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării

imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul

proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o!

trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se

împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase.

Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea

părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul

271

sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul. Rămas singur,

buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe

nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că, venirea ţărăniştilor

la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de

amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale

desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute

între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când

avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin

oberlichtul lăsat, drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara

crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din

când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În

rest, baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să

treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă

la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii,

care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin

de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai

mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea. Treptat s-a resemnat, s-a

dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o

dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz, la

fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând.

În Stoiciu mai spera, când auzise că ajunsese şeful judeţului

Vrancea. Apoi îi pierdu urma, după ce citise în ziare, că-şi dăduse

demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe

Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se

mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată, să fie primit de

C.T.Popescu, dar constată spre surprinderea lui, că nu-şi mai

aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai

catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de

nimeni, pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare

i-au găsit trupul intrat în putrefacţie, atârnat cu o funie de unul din

căpriorii acoperişului, ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui,

pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi

272

blestemaţi!” Dar n-a mai scris cine sunt „blestemaţii”. Probabil că

lista era lungă, iar el nu mai avea timp.

273

LUMINĂ ȘI ÎNTUNERIC

Gheorghe Căţoi se sculase ca de obicei, plin de o plăcută

toropeală a ultimelor clipe de somn, pe care încercă să le savureze

prin întinderea prelungită a oaselor. De statură potrivită, cu ochii

mijiţi, lipăind cu picioarele goale pe cimentul rece al holului

răcoros, ce-i purta lenea spre baie. Deschise cu mişcări încete

robinetul cu apă, privind jetul puternic ce inunda chiuveta.

Deodată, concentrându-şi muşchii feţei, schimonosindu-se din ce

în ce mai neplăcut, Căţoi se pomeni verificându-şi auzul. Mut se

ştia de mai bine de zece ani, de pe vreme când fuse izbit din plin

de o maşină. Pe unde nu se dusese. Dar degeaba. Medicii ridicau

din umăr fără nici o speranţă. Auzise el că undeva în lume, nişte

doctori străini ar fi născocit ceva care l-ar fi putut vindeca, dar

degeaba se adresase el organelor, că nu obţinuse viza de plecare

spre acele meleaguri. Medicii, care eşuaseră în căutările lor,

spuseseră organelor că, după părerea lor, totul era o şarlatanie. Aşa

se făcu deci, că până la urmă, Gheorghe Căţoi renunţă să se mai

adreseze vreunui organ, învăţând cu conştiinciozitate alfabetul

indicat de specialişti pentru cei nevorbitori.

În dimineaţa aceasta, Căţoi constată cu stupoare că nu mai

auzea curgerea apei. Închise şi deschise apa de mai multe ori.

Ciocăni cu degetul îndoit în marginea oglinzii. Nimic. De mirare,

gura i se strâmbă şi fără a-şi da seama gemu. Gemu cu adevărat,

aşa cum făcea în urmă cu zece ani. Geamătul scăpat fără voie nu

fu sesizat de bărbat prima dată. Abia mai pe urmă îşi dădu seama

că ceva i se întâmplase, pe lângă faptul că-i dispăruse auzul.

Mişcarea coardelor vocale, de atâţia ani inerte îi gâdilase muşchii

gâtului, dându-i o senzaţie cunoscută lui, dar de multă vreme

nemaiîntâlnită. Deschise cu teamă gura, încetul cu încetul, gata s-

274

o închidă brusc, apoi slobozi un sunet timid, care se nimerise a fi

banalul Aaaa. Aaaaa... A... Aaaaa...

Sunetele-i gâdilau coardele vocale şi muşchii gâtului,

dându-i lacrimile de bucurie. Deşi auzul refuza să se facă simţit,

Căţoi era sigur că îi revenise glasul. Încercă primul cuvânt

„Aaapaa”. Îşi simţise buzele lipindu-se una de alta, într-o mişcare

de care-şi amintea pe deplin, dar pe care zece ani de zile, degeaba

şi le lipise. Nu scoteau sau mai bine-zis nu articulau nici un sunet.

Pentru că acel sunet, lipsea, pur şi simplu lipsea. Mai încercă o

serie de cuvinte de care-şi aducea aminte că le-ar fi rostit ca ieri,

dar inerţia totală a auzului îi înjumătăţi bucuria. Se uită la ceas. Era

timpul să se grăbească, să prindă condica cerberului de la personal.

Renunţă la spălat, îmbrăcându-se în grabă. Lucra de mai bine de

douăzeci de ani ca laborant la un institut de cercetări şi făcea, de

obicei, o oră de acasă, din Drumul Taberei şi până la institut, în

Pipera.

Abia se schimbă de hainele cu care venise, punându-şi un

halat de protecţie când în laborator intră agitat Pache Cimbir. Era

omul la care se apela de obicei, ori de câte ori era nevoie de ceva

special, de mobilizat pe cineva, de impulsionat pe cineva şi multe

alte lucruri delicate. Făcându-i semne groteşti, ca întotdeauna,

Pache reuşi să se facă înţeles, până la urmă, că îl invita la o acţiune

pe Căţoi peste câteva ceasuri, la aeroportul Otopeni. Nu era ceva

important, de la care Căţoi să lipsească. Era mereu prezent, mereu

tăcut, ceea ce în ochii multora dintre cei care organizau astfel de

acţiuni, constituia o calitate deloc neglijabilă.

Şi de data asta, autobuzele I.T.B.-ului sosiră la vremea

stabilită ducându-i la locurile dinainte precizate. Nimeni nu avea

voie să lipsească. Importanţa acţiunii copleşea.

Mai întâi, grupul lor fu lăsat să aştepte la bariera de acces

spre aeroportul propriu-zis. Lângă ei, o mare de oameni din cele

mai diverse domenii şi profesii, aşezaţi pe jos sau cu picioarele în

275

gropile făcute pentru nişte puieţi, aştepta din ce în ce mai

nerăbdătoare desfăşurarea evenimentului.

La un moment dat, un individ desemnat probabil cu

organizarea, îi îndemnă să intre dincolo de barieră. Căţoi se luă

după ceilalţi, tăcut, fără a înţelege prea mult vorbele pe care nu le

auzea. De vorbit, acum că era sigur că putea vorbi, îi era teamă.

Teama izvora nu atât din cauza noutăţii, cât mai ales de teama

senzaţiei pe care ar fi stârnit-o în jurul colegilor şi din teama de a

nu-şi putea auzi cuvintele şi modul de rostire a lor.

– Hai, strigaţi cu toţii, îi îndemnă deodată Cimbir cu voce

tare, anume rostită, pentru a se face remarcat de organizatorii

oficiali şi poate promovat de către aceştia în rândul lor. Cimbir ştia

că asemenea lucruri se mai întâmplaseră. O promovare ar fi

însemnat, în primul rând, o acceptare în rândul lor şi o

recunoaştere în acelaşi timp a calităţilor lui de organizator.

Căţoi se nimerise în rândul din faţă. Neînţelegând ce

anume se cerea, la momentul culminant al acţiunii, se trezi copleşit

de propriile-i gânduri, uitând să mai ia atitudinea cuvenită în astfel

de momente. Trupu-i inert, insensibil la măreţia spectacolului,

ieşea cu atât mai mult în evidenţă, cu cât cei din jurul lui erau

exuberant de entuziaşti contrastând evident cu atitudinea lui.

Remarcat de unul din organizatorii oficiali, se pomeni apostrofat:

– La ce mama dracului ai mai venit aici, dacă stai ca un

sac umplut cu paie?

Căţoi nici nu-i auzi glasul, ca atare nu-l băgă în seamă,

fapt ce duse la exasperarea individului. Acela, enervat de totala şi

nefireasca pasivitate, îl trase de mânecă zbierând:

– Manifestă-te, domnule şi dumneata, manifestă-te. Nu

sta ca o momâie. Dar văzând că el nu reacţionează în nici un fel

explodă aproape instantaneu către Cimbir.

– De unde l-ai mai a ce era vorba, ca de obicei, reacţionă

cu întârziere, dezvinovăţindu-se:

– N-am nici o vină. Individul e...

276

– N-ai nici o vină?! O să mai discutăm noi. O să te

analizăm, îl întrerupse furios, oficialul, întorcându-se spre locul de

desfăşurare al evenimentului, încercând să-l acopere cât mai mult

pe Căţoi de privirile celor cărora le era destinată acţiunea.

După ce se terminase în câteva minute totul şi după ce

căutară de mai bine de o oră maşina institutului lor, cercetătorii,

laboranţii, dactilografele şi femeile de serviciu, ajunseră în sfârşit

la lucru, spre sfârşitul programului. Semnară condica şi plecară.

În staţia de autobuz, întâlnindu-l pe Pache, Căţoi se trezi

apostrofat. Nu înţelese nimic, dar după chipul organizatorului lor

şi după mişcarea ameninţătoare a degetului arătător, îşi dădu

seama că o făcuse fiartă. Se scotoci în grabă după o bucată de

hârtie, încercând să scrie pe ea „Nu aud”. Când termină, îi întinse

petecul lui Cimbir, tocmai când sosea şi autobuzul.

– N-auzi, luate-ar dracu’, dar dacă te-ar propune la o

premiere ai auzi imediat, zise Pache mototolind furios hârtia şi

aruncând-o în staţia pe care o părăsi.

A doua zi, la prima oră, pe poarta institutului, intra

oficialul care avusese în primire sectorul şi pe care îl apărase

vitejeşte cu trupul său, acoperind fără ezitare tot ceea ce nu trebuia

văzut. Îl chemă pe Cimbir la director şi-i ceru să dea socoteală.

Cimbir se apără, învinuindu-l la rândul său pe Căţoi, devenit aşa

peste noapte şi surd. Mut îl ştiau cu toţii, dar surzenia era o

noutate, chiar dacă nu toţi credeau acest lucru.

– Atunci daţi-l afară, concluzionă organizatorul oficial

strângând mâna directorului cu fermitate, de unde acesta trase

concluzia că nu era de glumit. Ca urmare, lui Căţoi i se plătiră

ultimii bani de la acea instituţie.

Lămurit în scris, atât de conţinutul actelor cât şi al

biletului explicativ, scris cu bunăvoinţă de directorul ştiinţific,

Căţoi se apropie speriat de debarcaderul bazei sportive şi de

agrement, Tei.

277

Sătul de încordare, se pomeni gata de atac, cerând pentru

prima dată după un deceniu, un bilet, cu voce tare, un bilet dus şi

întors pentru pontonul improvizat de alţi organizatori, în scopul

scoaterii unui oarece profit, din două bărci cu pod de scânduri pe

ele şi un mic motoraş gata să-şi dea sufletul, în partea din spate.

Pontonul se umpluse peste poate, scândurile podului îndoindu-se

vizibil sub povara trupurilor dornice de plimbare. Motorul tuşi,

pârâi, apoi tremurând şi hurducând, începu să-mpingă toată

şandramaua. Pe la mijlocul lacului, ceva se strică la motor, încât

acesta, după ce fâlfâi de câteva ori, se opri. Căţoi nu sesiză toate

acestea. La el, în interiorul lui, nu pătrundea nici un sunet, era

linişte. Şi chiar dacă ar fi pătruns n-ar fi avut loc de povara

nedreptăţii pe care el o trăise cu câteva clipe mai înainte. Ceilalţi,

mame cu copii şi taţi, tineri perechi şi neperechi, golani gata de

glumă, fete sfioase şi doi-trei bătrâni temerari, începură să-şi

sucească mai întâi capetele neliniştite, apoi să-şi agite trupurile

înghesuite până la refuz, pe şandramaua plutitoare. Un ins

spălăcit, deosebindu-se de ceilalţi doar printr-o bluză

marinărească veche, murdară, meşterea, în jurând la motorul ce

sucombase firesc, dacă se lua în consideraţie starea lui de

prezentare. La un moment dat, scândurile podului se arcuiră mai

mult pe una din părţi, fapt ce îl determină pe individul cu bluza de

marinar să-şi sfătuiască turiştii să treacă pe partea opusă.

Majoritatea ascultă supusă ca turma indicaţia, fapt ce se dovedi

fatal pentru partea cealaltă de scânduri, care începură să pârâie şi

mai tare.

Mulţimea se îndreptă repede spre partea de unde venise.

Se creă un balans, fapt ce duse la o înghesuire spre centru podului

de scânduri, insuportabilă. Scândurile cedară la mijloc şi se

rupseră brusc.

Capetele sprijinite pe cele două bărci, se înălţară cu

repeziciune în sus, în vreme ce mijlocul se acoperea cu aceeaşi

viteză cu apă.

278

Podul se închise ca o carte pregătită să prinzi muşte cu ea.

Pleosc. Zeci de trupuri fură prinse între părţile de lemn

ale podului. Câţiva mai repezi în mişcări, reuşiseră să sară totuşi

în lac.

Printre ei şi Căţoi. Apa rece-l dezmetici. Apucă un copil

gata să dispară-n adâncuri, trăgându-l cu greu până la mal. O

bătrână mută de spaima tragediei ce se desfăşura la câteva sute de

metri de ea, se repezi cu faţa brăzdată de lacrimi, spunând:

– Dumnezeu să-ţi dea sănătate că mi-ai adus nepoata. Să

te ajute în tot ce ai matale mai greu în viaţă.

– Mulţumesc mătuşă, îi spuse Căţoi, realizând paralizat

de emoţie că de data asta auzise şi vorbise perfect. Lacrimi de

bucurie-i inundaseră faţa. Bătrâna-l privi, apoi se repezi brusc şi-i

sărută mâna.

– Ce faci mamaie, o opri el, plecând, fugind ruşinat de gest

şi trăindu-şi din plin bucuriile-i copleşitoare. Se întoarse la institut,

cu hainele ude, stârnind mirarea în jurul lui. Ochii priveau sălbatic,

iar paşii mari şi repezi îl făceau straniu pentru toată lumea.

Directorul adjunct nu plecase. Se gândi să-i spună lui

prima certitudine cu care-l bucurase viaţa.

– Bună ziua, domnule director, spuse el răspicat în faţa

privirilor neîncrezătoare la început, apoi din ce în ce mai revoltate

ale acestuia. Chipul directorului se boţi, scuipând un cuvânt, un

singur cuvânt plin de dispreţ:

– Simulantule!

Greutatea cuvântului îl sperie la început pe Căţoi, pentru

ca pe măsură ce secundele treceau, pe chipul lui să-şi facă apariţia

un zâmbet, gata-gata să izbucnească într-o cascadă sonoră.

Râsul inundă până la urmă încăperea, spre stupoarea

directorului şi a femeii de serviciu, ivită pe neaşteptate, care se

grăbi să adauge:

– Şi cât de mult l-aţi înţeles, domnule director.

279

La care Căţoi izbucni şi mai tare în râs, părăsind institutul

cu hainele ude pe el.

Câteva zile după aceea, într-o casă din Drumul Taberei,

un apartament mai precis, Căţoi murea singur, doborât de o

pneumonie galopantă.

Vecinii îl îngropară zicând:

– Săracul mut, s-a dus şi el săracul...

280

ÎN GAZDĂ

În coşul căruţei, Mitiţă mai moţăia adormit. Îl sculaseră ai

săi cu noaptea în cap. Bagajul fusese pregătit de cu seară şi calul

era odihnit. Aşa că... soarele-i prinse pe podul Moldovei.

Apa adâncă şi nămoloasă îl impresiona neplăcut. Nu mai

fusese la târg niciodată. Pe lângă ei treceau rareori maşini.

Miliţienii îşi făceau datoria la capătul Romanului, la post, fluierând

fără nici o noimă după fiecare căruţă cu boi sau cu cai. De fapt,

erau mai multe căruţe cu-n cal. De câţiva ani, ţăranii erau la

colectiv şi cei care aveau altădată doi cai, fuseseră nevoiţi să

rămână cu unul. Şi tatăl lui Mitiţă avusese doi cai. Pe iapa cu stea

în frunte o păstrase. Dăduse doar pe Arapul, armăsarul cel negru

şi nărăvaş. Acesta, după ce-l luase-n copite pe preşedintele

colectivei, sfârşi tăiat în bucăţi în cazanul porcilor. Că asta avea să

le fie soarta la toţii caii, Mitiţă însă n-avea cum să afle încă. În orice

caz, îl duruse povestea Arapului. Dar ce importanţă mai aveau

acum toate astea? Mitiţă era dus la Roman să devină orăşean. Era

în el o poftă nebună să vadă cum devine chestiunea, încât uitase

de somn şi de foame. Zgribulit, căci era toamnă, privea din paiele

căruţei în sus, pe strada ce ducea spre Hale. Acolo taică-său opri şi

după ce luă nişte vin şi o pâine, pocni din bici, pornind spre Strada

Mare. Roţile căruţei ţăcăneau zgomotos pe pietrele şoselei. Holbat,

Mitiţă se uita la fostele prăvălii evreieşti, acum magazine de stat,

de o parte şi de alta a străzii. Aveau în vitrine mai multe mărfuri,

nu ca la Tănase de la ei, din sat. De fapt, în Sofrăceşti nu găseai

decât zahăr şi gaz şi nu era nevoie să fie puse în vitrină ca pe la

oraş, gândi Mitiţă şi tăcu, visând mai departe.

Băiat deştept la ei în sat, recunoscut de fostul învăţător,

Rugină, prin numeroasele premii ce-i dăduse la sfârşitul celor

281

patru ani, venea să cucerească acum târgul Romanului. Când se

gândea la toate astea, o sfârşeală ciudată îl cuprindea. Aveau să

crape de ciudă a lui Jarlete şi Samoilă din sat. Să crape, uite-aşa,

gândea Mitiţă. Dar nu peste mult timp, fu trezit din visare de

glasul puternic al tatălui:

– Să zici sărut mâna, auzi? Să nu mă faci de ruşine! Că te

omor în bătaie. Te-aduc înapoi, m-auzi?

Şi el nu răspunse. Nu se obişnuise în cei unsprezece ani

câţi avea, cu tonul aspru al tăcutului său tată. Ar fi vrut să-i spună

aşa cum a fost învăţat: „Da, tăticule!”, dar i se părea că îl minte şi

devine linguşitor dintr-o dată.

Nu putea să-nţeleagă de ce simţea astfel. Poate că de unde

nu se obişnuise cu tonul lui de om aşezat, de ţăran moldovean. Şi

câte bătăi nu-ncasase pentru asta de la maică-sa! Numai el ştia.

Căruţa se opri în faţa C.E.C.-ului. Peste drum era o stradă

cu o tăbliţă pe care Mitiţă citi: Bogdan Dragoş. Străduţa, pietruită

cu granit cubic, lucios, cobora nestingherită în vale. În buza ei,

vizavi de locul unde s-opriră, era o casă micuţă, acoperită cu tablă

şi c-o verandă cu sticlă.

Tatăl împinse portiţa din laţuri şi intră. Un căţeluş de casă,

cu un lănţug în jurul gâtului, lătra dintr-un coteţ, zvârcolindu-se

de la un capăt la altul al unei sârme împletite, ce servea drept gard.

Se opriră în faţa verandei, apăsară pe o clanţă a uşii, apoi, văzând

uşa încuiată, se retraseră. În curte, lătratul încetă.

– Nu s-au sculat încă boierii! zise-nciudat tatăl şi tăcu.

Apoi se urcă în căruţă, scoase o jumătate de sac din care făcuse un

fel de traistă pentru cal şi scoţându-i zăbala din bot, îi petrecu

baiera tristei pe după urechile lungi. Ascultau amândoi ronţăitul

ritmic al iepei şi tăceau.

Peste un ceas, un cetăţean cu o chelie hazlie în creştet se

ivi în curtea casei, îmbrăcat în pijama. Apoi, uitându-se într-o

doară pe drum, peste gard, intonă:

– Aaa, ahaaa, domnul Tăbăcaru!

282

Şi deschizând poarta, îi chemă înăuntru. Şi tatăl şi fiul se

dădură jos din căruţă şi dezmorţindu-şi picioarele intrară-năuntru.

– Sărut mâna! zise Mitiţă.

– Bună-dimineaţa, bună-dimineaţa, zise chelul grăsuliu,

deschizându-le uşa. Luară loc pe scaune. Un scaun din şipci şi

două din paie, aşezate la masa cu picioarele încrucişate ca la o

capră, era toată mobila ce se zărea în verandă. Se aşezară şi tatăl şi

fiul, cu teamă pe scaune, aşteptând din clipă-n clipă să se descleie,

aşa păreau de fragile.

– Şi aţi venit, zise grăsunul.

– Da, am venit. Uite Mitiţă, acesta-i domnul Rusu, de care

ţi-am spus. El o să fie gazda ta. Pe el să-l asculţi, ai auzit?

Simţindu-se privit de domnul cel străin, Mitiţă se strădui

ca măcar acum să răspundă.

– Da, tată! zise şi tăcu. Îşi dădu seama că a făcut o greşeală.

În loc să spună tăticule, cum fusese învăţat de-acasă, a zis tată, dar

văzu că nu se-ntâmplă nimic.

– Pe mine mă scuzaţi, mă duc s-o trezesc pe cucoana mea.

Şi îndreptându-se spre camera ei, începu s-o strige:

„Lenţa, Lenţa!”.

Avea un mod ciudat de a se adresa la vocativ omul acesta,

gândi Mitiţă. Într-un capot cu flori mărunţele, apăru cucoana

Lenţa, mică şi grasă, nespălată şi ciufulită în veranda bătută de

soare. „Dacă eu aş fi venit aşa în faţa unor musafiri, oameni străini,

pe care i-aş fi văzut prima dată, ce mi-ar fi făcut tata şi mama”,

gândi din nou în sinea lui Mitiţă. Şi pe ascuns se bucura că taică-

său primea o asemenea lecţie. De n-ar fi ştiut ce-l aşteaptă i-ar fi

spus: „Vezi, cum se poartă boierii? Vezi?”. Dar nu era nici timpul,

nici cazul, s-o facă pe nebunul acum.

Cucoana Lenţa, uitându-se într-o oglindă, îşi ridică părul

tuns până la ceafă, prinzându-l cu nişte agrafe mari, sus, în

creştetul capului, într-o turlă ciudată.

283

– Păi, să vă arăt domnul Tăbăcaru, camera copilului dvs.

Dar o să vă rog să mergem încet, pentru că acum, doarme acolo un

nepoţel de-al nostru din Bucureşti. N-aş vrea să-l trezim aşa

dimineaţă. Pân-o pleca să doarmă nestingherit cât vrea, iar copilul

matale, bineînţeles, câteva zile, până va pleca, va dormi cu el.

Şi-n vârful picioarelor ieşiră amândoi din încăperea ce

urma să fie a lui Mitiţă. Cucoana era încântată. Ştia ce-o aşteaptă.

Bătrânul Tăbăcaru fusese de acord cu camera. Ştia că pentru asta

trebuia să aducă lunar alimente şi bani, deci cucoana Lenţa nu avea

nimic de pierdut, ci din potrivă. Ştia că găinile cele grase şi bune

vor curge, la fel laptele, brânza şi smântâna, căci de altfel, de-al de

Tăbăcaru ştiau să fie domni cu străinii şi nici copiii nu-i lăsau să

moară de foame. Aşa că ea, jubila. Bucuroasă, pregăti o cafea

bătrânului, dar acesta o refuză. În viaţa lui nu obişnuia să bea

cafea. amabil În plus fostul subofiţer artilerist Tăbăcaru, nu uita

niciodată cât de puţin îngrijite erau dimineaţa cucoanele din aşa

zisa lume bună. De aceea, se abţinea ori de câte ori era invitat de o

astfel de cucoană.

Îşi lăsa odrasla la noile gazde şi se urcă în căruţa pe care

abia o înscrisese la întovărăşire şi pocnind biciul, alunecă în

huruitul roţilor, pe caldarâmul pietros, spre casa moştenită de la

părinţi, la Sofroceşti.

Rămas singur şi stingher, Mitiţă se uita stânjenit la

nepotul cucoanei, bucureştean get-beget, care avea să-i fie pentru

o bucată de timp, tovarăş de pat şi de camera.

– Da tu ce caşti gura? se auzi glasul cucoanei, care

continuă: Du-te şi te spală pe mâini, apoi pleacă la pâine, că la

şcoală ai să mergi abia mâine. Şi ziua se scurse fără alte lucruri mai

importante. Când se sculă nepotul din Bucureşti, Mitiţă află că-i

era superior în multe probleme. Şi din sumedenia de cuvinte cu

care Doruţu, - căci aşa îl chema pe nepot, - îl subordonase, Mitiţă

nu le-a putut înţelege pe deplin sensul. De aceea şi le însuşi pentru

moment, ca mai târziu să le folosească, pentru a-i face „afiş” pe toţi

284

„gagiomanii” pe care avea să-i întâlnească în cale. „Ce cracomedia

cuciubaiului!” îşi repeta adeseori în gând Mitiţă, fără a înţelege

mare lucru.

Cucoana Lenţa îl băgă în cada cu apă fierbinte, încălzită

într-o găleată, „pentru ca să-i omoare păduchii”, după cum se

justificase către bărbate-său, care o privise nedumerit. Apoi, opărit

de-a binelea, Mitiţă se cuibări mai mult nemâncat, cu sufletul ros

de îndoieli, în patul neprimitor al gazdei. Doruţu avea să vină mai

târziu.

Pe uşa întredeschisă, o şuviţă de lumină pătrundea în

camera complet întunecată. Mitiţă se zvârcolea. În patul străin, se

simţea la fel de străin. Vocile din camera alăturată erau tot mai

clare. Clinchet de vase, dovedea că se aşezaseră la masă. Un gând

apăsător, de umilinţă, îl străbătea din creştet până-n tălpi. Somnul

se lăsa aşteptat. O rază de lumină sfâşia întunericul din cameră,

venind dinspre hol. Mitiţă ciuli urechile. Puţin după aceea masa se

sfârşi. Doruţu, doar cu doi ani mai mare ca el, îi zise mătuşii cu

voce tare:

– Mă duc să-i spun lui Mitiţă ce-am mâncat.

– Şi ce-ai să-i spui, mă rog? întrebă coana Lenţa furioasă.

– Am să spun c-am mâncat un copan, zise Doruţu.

– Să-i spui c-ai mâncat un picior de babă! Prostule, că

degeaba mai trăieşti în Bucureşti, zise nemulţumită cucoana

închizând uşa.

Mitiţă auzise totul şi cum foamea îl strângea ca o gheară,

lacrimi fierbinţi îi brăzdară dintr-o dată obrazul. Îl usturau până în

gât. Apoi îşi stăpâni plânsul, aşteptând să vină Doruţu. Din seara

aceea, din prima, de altfel, ştia că trebuia să se mute de la ei. Numai

de l-ar înţelege şi l-ar crede ai lui.

285

FEMEIA TATĂLUI MEU

Clopotele capelei băteau într-o dungă, subliniind sonor

atmosfera cernită de ploi şi de lacrimile celor ce însoţeau coşciugul

tatălui meu pe ultimul drum. Trecuse de Paşti, înfloriseră merii,

dar în ziua când ne îndreptam spre locul de veci, ploaia se

transformase în lapoviţă, apoi în ninsoare pufoasă şi lină, aşa ca în

zilele geroase de iarnă.

– Îi pare rău c-a murit, murmuraseră vocile celor care

văzuseră şi auziseră destule în viaţa lor.

În sufletul meu nu puteam să nu le dau dreptate. Tatălui

meu îi fuseseră hărăzite în egală măsură bucurii la fel de mari ca şi

necazuri deosebite. Îmi aduc aminte, de calmul său bărbătesc, de

fruntea lui înaltă, de mersul lui aşezat, aparent greoi, dar de o mare

supleţe şi de o agerime deosebită. Cu un corp bine dezvoltat,

depăşind cu mult chintalul în greutate, tatăl meu nu avea nici un

surplus evident, pe trupul lung de aproape doi metri.

Căsătorindu-se târziu, cu mult prea târziu în vremurile acelea, cu

o femeie vioaie, inteligentă şi mignonă, tatăl meu, gustase din plin

din bucuriile oferite de libertatea atât de râvnită de bărbaţi. Femei

nenumărate îi ieşiseră în cale încercând să-i ofere plăceri

nebănuite. Dar odată ce o cunoscuse şi mai ales se căsătorise cu

mama, tatăl meu rămase o stâncă impenetrabilă în faţa tuturor

ispitelor publice.

Niciodată şi nimeni nu s-ar fi putut lăuda că l-ar fi văzut,

călcând pe alaltăieri. Mama mea, cel puţin, aşa a susţinut până în

ultima clipă a vieţii.Apoi, tuturor li s-a părut un gest absolut

normal, ca tatăl meu, după moartea mamei mele, să-şi găsească o

altă femeie. Noua venită, era deosebită. Dacă mama era o fiinţă

286

expansivă arareori, manifestându-se printr-un mod de viaţă

autoritar, noua venită era veselă întotdeauna.

Simpla ei prezenţă atrăgea în curtea casei lumina. Fără să

facă ceva deosebit, întreaga casă strălucea de curăţenie. Din doi

bărbaţi dezordonaţi în limite suportabile, am devenit fără să

prindem de veste ordonaţi. Ne era în egală măsură jenă, dar

totodată vroiam să-i arătăm că ştim să-i preţuim vrednicia şi ne

străduiam să menţinem totul aşa cum ne fusese dat. Apoi

drumurile noastre s-au despărţit. În urmă cu patru ani am plecat

de acasă spre alte rosturi. Despărţirea de familie nu a produs în

sufletul meu mutaţii deosebite. Preocupat de problemele mele,

scriam câte o scrisoare şi mă bucuram când tatăl meu îmi

răspundea prin câteva rânduri. În acelaşi plic, primeam şi de la

femeia lui câteva rânduri despre tot felul de nimicuri, care îmi

produceau o reală încântare. Autoarea lor dovedea un rafinament

deosebit. Tonusul viu, sănătos, venea purificator în viaţa mea,

făcându-mă adeseori să uit de-ale mele griji.

– Ferice de tatăl meu, m-am trezit uneori spunând.

Mai târziu, când am primit vestea îmbolnăvirii tatălui meu,

nu m-am agitat prea mult. Îl ştiam pe mâini bune, apoi vârsta la

care ajunsese, îşi spunea şi ea cuvântul. Medicii pe care i-am adus

să-l consulte, confirmau un lucru ştiut.

– Vârsta, domnule, vârsta, conchideau medicii.

Vestea morţii lui, nu m-a surprins. Era un fapt aşteptat. De

aceea pe tot drumul spre cimitir, n-am putut scoate o lacrimă sau

un suspin. Ba la un moment dat m-am trezit invidiindu-l pe tatăl

meu. „De-aş trăi şi eu atât”. Evident că invidia mea nu-i dăuna în

nici un fel.

– Morţii cu morţii şi vii cu vii, mi-am auzit gândul pornind

de pe buzele proaspetei vădane la înapoierea în casa părintească.

M-am uitat atent la ea şi am constatat că nu se schimbase deloc.

Avea aceeaşi lumină cu ea, răspândea aceeaşi atmosferă stenică

oriunde se afla. Spuse vorbele în timp ce împărţea bucatele pentru

287

sufletul celui dispărut şi lucru curios, nimănui nu i se păru a fi

nelalocul lor.

Bărbaţii sorbeau vinul din pahare veseli din ce în ce, de

parcă s-ar fi pregătit de nuntit. Femeile chicoteau în faţa bucatelor,

aruncând din când în când ocheade aţâţătoare bărbaţilor

îmbujoraţi de vin. Dar nimeni n-a îndrăznit până la urmă să

depăşească limitele unui praznic. Apoi când lucrurile s-au liniştit,

am rămas singur cu femeia tatălui meu, umblând ca o sfârlează

prin toată gospodăria. Târziu de tot am adormit. Un somn greu ca

de plumb. Când m-am deşteptat trupul îmi era ostenit de parcă nu

m-aş fi odihnit nici o clipă. La capătul patului, pe o tavă, se afla

micul dejun.

Ouă fierte moi şi fierbinţi, ceai cu lapte dulce călduţ, pâine

albă şi o ceaşcă de cafea aburindă. Am mâncat simţind cum trupul

meu îşi revenea treptat. M-am bărbierit şi m-am dichisit cu tot ce

aveam mai bun în şifonierul din camera în care crescusem,

descoperind cu uimire o cravată nouă şi o pereche de butoni de

argint. Mi-au plăcut şi au rămas definitiv în folosinţa mea. Când

am ieşit în curte, am zărit-o pe femeia tatălui meu, stând în faţa

unei ceşcuţe de cafea cu o tânără despre a cărei frumuseţe se

vorbise prin părţile noastre. Îmi amintesc cum, în urmă cu ani, eu

însumi încercasem s-o cuceresc, fără nici o şansă.

– Bună dimineaţa, le-am spus eu bine dispus, simţindu-mi

trupul uşor şi pufos, plutind în mişcarea lui către ele.

– Bună dimineaţa, dragul meu, îmi zise ea cu glas deosebit

de plăcut femeia.

Frumoasa fată-mi răspunse la fel, dar glasul îi suna

neplăcut, iritându-mi auzul. M-am aşezat pe unul din scaunele

libere din jurul măsuţei din răchită din cerdacul casei părinteşti.

Discuţia o susţineam eu şi cu femeia tatălui meu, în vreme ce fata

depunea eforturi disperate de a ţine pasul cu noi.

La început, n-am sesizat starea ei, dar apoi mi-am dat

seama că tăcerea ei se datora neputinţei izvorâte din zestrea

288

lăuntrică săracă pe care o poseda. Şi atunci mi s-a părut urâtă.

Trăsăturile chipului ei, lipsite de lumina ochilor vii, inteligenţi, se

estompară într-atât încât după plecarea ei mi-am spus că era urâtă.

Prin comparaţie cu femeia tatălui meu, domnişoara arăta că era

chiar mai bătrână sau cel puţin îmbătrânită.

Am plecat să mă plimb prin împrejurimile atât de dragi mie

altădată.

Cu fiecare loc revăzut, mi se umplea inima de nostalgie.

Am trecut pe la prietenii. Majoritatea se domesticiseră. Din

idealurile lor, de altădată, rămaseră numai trupurile ghiftuite,

predispuse obezităţii şi calviţiei tihnite. Cei mai mulţi îşi lăuda

odraslele, ca pe nişte mari împliniri. De a năzui să făptuiesc ceea

ce credeam că merită a fi mai presus de fiinţa mea.

M-am întors la casa părintească, dornic de muncă, gata să

înfrunt toate greutăţile. Zecile de tomuri din biblioteca familiei,

întregite de fiecare dată de noile apariţii, mă aşteptau ca o

provocare. M-am afundat în ele, nu simţeam când ea intra în

camera mea, punându-mi la îndemână gustări şi cafele slabe, atât

cât să-mi moaie gura uscată.

Nici nu observasem cum trecuseră zilele, din încordarea

permanentă, nefirească şi rodnică în idei felurite. Tinereţea femeii

tatălui meu, era pentru mine un indiciu că rămăsesem acelaşi suflet

tânăr, de la începutul cunoaşterii noastre. Aceeaşi ochi inteligenţi

şi vii, acelaşi zâmbet cald ce-mi da linişte şi putere, acelaşi trup

superb, pentru care o invidiasem de atâtea ori în tăcere, din respect

pentru tatăl meu, mă făcuseră să cred că sunt nemuritor.

Când am căzut la pat, nu mi-am dat seama de cauza reală

a căderii mele. Am vrut să vină un doctor. Ea a zâmbit şi mi l-a

adus...

– Vârsta, dragă, vârsta, zise medicul bătându-mă uşor pe

spatele slăbit.

Ea mi-a adus şi alţi medici, care confirmau spusele

precedente.

289

În câteva zile, viaţa mi se scursese din trup într-un ritm

nefiresc. Trecusem de vârsta tatălui meu, era o seară de primăvară,

când sevele izbucnesc fără voie în toată suflarea vie. Era postul

Paştelui. Femeia tatălui meu, mă veghease fără a scoate un suspin.

Când întunericul se aşternu pe deplin, a început să se dezbrace.

Goală, era aşa cum mi-o imaginasem de multe ori, dar cum n-o

putusem vedea niciodată. Distincţia şi gingăşia feciorelnică, cu

gesturile de o demnitate princiară, mă copleşiseră. S-a lipit de

trupul meu şi m-a sărutat înfrigurată. Eram atât de slăbit, încât

totul mi se părea încă vis. În trupul meu nu se ivea nici un

sentiment de vinovăţie.

– De-acum nu-ţi mai pot fi de nici un folos, îmi şopti ea.

Trebuie să ne despărţim, dragul meu. Eu mai rămân să veghez, cât

am să port asupra dragostei noaste. Căci te-am iubit ca pe viaţa

mea. Şi-am să te iubesc cât am să mai trăiesc. Iar înainte de

despărţire, trebuie să afli adevărul. Toată viaţa am fost în tine,

lângă tine. Şi te-am iubit fără să ştii şi fără să percepi asta niciodată.

Toată noaptea mi-a vegheat somnul. Trupul ei îmi dădea

puteri nebănuite. Zorile m-au găsit mai întremat. Aşa am putut să

aştern aceste rânduri. În faţa mea stau zeci de volume, mii de

pagini, în vreme ce ea stă goală, lângă mine, ţinându-mi hârtia.

Simt că dacă va pleca nu voi putea termina această poveste, această

teribilă şi adevărată poveste. A fost singura dată când am rugat-o

ceva:

– Stai până termin.

Nu mi-a răspuns, dar nu s-a dezlipit de trupul meu. Acum

gata. Am terminat. Iar dacă tatăl meu mă crede vinovat, îl rog să

mă ierte. Dar ştiu că ea niciodată n-a fost femeia tatălui meu cu

adevărat. A apărut acolo pentru mine. Numai pe mine m-a iubit şi

numai eu am fost bărbatul ei adevărat.

290

OCHII

Letiţia se opri în faţa oglinzii, de parcă ar fi putut vedea

ceva. În realitate nu vedea nimic. Nici nu realiza în faţa a ce se

oprise. Vorbise la mobil cu Sandu care avea o altfel de voce decât

cea obişnuită. Îi simţise vibraţia specială încă de la primele cuvinte,

dar nu ţinuse cont, vorbise îndelung, savurând jocul rostirii

cuvintelor ca pe singura plăcere, ce şi-o putea oferi de atâta vreme.

Se născuse oarbă şi habar n-avea de cum arăta o oglindă. În plus

îşi pierduse şi mama, la scurtă vreme după ce tatăl îi pierise într-un

accident. Ce putea să facă? Să-şi plângă de milă? În niciun caz! Îşi

petrecuse vremea alături de Sandu, băieţelul vecinilor, atras de

frumuseţea ei ca un fluture de lumina lămpii. Letiţia avea o

frumuseţe stranie, greu de descris. Odată cu trecerea timpului,

fetele îşi pierd ingenuitatea trăsăturilor feţei. Nu acelaşi lucru se

întâmplase cu Letiţia. Rămăsese la fel de angelică, încât ochii mari

şi albaştri erau de-a dreptul ca azurul cerului de vară. Trăsăturile

feţei nu se înăspriseră în nciun chip iar mirosul cărnii şi al trupului

avea o prospeţime aparte. Poate de aceea băiatul rămăsese în

preajma ei, mai ales că atunci când ieşea cu ea în oraş, toţi bărbaţii

întorceau priviri pofticioase spre Letiţia. Iar faptul că pe chipul ei

nu citeau nicio grimasă, niciun semn, n-o puneau pe seama orbirii,

ci pe seama unei mândrii şi indiferenţe feminine. Soneria de la

intrare ţârâi scurt. Cu mâinile întinse, Letiţia se îndreptă spre uşă.

– Cine-i acolo?

– Sandu! se auzi vocea băiatului dincolo de uşă. Îi deschise

cu bucurie. Vocea lui era mai mult decât o legătură cu lumea reală,

pe care ea doar o simţea, o auzea, o pipăia şi o mirosea, izbindu-se

din când în când, fără de voie de materialitatea ei. Atunci se alegea

291

cu câte o vânătaie, pe care o percepea doar ca pe o durere, fără să

realizeze cu adevărat cum ar arăta o vârcă.

– Ce face domnişoara? o întrebă Sandu, cu o căldură aparte

în voce.

– Foarte bine, foarte bine! îi spuse ea, cu voce înveselită de

venirea lui. Era conştientă că odată cu vârsta, Sandu avea să fie tot

mai rar prin preajma ei. Se bucură că măcar în vacanţele

studenţeşti o vizita mai des. În realitate, Sandu era îndrăgostit de

făptura-i angelică, de gândurile curate nepervertite încă de lumea

înconjurătoare. Şi cum cocoaşa de pe spatele lui şi faţa ciupită de

vărsat de vânt îi dădeau un aspect mai puţin ispititor pentru

celelalte femei, Sandu se bucura că o femeie ca Letiţia, o frumuseţe

de femeie de fapt, îl însoţea cu bucurie, ori de câte ori o invita

undeva.

– Am venit să te iau la film! zise el.

– Şi ce să văd eu la film?

– Ai să râzi, dar n-ai nevoie de a vedea, este un film muzical

despre moartea lui Michel Jakson, despre ultimul lui concert, pe

care n-a mai apucat să-l dea. Este o producţie muzicală de excepţie.

– Ştii că nu mă omor după Michel!

– Atunci vrei să mergem la concert? Uite, peste o

săptămână vine Cohen, la Sala Palatului!

– Dar nu mai bine mergem să ne plimbăm? Uite, te iau de

braţ şi mergem pe unde spui tu! Vreau să văd, vreau mai bine zis

să aud zgomotul străzii, să simt vântul cum îmi răcoreşte faţa, cum

îmi flutură rochia pe trup, să te aud vorbind, să mergem la o

cafenea, sau cu barca pe lac la Cişmigiu! N-am mai fost de mult şi

mi-ar face plăcere. Dar până atunci, ia loc că am nişte nelămuriri.

Am ascultat nişte CD-uri cu lecţii de limbă engleză şi n-am înţeles

nişte cuvinte. Dacă mă ajuţi, îţi dau şi o cafea, glumi ea. El se aşeză

fără să scoată un cuvânt. Dacă ar fi mers la un spectacol, poate ar

fi fost mai bine. Prea îi clocotea sângele în vine. Din când în când

era bine să evite să stea cu ea într-o încăpere, în care singurătatea

292

devenea aliat pentru năvala gândurilor erotice năboite asupră-i.

Letiţia puse CD-player-ul pe masă, zicând:

– Ascultă! Din difuzorul aparatului un discurs într-o limbă

engleză cursivă, se răspândea în toată camera. La un moment dat,

ea îl opri.

– Aici n-am înţeles!

– Mai pune-l odată!

– Stai că-ţi spun numai expresia!

Sandu ascultă în tăcere, apoi chipul i se lumină brusc:

– Păi, e simplu, depinde cum vrei s-o iei! E ca la DEAR,

care-i când căprioară când dragă. Sau ca la maus, care-i când

şoarece, gură, când şoricelul de la calculator. Depinde cum o iei! îi

zise el uşor amuzat. Ea îl tachină uşor, încercând să descopere şi o

altă variantă mai puţin probabilă. El nu se lăsă. O prinse de mâini,

spre a-i opri gesticulaţia. Ea se opri brusc. Era pentru prima dată

când i se întâmpla aşa ceva. Se roşi puternic. Pe măsură ce el nu-i

dădea drumul, simţea cum îi intră în trup o energie ciudată,

fermecată care o ameţea. Tăcerea ei bruscă îl surprinse şi pe Sandu.

Părea că aerul din jurul lor se încălzeşte tot mai tare. Se apropiară

ca-n transă, de parcă ar fi vrut să elimine aerul acela ce devenea tot

mai fierbinte. Când li se atinseră trupurile unul de celălalt,

zvâcniră ca electrocutaţi. Nu li se mai întâmplaseră vreodată. Ea

stătea cu gura întredeschisă, respirând uşor şi sacadat, aşteptând

să vină de undeva de nici ea nu ştia, o mântuire. El o privi şi o văzu

cum era gata să se lase pradă dorinţelor. Un tremur nedesluşit, pe

deplin, îi cuprinse pe amândoi. Din strângerea mâinilor se

transformă uşor, uşor într-o îmbrăţişare, pecetluită de un sărut ca

o arsură ce şi-o doreau în egală măsură, nespus de mult.

*** Numirea lui Sandu în postul de şef de secţie al clinicii, nu

mai era o surpriză. Desele plecări în străinătate, laboratorul şi mai

293

ales reuşitele chirurgicale oftalmologice îl îndreptăţeau, să obţină

orice funcţie de conducere. Un singur lucru ca o taină mare - nu se

căsătorise.

Bruneta cu ochi albaştri, ce-l însoţea uneori, rămăsese

misterul pentru care toţi simţeau, că dacă ar fi încercat să-l dezlege,

ar fi stârnit valuri neplăcute. De atâta muncă în laborator, cocoaşa

lui Sandu se accentuă. Las’ că, nici cu faţa nu stătea mai bine. De

aceea, îşi făcuse un obicei de a purta o barbă scurtă cam tot atâta,

cât şi tunsoarea de pe ţeasta ce strălucea, sub neonul din sala de

operaţii. Vocea îi era caldă. Inducea liniştea în sufletul celui ce o

auzea. De aceea, mulţi bolnavi erau mai calmi când îi auzea vocea,

decât sub influenţa medicamentelor. Cât priveşte evoluţia

chirurgului Sandu Potârniche, se putea spune doar că nu era

noutate în materie, pe care să nu o încerce a o asimila. De aceea,

când a apărut vestea transplantului de ochi, n-a fost pentru nimeni

o surpriză când au auzit că doctorul lor avea să se ocupe de acest

lucru. Plecă de mai multe ori la clinica de oftalmologie din

Amsterdam, asistând sau chiar lucrând sub directa îndrumare a

profesorului Hausmaer la operaţii de transplantare a ochiului. Iar

când se convinsese de reuşita operaţiilor, nu ezită să-i propună

Letiţiei acest lucru.

– M-am gândit mult… să-ţi spun… să nu-ţi spun …? începu

el cu prudenţă.

– Spune-mi nu mă mai fierbe atâta!, spuse ea, copleşită de

timbrul vocii sale.

– Ce-ai zice dacă te-ai opera şi ţi-ai recăpăta vederea? rosti

el brusc, fără menajamente, intenţia pe care o clocise mintal de ceva

vreme.

Luată pe nepregătite, Letiţia Asanache amuţi.

– Nu zici nimic? insistă Sandu.

– Ce să zic? Nici nu ştiam că se poate face aşa ceva!

– Uite, eu de mai multă vreme, mai ales de când tot plec la

Amsterdam şi chiar asist la operaţii de transplant oftalmologic.

294

Deocamdată, profesorul Hausmaer ia un ochi de la un donator şi-l

pune nevăzătorului, în aşa fel încât ambele personaje văd în egală

măsură!

– Şi de unde să iau eu donator? îi spuse Letiţia. Ar trebui

să-l plătesc toată viaţa!

– Asta nu te priveşte pe tine! Este treaba mea! Vreau doar

acordul tău!

– Mai întrebi? Vreau, cum să nu vreau! zise ea cu o bucurie

nedisimulată, apropiindu-se cu mâinile întinse, înspre locul de

unde venea vocea. Sandu îi ieşi în întâmpinare şi-o strânse la

pieptul lui, o sărută apoi pe frunte, îi mângâie apoi părul şi-i zise:

– Rămâne să plecăm la Amsterdam, când ne-o programa

domnul profesor…

Drumul până la Amsterdam, îl făcură în tăcere. Nu-i

deranjase nimeni în vagonul de dormit de clasa I, iar de când

România devenise membru Schenger, nici vameşii nu le mai

tulburară existenţa.

Când au coborât din tren, şoferul, în livreaua clinicii de

oftalmologie, îi aştepta cu maşina cu motorul pornit. După ce au

sporovăit câteva cuvinte de protocol în engleză, s-au lăsat duşi la

clinica unde avea să se întâmple minunea.

– Vezi, ce bine că ai învăţat engleză? îi zise Sandu, cu tonul

vocii mai vesel decât alte dăţi.

Apoi totul intră într-o rutină prestabilită. Mai întâi

analizele şi investigaţiile de tot felul. Apoi pregătirea pentru

operaţie. A doua zi când anestezistul veni s-o adoarmă, Letiţia

întrebă:

– Dar Sandu unde-i?

– Nicio grijă, vine şi el, o linişti anestezistul.

În scurt timp adormi. Când s-a trezit şi-a dat seama că tot

nu vedea nimic. Simţi prezenţa lui Sandu în apropiere.

– Sunt la fel ca înainte. Nu văd nimic! rosti ea egal, fără

nicio inflexiune.

295

– Păi e normal, ai grijă ochiul pe care l-ai primit trebuie

protejat. Ţi s-a pus un pansament. Să nu tragi de el!

Ea nu mai spuse nimic. Îndoiala începu să-i roadă ca un

vierme încrederea. Iar când, după câteva zile, profesorul îi scoase

pansamentul şi-o lăsă să vadă cu adevărat prin nişte ochelari

fumurii, se minună că vede.

– Trebuie să te obişnuieşti cu lumina! Deocamdată o să

stăm fără surse de lumină puternice în jur, după care o să priveşti

ca orice om normal. Mai întâi prin ochelari de soare, apoi cu ochiul

liber. Treptat, treptat vei înţelege şi vei desluşi multe din tainele ce

te înconjoară.

***

Când îl văzu cu adevărat, se cutremură. Cu barba aia

hirsută, cu cocoaşa aia diformă şi cu ochii ăia lipsiţi de expresie,

trăise ea atâta vreme?! Nici prin cap nu-i trecuse, că din toţi

bărbaţii frumoşi pe care-i vedea acum, ei îi hărăzise soarta o

arătare. „A profitat de oarba Letiţia. M-a păcălit. Sunt,

carevasăzică, o victimă a măriei sale cocoşatul” îşi spunea ea atunci

când îl vedea intrând pe uşă, încercând să se apropie şi s-o ia în

braţe. Îi răspundea tot mai rece. Evita tot mai mult să fie în preajma

lui, până când într-o zi îi scrise negru pe alb: „Iartă-mă. Dar te

suport din ce în ce mai greu. N-am ştiut că arăţi astfel. Iartă-mă!”

S-ar fi aşteptat la o lungă explicaţie. Sau poate, la tot felul de

implorări, pe care nu şi le-ar fi dorit neapărat. Îl văzu că intră pe

uşă, nu se repezi să-l întâmpine, îl văzu cum ia biletul, cum îl

citeşte, cum scrie ceva pe el şi cum pleacă, fără să spună un cuvânt.

Se repezi să citească: „Te înţeleg. Ochiul era de la mine. Sandu”.

296

RĂZBOIUL MUŞTELOR

Peste apa Moldovei, intrarea în târgul Romanului avea un

pod cu arcade din fier şi beton, treceau în trap nervos cai trăgând

la căruţe de tot felul. Într-o căruţă, cu doi boi la jug, mergând

domol, stătea un bătrân pe o grămadă de pepeni.

În urma lui, căscând gura la forfota din jur mergea un

tânăr, ce părea să nu-l lege nimic de moşneag, poate doar

recunoştinţa faţă de bătrân, pentru că-l luase gratis pe grămada de

pepeni.

Căci acesta era adevărul. Când moşneagul ieşise din Başta

tânărul mergea istovit din cale afară, de-abia mai târându-şi

picioarele, iar moşu-l lăsă să se urce-n căruţă peste grămada de

pepeni răcoroşi. Nu prea-i venea bine să meargă singur la drum,

pe lângă pădurea de plopi de sălcii şi de salcâmi din zăvoiul cel

mare. Era vreme de război şi se zvonea că mulţi dezertori

s-ascundeau în întunericul pădurii, apărând unde nu te-aşteptai,

lăsându-te doar cu izmenele pe tine. S-apoi mai avea cu cine

schimba o vorbă.

– Mergi departe nepoate ?

– La Roman tăicuţă.

– Apoi suie colea în spate, că n-oi boşorogi boii dacă te-oi

lua şi pe dumneata.

– Mulţumesc tăicuţă, îi zise tânărul şi se urcă pe loitre

lăsându-şi picioarele să atârne. Plăvanii porniră. Tânărul tăcea. Iar

moşului nu prea-i venea la-ndemână să-i dea sămânţă de vorbă.

Parcă-i părea rău că-l luase. Şi pentru ca să spargă odată tăcerea

moşu-ntrebă:

– Vii de departe ?

297

– Da, răspunse tânărul scurt, semn că ori era prea obosit,

ori n-avea chef sămânţă de vorbă. Bătrânul nu se lăsă biruit.

– Cum te cheamă ?

– Adrian.

– Eşti de pe la noi?

– Nu ! îi răspunse tânărul.

– Ai ceva treburi la târg ?

– Aşa şi-aşa... Şi cum bătrânul n-avea ce să-l mai întrebe, îl

lăsă în pace.

Apoi, pentru ca să-şi dezmorţească picioarele, se dădu jos

din căruţă, alergând uşor.

– Ai fost bun tăicuţă că m-ai luat. Puteai să mă laşi pe drum.

Ai suflet bun. Te-aş răsplăti cumva, dar nu prea am cu ce tăicuţă.

– Lasă, lasă dragu’ moşului zise acesta îmbunat. Poate că

ţi-or trebui banii în altă parte. Eu mulţumesc lui Dumnezeu să fac

ceva parale cu harbujii ăştia, dacă m-ar lăsa în pace şi nu mi-ar

rechiziţiona căruţa. Am auzit că aşa stau lucrurile de când s-a

apropiat frontul.

– N-ai teamă tăicuţă că n-or fi ai noştri chiar aşa de

strâmtoraţi încât să-ţi ia căruţa. Că doar cu ea te mai urneşti şi

dumneata dintr-un loc în altul. Şi-apoi nemţii sunt încă departe.

N-au cum să treacă tocmai pe-aici. Fii liniştit.

– Să te-audă dumnezeu zise bătrânul.

– Dar ce ai în pachetele acelea, întrebă bătrânul deodată.

– Păi ce să fie. Cărţi. Am câteva cărţi şi nişte aparate făcute

de mine-i răspunse tânărul zâmbind.

– Ce faci cu ele ? Ţi-aduc vreun folos ?

– Îmi aduc tăicuţă, mi-aduc. Tot ce-i scris pe lumea asta are

şi părţi bune şi părţi rele. De cele bune trebuie să ne folosim, iar de

celelalte să ne păzim. Eu de mic am tot buchisit. Şi-acum, dacă tot

nu sunt la război, ce să fac. Mă mai uit din când în când pe ele.

– Apoi de ce nu eşti ? Că eu am 4 feciori pe nu ştiu unde.

Dacă regele mi i-a cerut pe toţi, pe toţi i-am dat.

298

– Dar tatăl meu n-a făcut aşa. A dat bani în dreapta şi-n

stânga şi m-a scăpat. Că dacă n-ar fi făcut aşa,poate eram şi eu

acum mort glorios prin vreo tranşee.

– Ah, aşa,zise bătrânul cu miez.

– Şi-acum ce faci?

– Învăţ, taică. Învăţ.

– Ce poţi să înveţi atâta. Că doară văd că eşti destul de

mare. Nu mai eşti de vârsta şcolarilor.

– Apoi omul cât trăieşte, învaţă tăicuţă. Eu de pildă învăţ

cum să fac nişte prafuri. Apoi văzând că bătrânul n-a înţeles nimic

adăugă. Adică vezi dumneata, învăţ cum să fac doctorii pentru

bolnavi, tăicuţă. La care bătrânul se lumină.

– Aha, eşti spiţer care va să zică.

– Cam aşa ceva.

Ajunşi aproape de moara lui Rollic, tânărul, după ce

mulţumi, se îndreaptă spre centrul oraşului.

Reuşi cu greu să găsească un loc unde să-şi odihnească

trupul obosit. Sute de refugiaţi i-o luaseră-nainte. Până la urmă-şi

află un loc în casa unui preot care îl găzdui într-o cămăruţă, ca o

chilie.

Uşor de recunoscut după graiul oltenesc, refugiaţii se

plimbau pe străzile Romanului. Alimentele se găseau din ce în ce

mai greu. Moara lui Rollic măcina din ce în ce mai rar. Şi peste tot

o mare de muşte şi de păduchi. Tânărul se învârtea nerăbdător în

cămăruţa cât o chilie.

După ce-şi făcu rost de mâncare tot prin bunăvoinţa

preotului, se îndreptă spre malul Moldovei. Umbla de ici colo pe

malul apei adunând pietre albe, sfărâmicioase. Ajuns în chilie

s-apucă să le sfarme până le prefăcu într-o pulbere. Apoi scoţând

din bagajele cu care venise tot felul de eprubete, flaconaşe, tuburi

şi alte minunăţii, trecu praful prin ele.

Din când în când adăuga câte ceva, şi după ce amesteca to-

tul cum se cuvine mai combina în fel de fel de recipiente

299

amestecurile. Unele se înroşeau, altele se albăstreau, dar nici unele

nu-l mulţumeau. Şi-atunci arunca totul în fundul curţii într-o

groapă de gunoi veche şi pleca după alte şi alte pietre.

În fiecare zi altele. Preotul îl iscodea din când în când cu

câte-o întrebare. Dar în afară de faptul că tânărul căuta nişte leacuri

pentru răniţii de pe front nu putuse afla nimic altceva. Şi pentru

că-l pasionase cândva spiţeria începu să-i aducă el însuşi toate

pietrele găsite de el şi prietenii lui. Într-o zi, un amic îi adusese

preotului o piatră ciudată. Destul de sfărâmicioasă cu tot felul de

dungi prin ea, era o piatră cum nu mai văzuse prietenul lor până

atunci. Adrian luă piatra în mână şi două zile nu mai ieşi din

camera lui. A treia zi, ieşi la lumina zilei, palid şi obosit.

– Ei, ce-ai găsit ? îl întrebă popa curios.

– Din nou, nimic, părinte. Am încercat totul în fel şi chip

dar n-am găsit nimic. Apoi întristat, înfulecă în grabă nişte roşii cu

mămăligă rece, aduse de popă şi se întinse, aşa îmbrăcat cum era,

în patul tare, pe o saltea de paie, pe dânsul adormind. În somn se

văzu într-un spital de campanie printre răniţi. Şi se făcea, că ţinea

în mână un flaconaş din care turna câteva picături fiecărui bolnav

ce-i întindea paharul. Apoi după ce bolnavul înghiţea licoarea, se

făcea că în spatele lui creşteau văzând cu ochii aripi. Şi nu două

aripi ca la îngeri. Nu. Fiecărui pacient îi creşteau câte patru aripi

de fiecare parte a trupului, cu care-şi lua zborul pe uşile şi

geamurile deschise-ale spitalului. Doctorii s-amuzau, iar

infirmierele râdeau bătând din palme, în vreme ce bolnavii se

ridicau tot mai sus spunând: „Mulţumim domnule doctor...

Mulţumim...”

Şi dispăreau.

Înspăimântat, Adrian se trezi. În cameră zbura zăpăcită o

muscă mare şi grea. Se izbea de pereţi şi de geamuri ca o nebună.

Adrian se uita la ea amuzat. Iar când aceasta-i vărsă una din

eprubete pe masă se supără. Luă la întâmplare o carte şi aruncă

după ea într-un moment când musca se oprise din zbor.

300

N-o nimeri. Şi musca porni iarăşi să zboare nebuneşte.

Plictisit, Adrian îi deschise geamul lăsând-o să plece. O privi cum

se depărta greoaie, minunându-se de dimensiunile ei.

Nicicând nu mai văzuse una la fel. Îşi aduse aminte că tot

din cauza unei muşte ce i se păruse cândva mare, îşi pierduse

prietena. Desenau ceva împreună. Şi când o musca greoaie

pătrunse-n încăpere el o prinse în pumn.

Apoi ducându-se cu ea în pumn la prietena sa, desfăcu

pumnul brusc cu gândul s-o sperie.

În palma desfăcută, sub ochii uimiţi, Adrian văzu musca

ceva mai vioaie, ce-şi lua zborul lăsând în urmă o grămăjoară

gălbuie-albicioasă de larve. Şi cum acestea se mişcau într-un gel

vâscos prietena lui se înecă, şi vomă. De-atunci s-ocoleau potopiţi

de jenă.

I-a despărţit şi războiul, lăsându-l pe fiecare cu durerile şi

bucuriile sale. De-aceea, acum, Adrian nu-şi mai puse mintea c-o

muscă cu adevărat mare.

Enervat de amintirea acestei întâmplări luă conţinutul din

recipiente, aruncându-l ca de obicei ori în groapa din grădină.

Apoi după ce spălă totul şi se curăţă în fugă, se culcă la loc. De data

asta dormi fără vise.

* * *

Se deşteptă când soarele era la amiază. Cum deschise uşa

cum simţi în nări mirosul prăjelii din bucătăria părintelui.

Înghiţind în sec, se îndreptă spre poarta ce dă spre strada.

Ajuns în mulţime, îşi afundă adânc mâinile în buzunare, pornind

fără o ţintă precisă.

Îl ustura creierul da-atâtea formule căutate şi

studiate-ndelung pe băncile facultăţii de medicină de la Berlin.

Acolo găsise el sprijin şi îndrumare pentru primii paşi în chimie.

301

Şi-acum.. Acelaşi popor, pe care-l stimase şi-l preţuise

pentru oamenii săi, acelaşi popor invadase Europa. Aproape că

nu-i venea să creadă. Acum lucrurile căpătaseră o altă înfăţişare şi

zecile de refugiaţi pe care-i întâlnea pe stradă îl treziseră dureros

la realitate.

Oare acelaşi popor stârnise atâta groază şi teroare ? Nu. Nu

credea nici în ruptul capului că printre soldaţii fioroşi al Kaiserului

s-ar fi putut număra şi colegi din facultate. Era prea mult. Şi nu era

drept pentru el şi pentru oamenii aceia să-i înjosească. La mijloc

trebuie să fi fost cu totul alte probleme, alte interese. Intelectualii

nu puteau avea nimic de împărţit, şi nici de câştigat, de pe urma

subjugării altora. Şi după cum îşi amintea că spuneau la întrunirile

lor, nu poporul era acela care dorise războiul. Ce-aveau

intelectualii şi poporul că un prinţ austriac fusese ucis la Sarajevo.

Ba din câte-şi amintea că spuneau socialiştii, pe toţi monarhii

aveau să-i aştepte aceeaşi soartă. El nu era convins de asta. Şi nu-l

interesa nici starea materială. Ai lui aveau o moşie destul de mare

în Oltenia, de se putea descurca întreaga familie, chiar dacă el

studia peste graniţe. Iar dacă-ntr-o zi n-avea să mai aibă nimic, nu-

l durea de loc...

Liniştit parcă de propriile-i gânduri, nici nu-şi dădu seama

că a ajuns pe malul apei Moldovei. Un zăvoi des se întindea de-o

parte şi de alta a râului. Lăstarii încâlciţi îi împiedicau înaintarea.

Tot mai spera să poată găsi leacul. Cu toată foamea ce-l chinuia,

continua să înainteze prin hăţişul sălbatec.

Deodată simţi în nări miros de tutun. S-opri în loc. Cine

putea să fumeze tocmai în hăţişurile astea? Cuprins de curiozitate

înainta precaut. Auzi nişte glasuri. Vorbeau încet de nu se putea

desluşi ce şi cum. S-apropie şi mai mult. Păreau să fie cel puţin trei

persoane. Păreau că se ceartă. Un vreasc uscat ţipă ascuţit sub

povara tălpii. Glasurile-ncetară subit, apoi hăţişul se mişcă

înaintea lui şi din el ţâşni un om. Un om necunoscut. Se priviră o

clipă nedumeriţi.

302

Un altul sosit în salturi îl lovi în moalele capului. Mai auzi

ca prin vis cum cel care-l lovise în cap doborându-l, îi spuse

celuilalt:

– Vezi dacă a fost singur.

Şi totul se cufundă în tăcere. Căzu.

*** Din bucătăria părintelui, mirosul slăninii prăjite se

răspândea fără milă în curte. Câţiva copii vagabonzi înfometaţi se

uitau printre ostreţele gardului.

Muştele bâzâiau neîncetat sâcâindu-i. Alungate lăsau locul

vacant altora. Aşezat la masă părintele muia cu zgârcenie o felie de

pâine neagră în grăsimea puţină din fundul tigăii. Câteva bucăţele

sfrijite de şuncă, se zbăteau anemice, între o întingere şi alta.

Părintele intenţionat le tot amâna să le-nghită. Muştele-l bâzâiau

enervându-l.

Dar orice-ar fi făcut nu putea scăpa de ele. Deodată o muscă

mai altfel decât celelalte i se aşeză chiar pe felia de pâine ce da s-o

ducă la gură. Furios el o goni.

Musca porni buimacă lovindu-se de pereţi. Şi el muşcă su-

părat, furios, luându-şi cu degetele şi o jumară.

Atunci o altă muscă veni aterizând obosită-n tigaie.

Era cu mult mai mare decât cel mai mare bărzăune pe care-

l văzuse vreodată. Era cât un cărăbuş.

– Aţi crescut de când vă hrăniţi cu cadavre! mormăi popa

şi, o luă din grăsime strivind-o sub călcâi. Apoi începu să mănânce

uitându-se cu ochii-n tavan. Văzu încă vreo câteva muşte la fel de

mari, ce umblau ca bezmetice prin casă. Furios băgă tigaia-n dulap,

mai ales că-şi sfârşise felia de pâine, şi deschise uşa să le alunge

afară. Dar degeaba. Oricât se lupta cu ele, fie din cauza mărimii

lor, fie din alte motive, nu reuşi să le scoată.

303

Atunci, închise uşa hotărât şi spunând în gând. Doamne

iartă-mă!... porni la atac cu un ştergar mare şi greu făcut parcă

anume să le strivească. După o luptă aprigă, deşi strivise câteva

muşte, când s-aşeză să se uite văzu că altele mai mari le

înlocuiseră. Pierindu-i cheful de odihnă porni atacul şi mai furios.

Iar numărul lor parcă creştea. Nici nu mai ştia câte doborâse când

îl strigă un vecin cu glas ridicat :

– Părinte, părinte, sunteţi acasă? Şi neprimind pe dată răs-

puns, dădu buzna în bucătărie zicând:

– Au năvălit muştele.

– Ce muşte, care muşte, se-ntrerupse părintele-obosit.

– Nişte muşte mari cât nuca părinte. Zău că nu te mint,

adaugă el văzând uimirea pe faţa acestuia.

Popa sfârşit lăsă braţele să-i cadă zicând:

– De-o oră mă lupt cu ele. Ce-i drept, unele sunt ceva mai

mici ! adăugă arătându-i vecinului tavanul cu mâna.

– Ce spuneţi părinte, sunt mai mari decât ale mele.

Popa rămase trăsnit. Într-adevăr erau mai mari decât cele

de la-nceput. Cu mult mai mari. Neştiind ce să mai spună, ieşi în

curte. Pe stradă oamenii s-adunaseră în grupuri.

Gesticulau aprins. Doar în partea lor muştele mari veneau

de nu se ştia de unde sâcâindu-i. Şi s-auzea zgomotul aripilor

străbătând văzduhul în zbor. Dar lucru ciudat era că mereu

creşteau. Iar o dată cu mărimea le creştea şi numărul şi panica

oamenilor.

– Războiul le-a adus.

– S-au hrănit cu cadavre! s-auzea printre oameni.

Iar ele creşteau. Aveau aproape un metru lungime şi

bâzâiau ca nebune. Cu ochii imenşi, ca nişte bolovani negricioşi cu

multe faţete, cât nişte faruri şi cu trompa scoasă-nainte se roteau

nehotărâte prin aer.

Înfricoşaţi oamenii începeau să se-ncuie prin case. Din

înalt, bâzâitul sinistru îţi făcea pielea găină.

304

Uriaşele muşte împânzeau tot cerul.

Nu s-apropiau de pământ. În spatele casei preotului se

puteau zări uriaşele muşte ieşind parcă din pământ. Şi care cum

apăreau îşi luau zborul spre înalt depărtându-se. Şi oricât de multe

plecau se ridicau alţi şi alţi monştri zburători înnegrind cerul. În

oraş s-auzeau focuri de arme. Chiar şi pe strada preotului, oamenii

prinzând curaj, ieşeau cu tot felul de arme. Trăgeau în aer şi când

cădea vreuna o ciopârţeau cu topoare. Şi cum puţini aveau arme

de foc, monştrii zburători se-nmulţiseră într-atât încât în zborul lor

dezordonat începură să se ciocnească-n văzduh. La un moment dat

din stolul monstruos se desprinse un val numeros ce s-abătu peste

oameni.

Părea şi mai mari. Când se loveau de coşurile caselor le

dărâmau. Ţipete de groaza sfâşiară văzduhul. De peste drum de

casa părintelui vecinii văzură cum monştrii ieşeau din pământul

din spatele casei. Înarmaţi cu furci, topoare şi ce mai găsiră prin

casă porniră val vârtej spre curtea grădinii.

– Din casa popii ies monştrii. Să-i dăm foc.

– Foc, foc!

– Adă benzina!

– Fraţilor, fraţilor! ieşi preotul tulburat. Fiţi milostivi. Nu

am aşa ceva în casă! Să nu vă bată Dumnezeu! Fraţilor!

– Te-ai pus bine cu diavolul, nu cu Dumnezeu părinte!

– Daţi-i foc.

– Foc, foc.

– Din spatele casei. La groapa cu gunoi ies monştrii ăştia

s-auzi o voce din hărmălaie.

– Aţi auzit. Aţi auzit. Să mergem acolo! strigă şi popa-

ngrozit îndreptându-se spre partea aceea.

– Să mergem !

– Să mergem ! strigară cu glasurile arse de groază şi nerăb-

dare oamenii, pornind în fugă către grădină.

305

Din groapa de gunoi o sumedenie de muşte mişunau

printre resturi. Muştele mici care veneau să se înfrupte din groapă

creşteau cât un cărăbuş apoi cât o nucă şi imediat după aceea-şi

luau zborul mărindu-se din ce în ce mai mult. Mii de monştri de

toate mărimile sugeau lacom cu trompele dintr-o substanţă albă

vâscoasă. O scârbă imensă-i străbătu din creştet în tălpi.

– Astea-s substanţele spiţerului! glăsui popa.

– Care tânăr?

– Un refugiat. El arunca mereu substanţele-aicea.

– Daţi-le foc. Aduceţi paie

Şi din groapa umplută cu paie o vâlvătaie imensă ţâşni în

zările cerului.

***

Adrian se trezi c-o durere cumplită-n moalele capului.

Buimăcit de lovitură nu-şi mai aducea aminte cum de-a

ajuns în starea asta. De undeva pe aproape s-auzea clipocitul

răcoros al apei Moldovei. Mai mult se târî decât putea să meargă

până acolo. Sorbi câteva guri de apă răcorindu-se. Îşi afundă capul

în unde şi-şi pipăi locul unde fusese lovit dând peste o crustă de

sânge-nchegat.

Abia putu să stea pe picioarele. Împleticindu-se, se

îndreptă spre oraş. S-auzeau focuri de arme. Se trăgea.

Adrian îşi aminti că fusese lovit de un necunoscut. Dar din

moment ce s-auzeau împuşcături, poate se încheiase pacea şi

lumea trăgea de bucurie. Orice-ar fi fost, va afla.

Prin aer se simţea un zgomot nelămurit. Îşi înălţă privirile.

Un monstru înaripat de vreo trei metri trecu greoi pe deasupra

zăvoiului. Adrian îl privi. Văzu cum pierdea din înălţime

prăbuşindu-se cu un plescăit în apa Moldovei. Apoi zgomotul se

repetă şi un alt monstru căzu în zăvoi cu zgomot de vreascuri stri-

vite. Uluit, Adrian se îndrepta către locul unde căzuse. Cu aripile

306

frânte ceva ce arătase cândva ca o muscă, îşi târa trupul zdrobit

culcând ca o căruţă-ncărcată, tulpinile tufarilor. Apoi de parcă ar

fi prins noi puteri, monstrul zburător se răsuci ca turbat într-un loc,

cu o viteză din ce în ce mai mare, strivind totul în jur. Apoi de

parc-ar fi aşteptat o porunca, se oprea privind către înalt. O ultimă

zvâcnire şi se prăbuşi pe spate cu picioarele şi abdomenul zdrobit,

încremenind. Din când în când alte zgomote s-auzeau, ca nişte

aeroplane, şi dispăreau, fie zburând mai departe, fie zdrobindu-se.

Adrian o luă la goană.

Cu cât s-apropia de oraş, cu-atât monştrii erau mai

numeroşi. Cerul de deasupra oraşului era negru. O luptă, un măcel

începuse-ntre oameni şi monştri. Câţiva soldaţi în drum spre front

trăgeau în neştire. Pe străzi trupurile monştrilor hăcuiţi te făceau

s-aluneci. Din trupurile lor se scurgea un lichid vâscos. Adrian

aluneca într-una. Din câteva case izbucniră incendii. Dar pompierii

erau ocupaţi cu tulumbele în lupta cu monştri. Câteva biserici se

zăreau fără cruci, iar una chiar fără clopotniţă. Câte un trup de

muscă doborât, se zărea pe-acoperişul unor clădiri. Lichidul

vâscos se scurgea ca o pastă pe ziduri şi pe olanele acoperişurilor.

Coşurile caselor erau dărâmate. Lumea ţipa îngrozită. Două căruţe

sanitare trecură pline cu trupuri de oameni către spital. Un

monstru se zbătea neputincios sub prelată, în timp ce doi infirmieri

îl hăcuiau cu topoarele. Adrian alergă şi mai tare. Simţea că-i sar

plămânii afară pe gură.

Voia s-ajungă acasă. Să se închidă în cămăruţa lui. Se

simţea fără adăpost. Şi monştrii erau mai mari, din ce în ce mai

mari. Unii cădeau fără vreo cauză anume. Probabil din cauza

mărimii lor, gândi Adrian continuând să alerge. În curtea

preotului aceiaşi mulţime furioasa. Preotul însuşi trăgea cu arma-i

de vânătoare. Ajuns la poarta casei, se prăbuşi. Nu mai putea să se

mişte. Cineva îl văzu.

– Un rănit! spuse acela.

307

– Ce rănit. E blestematul ce ne-a adus nenorocirea, spuse

popa când îl zări.

– La moarte cu el.

– La moarte, vocifera mulţimea.

Din groapa din spatele casei un fum gros şi flăcări imense

ieşeau până la ceruri.

– Să moară, tălăzuia mulţimea.

Adrian vru să se ridice. Să le spună ceva. Popa ţinti şi trase.

Alicele iuţi se-nfipseră-n trup sfârtecându-l.

– N-am făcut nimic! răcni Adrian nebuneşte şi popa mai

trase o dată.

– Pentru experienţe, mai zise cineva, şi Adrian se prăbuşi

fără sunet. În mintea lui se-nvălmăşeau monştri. Şi mereu spusa

aceluia: experienţe, experienţe, experienţe, din ce în ce mai slab, şi

Adrian zâmbi mulţumit. Găsise medicamentul.

Dar oare ăsta era? Totul se cufundă în beznă. O nouă

lovitură n-o mai simţi.

Şi când mulţimea satisfăcută îl lăsă, popa adăugă:

– Să-l aruncăm în flăcări. Să piară orice urmă.

– Aşa e, ziseră câţiva. Iar când trupu-i căzu în groapă

flăcările-l primiră c-o mare de scântei, în vreme ce monştrii

creşteau tot mai mari şi mai mari prăbuşindu-se de la sine.

Târgoveţii mai alergau după cei ce cădeau ciopârţindu-le trupul.

Pe străzi, trupurile imense lăsau să se scurgă acelaşi lichid vâscos.

Monştrii răzleţi mai zburau servind drept ţintă celor cu arme de

foc. Pe hainele pline de praf, urme cleioase din trupurile monştri-

lor se închegau îngreunându-le mişcările. Peste oraş începea să

s-aştearnă liniştea. Câte un plânset de om istovit s-auzea din vreo

casă.

Din groapă fumul greoi se lăsă purtat de vânt până la

marginea oraşului. Prin aer zgomotul ultimilor uriaşi se distingea

tot mai clar. O linişte ca după moarte, curmată doar de zgomotul

sacalelor cu apă pentru incendii punea stăpânire cu totul.

308

PEPITA

Tăcerea se înstăpânise peste toate lucrurile şi în tot

universul domnului Constantinidi. Pendula îşi contenise bătăile,

aşa după cum cerea obiceiul pământului, iar restul rămăsese în

nemişcarea firească tuturor lucrurilor.

Doar vântul mai tulbura din când în când frunzele duzilor

din faţa intrării, din ale căror fructe ar fi trebuit să se înfrupte

vrăbiile şi ciorile oraşului. Câinii dezlegaţi, părăsiseră cuştile,

hoinărind care încotro. Porţile din fier forjat, larg deschise, sugerau

libertatea.

Păianjenii somnoroşi, începură a-şi ţese florale străvezii

printre perdelele.

Parcul pustiu, îşi mai arăta încă frumuseţea, aşteptându-se

de la o zi la alta, la atacul buruienilor lacome, ce-şi făcuseră deja

apariţia. Păunii plecaseră care-ncotro şi nici o vieţuitoare nu se mai

găsea acum în parcul atât de frumos altădată.

Moartea celei ce a fost stăpâna sufletului domnului

Constantinidi, stinsese toată strălucirea vieţii din această curte.

Constantinidi însuşi căzuse în acea stare din care se spunea că nu

mai avea nici o scăpare. Fusese dus, cu câteva zile în urmă la

spitalul municipal, de către vecinii care-l găsiseră mut, nemişcat,

în capătul scării de la intrare. Starea cataleptică, ochii ieşiţi din

orbite, trădau petrecerea unei mari grozăvii din viaţa lui

Constantinidi, pe care nimeni nu şi-o putuse explica.

Suportase tratamentul doctorilor fără nici o transformare în

bine. Medicii erau uimiţi de lipsa lui de reacţie. Inerţia trupului n-o

putuseră învinge. Aceeaşi ochi îngroziţi şi imobili, aceiaşi

rigiditate a trupului stăruia în faţa tuturor încercărilor. Se

hotărâseră să-l trimită la o clinică psihiatrică din capitală.

309

Singurul lucru ce-i mai oprea, era Pepita.

Se instalase fără voia nimănui în rezerva spitalului, încă din

prima zi. Sosise după salvare, cu limba scoasă de un cot, mârâind

şi scheunând, împotrivindu-se tuturor acelora ce încercaseră să-i

despartă. În seara când sora şefă reuşise s-o scoată afară din clinică,

urletele căţeluşei se auziră tânguitor până în centrul oraşului.

Directorul clinicii însuşi dăduse telefon s-o primească. Nimeni nu

ştia cum o chema. Doar zgarda emailată, purta inscripţia: „Pepita,

cocker nr. 1411, proprietar Constantinidis”.

Odată hotărârea luată, corpul medical se întreba ce decizie

va lua directorul spitalului cu Pepita. Nici nu putea fi vorba s-o

ducă atâta distanţă, socotind şi faptul că ar fi creat destul scandal

dacă Pepita s-ar fi pripăşit şi acolo.

Aşa că într-una din zile, îl scoaseră pe Constantinidis pe

targă şi-l urcară în salvarea pregătită de drum.

Căţeluşa, nu se putuse ridica la înălţimea maşinii care să-i

permită însoţirea stăpânului. Sări cu încordare fără nici un spor, în

vreme ce maşina porni într-un iureş grăbit. Pepita se porni s-alerge

după maşină, cu lăbuţele zgâriind asfaltul străzilor.

Distanţa dintre maşină şi căţeluşă creştea văzând cu ochii.

Până la ieşirea din oraş, Pepita îi pierdu urma.

Se aşeză urlând sub o bancă de pe strada mare. Trecătorii

puţini din dimineaţa aceea se opreau miraţi, apoi după ce-i lăsau

câte ceva din pachetele şi sacoşele lor, se depărtau nedumeriţi.

Într-un târziu, obosită, adormi sub razele soarelui, fără a se atinge

de bunătăţile azvârlite de trecătorii matinali.

O trezi o mamă obosită de povara unui copilaş plângăreţ,

care se aşeză să-şi odihnească braţele, pe banca sub care Pepita-şi

găsise culcuş. Ieşi clătinându-se. Se îndreptă spre spitalul pe care

îl părăsise. Spera să-şi regăsească stăpânul. Strecurându-se pe

poarta întredeschisă, ajunse cu uşurinţă la uşa de la intrare,

aşteptând un moment prielnic. Ca niciodată, uşa rămase închisă

mai multă vreme. Nerăbdătoare, Pepita începu să zgârie cu labele

310

în tocul uşii, scâncind uşor. Spre nenorocul ei, în cadrul uşii se ivi

asistenta şefă.

– Iar a venit boala asta! zise ea lovind-o cu piciorul.

Luată prin surprindere, căţeluşa se rostogoli pe treptele de

la intrare schelălăind uşor. Tăvălită în praful treptelor nemăturate,

se ridică tremurând, mai întâi pe labele din faţă, apoi şi pe celelalte,

se mai uită o dată înapoi şi se îndreptă din nou spre stradă. Din

când în când se oprea, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că nu

mai era nimeni acolo. Dar uşa rămase tot închisă şi nimic n-o mai

făcu să mai spere că s-ar putea întoarce. Ieşi pe poarta spitalului,

mergând clătinat pe strada ce ducea spre casa Constantinidis.

Ajunsă în parcul din faţa casei, căţeluşa se opri nehotărâtă.

Se întoarse de câteva ori spre casă şi tot de atâtea ori spre

strada plină de trecători. Apoi o luă printre răzoarele cu flori, până

sub straşina casei. Pustiul ce dăinuia în nemişcarea casei şi a

grădinii înfiora.

Deodată, Pepita se opri la rădăcina dudului din faţa intrării

în vilă, apucând un colţ dintr-o bucată de năframă roşie, rămasă

acolo din pricini numai de ea cunoscute. Dinţii sfâşiau cu furie

materialul textil, vaporos, de parcă ar fi avut de rezolvat ceva ce

nu mai avea amânare. Când bucăţica de năframă se destrămă,

mârâitul căţeluşei încetă. Obosită, se aşeză la rădăcina răscolită de

furie acoperindu-şi botul cu labele, ce mai purtau încă fire din

ţesătura sfâşiată. Cu ochii prăbuşiţi, începu din nou să scâncească.

Se înserase. Aleea străjuită de o parte şi de alta de duzi tunşi scurt,

cu tulpini contorsionate după priceperea lui Constantinidis.

Pietrişul alb, din calcare sfărmate, lumina în penumbra înserării,

de parcă ar fi înmagazinat razele soarelui de peste zi, iradiind

opalescentă frontonului ce străjuia intrarea casei pustii. Vântul de

seară alinta şăgalnic în trecere, frunzele duzilor.

Deodată Pepita se ridică mârâind înfundat. Se mişca agitat,

cu privirile împărţite între mereu spre poarta dinspre stradă şi

rădăcina dudului de lângă treptele casei. Ferestrele pustii, sporeau

311

şi mai mult furia sau spaima cocker-ului agitat. Casa, pe care mulţi

o numeau „vila cucoanei”, era ceva mai mare decât cele din jurul

ei. Acoperită cu tablă zincată în solz de peşte, constructorul îşi

permise un fel de fantezie ciudată în rezolvarea problemelor de

faţadă, prelungind peste norma obişnuită a ţinutului, ferestrele şi

uşile. Acoperişul însuşi fusese fragmentat de planuri ciudate, în

interiorul cărora se încastraseră ferestre la fel de lungi, de parcă

îndărătul lor s-ar fi aflat cine ştie ce încăperi. În realitate, interiorul

nu se deosebea prea mult de casele vecinilor.

Camerele erau ceva mai înalte, iar uşile de la intrare

dădeau într-un hol. Din acesta, uşi înalte, terminate în arc de cerc,

masive şi albe dădeau în camerele ce alcătuiau restul „vilei”.

Numai sufrageria mai avea o uşă cu un glazvand ce dădea

spre una din camerele vecine, putând fi mărită şi o alta ce ducea

spre o bucătărie mare în care se putea intra direct din afară,

printr-o altă uşă. Spre uşa aceasta se îndreptă Pepita, mai mult

târându-se. Se aşeză pe preşul încălzit peste zi, adormind cu

tresăriri.

***

Victoraş se uita îngrijorat în urma porumbelului slobozit

din cuşca ce o purtase până la capătul celălalt de ţară. Membru al

asociaţiei columbofile de mai mulţi ani, reuşise în sfârşit să-şi aibă

porumbeii acceptaţi participării la concursurile naţionale din acel

an. Călătorise mai bine de jumătate din cale, se urcase în trenurile

personale ce-l depărtau tot mai mult de casa la care trebuiau să se

întoarcă porumbeii inelaţi conform regulamentului. Era ferm

convins că îi dresase cum se cuvine. Îi mai slobozise de câteva ori,

de la distanţe mai mici, şi se întorseseră cu bine.

Acesta era ultimul. Îl urmări printre porumbeii lansaţi de

ceilalţi participanţi.

Odată slobozit, porumbelul se ridică spre înaltul cerului.

312

De sus, de acolo unde se putea orienta, se îndreptă cu

siguranţa instinctului spre casa lui.

Odihnit, îşi fâlfâia aripile cu uşurinţă pe deasupra oraşului

străin, grăbit să ajungă cât mai repede în locurile de unde plecase.

Doar setea îl chinuia. Coborî din înălţimi, căutând un ochi

de apă. Deodată ceva îl izbi cu putere în coşul pieptului,

ameţindu-l. Apucă să mai zărească în curtea unei case, părul negru

şi cârlionţat al unui copil ce trăsese cu praştia. Căzu, fâlfâindu-şi

dezordonat aripile, pe trotuarul plin de trecători.

Cineva se aplecă să-l ridice. Îl prinse de-o aripă.

Trupul îi tremura nebuneşte. Bărbatul îl ridică la înălţimea

ochilor, privindu-l cu atenţie. Zări inelul de la picior. Îl citi şi se

dumeri. Strânse porumbelul la piept şi se îndepărtă, pierzându-se

în vălmăşagul trecătorilor.

Câteva zile, bărbatul îl îngriji cum se pricepu mai bine.

Adusese chiar şi un veterinar, care, după ce-i dădu cele

trebuincioase, îl sfătui pe străin să scrie stăpânului despre cele

întâmplate.

Peste câteva zile, veterinarul îi spuse că-i poate da drumul.

Întremat, porumbelul porni la drum.

***

Înserarea prelungea formele arborilor peste aleea

străluminată.

În spatele „vilei” căţeluşa dormita neliniştită. Deodată, îşi

ciuli urechile. Mai întâi una, apoi alta. Din faţa casei se distingeau

din ce în ce mai clar, paşi scrâşnind pe pietrişul aleii. Cu simţurile

treze, Pepita se ridică plină de nelinişte. Mârâi uşor, îndreptând-se

spre colţul din faţa clădirii. Nu zări nimic, deşi paşii se auzeau tot

mai clar apropiindu-se de intrarea casei. Mârâitul Pepitei se

distingea din ce în ce mai tare, transformându-se odată cu trecerea

313

timpului într-un lătrat furios. Zgomotul paşilor încetă brusc,

speriat parcă de vehemenţa cockerului.

Lătratul nu încetă. Deveni din ce în ce mai furios, semn că

o irita peste măsură pe căţeluşa istovită de foame şi de oboseală.

Privirile se îndreptau spre locul unde sfârtecase bucăţica de

năframă găsită la tulpina celui mai apropiat dud din faţa intrării.

Acolo nu era nimic. Paşii fuseseră numai în închipuirea ei, sau mai

bine zis, fuseseră în amintirea celor întâmplate cu câteva zile în

urmă. Tot aşa se întâmplase.

La înmormântarea nevestei, Constantinidis. mersese cu

puteri sleite în urma coşciugului, neînsoţit decât de câţiva curioşi

şi de preotul cu cădelniţa fumegândă. În faţa lor mergeau săracii

târgului, ducând prapurii bisericii. Trecătorii se opreau, unii îşi

făceau cruce, dar cei mai mulţi îşi vedeau de treburile lor. Bătrânul

Constantinidis, sprijinindu-se în bastonul său, mergea clătinându-

se, cătrănit în urma celor întâmplate.

Nici, acum, nu-i venea a crede că-şi pierduse femeia. Un

guturai banal o pusese-n sicriu. La început, nici doctorii nu aveau

cum să-şi explice asta. Abia după ce-i repetară analizele în

laboratorul central se dumiriră. Organismul tinerei nu se mai

apăra. Un guturai banal, o infecţie ce-i cuprinse tot corpul, o topi

în câteva săptămâni. Iar trupul nu mai luptase. La început,

bătrânul Constantinidis, îşi făcuse remuşcări din cauza diferenţei

de vârstă. Se însurase cu ea ca un nesăbuit. Crezuse c-o va ferici,

dar se convinsese uşor de contrariu. Uşor, uşor, răceala dintre ei

luase proporţii. Începuseră mai întâi discuţiile, apoi certurile, de

care nimeni din oraş nu aflase. Curând îşi făcură apariţia

curtezanii. Neputinţa lui Constantinidis favorizase toate acestea.

Apoi venise boala şi moartea. Bătrânul o iubise, iar pierderea ei o

îndura cu greutate. După înmormântare, fusese adus acasă cu o

birjă. Altfel, nu mai putea să meargă.

Intrase în casă sprijinit de birjar, sub ochii miraţi ai Pepitei.

Seara sosise atunci la fel ca acum. Bătrânul nu aprinsese nici o

314

lumină. Şedea cufundat în întunericul nopţii, când pe alee se

auziră paşi.

Bătrânul îşi întoarse privirile spre geamul dinspre alee,

înmărmurind. Rezemată de tulpina dudului din faţa casei, soţia îi

făcea semn cu mâna.

Se ridică în întâmpinarea ei, se îndreptă spre uşă, apucă cu

mâini tremurânde clanţa şi căzu în uşa întredeschisă.

Pepita îl văzuse din culcuşul ei de pe hol prăbuşindu-se.

Auzise paşii, dar nu reacţionase în nici un fel. Păreau şi nu păreau

străini. Abia după ce căzu Constantinidis, o zări pe „cucoană”,

privind deschizătura uşii, rezemată de copacul acela. Se repezi la

ea să o întâmpine. Rigiditatea trupului, nemişcarea şi răceala

nefirească o nedumeri.

Începu s-o miroasă. Mirosea a pământ şi a cârpe.

Înspăimântată, Pepita lătră. Privi spre casa unde căzuse

bătrânul şi nu se mai ridicase. O cuprinse frica.

Se duse spre el lătrând cu disperare. Lătră toată noaptea,

până se puse pe urlat. Aşa o găsiră vecinii dimineaţa. Trupul

cucoanei nu fusese zărit de nimeni. Doar o bucată de cârpă fu

dovada că nu era totul numai o închipuire.

***

Cu aripile fâlfâind, porumbelul se îndepărtă de oraşul ce-l

găzduise în zilele acelea, grăbit să ajungă acolo de unde plecase cu

câtva timp în urmă. Soarele îi încălzea aripile. De sus, câmpia se

zărea până la mari depărtări.

Începuse secerişul. În miezul zilei, coborî pe o tarla unde

combinele îşi croiseră primele brazde. Boabele de grâu risipite prin

mirişte, îi potoliră foamea.

Un tractorist se apropia hoţeşte să-l prindă. Mai mult îl

simţi, decât îl zări. Zbură speriat. În urma lui, tractoristul înjura,

blestemându-şi neîndemânarea. Cei câţiva bulgări de pământ

315

aruncaţi cu furie de tractorist nu-şi atinseră ţinta. Curând, lanul

dispăru în depărtare.

Zborul îi era uşor. Cu forţe întremate, porumbelul se

îndepărta cu iuţeală de locul neprimitor. Trecu pe deasupra satelor

fără a se opri. Îşi potoli setea în unda unui pârâu. Noaptea nu-şi

conteni zborul până târziu. Se odihni pe creanga unui pom de la

marginea drumului ce ducea spre locuri neştiute.

Razele dimineţii îl îndemnară la drum. Zbură la fel de uşor

pe deasupra satelor şi câmpiilor, până când ajunse deasupra unui

oraş.

Fumul uzinelor, praful oraşului, urca în văzduh fără

contenire. Porumbelul vru să înconjoare mulţimea de clădiri, dar

oboseala şi foamea îl hotărâră să treacă pe deasupra oraşului.

Curând se dovedi că se înşelase. Nicăieri nu se zărea ceva de

mâncare.

Zări un stol de porumbei, fâlfâindu-şi aripile pe deasupra

unei clădiri înalte. Se alătură, încredinţat că va găsi ceva. Coborâră

pe terasa unui bloc înalt. În cuşca porumbeilor nu era nimic cu care

ar fi putut să-şi potolească foamea. Ferită parcă din calea lor, într-

un colţ al terasei, erau o farfurie cu apă şi câteva boabe de grâu

amestecate cu firimituri de pâine.

Neîncrezător mai întâi, porumbelul se apropie de colţul

acela. Ciuguli din firimituri, apoi când se îndreptă spre castronul

cu apă, atinse un fir pe care nu-l observase. Ceva ca o plasă deasă

coborî deasupra, închizându-l. Se zbătu, se învârti zadarnic,

căutând un loc pe unde să-şi ia zborul. Nu găsi nimic. Resemnat,

se apucă să ciugulească din nou boabele şi pâinea rămasă. Bău apoi

apă pe săturate. Îşi strânse picioarele sub el, adormind neliniştit.

Seara îl cuprinse uşor.

Ceilalţi porumbei zburară încă o vreme, după care se

liniştiră şi ei. Noaptea coborî înstelată peste clădirea înaltă şi peste

oraşul ale cărui zgomote se auzeau până departe.

316

***

Tot vecinii fură aceia care telefonaseră la spital după

salvare. Când sanitarii se apropiară cu targa, Pepita îi opri lătrând

furioasă. Nici vorba bună, nici ameninţările nu reuşiră s-o

potolească. Numai geamătul scos de bătrânul Constantinidis, o

făcu să se oprească şi să permită să-l ia în salvare. Pepita ar fi vrut

să ajungă la căpătâiul bolnavului.

Ar fi vrut să se hârjonească, să-i sară în faţă.

Nu mai era fusese cu putinţă. Resemnată, şedea şi scheuna

încetişor pe covoraşul din spatele intrării în curte. Dacă ar fi găsit

puteri, nu s-ar fi oprit din urmărirea salvării ce-l luase pe

Constantinidis. Neputinţa nu şi-o ierta. Se sculă într-un târziu şi se

îndreptă prin întunericul nopţii spre cimitirul unde fusese

îngropată „cucoana”.

Simţea că numai din cauza ei se întâmplase totul. Simţise

cu multă vreme înainte durerea bătrânului Constantinidis în faţa

neputinţei de a-i potoli chefurile şi gesturile nesăbuite. Simţise de

multă vreme că lucrurile nu erau pe placul vecinilor şi nici a celor

care se uitau într-un anume fel după „cucoană” pe stradă, sau

atunci când mergeau la plimbare. La început acceptase s-o

însoţească prin toate locurile pe unde se ducea „cucoana”, dar

după ce văzu ce văzu, începu să fugă către casă, lătrând furioasă

pe aleea pustie. Bătrânul Constantinidis îi deschidea uşa, o lua în

braţe şi ofta, mângâind-o.

Mâinile lui erau ca o curgere liniştită şi dureroasă,

unduindu-se pe spinarea sârmoasă.

O înţelegea şi încerca tot el s-o potolească. Între ei se

stabilise un fel de simbioză a neputinţei. Odată, simţise picurând

în blana ei, lacrimi fierbinţi.

Numai îmbolnăvirea ei, îi aduse Pepitei liniştea. Se

bucurase de scăderea bruscă a poftei de plimbare. Bătrânul

Constantinidis alerga, însoţit adesea de cockerul neastâmpărat, pe

317

la toţi medicii cunoscuţi şi necunoscuţi. Toate tratamentele

prescrise se dovediră neputincioase. Se părea că organismul refuza

să lupte, refuza să trăiască.

În mintea lui, neputinţa organismului de a se lupta, luase

proporţii catastrofice.

I se părea că-i de vină. Adeseori se dojenea singur.

Vocea îi răsuna ca un geamăt prelins pe pereţii reci din

holul tăcut, până când se strângea în trupul îmbătrânit, ca

mercurul într-un termometrul rece. Viaţa se scurgea lent,

făcându-le trupurile tot mai străine.

Apoi, deznodământul.

***

Porumbelul simţi dimineaţa picurând în trupu-i cuprins de

spaime.

Fiecare clipă furată soarelui din cuşca nemiloasă era pentru

el o nouă speranţă de viaţă. Târziu, când soarele se căţărase în

culmea bolţii cereşti, se auziră paşi.

Zgomotul lor buretos, înfundat, trezea spaime neînţelese în

trupul însetat de zborul întoarcerii.

Paşii se opriră. Aparţineau unui bărbat tânăr, în blugi.

Privi porumbelul câteva clipe, săltă acoperişul capcanei,

introduse mâna prin deschizătură şi-şi apropie degetele răsfirate

de trupul tremurând al păsării. O apucă uşor, îi strânse aripile,

după care îl scoase cu grijă din capcana nedorită. O ridică la

înălţimea ochilor şi-o privi cu atenţie. Zărind inelul, îl citi, apoi

oftând îl slobozi spre înălţimi.

Porumbelul se clătină o clipă ca o frunză fără vânt, după

care se îndepărtă în fâlfâitul aripilor spre marginea oraşului. De

acolo, se orientă asupra direcţiei spre care trebuia să se îndrepte.

Oraşul arăta la fel. Fumul se ridica liniştit, iar zgomotul

aşternea o imperturbabilă mantie peste toate. De sus, nu mai

318

distingea străzile, maşinile, casele. În curând avea să distingă

tarlalele satelor ce aveau să-i iasă în întâmpinare. Înserarea îl

surprinse deasupra lor. Văzduhul îi părea vâscos, iar înaintarea îi

devenise tot mai grea.

Avea nevoie de odihnă, dar nu-şi conteni zborul toată

noaptea. Dimineaţa un nou oraş se ivi în depărtare. Mai fusese în

oraşul acesta. Era aproape de casa lor.

Recunoscu gara oraşului, parcul şi casele învecinate. Plană

uşor deasupra unui loc pe care nu-l mai văzuse. Sute de cruci

înşirate de-a lungul unor alei, răsăreau pe deasupra unor straturi

de florilor îngrijite. Din loc în loc, umbra unor copaci stropea

coloritul florilor şi albeaţa crucilor.

Din când în când se ridicau spre înălţimi miresme

îmbietoare, nemaiîntâlnite, semnul arderii unor resturi de tămâie

în căţuile de tablă aşezate lângă crucile smerite.

Deodată, porumbelul zări ceva straniu. Deasupra unui

mormânt, o căţeluşă mică scurmă, pământul afânat. Curios,

porumbelul se apropie în zbor şi se aşeză pe creanga celui mai

apropiat copac. Privea la strădania a căţeluşei de a săpa ceea ce

oamenii îngropaseră de puţină vreme.

Nici nu observă cum din înălţimi un uliu se repezi ca o

săgeată deasupra sa. Îi simţi doar ghearele puternice înfigându-se

în spinarea nepregătită de apărare.

Îşi desfăcu aripile sub înfrigurarea morţii, zvâcnind din

toată puterea trupului istovit de drum. Simţea, cum ghearele

nevăzute-i pătrund tot mai adânc în trup, sugrumându-i orice

speranţă de salvare.

De jos, Pepita surprinsă ea însăşi de atacul păsării, se porni

pe un lătrat spăimos, prelung, lugubru.

Uliul, înspăimântat la rându-i, îşi slobozi prada în faţa

căţeluşei întărâtate, depărtându-se. Prăbuşit în ţărână, porumbelul

se zbătea.

319

Căţeluşa nu-şi încetase lătratul zbuciumat. Curând, îşi

dădu seama că scăpase. Dar ce folos. Fiecare mişcare îi produce

dureri infinite. Încetă să se mai zbată, aşteptându-şi în nemişcare

sfârşitul. Pepita încetă şi ea să mai latre.

Se apropie de porumbel. Albeaţa penajului îl făcu să-şi

amintească de albeaţa femeii zărite-n grădină.

Fusese oare „cucoana”?

N-avea de unde şti şi nici cine-i spune. Sângele ce începuse

a-i păta albeaţa trupului o irita la fel ca năframa găsită pe alee. Se

apropie mârâind.

Trupul porumbelului se chirci înfiorat. Mişcarea lui o irită

pe căţeluşă şi mai mult. Înfuriată, prinse între fălci aripa atârnată a

porumbelului. Oasele trosniră.

În furia ce o cuprinse, căţeluşa îl sfârtecă.

Apoi târî fărâmele în groapa abia făcută. Nu ajunsese la

trupul ei, dar cel puţin îi pusese pe faţă ceva de care avea să se

sperie şi să nu se mai întoarcă niciodată. Astupă totul în grabă,

întorcându-se spre casă.

Ajunsă în curte, cu botul plin de urme de sânge, zări câţiva

oameni scotocind prin grădină. Se repezi la ei cu furie.

– Uite-o! zise unul din ei pregătindu-şi furca să o

întâmpine.

– Vezi să nu aibă şi turbare, zise celălalt cu teamă,

pregătindu-şi la rând o lopată.

Pepita nici nu simţi cum se înfipse în coarnele furcii.

Schelălăi de durere, în vreme ce deasupra capului se abătu lopata

vecinului înfricoşat, curmându-i urletul. Sângele ţâşni.

Oamenii fugiră care-ncotro.

Între straturile de flori, pământul sorbea lacom viaţa

Pepitei, picătură cu picătură.

320

MANOLICĂ

Pe Manolică Ştirbu, vremurile îl făcuseră deosebit de

important. Un pic de noroc şi de muncă îl făcuseră din absolventul

şcolii profesionale, candidatul şcolii de miliţie.

Reuşita a fost mai mult o problemă de dosar.

Bucuria familiei proaspătului absolvent al şcolii de

subofiţeri, a fost şi mai mare, când abia ajuns subofiţer, Manolică

a devenit candidat al scolii de ofiţeri. Diferenţele de la cursurile

liceale intensive fuseseră trecute fără probleme, ca la toţi cursanţii

unor astfel de forme de şcolarizare. În numai câţiva ani,

proaspătul absolvent al şcolii profesionale, al şcolii de subofiţeri,

al liceului, al şcolii de ofiţeri se trezi bărbat stăpân pe sine, în

uniforma frumoasă a locotenenţilor. Şi pentru că avea calităţi

deosebite în automobilistică, Manolică fuseseră trecut pentru

stagiu, la circulaţie. Intransigenţa lui devenise proverbială. Era un

element decisiv în limitarea vitezomaniei, a transporturilor

frauduloase, a încălcărilor de tot felul ale normelor de circulaţie.

Aflat la punctul de control Tişiţa, Manolică Ştirbu văzu

cum dinspre Panciu, o Dacie 1300 cu număr de Galaţi traversează

cu greutate calea ferată. Cu eşapamentul aproape târându-se,

automobilul se apropia ca o gâscă îndopată, de punctul de control.

Manolică o simţi de departe ca nefiind în regulă.

Întotdeauna, încărcătura excesivă a portbagajelor dădeau de gol

pe afaceriştii care mai îndrăzneau să îi rişte. Aşa reuşise Manolică

să descopere carnea de viţel tăiat şi dosit pentru speculă, la

Străoane. Şi tot aşa depistase locotenentul transportul ilegal de

distilat sustras din podgoriile vrâncene, spre a fi vândut în

judeţele învecinate.

321

Bucurându-se că a mai dat peste un infractor, Manolică îi

făcu semn să oprească. Politicos, se prezintă:

– Sunt locotenentul Manolică Ştirbu de la controlul

circulaţiei. Bună ziua. Actele la control, tovarăşe. Din maşină, cinci

persoane îndoliate îşi îndreptară privirile neliniştite spre el,

confirmându-i bănuiala.

Manolică privi superficial permisul şi certificatul de

înmatriculare, iar buletinul nici măcar nu-l deschise.

– Semnalizaţi stânga, spuse el rece, stăpân pe sine. De

fiecare dată reuşea să-şi ascundă rânjetul bucuriei. Unui succes

dinainte scontat, l-ar fi făcut pe altul să se trădeze.

– Şi, dreapta, adaugă trecând în spatele maşinii.

Conducătorul auto semnaliza întocmai. Toate păreau în

regulă.

– Aveţi roată de rezervă? întreabă el.

– Desigur, confirmă cetăţeanul pe gemul coborât al

portierei.

– Vă rog să mi-o prezentaţi, ceru impetuos locotenentul.

Spre surprinderea lui, cetăţeanul coborî liniştit.

Deschise calm şi cu siguranţă portbagajul. În interior o

duzină de bidoane de plastic, mari şi mici, având o capacitate de

aproape 200 de litri, justificau lăsarea exagerată a maşinii.

– Ce aveţi în bidoane? întreabă Manolică.

– Apă, tovarăşe locotenent.

– Apă, da?

– Sigur. Dar ce credeţi?

– Să vedem, zise locotenentul deşurubând capacul unui

bidon.

Apoi mai înainte ca să apuce bietul cetăţeanul să schiţeze

un gest, locotenentul duse dopul la nas, plin cu lichidul incolor. Îl

mirosi. Nu simţi nimic suspect. Duse dopul la buze. Gustul era de

apă totuşi.

322

– Tovarăşe locotenent nu... apucase să spună gălăţeanul

înainte ca locotenentul să soarbă din dop. Dar Manolică se prefăcu

a nu-l auzi. Sorbise cu mişcări repezi, nervos. Apoi contrariat

desfăcu capacul altui bidon. Aceleaşi mişcări, şi aceeaşi

constatare. În toate era apă spre disperarea locotenentului şi

groaza şoferului rămas interzis. Din când în când acesta mai

reuşea să îngăime o negaţie, pe care Manolică nu i-o lua în

consideraţie.

– Ce mama dracului căraţi apă? Ce, la Galaţi nu aveţi? Zise

Manolică exasperat de înfrângere, cu cerul gurii metalizat de

gustul apei.

– Ba avem tovarăşe locotenent, dar obiceiul e obicei, zise

gălăţeanul cu tonul sfârşit.

– Ce obicei cetăţene, ce obicei.

– Păi să vedeţi, se codea gălăţeanul. Dar nu-mi faceţi nimic.

– De ce să-ţi fac ?! zise Manolică.

– Vă spun, dar vă rog ţineţi cont că am încercat să vă

opresc.

– Spune odată tov-ule nu mă mai fierbe atâta!

– Păi să vedeţi, mi-a murit mama.

– Şi ce-i cu asta?

– Păi este, cum să nu fie?

– Spune odată!

– Dacă mă tot întrerupeţi…

– Bine, bine, a murit, a murit mama dvs. Condoleanţele

mele!

– Vă mulţumesc, zise gălăţeanul mai liniştit. Apoi

luându-şi parcă inima în dinţi continuă: La noi în sat, părinţii sunt

îngropaţi în cimitirul străvechi. Dacă acest lucru nu e posibil se

aduce măcar cenuşa soţului sau soţiei şi se îngroapă alături de

mormintele familiei. Ori mama mea n-a vrut să fie incinerată. A

trăit rău cu tatăl meu. De aceea a şi plecat de mai multe ori de la

noi. A stat la o soră de-a noastră măritată la Panciu. Iar la moartea

323

tatei nici n-a vrut să vină. Ori obiceiul satului spune ca apa din

scăldătoarea mortului să fie dusă şi să stropească mormântul

soţului legitim. Iar noi tocmai asta avem în bidoane.

Ochii locotenentului stăteau gata să iasă din orbite.

Convulsii repetate îi congestionară faţa.

– Eu am vrut să vă opresc, dar dvs. n-aţi vrut, mai reuşi să

spună gălăţeanul, înainte de a vedea cum Manolică, lăsând actele

să cadă pe asfaltul şoselei. Voma.

Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, locotenentul icnea prelung

sufocându-se. Înspăimântat, gălăţeanul culese la iuţeală actele din praful

drumului, îndreptându-se grăbit spre maşină. Mai privi odată la

locotenent încercând să se convingă că-l lasă să plece. Neprimind nici un

semn, demară. Cei din maşină priveau în urma lor, aşteptându-se să fie

opriţi. Dar nimic. Îşi continuară îndoliaţi drumul, pierzându-l pe

locotenent din vedere.

324

AVENTURILE UNUI KAKANEZ

ÎN POKERANIA – pseudonuvelă-

DICTIONAR ONOMASTIC KAKANEZ

– Moleşal şi Somneşal (generali ai Pokeraniei)

– Mitomatician (ministrul ştiinţelor)

– Mitocanician (şeful academiei)

– Patronarhul (şeful statului)

– Beliviu (şeful justiţiei popeşti)

– Draconii (şlujbaşii episcopatului)

– Guvidam (şeful lacurilor şi bunurilor lor)

– Aquanam (şeful apelor)

– Aminam (şeful colivelor după morţi şi al

testamentelor)

– Jurăstrîmb (avocat)

– Dormitori (demnitari de stat)

– Siniştrii (miniştrii episcopatului din Pokerania)

– Ofraieri (ofiţeri inferiori, gradele I, II, IIII)

– Sufraieri (ofiţeri superiori)

– Pokerini (monedele episcopatului)

– Quintari (şefii departamentului de bunuri)

– Cacealmar (şeful propagandei bisericeşti)

– Lingator (şeful diplomaţiei episcopale)

– Prolixişti (poliţai)

– C.S.M. (comisia pentru stîrpit muşte

– C.F.D.S. (consorţiul falsificator de date

statistice)

– A.C.A.C. (Aparatul central al apucătorilor

325

de gulere)

– C.R.S.B. (Consiliul rudelor ştiute sau bănuite)

– Sfîrlici Trică, martor

– Trepăduş Precupeţul, martor

– Ion Fărăcarte

– Jakobi Minciunel

– Ziţa Muscărea

– Vera Buzecreţi

– Barbutania (ţinut al episcopatului)

– Rişcania (alt ţinut al episcopatului)

– Chibiţoi (chelner)

– Documentele războiului pierdut

– Formularul morţilor

– Act de împărţirea coliviei

Pokerania

Trăsura imensă cât un rădvan, trasă de câţiva cai puturoşi,

se opri brusc scârţâind. Între graniţele celor două ţări exista o fâşie

lată de câţiva zeci de metri, o aşa-zisă zonă neutră întreTarocania

şi Pokerania, între care membrii celor două ţări aveau imense

legături de afaceri. De fapt, nu se putea vorbi despre o activitate

intensă în această zonă. Aici doar grănicerii Pokeraniei şi locuitorii

Tarocaniei puteau efectua un schimb util de păreri şi idei sub formă

de insulte porcoase şi de cele mai multe ori de mijloace materiale.

Şi asta se întâmpla mai ales datorită faptului că locuitorii

Pokeraniei nu se bucurau de aceeaşi libertate ca si cei din

Tarocania, care la rândul lor nu se puteau compara cu libertăţile şi

mai mari ale locuitorilor vecini din Kakania. Asta se datora în

primul rând regimurilor politice diferite din cele trei ţări. Călătorul

nostru străbătuse printre alte ţinuturi şi pe cele ale Kakaniei şi

Tarocaniei, pregătinduse pentru a face acelaşi lucru şi în Pokerania.

326

Coborî din trăsură cu tovarăşii de drum, îndreptându-se spre

clădirea vameşilor pokeranieni. Cu ziduri puternice, vopsite în

culori albe şi roşii, clădirea vămii îţi atrăgea atenţia prin barele

masive ce călăuzeau călătorii printr-un labirint de puncte de

control, pe cât de dese pe atât de înspăimântătoare. Călătorii, după

ce au fost ciupiţi, gâdilaţi, ciocăniţi cu cele mai perfecţionate şi mai

ultrasensibile mecanisme la fiecare punct de control, au intrat în

clădirea propriu-zisă a vămii. Câte o duzină de vămeşiţe şi tot

atâţia vameşi,invitau plini de politeţe prefăcută pe călători,

separându-i după sexe şi introducându-i în birouri

separate. Aici, după ce-i dezbrăcau în pielea goală, îi gâdilau şi îi

pişcau din nou cu aparate şi mai moderne, în vreme ce hainele le

erau studiate la macroscoape la mai toate cusăturile,îi declarau apţi

de a intra sau nu în ţinut.În sfârşit, după ce s-au confiscat câteva

ghiuluri turceşti, icoane şi ceasuri ruseşti, cărţi kakaneze, hopină şi

haşiş, fură lăsaţi liberi. La plecare li se înmână un formular denumit

„Act de împărţirea colivei” precum şi un „Formular al morţilor” cu

instrucţiuni precise de folosire. Înarmaţi până în dinţi, grănicerii

pokeranezi, se îndreptară cu toţii spre clădirea vămii, împărţind

fără ruşine ghiulurile şi obiectele confiscate,aproape sub ochii

călătorilor ce se urcaseră deja în trăsură aşteptându-şi surugiul să

plece.De fapt, Pokeranezii de rând ştiau vilele somptuoase în care

locuiau vameşii. De aceea erau posturile lor atât de râvnite cu toate

bătăliile ce se dădeau între aceştia şi oamenii lui Beliviu ministrul

trebilor dinăuntru.Trăsura gonea pe drumul desfundat, dintre

hîrtoape, tot mai adînc în ţinutul Pokeraniei.La fiecare pas, ţinuturi

întinse şi bogate îţi clăteau privirile. Pokerania nu era o ţară prea

mare, ba chiar destul de mică, în comparaţie cu ţinuturile de

tradiţie de pe pământ. Forma de organizare era ecleziastică, având

drept şef al statului pe excelenţa sa, domnul Patronarh, şef al

statului, şef al marelui consiliu episcopal, comandant suprem al

ofraierilor (ofiţeri inferiori) şi sufraierilor(ofiţeri superiori),

comandant suprem al forţelor bărbate, doctor în afara cauzei în

327

ştiinţe ecleziastice, în ştiinţa horoscoapelor şi prezicător şef al

tuturor fenomenelor pământeşti. Am enumerate aici doar câteva

din domeniile în care excelenţa sa Patronarhul obişnuia să fie

consultat dând indicaţii adeseori în toate domeniile vieţii.

Unele guri rele s-au şi grăbit să latre fie în Tarocania fie în

Kakania, dar văzându-se neluate în seamă s-au liniştit uşor luând

cîte o piatră în gură. Patronarhul în tot ce făcea se sprijinea pe

slujbaşii măreniţi, ce purtau înaltul titlu de draconi şi se găseau în

fiecare ţinut al Pokeraniei, în cele mai luxoase clădiri, cu tot

confortul pe care niciodată nu l-ar fi visat la sfârcul mamei lor.

Draconii se cunoşteau între ei, aveau un

cartonaş albicios, găurit, drept semn al distincţiei.

Cu cât gaura făcută de ei era mai mare cu atât gradul era

mai mic. Câţiva iniţiaţi spuneau că prin aceste găuri fiecare dracon

privea în miezul problemei ce o avea de rezolvat. Şi pe măsură ce

postul era mai mare, gaura se făcea tot mai mică.

Aşa se face că şeful draconilor unui ţinut avea cartonul

aproape întreg şi privea în miezul problemelor doar prin găuricea

lăsată de un ac fin de broderie. Gurile rele iar vorbesc că draconii

iau paralele de pomană, dar din experienţa mea aş putea spune că

nu au dreptate.

Trăsura mergea mai departe şi călătorii din ea, sătui de

starea de somn în care zăcuseră din belşug, începură să

sporovăiască:

– Sunteţi străin de părţile acestea.

– Din Kakania! fu răspunsul scurt al străinului.

– Oooo! Din Kakania! N-am fost niciodată până acolo. Am

auzit o mulţime de lucruri frumoase despre Kakania. Îmi daţi voie

să mă prezint? Sunt Vera Buzecreţi, iar dumneaei este Ziţa

Muscărea, una dintre cele mai bune prietene din Pokerania.

– Mergem la Pokereşti, capitala episcopului nostru, zise

cealaltă înclinându-şi uşor capul cu bucle oxigenate în direcţia

străinului. Apoi tot ea continuă:

328

– Dumneavoastră unde mergeţi?

– Tot la Pokereşti, răspunse străinul.

– Cu ce probleme? îl întrebă un cetăţean robust, roşu la faţă,

cu ceafa plină de transpiraţie.

– Dar ce vă interesează? replică străinul vădit indispus de

interesul subit stârnit de persoana sa, prea iluştrilor călători.

– Chiar, de ce vă interesează? ciripiră la unison şi cele două

proaspete cunoştinţe.

Atunci, cetăţeanul robust scoase în faţa lor un cartonaş

albastru cu o gaură potrivită la mijloc.

Cele două pokeroniste îngălbeniră, iar străinului kakanez

nici măcar nu i se păru amuzant cartonaşul cu gaura în mijloc.

– Ce-mi arăţi dumneata porcăria aia fără să ţi-o cer! încercă

străinul să iasă din încurcătură nedumerit de semnele disperate şi

de muţenia celor două frumoase pokeraneze.

– Sunt un înalt demnitar al apucăturilor de guler şi de mult

încerc să văd scopurile ascunse cu care ai venit dumneata în

Pokerania iubită, zise apucătorul de gulere uşor iritat.

– Asta nu te priveşte pe dumneata, chiar de eşti un înalt

demnitar al apucăturilor de gulere, îi răspunse străinul hotărât.

– S-o crezi dumneata. S-o crezi dumneata. Încă de la vamă

te-am urmărit. Am văzut ce mutre făceai în faţa sistemului nostru

de control. Te-am văzut cum îţi notai într-un carnet tot felul de

chestii. Să ştii că ai să spui totul. Da. Absolut totul.

– Vezi-ţi de treabă, nenorocitule.

– Vai, domnule kakanez, vă rog să vă stăpâniţi, ciripi Vera

Buzecreţi.

– Nici nu ştiţi ce consecinţe poate avea o asemenea purtare,

o susţinu şi Ziţa Muscărea.

– Ia mai lăsaţi-mă dracului în pace, zise străinul. Apoi

văzând că trăsura opreşte într-un loc mai populat dădu să coboare.

– O clipă stimabile kakanez, spuse apucătorul de gulere,

apoi adăugă: Parcă spuneai că mergi la Pokereşti.

329

– M-am săturat de compania voastră.

– Şi ce, ai să cobori aici, în Barbutania? Şi în Barbutania, dar

tot nu vă mai pot suferi.

Apoi, profitând de faptul că trăsura trase în faţa hanului,

deschise uşa cu violenţă, coborând furios în faţa hangiului băţos şi

plin de sine. Un portar slugarnic se înclină în faţa lui, în aşteptarea

bacşişului, zicând:

– Bine aţi venit în Barbutania!

Apoi, văzând hârtia în valută kakaneză deveni şi mai

slugarnic, oferindu-se chiar să care valizele străinului, spre marea

uluire a călătorilor pokeranezi, care de mult nu mai văzuseră aşa

ceva. Cel puţin apucătorul de gulere, era pur şi simplu stupefiat,

de puterea hârtiilor valutare ale străinului kakanez şi aproape că-i

venea să turbeze de furie că se lăsase furat mai întâi de simţul

datoriei şi nu gândise că ar fi putut trage foloase de pe urma

hârtiilor străinului. Cam acelaşi lucru gândeau şi cele două

pokeraneze sub zulufii oxigenaţi sau vopsiţi, blestemând în gîndul

lor soarta nedreaptă de a fi în trăsură cu un apucător de gulere.

Barbutania

În episcopatul pokeranez un loc de seamă îl ocupa ţinutul

Barbutaniei. Loc liniştit, care prinsese un mare avânt în timpul din

urmă, având drept ocupaţie de bază practicarea dresurii de muşte

umflate şi jupuirea ţânţarilor muraţi. Cei drept, existau şi alte

câteva meserii, cum ar fi pusul cartofului în pământ şi împlântarea

cerealelor pe glie, dar practicate mai mult de plebea măruntă.

Adevărata societate barbutaneză se ocupa în exclusivitate cu

îmblânzirea muştelor şi jupuirea ţânţarilor muraţi, de pe urma

cărora obţineau profituri uriaşe. Datorită unui plan bine gândit,

barbutanezii erau consideraţi după pokeraniştii din Pokereşti

drept cea mai valoroasă componentă naţională. Particularităţile de

330

limbaj nu se deosebeau decât în practicarea afacerilor comerciale,

în rest portul, graiul şi obiceiurile erau asemănătoare.

Până într-un trecut nu prea îndepărtat, Barbutania fusese

sub stăpânire tarocană şi numai după aranjamente îndelungate s-a

reuşit alipirea şi la episcopatul mumă. Dar despre aceste lucruri nu

prea se discuta în Pokerania, atât datorită venirii la putere a

Patronarhului, cât şi datorită nemulţumirilor ce le-ar fi putut stârni

în rândul tarocanilor rămaşi încă în Barbutania, prin baterea unei

monede prea insistente asupra faptelor istorice.

În Barbutania forma de conducere era aceeaşi. În fruntea ei

se afla excelenţa-sa domnul Sinistru, care avea funcţia de ministru

şi privea printr-un carton auriu, fără nici o găurică, analizând atât

cât îi permitea vederea sa pătrunzătoare să pătrundă prin cartonul

întreg problemele Barbutaniei.

Când kakanezul intră în sala hanului văzu înşirate de o

parte şi alta a zidului încăperii, mese curate la care oamenii

discutau aprins ceva important în legătură cu modalităţile de

folosire cu maximum de eficienţă a unor cuburi de diferite culori şi

cu puterea magică asupra pungii celor ce le foloseau.

Un barbutanez înalt, într-un costum deschis, cu mustaţă şi

favoriţi bine conturaţi, discuta fără echivoc despre avantajele

introducerii întruna din faţetele cubului, prin injectare, a unei

cantităţi infime de mercur. Un altul demonstra fără putinţă de

tăgadă avantajele folosirii unor asemenea cuburi cu faţetele din

materiale diferite, iar altul îl uşura pe partenerul său de conţinutul

pungii, folosind fără jenă cuburi cu forme cabalistice dublate pe

mai toate părţile, încât oricum le-ar fi folosit tot ar fi câştigat în

dauna celui ce nu folosea şi el aceste cuburi. Şi atmosfera de lucru

era rareori întreruptă de prolixiştii ţinutului, atât datorită

neglijenţei lor, cât mai ales datorită persoanelor înalte implicate

în astfel de afaceri. O încercare de centralizare a acestor

preocupări la nivelul întregului episcopat se făcuse cu câteva

decenii în urmă, căutând să se atragă atenţia fie asupra jocului cu

331

numere, fie asupra jocului de fotbal, fie la cursele de cai, fie la

asigurări pe viaţă, fie în câte şi mai câte moduri, dar toate se

dovediră neputincioase în favoarea barbutanilor şi pokeranilor.

Am prezentat toate acestea nu din dorinţa de a arăta

prietenilor mei ceva anume, cât mai ales de a descrie mediul în care

tânărul kakanez avea să trăiască o bună bucată de timp.

Văzând cu cine are de-a face, portarul se îndreptă personal

spre recepţie spunând:

– Pentru domnul, te rog să dai cea mai bună cameră... de

fapt apartamentul 21 cred că i-ar conveni.

– Bine, dar e ocupat, spuse domnul Recrapţioner, care se

ocupa în primul rând de recepţii şi în al doilea rând de recepţie.

Portarul făcându-i un semn discret îi şopti urechii sensibile întinse

politicos:

– Are valută forte. E kakanez şi dă bacşişuri grase.

– S-a făcut, zise recepţionerul Recrapţioner, satisfăcut. Şi

plin de amabilitate se adresă necunoscutului:

– Doriţi un apartament elegant cu faianţă, marmură şi aer

condiţionat, precum şi tot ceea ce-şi poate dori un om obosit?

– Bineînţeles, fu răspunsul acestuia.

– Atunci fiţi bun şi aşteptaţi un moment, spuse domnul

Recrapţioner, strecurându-se cu maximum de viteză spre uşa unde

scria „personal de serviciu”.

Curând un fecior în livrea alergă iute pe scări, pentru ca mai

apoi să se audă vociferări pe scări.

– Am să vă dau în judecată. O să vedeţi voi cu cine aveţi

de-a face! striga bietul om fluturând în faţa ochilor recepţionerului

un carton alb cu o gaură destul de mare. Acesta nu-l învrednici cu

nici un răspuns. Zâmbi zeflemitor, ştiind cât de mare era puterea

unuia cu carton alb şi mai ales cu o gaură atât de mare prin care

putea vedea problemele. Iar pentru a se scuza într-un fel în faţa

necunoscutului kakanez spuse:

332

– Afurisiţii ăştia cu găuri prea mari au şi gură prea mare. De

toate s-agaţă. Dacă n-ar avea studii superioare de mult ar fi zburat

din ţinutul nostru.

– Dar ce-i cu gaura de care îmi spuneţi?

– Se vede că sunteţi nou pe la noi. Cu cât gaura e mai mare

cu atât rangul e mai mic.

– Şi la ce foloseşte gaura în afară că stabileşte ierarhia?

– Păi mai slujeşte şi la privit în miezul problemelor.

– Atunci oamenii aceştia văd mai bine problemele? întreabă

kakanezul uşor nedumerit.

– Aveţi dreptate, ilustre oaspete. Dar ce interes am eu care

am o gaură cu posibilităţi de a vedea cu mult mai mici, să văd

problemele cum le vede el? Dacă succesiunea găurilor ar fi fost

inversă sunt convins că unii ar fi lărgit-o, iar câţiva ar fi ajuns să

aibă un diametru cât al marilor dormitori de stat, pe când aşa

trebuie să le micşoreze şi asta se vede numaidecât. Cu orice le-ar

astupa tot sunt prinşi.

– La noi în Kakania nu este aşa...

– Dar cum este? întrebă domnul Recraptioner.

– Fiecare kakanez poate ieşi în stradă să-şi spună deschis

părerile. Iar dacă unii dintre ei reuşesc să-şi convingă semenii se

organizează un plebiscit care se pronunţă asupra părerii enunţate...

– Pe semne că nu aveţi apucători de gulere sau prolixişti, îl

întrerupse domnul Recrapţioner.

– Ba avem.

– Atunci la ce-i mai aveţi?

– Pentru a ne păzi, răspunse kakanezul uşor iritat.

– Eu nu ştiu cum de vă păzesc şi de cine anume. Pentru că

pur şi simplu refuz să cred că, atunci când apucătorii de gulere îşi

fac datoria în Kakania, pot exista motive de lucru. Uite şi la noi, în

mica Barbutanie, sunt tot felul de nereguli. Din când în când,

A.C.A.C.-ul prinde câte unul şi-l bagă la muncă silnică.

333

– Nu te supăra, domnule, ce este acela A.C.A.C-ul? îl întrebă

kakanezul.

– Am să vă explic, am să vă explic. Apoi, invitându- l pe

străin să-l urmeze la o masă liberă în holul hotelului, făcu un semn

discret unui chibiţoi în livrea. Acesta aşteptă ca domnii să se aşeze

şi să spună ceva.

– Câte un coniac şi câte o pereche de cuburi, chiţibaş, zise

domnul Recrapţioner. Continuă:

– Şi cum vă spuneam, A.C.A.C. ul reprezintă aparatul

central al apucătorilor de gulere, subordonat direct lui Beliviu şi

prin acesta partonarhului.

Ultimul caz elucidat de A.C.A.C a fost nu mai departe de

cel al lui Trepăduş Precupeţu. Acesta obţinea nişte venituri aşa de

mari, încât intră în colimatorul prolixiei. Să vezi ce-a făcut. Mână în

mână cu şeful C.F.D.S.ului, un oarecare Trică Sfîrlici a reuşit să-şi

umfle cifra realizărilor în aşa hal încât a devenit omul de afaceri

numărul unu al Pokeraniei. Avea relaţii, era prieten cu şeful

propagandei bisericeşti, domnul Cacealmar şi cu şeful diplomaţiei

episcopale, domnul Lingator, ce mai, lucra în stil mare. Cazul lui

încă nu s-a lichidat şi se pare că unii vor să-l facă basma curată.

Neşansa lui şi a clicii sale a constat din aceea că pictorul Ade

Penescu a făcut un tablou public al tuturor fărădelegilor sale,

intitulat „Tombola chiloţilor”. Ha, ha, ha,... să mori de rîs. Auzi,

„Tombola chiloţilor”.

– Ce vezi de râs în asta?! În Kakania lucrurile astea sunt

fireşti. Fiecare fură de unde poate şi se descurcă cum vrea, zise

străinul.

– Da, dar nu din buzunarul statului, amice!

– Ba, din al statului şi chiar din buzunarul unuia ca

dumneata, vârându-ţi un pistol sub nas, mai zise kakanezul, spre

marea nedumerire a barbutistului, care-l privea totuşi neîncrezător

pe străin. Aproape că-i venea să-l creadă o iscoadă. Aşa că, prudent,

334

începu să schimbe discuţia, vorbind despre culorile folosite de Ade

Penescu, de valoarea lui de creator, etc.

Într-un tîrziu, pentru a nu-l mai plictisi pe străin, domnul

Rekrapţioner chemă chibiţoiul, prefăcându-se că vrea să plătească

consumaţia, scotocindu-se atât de mult prin buzunare, încât îl

plictisi pe kakanez şi-l determină să plătească până la urmă în

valută, coniacul băut. Obosit, străinul se retrase în camera lui,

adormind îndată.

Cuţite în noapte

Pe când străinul îşi odihnea trupul ostenit, în sala de jocuri

de la parterul hotelului „Paharul cu oase” dezbaterile erau în toi.

Se discuta soarta politică a provinciei episcopatului. Deşi în

Barbutania, asemenea tuturor regimurilor Pokeraniei, nu existau

partide politice în opoziţie, singurul recunoscut de fapt şi de drept

fiind cel aflat la conducere, se mai făceau totuşi şi nişte simulacre

de alegeri. Pe garduri, pe ziduri, pe stâlpi sau afişe de toate culorile

era scris: „Votaţi pe candidaţi”, „fără despotism popesc” sau

„Federaţia Unităţii Evanghelice”. În afara acestora nici un alt afiş,

nici o altă grupare. De fapt, limbuţia celor din sală era provocată

mai mult de băutură şi de slujbaşii episcopatului, draconii. Aceştia,

pe lângă alte demnităţi diurne, odată cu apariţia întunericului, se

strângeau în locuri publice dinainte stabilite, începând să spună

discursuri din cele mai înfocate, dinainte aprobate, cu date precise,

angajamente şi mai multe promisiuni. Din când în când, câte un

îndrăzneţ mai întrerupea discursul, strigând:

– Ne veţi aduce cărămizi dacă vă alegem?

– Şi nu numai cărămizi arse din chirpici...

– O să ne daţi lemne la iarnă?

– Dar locuinţe pentru peştişori?

– O să stârpiţi lichelismul şi pilăraia popească?

– O să ne daţi suficiente locuri în sălile de joc?

335

– Şi pâine găurită cu amăgeli?

– Şi câştiguri mai mari la barbut?

– O să ne daţi drepturi la pensionarii barbuteni?

– Şi azile cu mese de joc pentru cei schilodiţi de patimă?

– Să vină cu noi la mese, să vadă cum se câştigă un ban?

– Să dea cu oasele!...

– Să muncească cu păhărelul alături de noi!

Şi multe altele strigau, înfierbântându-se din ce în ce mai

mult. Şi-n vreme ce primeau asigurările de rigoare din partea

administraţiei episcopale, dornică să fie realeasă, în camera

hotelului „Paharul cu oase”, în care fusese cazat kakanezul, se

furişa o umbră, tiptil. Cu faţa în sus, acesta dormea sforăind uşor.

Umbra se aplecă asupra lui. Pe geamul deschis mai intrară câteva

umbre.

Apoi geamul se închise. Una din umbre trase în tăcere

perdelele. Alta încuie uşa pe dinăuntru. Şi brusc o altă umbră

aprinse lumina. În mâna dreaptă, cel ce se aplecase asupra

kakanezului avea un cuţit. Când se aprinse lumina şi lama cuţitului

se ridică asupra lui, kakanezul deschise ochii. Privi buimac, preţ de

câteva secunde apoi dându-şi brusc seama de ce se întâmplă, se

strânse instinctiv în fundul patului.

– Dacă taci nu ţi se va întâmpla nimic, kakanezule, zise unul

dintre cei intraţi în încăpere, care părea a fi obişnuit în viaţa de toate

zilele să dea ordine. Apoi, văzând că acesta nu scoate nici o vorbă,

îi făcu semn supraveghetorului să-l lase-n pace. Kakanezul răsuflă

uşurat. Aproape că nu-i venea să creadă că nu-i mai flutură nici o

lamă de cuţit prin faţa ochilor. Văzu cum oamenii aceia ciudaţi

ascultau cu atenţi vocile celor de jos.

– Să-i primească şi pe profesori în clica episcopală, s-auzea

de acolo de jos.

– Las că vă dăm noi clică, profesoraşilor, râse unul dintre cei

de sus chicotind, în vreme ce dintr-o mânecă scoase un baston de

cauciuc gros, cu miezul metalic, aidoma celorlalţi, pregătindu-se cu

336

toţi pentru a face ceva. Kakanezul stătea mut, martor unor

întâmplări pe care nu le înţelegea. Şi-n vreme ce larma celor de jos

se prefăcu în tumult, la un semn al şefului, cei din cameră, ieşiră

tăcuţi, în vârful picioarelor, spre sala unde era întâlnirea. Câteva

clipe după aceea se auzi un strigăt.

– Pe ei!

O învălmăşeală de nedescris puse stăpânire pe „Paharul cu

oase”. Zgomot de sticle sparte şi de scaune aruncate, pârâit de

mobile, însoţite de groaznice înjurături s-auzeau năpădind

încăperile. Luaţi pe nepregătite, barbutanii participanţi la

întrunirea anticlericală se retraseră dezorientaţi. Slujbaşii

episcopatului pokeranez, mai mari şi peste Barbutania, nu vedeau

cu ochi buni aceste întruniri. Aşa că tăbărâseră cu bastoanele,

spărgând desfăşurarea firească a adunării barbutanezilor. Aceştia,

revenindu-şi din uluiala pricinuită de prima ciocnire, fiind

superior numeric, începură să-i înghesuie pe prolixiştii

episcopatului înapoi, de unde veniseră. Scaunele zburau prin aer,

sticlele aşişderea, şi în scurtă vreme, bastoanele prolixiştilor se

dovediră neputincioase.

Pas cu pas, barbutanii îi împingeau de unde veniseră. Şi în

vreme ce lupta continua, kakanezul se îmbrăcă la iuţeală, luându-şi

tot ce-i era de trebuinţă, încălecând pervazul şi se pierdu în noapte.

În urma lui uşa se izbi de perete şi un prolixist, încolţit de o

namilă de barbutan, fără bastonul de cauciuc în mână, căută să iasă

cît mai repede pe fereastră. Dar cum barbutanul se dovedi a fi mai

iute decât prolixistul, i se aşeză acestuia în faţă, barându-i drumul.

Prolixistul scoase cuţitul; era acelaşi prolixist care plimbase cuţitul

prin faţa kakanezului. O fentă, şi barbutanul căzu rănit mortal.

Prolixistul încălecă pervazul ferestrei şi dispăru.

337

Cercetări

– Deci, reluă apucătorul de gulere, din A.C.A.C. venit

special din Pokereşti pentru anchetă în Barbutania, dumneata nu

ştii nimic.

– Nimic, să trăiţi, zise şeful „Paharului cu oase”. Adu-i aici

pe chibiţoii dumneatale, zise apucătorul de gulere, aşezându-se

tacticos într-un fotoliu.

După câtva timp intrară în cameră cei câţiva chibiţoi ai

„Paharului cu oase” cu şorţurile şi fracurile ca vai de ele.

– Ei, măi băieţi, grăi apucătorul de gulere, care din voi a fost

de faţă la întrunirea barbutanilor?

– Păi, n-am fost niciunul din noi...Patronul ne-a dat drumul

aseară, zise unul dintre ei.

– Pentru ce, patroane?

– Păi, să vedeţi, zise acesta cu greutate, barbutanii mi-au

cerut-o.

– Şi-ai acceptat?

– De ce nu? Nu era pentru prima dată când făceam asta. De

regulă totul se termina cu bine, dar aseară nu ştiu ce anume s-a

întâmplat de a ieşti păruiala asta. Apoi ducându-şi mâinile teatral

la tâmple, adăugă:

– Şi când te gândeşti că toată paguba numai eu va trebui s-

o suport ! Nimănui nu-i pasă de mine...

– Lasă, lasă. Nu te mai văicări atâta. „Paharul cu oase” nu

stă degeaba. Seară de seară cîştigă, iar barbutanii au ajuns rivalii

pokeranilor. Veniturile realizate de voi sunt superioare tuturor

regiunilor episcopatului.

– Dar la mine jocul e joc, gemu hangiul.

– Şi n-ai oasele ajustate?! Întrebă apucătorul de gulere. Dacă

le-aş da la verificat?

338

O tăcere grea se lăsă după această întrebare. Frămân-

tându-şi mâinile, hangiul mormăi în sfârşit ceva ce-ar fi vrut să fie

cam aşa:

– Lăsaţi şi dumneavoastră...

– Bine, bine, făcu împăciuitor apucătorul de gulere, făcând

semn de a se apropia cu toţi la masa din faţa sa.

– Pentru ca să nu avem tot felul de supoziţii domnilor, vă

rog scrieţi pe hârtie fiecare ce aţi făcut, cu cine mai eraţi şi ce anume

cunoaşteţi după ce aţi plecat de aici şi până la venirea mea. După

ce terminaţi cu lux de amănunte, le daţi adjunctului meu. Nu este

nevoie să vă iscăliţi. Este necesar în schimb să fiţi sinceri, mai

adaugă în timp ce se îndreaptă de la masă. Apoi îşi luă subalternul

de braţ, pentru ca apropiindu-se de geam să aibă cu dumnealui o

discuţie scurtă:

– Cred că ar fi mai bine să-l apucăm de guler pe şefuleţul de

la „Paharul cu oase”

– Cum zice înălţimea voastră, aşa voi proceda, zise

adjunctul.

– Să mi-l iei pe motiv că a atentat la liniştea publică şi să mi-l

aduci la Pokereşti.

– Am înţeles!

– Şi încă ceva: aş dori să-mi fie aduse şi declaraţiile celor ce

i-am adunat aici. După aceea adu-mi-l pe Jaikobi Minciunel, în

camera nr. 13, unde îl pui să mă aştepte.

– Da.

– Bine, zise apucătorul de gulere şef, îndreptându-se

satisfăcut spre camera 13, în vreme ce adjunctul său se îndreptă

spre colţul străzii în care era telefonul public şi introduse nonşalant

o fisă:

– Cu domnul Jakobi... Vino la şef, urgent. Te aşteaptă în

camera 13 la „Paharul cu oase”?! Vino acum repede! mai zise el

închizând aparatul telefonic. Apoi se îndreptă spre masa unde

chibiţoii scriau de zor propriile declaraţii:

339

– Cred că nu e cazul să vă grăbiţi. Noi ştim,... zise el, lăsând

să se înţeleagă că ar fi în posesia unor taine pe care ei chiar de-ar fi

vrut, n-ar fi putut să le ascundă.. De aceea, condeiele începură să

aştearnă cu şi mai mare zel tot ceea ce minţile chibiţoilor dictau

înspăimântate pe hârtie de proastă calitate.

Într-un tîrziu, primul chibiţoi se ridică întinzând tremurător

propria-i hârtie, aşternută cu rânduri stângace, pe întreaga

suprafaţă.

– Să nu pleci din localitate, îi mai spuse adjunctul înainte de

a ieşi.

După el, rând pe rând, se ridicară şi ceilalţi chibiţoi,

întinzând tremurători hârtiile. Când şeful celor de la „Paharul cu

oase” se ridică şi-i spuse:

– Dumneata mai rămâi..., am să-ţi comunic ceva care te

interesează.

După ce-i lăsă pe toţi să plece, strângându-le declaraţiile

adăugă cu siguranţă:

– Le cunoşti scrisul. Pe cei care au iscălit îi ştim, ceilalţi însă

scrie dumneata cum îi cheamă şi dă-mi adresele lor. Apoi, după ce

şeful „Paharului cu oase” verifică hârtiile, spuse că toate sunt

iscălite, la care adjunctul apucătorului de gulere adăugă:

– Până mâine dimineaţă să-mi pregătiţi toate datele în

legătură cu ei. Ce au fost părinţii lor, cu ce s-au ocupat, câtă avere

au, ce politică au făcut, cum s-au integrat în rândul clericalismului

episcopal de azi, dacă ascultă posturi străine, dacă au rude în

străinătate, dacă deţin arme, ce se vorbeşte despre ei, cum sunt

văzuţi de barbutani şi multe altele ce ne-ar putea da o imagine

exactă despre ei. După ce le-ai completat fişele te prezinţi la şeful,

la camera despre care ai spus că aduce noroc. Să nu cumva să

lipseşti.

– Am înţeles, domn’ şef, zise patronul, retrăgându-se. Şi

încă ceva: scrie-mi tot ce ştii despre barbutanul mort în camera 21.

– Am înţeles, mai zise odată hangiul, dispărând.

340

Nu mult după aceea o bătaie uşoară se auzi dinspre uşa ce

da la balcon.

– Intră, zise adjunctul, fără a-şi ridica privirile din

declaraţiile chibiţilor.

– Jakobi Minciunel, la dispoziţia dumneavoastră, zise noul

venit.

– Nu a mea, ci a şefului meu de la camera 13, zise adjunctul,

făcându-i semn să iasă.

– Stai frate, nu mă izgoni aşa... Ce, vrei să intru cu gîtul uscat

acolo?! Uite ici un plic doldora, de pokerini pe care vreau să-i

investesc dacă mă vei ajuta.

Ochii adjunctului străluciră. Tuşi scurt, apoi înşfăcând

repede plicul şi privind repede în jur, îi spuse:

– Câţi?

– Vreo cinci sute...

– Cam puţini..., dar treacă de la mine.

– Atunci, spune-mi, zise Jakobi în vreme ce-şi turna dintr-o

sticlă ceva de băut.

– Se caută ucigaşul barbutanului din încăierarea de azi

noapte. Ştii ceva?

– Vrei să fiu sincer?

– Sigur.

– Păi l-a omorât un prolixist din cei trimişi de episcopat. Toţi

barbutanii o ştiu. Ce parcă voi nu ştiţi?! - Nu erau apucători de

gulere, erau prolixişti. Dar voi, ca agenţie secretă şi gardă

episcopală, aţi fi putut şti şi asta dinainte.

– Adevărat, noi o cam ştim. Ce n-am ştiut a fost metoda. Nu

doream încăierări. Agenţii A.C.A.C.-ului erau suficienţi pentru a

zădărnici şi boicota adunarea barbutanilor.

– Şi acum ce-aţi vrea voi de la mine?

– Simplu, să dăm vina pe altcineva. N-o faci tu pentru prima

dată. Mai fă-o şi acuma şi episcopatul îţi va fi recunoscător.

341

– Păi pentru mine e simplu. Mai ales dacă şeful e dornic

să-mi dea ceva pokerini.

– Cred că nu-i va fi prea greu...

– Atunci, vă voi servi, ca-ntotdeauna, zise Jakobi,

îndreptându-se spre ieşire.

În vremea asta kakanezul se urcase într-un taxi cerând să-l

ducă la alt hotel. După numai câteva minute, recrapţionerul îi puse

la dispoziţie o cameră, golită la iuţeală.

Dădu adresa „Paharului cu oase” rugând să-i fie aduse

restul lucrurilor la noul hotel. Un chibiţ, de la „Unu, unu” aşa se

numea noul hotel, tocmai intra pe uşa „Paharului cu oase”, prin

care Jakobi vroia să iasă, spunând:

– Am venit după bagajele domnului kakanez.

Dar văzând chipurile nedumerite ale celor din jur, adăugă:

– Ale domnului care a stat la numărul 21, aici la

dumneavoastră...

– Kakanezul ? A, da, îşi aduse aminte adjunctul. E cel în

camera căruia s-a găsit mortul. Mă întrebam chiar unde a dispărut.

Ia vezi, Jakobi, poate-ţi vine vreo idee. Vezi ce faci, îi mai zise,

lăsându-l pe celălalt să plece. După ce se închise uşa, îi zise

chibiţului: Ai ceva împotrivă dacă mă uit şi eu prin bagajele lui?

Sunt de la A.C.A.C., inspector adjunct, zise acesta, arătând

legitimaţia.

– Păi ştiu şi eu, s-ar putea să observe şi să se plângă

ambasadei kakaneze pentru violare...

– N-ar fi primul caz! Şi apoi nu prea cred eu că ar face asta,

mai ales după câte a văzut că i se poate întâmpla la noi unui om.

– Faceţi ce ştiţi. Eu n-am văzut şi n-am auzit nimic.

– Ei vezi?! Aşa-mi place, zise inspectorul adjunct satisfăcut.

Şi în vreme ce el se îndrepta să scormone în rufăria kakanezului,

Jakobi Mincinosul intrase în miezul problemei care-l interesa pe

inspectorul şef:

342

– Dacă-mi daţi cinci mii de pokerini, o fac şi pe asta, vă scap.

Am soluţia aici, zise el, ciocănindu- şi capul şiret cu un deget.

– Bine, s-a făcut. Cum vei proceda? zise inspectorul şef.

– Păi pentru mine e simplu: unde a murit barbutanul?

– La „Paharul cu oase”.

– Buun! zise Jakobi, apoi adăugă: în ce loc anume?

– La camera douăzecişiunu.

– De cine era ocupată această cameră? Işi continuă

interogatoriul Jakobi.

– De către un străin! răspunse inspectorul şef al A.C.A.C.

iritat. Apoi adăugă:

– Dar nu înţeleg, pentru ce-mi pui asemenea întrebări? De

parcă aş asista la un interogatoriu!

– Păi vedeţi, asta înseamnă rutina. V-aţi obişnuit cu forma

întrebărilor, dar nu bănuiţi şi conţinutul bogat al unei formulări.

Apoi, văzându-şi inspectorul şef uluit, zise: Semnaţi această hîrtie

prin care declaraţi că aveţi împrumutaţi de la mine cinci mii

pokerini şi voi continua.

Inspectorul şef semnă, lăsându-l pe Jakobi să continue:

– Sunt barbutan. Că sînt pokeranist, asta n-o mai ştie

nimeni. Din acte rezultă că sînt barbutan. Am fost şi eu la întrunire.

Am văzut cum s-au luat la încăierare nişte golani, stingând lumina.

După aceea am mai văzut cum în mai toate camerele din hotel s-au

deschis uşile, pentru ca, puţin timp după aceea, să se închidă la loc.

Numai la camera 21 nu s-a mai închis uşa.

În cameră pătrunsese victima. Bun prieten cu mine, Un

individ necunoscut l-a atacat din spatele uşii. El a dat să se apere.

Eu m-am repezit să-l ajut în goana mare pe scări. Auzind paşi

cunoscuţi, prietenul meu fu neatent pentru o clipă şi străinul îl lovi

mortal, fugind pe geam. Îngrozit, m-am oprit. Am strigat în

vacarm. După străin au mai fugit o duzină de golani, mă iertaţi,

zise Jakobi, văzându-l pe inspector nemulţumit de eticheta ce le-o

dăduse atacatorilor. Trebuie să fiu cât mai natural.

343

– Bine, bine, continuă, zise inspectorul şef.

– Cum îl chema pe prietenul meu? Ion Fărăcarte.

– Da, n-are familie, n-are prieteni, este supraveghetor, când

i se dă voie la „Paharul cu oase”. De cele mai multe ori se ocupă cu

azvârlirea oaselor, zise inspectorul.

– Ştiu toate astea, doar sunt barbutean. Şi cum spuneam...

după el au mai fugit vreo câţiva peste mine şi încă vreo câţiva

prieteni de-ai mei şi peste trupul lui Ion Fărăcarte. Am aprins

lumina. Eu şi prietenii mei, Trică Sfîrlici şi Trepăduş Precupeţu, am

luat trupul mortului şi l-am pus pe masă. Câte o mie de pokerini

pentru fiecare şi garantez că aşa a fost. Doi, trei chibiţi care-şi pot

pierde pâinea cea de toate zilele, plus patronul căruia i se poate

retrage oricând autorizaţie, pot oferi mărturii scrise în acest sens pe

lângă declaraţia martorului de bază.

– E prea riscant, zise inspectorul şef.

– Aveţi altă soluţie mai bună? Unu-i Jakobi Minciunel,

şefule! Oameni ca el mai rar. Mormânt. Salvare şi mormânt. Fără

coşciug...

– Bine... Uite aici încă două mii de pokerini. Mâine să am

toate hârtiile. De celelalte mă îngrijesc eu, zise inspectorul

expediindu-l uşor pe Jakobi. După ce acesta dispăru, coborî să dea

un telefon.

– Alo! Să trăiţi! Domnul Sinistru Beliviu? Vă rog să mă

scuzaţi. Sunt inspectorul şef al A.C.A.C-ului din Pokereşti. Mă aflu

în Barbutania în legătură cu cazul prolixiştilor locali... Ştiţi

dumneavoastră... se pare că autorul e un kakanez. Îl pot aresta? Am

înţeles, să trăiţi ! Trec la acţiune, să trăiţi! mai zise, în vreme ce se

înclina cu receptorul în mână de parcă ar fi fost în faţa Sinistrului

însuşi. Apoi formă un alt număr de telefon.

Domnule Prolixem, mergi matale la hotelul: „Unu, unu” şi

ia-l de guler pe kakanezul sosit în noaptea asta la ei. Vezi că e

periculos. A omorît un barbutan la „Paharul cu oase”, zise el

râzând în receptor, satisfăcut că celălalt îl înţelesese.

344

Judecata

Cu cătuşe la mâini kakanezul intră în sala de judecată din

ţinutul Rişcaniei. Patronarhul indicase acest ţinut, pentru ca nu

cumva în desfăşurarea procesului să intervină ambasada

kakaneză.

Beliviu, personal, se îngrijise ca toate să iasă bine.

Tribunalul rişcanez era mai sobru, mai sărac faţă de edificiile

barbutane sau supraopulentele edificii pokerane. În cucerirea

voturilor rişcaneze, Patronarhul însuşi îngăduise să se îngrijească

de înălţarea acestui ţinut. Gurile rele spuneau că astea erau doar

vorbe goale. Patronarhul era pokeran până în măduva oaselor

strămoşeşti.

Faptul că Barbutania era mai bogată decât Rişcania, nu se

datora patronarhului, ci rentabilităţii meseriei barbutaniste în faţa

celei rişcaneze.

Ce-i drept e drept. În ultima vreme, prin perfecţionarea

metodelor şi rişcanezii deveniseră mai înstăriţi. Aveau acum o

prestanţă în faţa altora, cum ar fi cei din Douăzecişiunu, provincie

proaspăt afiliată marii Pokeranii sau cei din Tablarania, o provincie

mai veche a aceluiaşi ţinut. Aşa că, fiind cam a treia putere în

marele episcopat, putea să spere la o înflorire şi mai mare şi asta

datorită, în primul rând, votării unor legi mai preferenţiale

Rişcaniei decât altor ţinuturi. Cu toată modestia lor, rişcanezii erau

totuşi nişte pokeranişti, în fond şi la urma urmei. Rişcania era mai

mult o fală, un moft provincial şi nu un fapt de care să se ţină

neapărat cont. Aşa se face că rişcanezii n-au creat niciodată

neplăceri episcopatului.

Dimpotrivă, mulţi cântăreţi rişcanezi cântau pe scenele de

amatori, din surle şi ţimbale, tot felul de imnuri înălţate

Patronarhului. Iar când acesta se deplasa să vadă în ţinutul lor

345

mănăstirea „Trei cruci” sau „Sfânta Rişcă” n-a fost rişcanez care să

nu scandeze:

– Vivat Patronarh! Vivat Patronarh!

Însuşi episcopul a coborât din caleaşcă şi a strâns mâinile

multor rişcanezi, în vreme ce autorităţile locale se uitau cu atenţie

la cei din mulţime, îndemnându-i din priviri să nu-şi contenească

uralele.

De când un neisprăvit băgase nu ştiu ce într-un buchet de

flori, aruncând în Patronarh, florile se aşterneau acuma cu mult

înaintea caleştii. De data asta nimeni nu venea cu flori. Rişcanezii

tăcuţi asistau la judecata unui duşman al episcopatului lor. Un

străin care omorâse un barbutanez nevinovat. Se spunea că de frica

barbutanilor care voiau să-l omoare pe străin de viu, autorităţile au

hotărât judecarea.

– Inculpat, recunoşti că ai ucis pe Ion Fărăcarte?

– Nu recunosc, răspunse kakanezul.

– Să intre martorii, zise preşedintele.

– Să intre martorii, zise aprodul unu de la bară.

– Să intre martorii, zise aprodul doi de la uşă.

– Care din ei? zise aprodul unu de la uşă.

– Care din ei? întrebă aprodul doi de la bară.

– Care din ei? zise preşedintele apoi maşinal, adăugând

imediat, Jakobi Minciunel.

– Jakobi Minciunel.

Sala izbucni în râs de zăpăceala preşedintelui. Şi

strigăturile continuară la fel, până când în sală pătrunse Jakobi.

Avea o mină uşor speriată, de om nevinovat, adus parcă fără voia

lui în faţa acestei mulţimi.

– Cum te numeşti?

– Jakobi Minciunel!

– Jură că ai să spui adevărul şi numai adevărul, zise

judecătorul întinzându-i biblia.

– Aşa să-mi ajute Dumnezeu, zise maşinal Jakobi.

346

– Ce ai de declarat? întrebă avocatul acuzării.

Jakobi îi povesti pe nerăsuflate istoria ştiută, pentru ca mai

apoi să rămână în sală să-şi asculte colegii de breaslă.

– Domnule Trică Sfîrlici, este adevărat că ai văzut cine l-a

omorât pe Ion Fărăcarte?

– Nu-mi amintesc! zise acesta.

– Minte! sări de la locul său Jakobi.

– Ba tu minţi! îi replică Sfîrlici.

– Linişte! tună preşedintele, lovind cu ciocănelul în masă.

Vă dau afară pe amândoi! Linişte!

– Ce mai ştii?

– Mare lucru acum nu-mi amintesc. Am fost lovit la cap în

timpul încăierării. Dar poate că-mi voi aduce aminte. Asta-i tot.

– Bine, vei rămâne la dispoziţia autorităţilor în continuare.

Deocamdată eşti liber. Trică Sfîrlici se îndreptă spre ieşire, urmat

de Jakobi Minciunel. Ajunşi afară, acesta începu:

– Tu-ţi dumnezeii mătii! Ce-mi făcuşi, mă borâtule?

– Să taci! Decât te-ai lega de culoarea mea, mai bine a-i

spune unde-i mia de pokerini, împuţitule!

– Paştele mătii de idiot! Ai uitat când te-am scos din ai?!

Ai uitat cum te-am salvat?

– N-am uitat! C-o mână îmi făceai bine, iar cu cealaltă te

descheiai la pantaloni când îmi aranjai... nevasta. Fie-i ţărâna

uşoară şi târfei ăleia! Că n-o mai sătura-o dracul! Acu i-o mănâncă

viermii. Asta-mi făceai...

– Lasă gura, idiotule!

Şi lucrurile continuară aşa, până când Jakobi scoase banii:

– Ia-i şi cară-te! zise el, după ce termină de numărat.

– Mersi, scumpule, se prefăcu mulţumit Sfîrlici.

– Sper că acu ţi-ai adus aminte...

– Parcă văd ceva prin ceaţă. Dacă mi s-ar da jumătate din

ce nu i s-a dat colegului meu Precupeaţă, poate că aş vedea din ce

în ce mai bine.

347

– Uite! Na, mai ia o sută de pokerini, ticălosule! Să-ţi ştergi

ochii şi gata! Mă-nţelegi? Nu mai vezi nimic! Gata!

– Tot e bine şi-aşa, scumpule, zise Trică, resemnat.

Reveni în sala de judecată. Rămas singur, Jakobi începu să

se gândească dacă avea cum s-o răsucească. Şi luminat de un gând,

începu să monologheze în surdină:

– Sigur, şefule! Era beat. Mi-a mai cerut o mie. A spus că

fără două mii nu face treaba. Nu l-am crezut şi mi-a făcut-o. Ce

trebuie să facem? Să-i mai dăm o mie? Sigur că va merge. Şi

jubilând în sinea lui, Jakobi nu observă o maşină ce se apropia uşor.

Ajunsă în dreptul lui, maşina se opri, portiera se deschise şi cineva

îl strigă. Era inspectorul adjunct.

– Jakobi, urcă niţeluş! Să discutăm ceva, băiatule, îl invită

inspectorul. De nu s-ar fi urcat avea s-o păţească după aceea.

Puteau să creadă cine ştie ce. Aşa că se urcă. În spate, în afară de

inspector, mai era o gorilă, probabil tot apucător de gulere, care

coborî să-i facă loc. Jacobi se urcă. apoi maşina demară firesc, de

parcă nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat.

– Alege, Jakobi, începu inspectorul adjunct. Ori te iau la

Pokereşti, ori...

– Prefer prima variantă.

– Bine, zise inspectorul adjunct, în vreme ce făcu semn

şoferului să oprească.

– Deseară să fii pe strada Tablelor la numărul 9. Te

aşteaptă şeful să-i dai socoteală! zise inspectorul, zâmbind cu

subînţeles.

– Am să vin, zise supus Jakobi.

Îi dădură drumul. Într-o casă, cândva fiind a unu cetăţean

înavuţit în dauna episcopatului, îl aştepta inspectorul şef al

A.C.A.C.-ului.

– Şi zii aşa! I-ai mai dat încă o mie...

– Da, să trăiţi! Zise Jakobi, întărind minciuna.

348

– Dar cum se face că acest Trică nu şi-a primit nici mia de

pokerini, cum ne-am învoit de la început, ai? A trebuit să-ţi forţeze

mâna, Jakobi. Se poate să...

– Minte, domnule inspector şef... Minte! Eu în...

– Să taci! Crezi că nu ştiu cine a fost Trepăduş Precupeţu?

Cine crezi că l-a scăpat din afacerea aia cu băuturile falsificate? Sau

crezi că pictoraşul acela, cum îi spune... Ade Penescu a tăcut aşa de

unul singur din gură? Află Jakobiţă, că însuşi marele Aquanam a

fost amestecat în asta. Nu mai vorbesc de marii demnitari ai

episcopatului care-au fost implicaţi în afacerea asta! Beliviu a dat

ordin ca Sfîrlici şi Trepăduş să fie lăsaţi în pace, şi chiar să fie bătuţi

ca să tacă. Prea ştiu multe... Ştii cum i-am liniştit?

– Nu ştiu, gemu Jakobi.

– Simplu! Cu creionaşul, băieţică, cu creionaşul peste... Se

făcuseră cât ouăle de struţ. Ai văzut vreodată ouă de struţ?!

– Nu, gemu Jakobi. Se vede... Pentru că astfel n-ai încerca

să mă tragi pe sfoară. Am fost bun cu tine. Chiar milostiv, s-ar

putea zice. Iar tu? Ţi-am înghiţit multe. Dar pe Trepăduş şi pe Trică

îi am la mână de multă vreme. Aşa că ai căzut singur în capcană!

Ce credeai? Că ţi-am înghiţit nişte matrapazlâcuri de dragul

dumitale?! Sau că banii ce-i luai erau meritaţi pe de-a-ntregul?

Te-nşeli Jakobiţ. Apoi apăsând pe butonul unei sonerii se adresă

celor ce intraseră pe uşă pe nesimţite, spunând:

– Luaţi-l!

Şi haidamacii îl luară. Jakobi vru să strige, să-l implore, să-

i ceară îndurare. Dar o lovitură în cap îl făcu să-şi piardă cunoştinţa,

în vreme ce apucătorii de gulere îl luară târâş.

Intriga

– Aaaa! Am onoarea, domnule Guvidam! Se adresă, plin de

graţie şi plăcută surpriză, domnul Cacealmar.

349

– Cu plăcereee! Ceee plăceree, exclamă nu mai puţin plăcut

surprins domnul Guvidam.

Maşina cu număr de înregistrare destul de mic, una din cele

mai noi tipuri de maşini produse de firma Adlex-Benz, care atingea

fabuloasa viteză de patruzeci km/oră, păcănea liniştită, aşteptând.

Arcurile se îndoiră sub greutatea celor doi siniştri. Curând se opriră

în faţa unei case modeste, cu o firmă la fel de modestă, pe care scria

şi mai modest: „La trei chitici”. O uşă se închise în urma lor,

lăsându-i pe cei doi siniştri să pătrundă într-un hol ce se termina

brusc într-o altă uşă. Un portar în livrea, recunoscându-şi siniştrii

se înclină până la pământ. Apăsă pe un buton, deschizând silenţios

uşa modestă în faţa domniilor lor, care pătrunseră într-un hol

deosebit de luxos. Pe cât de modest fusese primul hol în care

intraseră, pe-atât de somptuos se arăta acesta: fete drăguţe, în

bikini şi cu sfârcurile vopsite în diferite culori îi ajutară pe cei doi

siniştri să-şi lepede straiele greoaie. Instalat comod, Cacealmar zise:

– Mă-nşel, sau „La trei chitici” este parohia sinistrului

Guvidam?

– Nu te înşeli deloc, dragul meu. E într-adevăr parohia mea.

Şi crede-mă că dacă nu te-ai fi bucurat de toată stima şi încrederea

mea nu te-aş fi adus aici!

– Nu mai puţin stima mea colega, zise şi Cacealmar,

referindu-se bineînţeles la cină. Apoi după ce serviră copios fel de

fel de bucate sofisticate, majoritatea bineînţeles din import, se

hotărâră să treacă la miezul problemei...

– Am auzit că eşti prieten cu domnul Moleşel, dragul meu

Cacealmar!

– Desigur, desigur, zise acesta plin de sine. Am această

onoare şi mă bucur de ea cum pot.

– Şi-am mai auzit că nu-ţi poate refuza nimic, mai ales că tu

eşti, se pare, rudă cu însuşi domnia sa Patronarhul.

– Bineînţeles, bineînţeles, zise Cacealmar, din ce în ce mai

mulţumit.

350

– De aceea vin să te rog ceva, pentru însăşi domnia-sa ar fi

o mare bucurie dacă s-ar rezolva favorabil... continuă Guvidam.

– S-auzim, s-auzim...

– Ştii din puţinele zvonuri pe care presa noastră le-a difuzat

despre crima din Barbutania.

– Am citit ceva în „Crucifixul”, ziarul nostrum central.

Spunea că revine cu amănunte, dar nu a mai revenit.

– Şi nu te-a surprins?

– Sincer să fiu, m-a cam... zise Cacealmar.

– Păi vezi, sunt anumite interese care nu trebuie să dăuneze

Pokeraniei. Şi cel mai mare interes este cel diplomatic. Din câte sunt

informat, criminalul ar fi de origine kakaneză. Îţi imaginezi dragul

meu, că intervenţia ambasadei kakaneze nu putea să nu aibă nici

un rezultat. Ca să fiu sincer, a venit la mine Aquanan, care după

cum bine ştii îmi este rudă. Curios, mi se pare faptul că ruda

dumitale, Lingator, n-a mişcat nici un deget în afacerea asta.

– Poate n-o fi ştiind nimic, zise Cacealmar.

– Ar fi exclus. Ca şef al diplomaţiei bisericeşti şi rudă

apropiată a Patronarhului ar fi putut interveni, zise Guvidam.

– S-ar putea ca să nu pot interveni eu direct la Patronarh...

– Ba poţi, ba poţi, ce mare lucru e să extrădezi un criminal.

Şi asta bineînţeles contra unor avantaje substanţiale...

– Aha, aha, aşa te vreau, zise oarecum mai uşurat

Cacealmar.

– Aşa că scumpul meu, dacă nu se poate interveni direct,

poate că-l rogi pe Lingator. Oricum, tot e ceva! Tot se cheamă că am

realizat ceva. Şi apoi nu va fi pe degeaba. Îţi ofer în dar balta

„Broscuţeni” cu tot ce se află în ea. Şi desigur un abonament pe un

an „La trei chitici”.

– Ei aşa mai merge! Parcă mai merge, zise Cacealmar. Şi

crezi că Lingator mă va ierta? Ţi-o spun eu: mă va jupui. La prima

deplasare a unei delegaţii va trebui s-o întreţină pe spinarea mea,

zise Cacealmar.

351

– Nu-ţi face griji, colega. Atât eu, cât şi vărul meu Aquanam

rudă cu Amînam, care la rîndul său este rudă cu Beliviu, crezi că te

vom lăsa să faci faţă singur? Şi apoi sunt şi fondurile preacucernice

de protocol, zise Guvidam, zâmbind cu subînţeles.

Cele trei sfinte Pelele-uri, ziseră în cor, rar şi tare.

– Peee! Peee! Peee!

Apoi bine dispuşi, îşi continuară preocupările gastro-

nomice în faţa tuturor ispitelor carnale din faţa lor. Femeile

dezgolite se retraseră abia mult mai tîrziu, ajutând, se-nţelege de la

sine, digestia înalţilor siniştri.

Sentinţa

Cu uşile închise, tribunalul rişcanez, reîncepu şedinţa. Nu

mai era necesară audierea martorilor. În sală nici un reporter. Nici

un fel de public, în afara slujbaşilor absolut de credinţă. Cei mai

secreţi draconi şi cele mai fidele figuri apucătoare de gulere abia de

au putut face rost de un locuşor cât de mic în sala de judecată. Deh,

sarcină de serviciu.

– Curtea! anunţă aprodul, şi toate persoanele se ridicară în

picioare. Cei trei bătrâni travestiţi (preşedintele, ca decan de vârstă

n-avea nici treizeci şi cinci de ani) îşi luară locurile, parcă în silă.

– În urma dezbaterilor, a probelor aduse, precum şi a

mărturiilor depuse, curtea a decis condamnarea inculpatului

kakanez la o amendă de zece mii de kakarini, cu drept de plângere

la curtea supremă.

După ce se citi sentinţa, cu toţi se retraseră, în vreme ce

kakanezului nu-i venea să-şi creadă urechilor.

– Protestez! În numele dreptului internaţional, protestez!

izbucni kakanezul.

– N-ai decât, îi spuse apucătorul de gulere, silindu-l să se

ridice în picioare şi să tacă.

– Curtea se retrage, zise aprodul.

352

– Dar n-am… vru să spună kakanezul.

– Ba ai să dai banii! îl asigură,întrerupându-l inspectorul

apucătorilor de gulere, care se afla chiar lângă dânsul. Apoi,

adăugă:

– Am luat legătura cu ambasada kakaneză şi totul este ca şi

aranjat.

– Dar nu sunt vinovat…gemu kakanezul.

– Nici nu ştii ce noroc ai avut că a intervenit ambasadorul

însuşi în toată treaba asta, continua inspectorul.

– Mulţumeşte-i cerului, zise şi inspectorul adjunct, răsărit

nu se ştie de unde. Kakanezul nu le mai răspunse. Totul i se părea

de neînţeles. Absurd. Fără să vrea întrebă:

– Şi dacă l-aş fi omorât cu adevărat pe nenorocitul ăla tot

atâta ar fi contat? Asta-i valoarea unui om în episcopatul vostru?

– Nu ştiu. Ai auzit sentinţa. Şi te sfătuiesc să nu-ţi pui prea

des astfel de întrebări, îi spuse inspectorul şef.

A doua zi un tablou desenat cu creta de unul din ucenicii

lui Ade Penescu pe caldarâmul din piaţa oraşului înfăţişa tuturor o

scenă, în care un individ oferea o sumă de bani cuiva îmbrăcat ca

un procuror, pentru un trup înjunghiat de la picioarele lui. Zeci de

trecători priveau îngânând în sinea lor acelaşi refren: „Câtă

nedreptate!” Kakanezul fu eliberat. După câteva zile plecă

nestingherit prin vama prin care trecuse. Se pare că nimeni nu

văzuse nici un ban din amendă. Iar în zilele ce urmară, Patronarhul

şi oamenii lui ieşiră învingători în alegeri. Şi din nou „La trei

chitici” veselia a pus stăpânire pe toţi şi pe toate, aşa cum numai în

zilele bune de altădată se mai pomenise aşa ceva. Şi din nou femeile

îşi făcură datoria.

353

REFERINŢE LITERARE

GHEORGHE NEAGU SAU BUCURIA

AUTORULUI DE PROZĂ SCURTĂ

Florentin Popescu

Din când în când şi la intervale nu prea mari, mai ales în

ultimii şase – şapte ani, domnul Gheorghe Andrei Neagu „iese pe

piaţă” cu câte o nouă carte ……………………………………..……

Ne vom opri, însă, asupra scriitorului Gheorghe Andrei Neagu,

prozator şi poet ce ni se pare a fi din ce în ce mai interesat de

urmărit şi de comentat de la apariţia editorială la alta.

„Războiul muştelor” (Editura Pro Plumb, 2010), prefaţat

de Adrian Dinu Rachieru, succede romanului de debut „Arme şi

lopeţi” (un fel de frescă a culiselor şantierului care a dus la

construirea Transfăgărăşanului) culegerii de proze scurte

„Purtătorul de cruce”, unui volum de versuri „Nunta neagră” şi

mai multor prezenţe cu proze, eseuri şi câtorva romane apărute în

tiraje mici şi în cea mai mare parte a lor în Editura Zedax din

Focşani.

Aşadar cel ce parcurge bibliografia acestui autor, nu tocmai

puţină, acestea sunt suficiente argumente pentru a-şi putea forma

o idee generală despre universul tematic, direcţiile de evoluţie şi

caracteristicile ce individualizează profilul scriitorului.

Lectura prozelor din acest nou volum ne-a convins şi pe noi

că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu „deţine arta proiecţiilor onirice,

ireale, fiind capabil să construiască o lume vie, superviviscentă” (Aureliu

Goci).

354

„Războiul muştelor” (titlu care ne-a dus numaidecât cu

gândul la „Împăratul muştelor” al lui William Golding, laureat al

Premiului Nobel, dar şi la „Şatra” lui Zaharia Stancu (fără a avea,

însă, niciun fel de filiaţii cu acelea) cuprinde un mănunchi de proze

scurte cu teme diverse, construite cu mână sigură de un condei ce

deţine o experienţă literară cu totul remarcabilă. „Explorând medii

felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele

sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul” (Adrian Dinu

Rachieru).

Cele mai multe din prozele lui Gheorghe Andrei Neagu se

situează undeva la graniţa dintre real şi imaginar, nu de puţine ori

– mai ales când această graniţă este depăşită – conducând către

spaţii, imagini şi întâmplări dacă nu cutremurătoare, cel puţin

surprinzătoare prin capacitatea autorului de a crea ficţiune.

„Războiul muştelor”, mica nuvelă ce dă şi titlul cărţii, în

fapt un sâmbure de roman kafkian, cu o succesiune de întâmplări

dozate gradual, se citeşte şi se reţine ca motiv literar capabil să

ofere îndelungi teme de gândire asupra aberaţiilor şi deviaţiilor

umane într-un context social-istoric tulbure, greu de evaluat şi de

controlat. La fel în „Galovinul” şi în „Tache Mindir” – proze unde

autorul se lasă cu bună ştiinţă furat de fapte, evenimente şi

întâmplări neobişnuite, cărora fie le dă o anume semnificaţie, fie le

lasă pur şi simplu la voia de interpretare a cititorului.

O a doua categorie de schiţe e reprezentată de temele

realităţii de după 1989, inepuizabile şi care, probabil, vor constitui

mult timp de aici înainte izvoare de inspiraţie literară. Gheorghe

Andrei Neagu ştie să fie „sarcastic”, cum zice prefaţatorul lui, dar

şi înţelegător cu mersul vremii şi schimbările sociale, dincolo de

paginile textului propriu-zis, lăsând să se bănuiască un zâmbet de

compătimire („Pricopsiţii decoraţiei”). În faţa unui „fanatic” al

spiritului de dreptate („Comoara”), un director general dintr-o

întreprindere socialistă, obişnuit să raporteze cifre de plan false, se

simte nevoit să cedeze şi să accepte un adevăr cu totul

355

neconvenabil pentru acela. În alt loc ( „Calculatorul” ) ocheanul

scriitorului apare îndreptat către o metodă modernă şi sofisticată

de escrocherie.

În fine, o a treia categorie de schiţe abordează, dintr-un alt

unghi, aspecte de viaţă ieşite din comun, aici sensibilitatea

autorului conducând la reuşite indubitabile. Aşa, bunăoară,

„Maria” şi „Pepita”, poate cele mai frumoase texte din tot

volumul, mizează atât pe faptul şocant, neaşteptat, cât pe un

anume dramatism al vieţii dincolo de care lasă să se întrevadă

mutaţii sufleteşti profunde şi unele trăiri pe măsură.

Într-o vreme în care schiţa, textul literar de mici dimensiuni

păreau a fi ieşit din sfera de interes a scriitorilor noştri, iată că

domnul Gheorghe Andrei Neagu vine să răstoarne acest punct de

vedere şi să demonstreze cât se poate de limpede şi de convingător

că acest gen de scriere este încă departe de a-şi fi încheiat cariera

literară şi că atunci când inspiraţia şi aplecarea asupra unor teme

şi idei interesante sunt şi ele inepuizabile.

Fără teama de a exagera ori a face silă conştiinţei, putem

spune că domnul Gheorghe Andrei Neagu tinde prin această carte

să dea o nouă dimensiune, modernă şi percutantă, prozei scurte de

la noi.

356

PROZA SAPIENŢIALĂ

ŞI EFLORESCENŢA TRADIŢIEI

Aureliu Goci

Gheorghe Andrei Neagu – Tempul Iubirii, Editura Valman, 2007

Mai în urmă cu ceva timp, unii l-au crezut pe dl Gheorghe

Neagu doar un inimos, entuziast şi avizat editor de provincie care,

cu revista „Oglinda literară” a ajuns la o notorietate naţională,

publicând pe toată lumea, indiferent de orientarea politică şi de

aderenţa la grupuri literare, adică respectând prăfuitele principii

maioresciene de a nu amesteca literatura cu politica. Ulterior, s-a

relevat şi ca un prozator viguros şi (aproape) vitriolant ca un

pamfletar care reuşea să survoleze tentaţiile fastidioase ale

literaturii de frontieră, aproape documentară, până la limitele

libertăţilor imaginarului.

În fine, mai recent, când a fost să se prezinte la Târgul de

Carte de la Geneva, dl Gheorghe Neagu, editorul, s-a dus cu

propria sa carte „La mort du Grand Rat” (Ed, Zedax, Focşani, 2008)

un volum de povestiri în care experimentează o proză

nonconformistă, cu subliniate valori stilistice, care îl apropie – cum

exagerează Mircea Herivan – de proza lui Andre Gide şi Celine.

Un scriitor care s-a format cu greu, a debutat târziu, cu

acumulări lente dar temeinice, venind dintr-o zonă non-filologică,

s-a dovedit însă un prozator redutabil, cu teritorialitate specifică şi

rezoluţie personală, care, însă, nu prea a fost băgat în seamă,

datorită dominantelor de mai jos.

Inginer silvic, „om al pădurii, ” se înscrie într-o tradiţie

recentă, dar glorioasă a practicii scripturale prin care, din acest

domeniu restrictiv, s-au afirmat câţiva scriitori foarte importanţi –

precum Gheorghe Pituţ, Anatolie Paniş, Radu Cârneci - chiar

reprezentativi pentru jumătatea de secol şi mai bine trecută de la

357

al doilea război mondial şi transformarea comunismului în regim

de stat.

Poate că lucrurile acestea para-literare sunt mai puţin

importante – şi pentru că literatura autorului, spre deosebire de cei

numiţi, nu are legătură cu profesia iniţială – şi pentru că Dl

Gheorghe Neagu are deja o bibliografie impresionantă şi pentru că

a avut talentul şi puterea să răzbată şi, ca dovadă, iată că a şi

parcurs drumul de la Vrancea, la Geneva. Şi a mai parcurs un

drum: de la reportajul realităţii fierbinţi, la universul imaginar.

Tempul Iubirii este o carte mai specială, greu de încadrat

într-o serie tiologică, un amestec de roman realist şi de parabolă

biblică, de poveste sapienţială, fragmentată în secvenţe esopice şi

carte de învăţătură în cheie realistă. O proză puternică, în temă

erotică, aparţinând unui autor matur, sigur de sine, fără reticenţe

şi fără prejudecăţi dar rezolutiv nu prin vulgaritate, ci, să spunem,

prin muscularitate...

În creaţia ficţională, deşi sub cupola parabolei, intră multă

viaţă, un gen de viaţă expresivă mai ales printr-un dinamism al

emoţiilor frustre. Există şi multe pagini de mare lirism şi o anumită

tonalitate oraculară, în genul Cântarea Cântărilor, dar şi o

povestire fastidioasă, care aminteşte, desigur simbolic, de epopeea

lui Ghilgameş...Iată poemul şteptării lui Omedeu: ”Aştept ivirea

primăverii Cât timp a trecut? Intensitatea aşteptării a dilatat

timpul la dimensiuni nebănuite. Fiecare clipă în care nu soseşte mă

poartă în necuprinsul durerii până la istovire. Durere fără contur,

pe care nu pot s-o definesc. Simt că nu-i departe. Ştiu că a sosit. O

simt în sufletul meu cu ochii minţii. A coborât din câmpiile

împărăţiei. A fost luată de braţ şi ascunsă în case de beton şi de

gheaţă.

Primăvară, viaţă, timp, durere, aşteptare.

M-a minţit?

Nu. Ea n-a minţit.

358

O simt înlânţuită, zbuciumându-se, încercând să rupă

lacătele cu care a fost închisă. O văd cu ochii aţintiţi spre spaţiile

prin care îmi port paşii. O simt în fiecare vibraţie pe care o şoaptă

închipuită mi-o poate aduce. O aştept şi simt că va veni să-mi

acopere timpul cu trupul ei.

Spală-mi sufletul cu mângâierile tale.

Priveşte-mă, strânge-mă lângă tine şi spune-mi că nimic nu

s-a schimbat.

Lasă-mă să-ţi caut mireasma. Tot a ploaie miroşi ?

Eu adun aici azi, în cinstea ta, frunze de nuc şi flori de câmp

şi petale de măr.

Nici ploaia, nici frunza de nuc nu şi-au schimbat mirosul.

Acelaşi rămâne, de la facerea lumii până când nu vom mai şti.

Dar azi eşti aici, sunt aici.

Azi uită timpul din urmă şi lasă-l pe cel ce urmează.

Ia-mă cu tine şi bucură-te de clipă ca de o veşnicie.” (...)

O proză sapienţială, iluminată într-o construcţie alegorică,

ambiţionează să contureze o parabolă a iubirii dincolo de bine şi

dincolo de rău, în care moralistul cu rădăcini biblice intervine

mereu. Uneori abstractă, nu lipsită de o anumită uscăciune – poate

şi pentru insistenţele (sau ambiţiile) autorului de a emite adevăruri

generale, de a vorbi de arhetipuri şi de a căuta sensuri universale -

proza rămâne unitară şi uni-tonală până la capăt. De aici

gravitatea, aerul puţin marţial, oarecum afectat. Cred că uneori,

autorul „ia tonul” cu dificultate şi schimbă sunetul profund

caracteristic de la pagină la pagină. Eu nu pot decât să-i amintesc

obiceiul lui Sthendal care, înainte să se apuce de scris, citea o

pagină din aridul, exactul Cod Penal. Dl Gheorghe Neagu trebuie

că ţine Biblia la îndemână.

Lirismul tulburător al parabolelor orientale este oarecum

timbrat de ecouri gideene din Fructele Pământului.

Rezumând şi, fatalmente, vulgarizând, acest fastidios

poem epic şi oniric se doreşte a fi cartea treptelor iniţiatice al

359

Prinţului Omedeu, fiul lui Omedan, în lumea Omedaniei şi

Leodaniei.

Asemenea utopii pozitive nu sunt străine de literatura

noastră. Cel mai la îndemână mi-e apropierea de Ţara de Kuty a

lui Tudor Arghezi, plină de aluzii la imediatitatea circumstanţială,

deci mai puţin poetică decât Templul Iubirii, unde au fost epurate

toate trimiterile şi aluziile la o realitate identificabilă.

În orice caz, autorul e mai pregnant poet decât mi-aş fi

imaginat, cunoscându-i antecedentele scripturale, deţinând arta

proiecţiilor onirice, ireale, capabil să construiască o lume vie,

semperviviscentă, ca vegetaţia ecuatorială. Autorul personifică, ori

mai de grabă, alegorizează concepte pentru orizontul iniţiatic al

cărţii, precum: Templul Carantinei, Drumul Devenirii, Calea

Spiritului, Templul Înţelepciunii, întreţinând o atmosferă obscură,

oraculară.

Personal tind să cred că volumul este mai de grabă un

Poem, decât un Roman, şi propune o lectură de loc facilă şi

presupune un cititor nu doar sensibil, ci şi avizat. O carte diferită

de tot ce apare în actualul orizont literar, dar diferită şi de celelalte

volume, romane şi povestiri ale autorului.

Cine are ca orizont de aşteptare doar povestea erotică,

spectaculoasă şi pitorească va rămâne dezamăgit măcar de titlul

atât de ofertant, descoperind un discurs îndrăgostit, tautologic, de

dragoste, un discurs eflorescent, care nu se poate despărţi de

spiritul moralismului biblic.

360

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

DE LA ORIGINI ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT

Ion Rotaru

Pe lângã unele reportaje de cãlãtorie, cu deosebire cele

fãcute peste Ocean, acum îl surprindem aplicând transtex-

tualismul postmodernist, dacã-l putem numi aşa, în micul volum

intitulat Aesosopice (Ed. Zedax, 2005). Care poate fi locul lui Esop

printre filosofii Eladei ne-o poate spune cel mai bine celebra frescã

a lui Rafaello de la intrarea în Muzeul de la Vatican. Se

aproximeazã a fi trãit între anii 620-560 în. Chr. originar fiind din

Phrygia, a colindat Arhipelagul şi vestitele lui Fabule au fost culese

pentru prima datã în 325 î. Chr. de cãtre Demetrius din Falern,

dupã cca. 300 de ani Barbius punându-le în versuri, de unde se

inspirarã mai mulţi fabulişti în frunte cu Phedru, Planudiu dând şi

o Viaţã a lui Esop, n-am putea şti cât de exactã. Oricum o aflãm şi

la noi printre cãrţile zise populare, mai întâi în versiuni slavone,

mai târziu şi în româneşte, cu titlul de Istoria lui Isop sau Viaţa lui

Isop cu toate jiganiile lui, copia cea mai veche fiind fãcutã de

Costea Dascãlul din Şcheii Braşovului (1703), una mai târzie, din

1663 fiind ieşitã din condeiul lui Vartolomei Mãzãreanul. Era o

carte popularã foarte rãspânditã, odatã cu Alexandria, pânã pe la

jumãtatea secolului al XIX-lea. Parodiile postmoderne ale lui Gh.

N. sunt prezentate drept ca nişte „nuvele cenzurate“, Povestirile

lui Axie sau... „Tundeţi oaia filozofilor“ (Ctema eisaei), Partea I-a

în X Cânturi, Partea a II-a în X Cânturi, Partea a III-a în alte X

Cânturi.

Originalitatea „Isopiei“ lui Gh. N. consistã în faptul cã

autorul afecţioneazã a prelucra un text de-a dreptul elin.

………………………………………………

Într-alt loc, eroul cãrţii, destul de neiniţiat în comerţul pe

care îl fãcuse pânã la un moment dat, cam de când primise şi

361

„repartiţia de la I.A.L. pentru pritaneion (locuinţã pentru consilier

la sfatul oraşului) ne spune cã mai bine ar fi fost sã se apuce de

„comerţul cu hierodule (prostituate)“. De vreme ce e o afacere încã

mai mare decât negoţul cu sclavi, practicat fiind de câte un

„protopolit“ (cetãţean de frunte)... etc.

Ca şi în zilele noastre, şi în antichitatea greacã inflaţia de

intelectuali era o plagã socialã. Eroul nostru nu mai putea sã-şi

exercite meseria de jãlbar, avocat etc. (gramateus), interpret al

legilor, pur şi simplu, zice el, „pentru cã se deşteptase lumea şi ca

mine erau mulţi...“. Nici „cacopatrizii“ (cei care îşi vorbesc de rãu

neamul, ţara, patria, nu lipseau:

„Şi pentru cã Phito (oracolul din Delphi) are şi

„somatemporoşi“ (negustori de sclavi), crede cã are şi dreptate.

Dar de vor convinge mulţimea asta de cacopatrizi cã Esop ar fi

vinovat de ceva şi de-l vor ucide, ar fi o mare greşealã...“

Credem cã un acelaşi efect ar avea şi o transtextualizare a

versiunii româneşti (combinatã cu cea rãsoriginalã greceascã) din

Viaţa lui Isop cu toate jiganiile lui, foarte potrivitã şi aceasta în

vederea realizãrii literaturii „soft“, cum i se mai spune acestui fel

de reactualizare a textelor strãvechi.

Fireşte, cu Aesopia lui Gheorghe Neagu, punem capãt,

acum când libertatea de a ne exprima cum dorim este totalã,

„esopismului“ din anii dictaturii comuniste. Cãci frumuseţea

„fabulei“, fie ieşitã din gura lui Esop, din condeiele unor La

Fontaine sau Gr. Alexandrescu nu rezidã în scrierea... cripticã,

destinatã sã fenteze cenzura inexistentã azi, ci într-un stil cu totul

şi cu totul specific. Ceea ce se vede clar şi în scriitura lui Gheorghe

Neagu.

Mai sunt şi alte scrieri în prozã ieşite mai demult din

condeiul celui care conduce acum revista focşeneanã Oglinda

literarã. Aşa este „romanul“ – o... „ficţiune“, totodatã o utopie dar

şi o ucronie, totodatã un fel de... „basm“ cu un „prinţ“, pe numele

criptic Omedeu, fiul „marelui Omedan“, domnitor peste

362

Omedania (de unde sã deducem toponimul, de la „Omenie“?),

îndrãgostit absolut platonic şi ideal „naiv“, „moştenitorul sigur al

bogãţiilor sufleteşti necesare Omedaniei“ (lumea ţãrãneascã,

îneţelegem, la originarul din satul Trifeşti „între Hanu’ Ancuţei şi

Roman, în Moldova, care iubea, odatã ajuns în casta intelectualilor,

„simplismul erotic al omului“, o fatã frumoasã Imeea, cãreia voia

sã-i fie „bãrbatul şi grãdinarul edenului sãu“, dat fiind cã femeia

nu poate fi „grãdinãreasã“, ea fiind numai „floarea pãmântului, ce

ocroteşte puterea bãrbatului grijind de fructele roadelor sale“ şi

alte elemente biblice adunate într-un fel de poem al iubirii suave,

simplu exerciţiu şi totodatã scriiturã esopicã, spre a înşela vigilenţa

cenzurii comuniste, opusculul neapãrând decât în 1990 (la Ed.

Porto-Franco) cu îngrijirea regretatului poet Ion Chiric. Un

exerciţiu de prozator-poet şi atât. Mult mai pertinent ne apare

fragmentul Spinarea de piatrã a Fãgãraşului, din antologia Zece

prozatori (Ed. Albatros, 1987), reluat în Arme şi lopeţi (Ed. Zedax,

1997), extrem de valoroasã documentar, piesã memorialisticã,

unicã în contextul prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcãriaşi

al militarilor în termen din o anumitã perioadã a dictaturii

ceauşiste, destul de lungã, când tinerii, în loc sã se antreneze în

mânuirea armelor pentru apãrrea patriei, munceau ca sclavii din

antichitate la spargerea pietrei muntelui spre a construi o colosalã

arterã de legãturã între Ţara Româneascã şi Ardeal, muncã absolut

gratuitã, pe care nici miliardele de dolari de astãzi n-o va putea

duce pânã la capãt. Ceauşescu însã se încumeta sã o facã, riscând

orice... Vai de capul nostru! Rãmâneam impresionaţi de fragranţa

narativã a tânãrului, foarte tânãrului scriitor de pe atunci. Cu drept

cuvânt Gh. N. ţine foarte mult la aceastã carte, unicã în felul ei. O

alta, intitulatã, enigmatic, Tarantula (Pãianjen fabulos, cu

înţepãturi veninoase care nu existã pe la noi), reeditatã, dupã nu

ştim care ediţie princeps, la Rafet, R. Sãrat, 2005, nu se ridicã la

ştacheta prozatorului de azi. Este numai o greu de înţeles evocare

a tulburei epoci a luptelor fratricide dintre fiii lui Alexandru cel

363

Bun, mulţi din ei râvnind tronul (cronicarul zice cã tatãl lor, care

semãnase copii din flori pe la toate scaunele de judecatã pe unde

poposea, în Moldova, „mai cu cale ar fi fost a se râncãci“, decât sã

lase dupã moartea sa atâta vrajbã) ucigându-se între dânşii, rând

pe rând, scoţându-şi unul altuia chiar şi ochii (de unde zicala: „cine

ţi-a scos ochii?// fratemi-o!/ Aha, de aceea ţi i-a scos atât de

adânc!“). E vorba de moartea lui Petru şi de înscãunarea lui

Roman-vodã, cu sprijin leşesc. De ar fi aplicat maniera

sadovenianã a evocãrii romantice, bine axatã pe un fir narativ iute,

alimentat de un conflict clar, ar mai fi fost cum ar mai fi fost.

Prozatorul nostru însã se pierde în nesfârşite dialoguri, absolut

ininteligibile între închipuiţi actanţi, nu deloc epici, cu vreo

oarecare suprafaţã cât de cât documentarã. Citim şi uitãm de

îndatã aceste pagini, ne întoarcem mai cu plãcere la simplicitatea

cronicilor slavone sau la aceea a lui Ureche, excelentã ca exemplu

de laconism, putând rivaliza cu un foarte expresiv pomelnic.

Probabil intenţia prozatorului va fi fost sugerarea începutului

infiltrãrii în ţãrile române a otomanilor conduşi de Baiazid, cel de

la Cosovo şi de la Rovine, pânã spre hotarele Poloniei... acesta fiind

paianjenul, „tarantula“ veninoasã care a împiedicat dezvoltarea

economicã şi politicã a ţãrilor române, îndeajuns de prospere pe

timpul lui Alexandru al Moldovei şi Mircea al Ţãrii Româneşti...

Nu este deloc exclus însã ca, pe urmele lui Gh. N., un nou

romancier istoric, gen, sã zicem, Maurice Druon, cu ai sãi Les Rois

maudits, sã edifice evocãri istorice din adâncul evului mediu,

practicând un realism crud, pe potriva epocii crâncenelor lupte

dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun.

364

FIDELITATE PARADOXALĂ

ÎNTRE „OGLINDĂ” ŞI „ZOLISM” (text preluat din Anuarul de martie, nr. 5, 2010, Timişoara)

Ion Pachia Tatomirescu

Din Tabelul cronologic cu care se deschide recentul volum

de povestiri, Purtătorul de cruce (2009)*, de Gheorghe Andrei

Neagu (n. 14 septembrie 1949, Trifeşti-Neamţ), aflăm despre acest

autor lucruri extrem de importante pentru „condiţia scriitorului

român contemporan”, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la

Focşani, «ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu» (p.17),

asociaţie ce scoate revista Oglinda literară, căreia îi devine

redactor-şef, calitate în care, vizitând Parisul, «face cunoştinţă cu

Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu şi cu Marcel

Shapira, mare maestru al Masoneriei Române» (p. 18); tot în anul

2000, Gheorghe Andrei Neagu «primeşte titlul de Cavaler al

Literaturii Române, acordat de preşedintele României, Ion

Iliescu» (ibid); în anul 2002, primeşte «Diploma de Binecuvântare

Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea şi Diploma de Onoare a

Academiei Orient-Occident de la Curtea de Argeş» (ibid); în anul

2005, devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iaşi; etc.

Volumul Purtătorul de cruce de Gheorghe Andrei Neagu

are şi o prefaţă esenţială, Maturitatea prozatorului, datorată

distinsului critic literar, Theodor Codreanu, prefaţă unde sunt

scanate reliefurile din „teritoriul epic” al acestui prozator, cu

admirabilă fidelitate, exactitate de satelit de ultimă generaţie:

«Purtătorul de cruce […]» este o sinteză a lumii artistice a

autorului, cuprinzând texte de o evidentă diversitate naratorială,

* Gheorghe Andrei Neagu, Purtătorul de cruce, povestiri, însoţite de un binevenit

Tabel cronologic şi de o prefaţă, Maturitatea prozatorului, de Theodor Codreanu,

Tecuci, Editura Transilvania, 2009)

365

atât ca formulă, cât şi ca întindere şi conţinut, de la instantaneul

descriptiv ( ca Armoniile pietrei), la nuvela de amplă respiraţie

(precum Spinarea de piatră a Făgăraşului sau Maria). Este vorba

de o antologie de autor. Imaginarul lui Gheorghe Neagu, dacă ne

raportăm la poetica elementelor lui G.Bachelard, ţine de

materialitatea pământului, izomorf în piatră, sub „complexul lui

Sisif”, ca în faraonica străbatere a Făgăraşului de către ostaşii care

şi-au pierdut rosturile originare de apărători ai Patriei […].

Scriitura lui Gheorghe Neagu, fie obiectivă, fie subiectivă,

traversează nu doar diverse tehnici diegetice, ci e atentă la

problematica maeştrilor săi care pot fi I.L. Caragiale, Mihail

Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Borges ş.a.

Impresionează la el tăietura frazică în stare să sugereze

„materialitatea” grea, într-o perpetuă metamorfoză pozitivă sau

negativă, cu o siguranţă senină a tonului, toate arătând un

prozator bine aşezat în profesiune, ajuns, desigur, la deplina

maturitate artistică […] Fireşte, Gheorghe Neagu nu reuşeşte

totdeauna să evite improvizaţia cu obscurităţi sau cu jocuri pe care

nici ironia nu le poate salva, ca în Mântuitorii, unde sunt puşi la

judecata bârfitoare a diverşilor dumnezei şi profeţi Iisus, cu

„minciuna” Învierii şi „virginitatea” Sfintei Fecioare…» (pag.25

sq.).

Prozele lui Gheorghe Andrei Neagu din Purtătorul de

cruce (2009) aparţin unei direcţii estetice noi, care s-a impus în a

doua jumătate a secolului al XX-lea, graţie generaţiei antistaliniste

/ antiproletcultiste, ori, mai exact spus, graţie generaţiei sale

resurecţional-moderniste şi a paradoxismului, generaţie ce are în

program conjugarea paradoxurilor lumii în moduri lirice, epice,

dramaturgice, dinamitarea şi recristalizarea miturilor

fundamentale ale umanităţii etc.

După două proze de „încălzire epică” – Oaspetele (o

povestire „ultrascurtă” în care se evidenţiază portret-simbolul

Copilăriei: «Era copilăria mea […] / - La mulţi ani! I-am spus

366

sărutând-o pe obraji ca pe cea mai scumpă împlinire. / nu mi-a

răspuns. A rămas tăcută, îmbujorată, la pieptul meu,

bucurându-mi fiinţa… » - (p. 32) şi Alexandra ( o povestire abil

condusă, cu toponimie simbolică – pentru o întâlnire prin „mica

publicitate”, „pudica Alexandra”, „romancieră”, „sinucigaşă”,

semnând cu pseudonimul Tudor Mărăscu – explicat de Alexandra

în „bileţelul de adio”: «Pseudonimul meu poartă în el prenumele

fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la amărăciunea

singurătăţii… » / -, şi „realul” / „redactorul” Tudor Mărăscu –

desigur, autorul / „antologatorul” îşi relevă „cheia de boltă” a

întregii arhitecturi epice prin povestirea ultrascurtă, ce dă şi

numele „întregului”, Purtătorul de cruce, povestire cu o rafinată

„acţiune” ce are în „panoul central-epic” paradoxul mesianic

(extras dintre „mitemele” rezultate în urma „dinamitării estetic-

paradoxiste” a mitului aşteptării lui Mesia), reeditat prin eroul

Andrei, „nou Iisus”, „contemporanul nostru”, „omonim auctorial”

/ „voce auctorială”: «Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în

susul şi-n josul străzii, zgâriind asfaltul. Scâşnetul frecării îi oprea

pe trecători… » (p. 42); «Andrei se simţea tot mai sleit. Locul

încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că tocmai

acolo îşi cuibărea grumazul, ori de câte ori începea şi se sfârşea

drumul crucii […]. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede

blândă, plăcuţă, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins […]. Duba

poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii braţele curcii.

Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul…» (p.45 sq.); etc.

Gheorghe Andrei Neagu, ca proprietar de admirabilă

rafinărie epică, dovedeşte şi prin volumul de povestiri, Purtătorul

de cruce, că aparţine elitei prozatorilor valahi contemporani, cu

autentică, inconfundabilă ecritură de fidelitate paradoxistă,

vectorizată între „verismul-oglindă” şi zolism”.

367

CEI TREI NEAGU

Adrian Dinu Rachieru

Cu ceva vreme în urmă, semnalând şarja editorială ivită

sub sigla Zedax-ului focşănean, lansând „la pachet”, cu sprijinul

Primăriei, vreo douăzeci de autori, evidenţiam meritele

neobositului Gh. Neagu, un „remorcher” al vieţii literare din zonă.

Evident, în urbea vrânceană apar câteva reviste şi se „cioncesc”,

într-o febrilă efervescenţă, grupuri potrivnice; lesne de bănuit,

asperităţile nu ţin atât de platformele (programele) literare în

conflict cât, îndeosebi, de rivalităţile nedomolite ale unor autori,

prinşi în aprige bătălii la (de) cafenea. Şi, bineînţeles, zgomotos

preocupaţi de întocmirea unor clasamente locale, „de azi pe

mâine”...

Păstorind Oglinda literară, implicându-se în varii acţiuni,

luptându-se cu „forurile”, Gheorghe Andrei Neagu este un

infatigabil animator. Am fi însă nedrepţi dacă, lăudându-l pentru

risipa de timp şi energie, am ignora prestaţia sa scriitoricească,

într-o dublă ipostază: de poet şi de prozator. Dealtminteri, cine

vrea să afle amănunte despre viaţa Festivalului Duiliu Zamfirescu

(„dispărut” în 2008), despre activităţile cenacliere învolburând

lumea scriitoricească poate răsfoi cu folos cartea întocmită de

„cronicarul” Mariana Vicky Vârtosu, Şapte ani spre un Tibet (2009),

un veritabil „Jurnal de cenaclu”, reconstituind – bilanţier –

atmosfera acelor ani. Negreşit, nemţeanul nostru (n. 14 septembrie

1949, în Sofroceşti - Trifeşti) era în fruntea iniţiativelor, veritabil

leader, suportând consecinţele, şi ele previzibile (aversiuni,

cruciada anti-Neagu). Inimos, generos, publicând pe toată lumea

în Oglinda literară (ivită în 2000), bătând pe la porţile editurilor,

acceptând flotanţii şi zurbagii cenaclului, trecut prin experienţe

masonice, focşăneanul (din 1976!), o vreme chiar bucureştean,

368

îngrijindu-se, în lumea silvicultorilor, de revista Silva „preţ” de

vreo trei ani, Gheorghe Neagu, aşadar, a răzbit greu.

Poetul cu acelaşi nume s-a dezvăluit mai târzior. Nunta

neagră, de pildă (apărută în 2010, în cinci limbi de circulaţie) s-ar

vrea o baladă cultă (suntem avertizaţi!) pe traseul fericire-nuntă-

extincţie, în siaj eminescian. Fie că o acceptăm ca versificare

postromantică (cf. George Anca), fie că o înscriem romantismului

ezoteric (cum sesiza, cu îndreptăţire, Oana Dugan),

eminescianismul ei difuz dar şi intertextualitatea sunt de

netăgăduit. O lectură „vigilentă” propunea şi Iulian Bitoleanu,

pornind de la motivul aşteptării, împins „în pragul tainei”,

descoperind descriptivismul magic, antropomorfizarea,

ambiguizarea („mirele e altul”), calchiind finalul pe reţeta

tragediilor antice, final hotărât, se ştie, de „zei”. Poemele din

Lacrima iubirii (tot în 2010) vorbesc despre însingurare;

protagoniştii, „obosiţi de pierderi”, striviţi de timp se înfăşoară „în

mantii / de singurătăţi”. Tonalităţi moi, aşadar, o viziune

melancolizată, cadrul naturist proteguitor, suferinţa romantică,

abstragerea etc. ar defini gravitaţional acest univers motivic al

poetului. Prozatorul Neagu, în schimb, are antecedente, nu este

nicidecum „de ultim moment” (cum credea I. Rotaru,

semnalându-i transtextualismul). Avem de-a face cu un prozator

viguros, de paletă largă, cultivând cu predilecţie genul scurt,

aparent naturist, atras de utopia neagră (cronotopul postumităţii),

nota un cititor atent-penetrant precum Theodor Codreanu. Şi

vădind, în imaginarul său narativ, chiar „ostentaţie simbolică” (cf.

Marian Popa). Purtătorul de cruce (2009), o antologie de autor,

probează convingător această degradare a simbolurilor într-o

vreme haotică, confuză, dezvrăjită. Să ne amintim apoi de odiseea

unui manuscris hăcuit (Arme şi lopeţi, un roman de tinereţe), trecut

prin furcile caudine ale cenzorilor, tipărit abia în 1997; şi din care

un fragment fusese găzduit în volumul colectiv Zece prozatori,

apărut la Albatros (1987). Hărţuitul autor propunea acolo, într-o

369

frazare scurtă, de mare francheţe, într-o tonalitate sumbră,

portretul unei epoci, fructificând experienţa unor luni de armată.

Un realism „jos”, crud, neglijent, coborât în lumea bărbaţilor

(„capete cazone”) chemaţi „sub arme”, în care colţosul Mitiţă

Şoican participă, traversând seisme erotice, la „epopeea”

Transfăgărăşanului. Templul iubirii (2007) creşte sub acoperişul

parabolei, dezvoltă antitetic secvenţe esopice, de rezonanţă biblică,

aspirând la arhetipal. Prinţul Omedeu îndeamnă la spinoasa „Cale

a Spiralei” în vreme ce rivalul Megeu vrea o cale „mai lesnicioasă”.

Să observăm, esenţial, că în pofida titlului ispititor, prozatorul nu

urmează facila reţetă a romanului consumist, cel care ar fi vestit,

zic voci prăpăstioase, intrarea în postliteratură! Intensitatea

aşteptării (a primăverii), de pildă, prilejuieşte o delicioasă infuzie

lirică şi propune proiecţii onirice, potenţând miza epică.

În fine, volumul de faţă, Războiul muştelor, era şi el un

proiect mai vechi. Ar fi trebuit să apară, aflăm, la editura Dominor,

prin 2007. Poate că întârzierea i-a priit; lăsat la dospit, „revizitat”

(cu un termen la modă), orice manuscris poate fi îmbunătăţit (sau

„stricat”, se mai întâmplă). În cazul nostru semnalăm reuşita

(certă), pe tiparul ştiut, cu două proze excepţionale (după gustul

nostru), plonjând în fantasticul miraculos. Avem în vedere textul

botezat Maria şi, negreşit, proza titulară.

De regulă, notaţiile sunt telegrafice, cu deviaţii epice,

demetaforizate iar finalurile şocant-imprevizibile. Un pahar cu lapte

creionează un peisaj apocaliptic, coşmaresc, într-un oraş panicat şi

coloane de fugari „populând” creierul unui ins ulceros, ieşind din

somnie. Alte proze radiografiază întâmplări în mediul

bucureştean: în Mijoarca dispune Dorel (un copil), în Moartea

peniţarului, Cristian, poet rebel, uitat de prieteni se spânzură iar

autorul, coborând în imediatitate, foloseşte şi nume reale din

mediul scriitoricesc; în Lumină şi întuneric, Gheorghe Lăţoi,

„nevorbitor” după un accident, sancţionat că nu participă

entuziast la măreţul spectacol de la aeroport, îşi recapătă vorbirea

370

dar devine surd, dispărând după o pneumonie galopantă;

Galovinele narează un experiment bizar iar în Comoara directorul

Tiubeteică, comunist adevărat, chemat la BOB, nu vrea să „umfle”

realizările. Unele texte cad în melodramă (v. Ochii sau De la stânga

la dreapta), altele ne transportă în alte epoci (Insula damnaţilor, în

vremea lui Napoleon sau Pământ violet, la Roma, în compania

sclavei Geea, devenită statuie). În fine, în Calculatorul ne întâlnim

cu o Nataşă Bush, într-un cărucior nichelat, devalizând conturile;

Tache Mindir călătoreşte în Brazilia şi, muşcat de o insectă, are

accese de furie; în Manolică, un locotenent vigilent suspectează un

transport de apă (scăldătoarea mortului, de fapt). Pepita evocă

suferinţa bătrânului Constantinidis, inert, spitalizat după moartea

„cucoanei” (tânără, asaltată de curtezani) şi, mai ales, reacţiile

cocker-ului, acompaniindu-i durerea. Maria, admirabil construită,

cum spuneam, culege întâmplări neverosimile, proiectate într-o

lumină crepusculară, întreţinând – cu o abilă regie – atmosfera

unui fantastic miraculos. Dacă Mitiţă (vezi În gazdă) voia să

cucerească târgul Romanului, tot acolo (loc drag scriitorului,

bănuim, de pe vremea studiilor liceale) nimereşte Adrian, un fel

de spiţer cu studii berlineze, scăpat de front şi găzduit de un popă;

şi care provoacă în târgul populat de refugiaţi, prin prafurile şi

soluţiile aruncate, un veritabil „sfârşit de lume” prin invazia

uriaşelor muşte, adevăraţi monştri.

Un volum, aşadar, care se îmbie lecturii, explorând medii

felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele

sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care

probează, indubitabil, că avem în Gheorghe Andrei Neagu un

prozator viguros, cu acumulări lente, urcând acum impetuos în

topul celor hărăziţi a lăsa urme.

371

„RĂZBOIUL MUSTELOR" A FOST LANSAT

LA ROMAN

Cristina Panait

În prezenţa a numeroşi oameni de cultură, scriitorul şi-a

lansat, la Biblioteca Municipală "George Radu Melidon", cartea

"Războiul muştelor" (Ed. Pro Plumb, 2011). Volumul aminteşte

prin ficţiune şi parodie de "Aventurile unui căcănez în Pokerania",

dar şi de proza din volumele de povestiri "Armoniile pietrei"

(2005), "Moartea şobolanului" (1996) sau "Jurnalul American"

(2004). "

Războiul muştelor" poate fi citit şi în altă cheie, aceea a unui

prezent invadat de politicienii care s-au instalat, asemenea

muştelor din nuvelă, pe corpul muribund al statului. Invazia

muştelor, descrisă de Gheorghe Neagu, poate fi şi oglinda în care

se reflectă imaginea politicienilor care au format un nor

monstruos, alcătuit din muşte uriaşe în căutare de pradă. "Un

volum care se îmbie lecturii, explorând medii felurite, mixând

frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele sarcastice ori

retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care probează,

indubitabil, că avem în Gheorghe Neagu un prozator viguros, cu

acumulări lente, urcând acum impetuos în topul celor hărăziţi a

lăsa urme", scrie în "Cuvântul de însoţire a lucrarii" Adrian Dinu

Rachieru.

Douăzeci de povestiri şi nuvele ne invită la o lectură care

arată încă odată cât de mică este distanţa dintre realitate şi ficţiune

şi mai ales că ficţiunea nu este decât o altă ipostază a realităţii. Cu

ocazia lansării volumului a fost prezentat şi ultimul număr, pe

septembrie, al revistei "Oglinda Literară".

Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, satul

Sofroceşti, comuna Trifeşti, judeţul Neamţ) este un prozator,

promotor cultural, jurnalist, editor de presă literară şi fondator al

372

revistei Oglinda literară. Este membru în conducerea Uniunii

Scriitorilor din România, Filiala Bacău.

373

NOTE DE LECTURĂ:

GHEORGHE ANDREI NEAGU – RĂZBOIUL

MUŞTELOR

Mioara Bahna

Apărută la Editura Pro Plumb, în 2010, cu un Cuvânt de

însoţire, semnat de Adrian Dinu Rachieru, cartea lui Gheorghe

Andrei Neagu Războiul muştelor, compusă din douăzeci de proze

scurte cu tematică diversă, poate fi citită – la nivelul ansamblului

– ca un mozaic, ale cărui faţete alcătuiesc lumea, în special din

ultima parte a regimului comunist din România, dar şi din anii

următori, fiind o frescă a societăţii româneşti, îndeosebi la nivelul

mentalităţii, al vieţii politice, dar poate fi citită şi ca o alegorie.

***********************

Fantasticul este prezent încă din prima naraţiune,

Războiul muştelor, a cărei acţiune se desfăşoară în Moldovă, la

Roman, în timpul Primului Război Mondial, unde se refugiază de

teama ocupaţiei germane şi un tânăr, „spiţer”, cu studii în

Germania, venind din Bucureşti şi preocupat să descopere un leac

prin care să-i ajute pe răniţi să se vindece mai uşor şi de aceea îşi

petrece aproape tot timpul căutând anumite roci pe malul râului,

din care, măcinându-le, să obţină un amestec adecvat scopului său.

Fiindcă rezultatele experimentelor pe care le face nu sunt cele

scontate, personajul aruncă substanţele rezultate în groapa de

gunoi a casei preotului care-l găzduieşte. Preambulul

evenimentelor extraordinare care urmează e apariţia unor muşte

în camera personajului principal, a căror mărime neobişnuită îl

surprinde, prilej cu care îşi aminteşte că tot o muscă l-a despărţit

de fata pe care o iubea. În contextul naraţiunii iniţiale a volumului,

374

prin „războiul muştelor”, alegoric, se denunţă conflictele armate,

care favorizează apariţia unor monştri, de orice fel, în stare să

pericliteze normalul sau măcar să îl şubrezească, fiind vremea

tuturor posibilităţilor, prin haosul pe care-l generează. E, pe de o

parte, războiul pe care îl duc fără nicio şansă „muştele” efemere

pentru supravieţuire, iar, pe de altă parte, e lupta împotrivă

anormalului care invadează pe neaşteptate viaţa, ameninţându-i

resorturile. Deşi naratorul propune o explicaţie „ştiinţifică” a

fenomenului, întâmplarea aminteşte, mutatis mutandis, de

Metamorfoza lui Franz Kafka sau de Un om mare, al lui Mircea

Eliade. Muştele care invadează viaţa romaşcanilor după ce sug

substanţele experimentale din groapa de gunoi sunt măcelărite de

oamenii, scârbiţi de aceste apariţii hidoase, măsurând chiar şi

câţiva metri, sau cad şi mor de la sine, dar şi soarta lui Adrian,

inconştientul lor creator este pecetluită, odată ce se descoperă

legătura dintre el şi aceşti mutanţi, fiind împuşcat, eliminându-se

astfel posibilitatea de a se descoperi, prin el, un medicament care

să salveze vieţile multora.

Rădăcinile altei naraţiuni, Femeia tatălui meu, îşi trag

sevele din opera lui I. L. Caragiale, mai exact din nuvela La hanul

lui Mânjoală, insinuarea fantasticului făcându-se tot subtil, prin

crearea unui personaj feminin, un soi de vampir energetic,

personalitate concomitent magnetică şi malefică, devenită a doua

soţie a tatălui personajului-narator, admirată de toată lumea

pentru adaptabilitate, îngăduinţa faţă de defectele celorlalţi,

hărnicie, prin prezenţa zâmbetului mereu pe buze etc. şi acceptată

de toată familia şi de apropiaţii familiei cu prietenie. Se remarcă

un paralelism în manifestarea efectului personajului cu virtuţi

supranaturale asupra celor doi bărbaţi, tatăl şi fiul: energia vitală a

primului seacă în scurt timp după ce se recăsătoreşte – textul

începe cu moartea acestuia şi este construit din perspectiva fiului,

aflat la rându-i pe patul de moarte –, dar sfârşitul lui nu miră pe

nimeni, doctorul chemat să-l vadă înainte punând un diagnostic

375

implacabil: „vârsta”. Înconjurat apoi cu o grijă excesivă din partea

celei pe care o numeşte „femeia tatălui meu”, fiul rămas în casă se

apropie într-un mod care i se pare cât se poate de firesc de ea,

luând locul defunctului şi pierzându-şi accelerat, ca şi el, vitalitatea

– în timp ce femeia rămâne neschimbată –, doctorul punându-i

acelaşi diagnostic, ca şi tatălui, încât textul scris de muribund

capătă valoare de scuză tardivă faţă de memoria părintelui,

mărturie testamentară a unei experienţe căreia nu mai are timp să-

i caute sensurile.

Fantasticul, coroborat cu oniricul şi suprapus unor

manifestări patologice, este însă o componentă evidentă şi a altor

texte din volum.

376

ARME ŞI LOPEŢI (text preluat din volumul Cronici aleatorii.

Autor – Julieta Pendefunda).

Poate că lumea romanului Arme şi lopeţi* e tocmai cea de

care am vrea să ne desprindem. Poate că timpurile în permanentă

ciclicitate ar vrea să rămână doar în pagini de roman. Dar nimic şi

nimeni nu poate să înţeleagă nevoia noastră de a ne refula, de a ne

descotorosi de trecut aducându-l mai mult într-o amintire a

prezentului. Multitudinea de idei, cavalcada întâmplărilor

descrise, acţiunea care oboseşte răbdarea cititorului avid să

înţeleagă de ce se întâmplă un lucru şi care este urmarea acestuia

fără a i se da un răgaz prea mare, un respiro, acesta este amestecul

de ingrediente care asigură succesul unui roman şi care sunt din

abundenţă în cartea semnată de Gheorghe Andrei Neagu.

Prozatorul nu este departe de Nunta neagră, poemul alchimic

realizat în urmă cu un an. Absurd e să gândeşti altfel. El ştie să

scrie o proză autentică, explozivă ca un roman de Rebreanu şi

temeinică ca o scriitură soljenytsiană, dar în acelaşi timp străbătută

de un iz de baladă autohtonă. Gheorghe Andrei Neagu e un

scriitor complex, ale cărui cărţi trebuie să fie citite de cei care iubesc

marea literatură. Arme şi lopeţi face parte din aceasta.

* Gheorghe Andrei Neagu, Arme şi lopeţi, editura Zedax, 2010.

377

GHEORGHE NEAGU: TRASEUL EZOTERIC

Valeria Manta Taicutu

Tânărul din romanul lui Gheorghe Neagu („Templul

iubirii”, Editura VALMAN, 2007), aparent în stare de catalepsie,

are scoase din funcţiune doar mecanismele inhibitorii ale eului şi

supraeului, astfel încât poate pătrunde într-o zonă abisală, acolo

unde miturile străvechi, arhetipurile, reminiscenţele memoriei

colective se îmbină cu poezia. Fragmentele lirice alternează cu cele

relatând etapele unei călătorii inţiatice. Regresia temporală se

opreşte într-o etapă numită Omedania, o cetate ideală, un reper

spiritual spre care tânărul, devenit Omedeu, aspiră. Linia

ontologică a personajului nu include religiozitatea, ci un fel de

politeism precreştin, de tip asiatic, şi un comportament ascetic,

bazat pe introvertire, lupta cu sine, eliberarea lăuntrică, atingerea

nirvanei prin meditaţie.

Dacă luăm de bună informaţia că, în ultimele momente ale

vieţii pământeşti, eul îşi recapătă în totalitate memoria şi vederea

panoramică asupra ontogenezei proprii, putem considera

episoadele lirice, care nu au, de altfel, niciun fel de legătură cu

discursul narativ despre călătoria iniţiatică a lui Omedeu, drept

nişte flashuri ale memoriei. Tonul este vag sentimental, sentenţios,

mâhnit, al unui om care suferă şi nicidecum al unui filosofard care

se amuză producând truisme în serie: „O dată vă spuneam că am

murit. A fost de-ajuns un vânt de primăvară, pentru ca moartea

mea să nu mai poată fi certitudine. Acum aştept să înfloresc. De

câteva zile sunt bolnav de cerul de deasupra vieţii mele. Dar azi,

când simt că primăvara va sosi, am început să sper în înflorirea

trupului meu. Mintea a început să se ridice. În faţa mea, doar

întinderi nesfârşite. Când voi zări o floare ieşind pe întinderea

aşteptării, voi dori ca zborul albinelor să ne unească. Până atunci,

voi, semenii mei, mulţumiţi-vă că nu am murit încă! Că mai sper

378

în venirea primăverii ce-o aştept. Iar dacă voi nu vă puteţi bucura,

n-am nicio vină. Înflorirea mea va aduce lumină în priviri. Nu vă

spun acest lucru doar pentru a vă apropia de sufletul meu.

priviţi-vă în faţa omului înflorit şi-mi veţi da dreptate” (p. 13).

Astfel de mici poeme în proză, structurate sub forma unui

monolog adresat, întrerup ritmic traseul iniţiatic al prinţului

Omedeu şi au rolul unor pauze de respiraţie. Totodată, prin

frecvenţă şi ritmicitate, ele dilată timpul lecturii, permiţând

reflecţia asupra simbolurilor presărate în fragmentele narative cu

care alternează. Vocea naratorială este scindată, interpretând o

partitură apollinică şi una dionisiacă; patima şi meditaţia, revolta

şi resemnarea sunt coordonatele unei personalităţi dizarmonice,

care, pornită în căutarea propriei identităţi, se îndepărtează într-

atât de centru, încât uita de scopul căutării şi se rătăceşte într-un

hăţiş metafizic.

Daca ignorăm ritualurile de tip masonic la care este supus

prinţul Omedeu, călătoria lui seamănă, în bună măsură, cu aceea a

emirului macedonskian, pornit şi el în căutarea idealului. Izgonit

fizic din Omedania, prinţul trebuie s-o recâştige spiritual. Reperele

sunt pur simbolice: apele Iazului, cotul Vâlcelei, Calea Spiritului,

Templul Carantinei, Calea Năzuinţei Supreme, Unghiul Suprem,

Colţul Peştelui etc marchează un traseu ezoteric, ce nu are nimic

de-a face cu semantica obişnuită. Obligaţia tânărului este de a se

supune, de a-şi perfecţiona capacităţile de cunoaştere, de a refuza

Calea Vieţii, îmbuibarea trupului şi adormirea spiritului şi de a

acţiona după reguli prestabilite. Limbajul pe care-l foloseşte

exclude inventivitatea lingvistică şi spontaneitatea, fiind o

combinaţie strategică de formule ceremoniale şi sentenţii ambigue.

Sigur este doar mesajul constant pacifist al prinţului, educat în

spiritul evoluţionismului de tip darwinist: „Nu catastrofa, ci

continuitatea Universului a dat la iveală omul. Omul este produsul

unei legităţi logice specifice oricărei planete. Nicio planetă nu va

putea beneficia de apariţia unei vieţuitoare identice nouă, atâta

379

vreme cât nu va avea condiţii identice. Nu pot să cred că după o

catastrofă nucleară, mai este posibil să apară din nou pe pământul

distrus, un alt pământ, care să ducă la apariţia unor făpturi care să

se poată numi oameni. În universul apropiat cunoaşterii noastre,

zeci şi sute de planete se întrec să ne aprindă fantezia. Să nu ne

speriem de existenţa noastră individuală scurtă. Am creat urmaşi

capabili să continue drumul spre suprema revelaţie. Catastrofa

este un spasm trecător acesteia, dar care n-a creat nicio formă de

viaţă. Cataclismele au distrus o parte din speciile existente, lăsând

câmp liber evoluţiei celor scăpate din marea încleştare. Omule

atomic, fii bun, răbdător şi nu tulbura legea evoluţiei universale cu

catastrofe inutile” (p. 15).

Când ajunge la ultima pagină, cititorul înţelege că a fost

martorul unui experiment, că i se cere o schimbare de perspectivă

şi că tot ce a citit trebuie reevaluat / interpretat; acest truc narativ

îl ajută pe Gheorghe Neagu, prozator cu experienţă, să spună ceea

ce vrea (sau ceea ce trebuie) fără să se teama de consecinţe: în

definitiv, este vorba despre un delir al unui personaj schizoid care,

în momentul scurt de luciditate indus de medicamentaţie,

neputând pune în armonie ceea ce descoperise în zona subliminală

cu ceea ce îi oferă supraeul, se prăbuşeşte definitiv în întuneric.

380

GHEORGHE NEAGU – UN MARE SCRIITOR

SOLITAR

Stelian Baboi

Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate

creativă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către

mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin

cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără

o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri

arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în

Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare

comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un

Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu

numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura

noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care

se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu –

transcedenţa invizibilă, atotputernică, misterioasă şi înţeleaptă –

către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai

Cuvântul lui Dumnezeu făcea ordinea morală, artistică, socială şi

etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o

viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse

marilor prefaceri naturale prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi

invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de

puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel

anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau

Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii

scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru

a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica

sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei

înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl

comunicau pentru forţa lui taumaturgică. Un astfel de mesager al

pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni

381

a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când

primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta

Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste.

Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că

literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii

Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume

incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic,

sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu

înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura pustiul din

cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv

şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi

Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului

şi a devenit disponibil pentru om, - tocmai de aceea prozele lui

miroase a răsărit şi busuioc înflorit.

Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne

aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a

imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi

literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la

Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar

eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând

akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr)

prin katarsisul (purificarea ) temperamental, că personalitatea lui,

prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi

erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu

marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui

Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor

lui Mihai Eminescu.

Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor

anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată,

nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând

acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt

reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie

rostirea cristianică a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric

382

învârtejată în omul Gheorghe Neagu ( Lampedusa – prinţul

gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de

buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate

aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul calic suit cu tăgârţa pe piscul

Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice

umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de

albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz – prinţul absurdului

balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele

româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără

trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirile-basme din

1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor

paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din

lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului

din Hamangia” în vitrinele pariziene poema „Mioriţa”, dacă

genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una

fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din

Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de

către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă

Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul

american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini

în „Hora de la Frumuşica”, aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să

scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra

sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu

Cuvântul rostit de nemuritori în altarul mânăstirilor bucovinene şi

din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim

să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci

înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în

Univers.

Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă

anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular

în proza românească de astăzi încât mi se pare că el ne dă daina-

daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla

Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar cititorul, nu doar

383

mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci

participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în

lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului

vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme

şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa

de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de

năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi

aspiraţii pe o tabula rasa( tablă curată) euclidiană, abia după

sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile

Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de

vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul

armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în

thanatos.

Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din

tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală

occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni,

căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub

umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se

zbuciumă suflul vital ( aura vitalis) pentru a depăşi techéa (cauza

accidentală), alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru a ne

putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke

( de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu

noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.

384

LUMEA CA UN DETALIU

Liviu Comsia

Pe la începutul toamnei lui 2009, am primit o carte în

format electronic semnată de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu

de numele căruia se leagă existenţa excelentei Reviste „Oglinda

literară” din Focşani, precum şi mişcarea culturală pe care a

impus-o în viaţa naţională. Mi-a mărturisit scriitorul că vrea să-şi

facă un dar la împlinirea a 60 de ani de viaţă şi a căutat în sertare

(iată, Doamne, că nu întotdeauna a fost o poveste) unde a găsit

aşteptând câteva povestiri. Le-am citit, deşi mărturisesc că lectura

pe monitor nu mă atrage, dimpotrivă îmi dă senzaţia de

artificialitate, de deja vu sau, mai corect, pierd toată intimitatea cu

cuvântul scris.

După o vreme am primit şi cartea sub titlul „Purtătorul de

cruce”. Am recitit-o după canoanele „conservatoare”, ca şi cum ar

fi fost pentru prima dată chiar dacă cu literatura lui Gheorghe

Andrei Neagu mă mai întâlnisem în ultima vreme şi, să zicem,

eram oarecum familiarizat.

Din nou trebuie să-mi revizuiesc părerile. Niciodată un

moment al lecturii nu seamănă cu altul. Textul îşi schimbă

strălucirile şi oamenii, deveniţi personaje, înfăţişarea. Mai ales

când vine vorba despre proza scurtă, singura în măsură că

cuantifice ceea ce din obişnuinţă numim talent. Nici un scriitor

adevărat nu poate trece peste această probă a scrisului fără să

trezească suspiciuni. Or, aveam în faţă o carte care depăşea

condiţia unei simple probe. Era vorba despre dezvăluirea unei arte

a scrisului bine stăpânită cu toate scăderile de tensiune din unele

piese din cuprins.

Scrisul lui Gheorghe Andrei Neagu începe invariabil prin

evocarea unui detaliu aparent nesemnificativ care, condus uneori

cu încordare, alteori chiar cu lentoare, se dovedeşte declanşatorul

385

exploziei epice. Ca cititor, eşti luat prin surprindere şi eşti tentat să

crezi că în curând vei ajunge într-un spaţiu şi un timp onirice, pe

care scriitorul nu face nici un efort să le contrazică. De pildă,

telefonul din povestirea „Alexandra” sau „topograf” în „Spinarea

de piatră a Făgăraşului”. Pe de-o parte. Pe de alta, „căderea” în

liricul obedient epicului ca în „Pădurea” sau „Roiul”, unde cu

uşurinţă te poţi apropia de poemul în proză…

Dar ar fi o eroare de neiertat să credem că proza scurtă a lui

Gheorghe Andrei Neagu se opreşte pe aceste versante epice,

edulcorând realitatea în care ne e datul să trăim sau să fi trăit până

la graniţa istorică din 1989. Prozatorul are, e drept, rezerve de

duioşie şi un bun cuvânt liric pe care le strecoară ori de câte ori are

ocazia, dar tăria scrisului său, după părerea mea, se desfăşoară în

parabolă când a fost nevoit de împrejurările sociale şi politice sau

în termenii unui realităţi cehoviene în care detaliul nesemnificativ

este producătorul tragediei ulterioare. Un bătrân care făcuse

războiul este luat cu o maşină ca să fie dus la festivitatea agresivă

prin care noii stăpâni voiau să puncteze victoria de la 23 august.

Este îmbrăcat frumos, lustruit, decorat şi la sfârşitul spectacolului

abandonat. Când ajunge acasă, îşi găseşte vecinii în jurul mesei

într-un chef de pomină. Află că bucatele de pe masă provin din

gospodăria lui, pentru că, văzându-l urcat într-o asemenea maşină,

au crezut că nu se mai întoarce. Ei bine, acest text înlocuieşte

valoarea a zeci de volume despre psihologia poporului român în

vremea comunistă. Oricât de inspiraţi ar fi fost teoreticienii n-ar fi

izbutit să ne rotunjească o asemenea imagine a acelei epoci istorice.

Asemenea cum, în aceeaşi vreme, sistematizarea forţată a oraşelor

şi satelor a produs dezrădăcinarea individului, scoaterea lui din

canoanele fireşti ale unei existenţe milenare şi transplantarea lui în

alte albii, artificiale şi sterile, care i-au deturnat viaţa. Doar câinele

Hamilcar rămâne credincios, îşi caută stăpânii printre buldozere şi

dărâmături derutat de înlocuirea casei cu curte cu un bloc anodin,

fără personalitate şi fără căldură umană.

386

În acest cadru, schiţează scriitorul psihologiile care sunt

întotdeauna determinate (definite) de împrejurările existenţiale.

Alexandra sau Georgescu sunt legaţi intim de climatul în care le-a

fost datul să trăiască. Destinele lor sunt hotărâte în altă parte şi de

altcineva. Ei doar le duc la capăt fără a putea interveni în vreun fel.

Într-un cuvânt, împlinirea vorbei cronicarului: omul române sub

vremuri şi când încearcă să se ridice deasupra lor devine fiinţă

tragică. Astfel, printr-o artă desăvârşită, actul critic la adresa

societăţii comuniste se insinuează temeinic în conştiinţa cititorului,

lăsând în urmă dimensiunea reală a unui capitol de istorie când

timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii. Or, acestea sunt

performanţele unui prozator stăpân pe sine şi pe arta prozei.

387

GHEORGHE NEAGU ÎNTR-O DISPOZIŢIE

NARATIVĂ

Ionel Necula

Mărturisesc că m-am apropiat mai greu de proza lui

Gheorghe Neagu. Pentru cititorul obişnuit cu maniera romanului

clasic şi modern - de la Hugo, Stendhal şi Balzac până la

Dostoievski, Faulkner şi Kafka – proza autorului vrâncean e mai

greu de încadrat într-o anumită tipologie a imaginarului narativ.

Ultima sa carte, Templul iubirii [Editura Valman, Focşani,

2007] este o parabolă care reuneşte fundamente de construcţie atât

de disparate că resoarbe o întreagă zarişte problematică – de la

teoria ideilor pure a lui Platon la bogomilism şi la trinitatea

paulică.Si acum rămân aceste trei. Credinţa, nădejdea şi dragostea,

proclamase Sf. Apostol Pavel în Scrisoarea către corinteni [13,13],

ce-ar fi putut figura ca motto şi pretext pentru întreaga dispunere

narativă a plăsmuirilor narative izvodite de scriitor.

Acţiunea este criptică, prevăzută cu cotloane şi labirinturi

greu delectabile pentru un cititor obişnuit cu modalitatea clasică a

construcţiilor romaneşti. Prin fraza scurtă, tăiată şi prin tonul

sumbru aminteşte, într-un fel de naraţiunile lui Coelho, dar,

fireşte, tematica şi dispunerea materialului narativ sunt total

diferite. De unde personajul lui Coelho [din Alchimistul,

bunăoară, căuta piatra filosofală, personajele lui Gheorghe Neagu

sunt angajate fiinţial şi trudnic spre dobândirea Fericirii Supreme,

urmând spinoasa cale a Spiralei – un demers iniţiatic ce presupune

trecerea prin mai multe probe şi încercări purificatoare cu care este

presărat Drumul Devenirii.

Prinţul Omedeu, fiu al Marelui Omedan, mai mare peste

toată Omedania, este obligat să refacă drumul tainic al devenirii

omului şi să treacă, asdemenea lui Arap Alb, prin tot felul de

cumpene şi provocări istovitoare. Puţini din lumea obişnuită a

388

leonadienilor se arată dispuşi să-l însoţească pe drumul

întortocheat al virtuţii – de la Poarta Vâlcelei, trecând prin Templul

Crantinei până la Asaltul Central spre Fericirea Supremă. La piatra

de hotar ce desparte împărăţia nirvanică a Omedaniei de lumea

obişnuită a Leodaniei, prinţul Omedeu şi însoţitorii săi trebuie să

se despovăreze de toate prejudecăţile şi să-şi purifice trupurile în

apa râului desprţitor. Işi scutură veşmintele prăfuite. Goi se scufundă

în albia unui râu de hotar purificându-şi trupurile. Răcoarea apei le

învioră sufletele. Se simţiră cutezători, gata să-l urmeze [p.15].

Aceasta e calea prăpăstioasă şi aurorală de intrare în

Impărăţia paradisiacă a Omedaniei. Mai este şi o altă alternativă?

Incurajaţi de Mefeu, restul leodanienilor încearcă şi ei o variantă

de a accesa Impărăţia Omedaniei – una mai directă şi mai ferită de

încercări dure, cu mistere şi cu angoasarea întregii fiinţe. Ştiu eu o

cale mai scurtă şi mai lesnicioasă, le spune Mefeu însoţitorilor săi

leodanieni. Vom fi acolo înaintea prinţului [Omedeu, ad.n.] Şi toţi

leodanienii se lasă ademeniţi de promisiunile lui Mefeu. Pe

drumul ales de el, plăcerile se ţineau lanţ şi trupurile se îndestulau

cu de toate. Caravana era însoţită de care încărcate cu proviziile

necesare drumului lung ce duce spre Unghiul Suprem, de unde

urma să capete investitura Marelui Omedan.

Ca şi în Noapte de decembrie a paralelă lui Mcedonski,

autorul vrâncean pune în paralelăşi-n antiteză cele două căi de

mântuire, prima cale, cea urmată de Amedeu şi însoţitorii săi, este

o cale a umilinţei, a curăţeniei şi a privaţiunilor de tot felul. A doua,

cea bătătorităp de Mefeu şi de tabăra lui este calea satisfacţiilor

depline, a deşertăciunii, a plăcerilor neîngrădite şi a împlinirii

cerinţelor trupeşti. Intrarea în Unghiul Suprem şi Asaltul Central

sunt totuşi anevoioase iar cele două tabere n-au cum să evite starea

de conflict Lupta se dă între forţele binelui şi celke ale răului şi

victoria, cum era de aşteptat, revine taberei conduse de Omedeu.

Evident, gama provocărilor pe care trebuie să le treacă cele

două tabere nu se termină cu încercările amintite. Mai trebuie să

389

urce Muntele Soarelui şi pe cel al lui Saturn pentru Asaltul Central,

pentru a intra mai apoi într-o altă ordine de existenţă, în rândul

zeilor Nu dorea să fie zeu,dar trebuia să fie prin el însuşi aidoma

lor.[p.138]

Era cea mai grea probă pe care trebuia s-o treacă Omedeu

şi puţinii însoţitori ce s-au încumetat în această ultimă şi neaşteptat

de dură încercare. Lângă el se află jumătatea sa, Imeia. Impreună

se susţin şi se îmbărbătează reciproc. Trebuia să se împlinească

destinul; Imeia alunecă şi-l trage fără să vrea şi pe Omedeu, astfel

încât toată cazna sa cutezantă se prăbuşeşte. Până la urmă,

acţiunea este retranşată în subiect şi se legitimează dintr-o stare

onirică dar – ce mai contează? - pretextul a rodit după cum a gândit

autorul.

Dincolo de această dispunere contrapunctică a alegoriei,

volumul este agrementat cu pagini de poezie curată, caldă,

sfielnică şi crocantî. Despre ce aflăm în aceste pagini colaterale,

care paralelizează naraţiunea? Sunt reflecţii despre iubire, despre

cunoaştere, despre jertfă, despre uitare, despre om. Iată, bunăoară

acest fragment din reflecţiile consacrate infinităţii lumii, a

cunoaşterii şi a adevărului.Când toate lucrurile vor fi cunoscute şi

clare, când omenirea va descoperi limitele infinitului, misterul vieţii îşi

va pierde farmecul. Ar trebui să ne temem de clipa când nu vom mai avea

nimic de aflat. Când ştiinţa va ajunge să triumfe asupra ei însăşi va

descoperi un alt element care să înlocuiască fantasmele imaginaţiei.

Condiţia de muritor este veşnica noastră certitudine. [p.113]

Dacă ar fi aşezate sub formă versificată, multe din aceste

reflecţii ar putea căpăta drept de existenţă lirică şi de circulaţie

independentă. Dar prozatorul nu este interesat de această

posibilitate, aşa că rămâne să se revendice din registrul narativ,

pentru care este dăruit cu toate harurile.

390

GHEORGHE NEAGU – REGÂNDIREA

ISTORIEI

Valeria Manta Tăicuţu

Să scrii roman istoric în plină epocă tehnicizată,

superlucidă / computerizată şi indiferentă la valorile tradiţionale,

când gusturile cititorilor (câţi vor mai fi rămas!) se îndreaptă spre

literatura de consum, intens erotizată şi mediatizată, pare un gest

înduioşător prin anacronism, dar şi temerar, sinucigaş, poate, dar,

dincolo de toate acestea, privindu-l strict obiectiv, cu ochii celui

care nu şi-a pervertit complet mentalitatea şi simţirea, rămâne

exact ca-n intenţia autorului, adică un act de cultură.

Gheorghe Neagu, în romanul său, „Tarantula”, nu merge

pe urmele lui Sadoveanu, cum s-ar putea crede la o frunzărire a

cărţii (modă păguboasă, de care n-au scăpat nici chiar criticii

literari contemporani cei mai cultivaţi); acţiunea, plasată în

Moldova anilor 1392, este o reconstituire şi o interpretare a epocii

care a precedat apariţia sfântului, figura lui Roman Muşat

pregătind oarecum apele, primenindu-le şi purificându-le pentru

botezul cel de taină, într-o epifanie care aminteşte de Ioan şi de

Iisus.

Vocea auctorială se păstrează obiectivă şi senină, frazele au

cadenţa de clopot a mănăstirilor ctitorite de-a lungul veacurilor,

dar există două precuvântări care au rolul de a marca, pe de o

parte, distanţa dintre timpul naraţiunii şi reflectarea lui în

conştiinţa scriitorului, iar, pe de altă parte, pe cel de a da acea

nuanţa de istorie sacră atât de necesară în redarea unor întâmplări

exemplare. Verbele folosite la imperfect asigură ideea de

continuitate, de timp arhaic ciclic repetabil : „Voievodul se ridica

în scările şeilor cu mândria şi fala pe care trupul lui n-o cunoscuse

până atunci” (p.26). Urmează o neaşteptată alternanţă imperfect /

391

prezent (evident, prezentul etern al tuturor miturilor care narează

faptele unor eroi desprinşi din matricea noastră arhetipală) şi o

deplasare a epicului dinspre obiectiv spre subiectiv puţin

obişnuită la romanele istorice. Este privirea afectivă care leagă

prezentul de trecut, transfigurându-l pe acesta din urmă,

nuanţându-l semantic : „Curteni şi slujitori se-mprăştie-n cale. Nici

un zid nu se vrea fără jertfă. Meşteri şi calfe, boieri şi slujbaşi

trudesc măreaţa zidire. Tu nu eşti, iar mie-mi lipseşte auzul prin

timp [s.n.]. Văd doar umărul voievodului trudind. Încordarea-i

supremă, iar vântul de seară e acelaşi ca în zori. Curtea întreagă-i

pornită s-adune timp. Nu-i. Nicăieri nu se află. Şi mulţimile culeg

de peste tot. Şi nu-i. Şi voievodul s-apleacă din şa cu ochii gânditori

la copiii ce vin. Din venirea lor îi curge răbdarea în barba colilie de

timpuriu” (p.26).

Întâmplările de după moartea lui Petru Muşat şi rivalitatea

dintre cei doi fraţi – Roman şi Ştefan – care sunt chemaţi ca, prin

gesturile lor, să întărească o Moldovă slăbită de intrigi, nu sunt

relatate de pe poziţie iubitorului fanatic de adevăr istoric, ci

prelucrate cu subiectivitatea scriitorului modern care regândeşte

un timp istoric; suntem departe de sobrietatea stilistică a

cronicarilor (v. Grigore Ureche), cărora limba nu le permitea nici

transfigurarea artistică a materialului epic, nici modulaţii narative.

La Gheorghe Neagu personajele par aduse în realitatea „noastră”,

sunt complexe, evenimentele prin care trec (înscăunări, detronări,

lupte interne, războaie cu turcii, cu tătarii, cu polonii, campanii

militare fragmentate de momente în care se construiesc cetăţi şi se

ctitoresc mănăstiri) nu mai sunt relatate în modul aproape brutal

al letopiseţelor, fără gradaţii şi fără spaţieri care să permită privirea

în urmă şi interiorizarea discursului narativ, urmată de încercarea

de detaşare de sub povara „acelor cumplite vremi”.

Gheorghe Neagu nu alege vocabularul arhaic pentru

relatare şi nici nu pare foarte

392

preocupat de ceea ce istoricii literari mai vechi numeau

„culoarea locală”; am putea spune că ne aflăm în faţa unui roman

construit după toate regulile epicii moderne, cu personaje aduse

foarte aproape de cititor, pentru ca momentul receptării artistice să

nu fie bruiat de termeni venind din sisteme de referinţă diferite.

Aducerea timpului naraţiunii cât mai aproape de timpul real al

cititorului şi de timpul lui de lectură îl îndepărtează pe Gheorghe

Neagu de epica sadoveniană.

Roman Muşat gândeşte mai curând în termeni de

economie politică decât de strategie militară, are vocaţia

construcţiei şi o gândire laică din care nu lipseşte partea mistică.

Surprinse în mecanica lor elementară, actele domnitorului nu au

acel halou de sacralitate exagerată care a devenit un loc comun în

reprezentarea voievozilor noştri. „Blândeţea şi judecata calmă”,

echilibrul şi un refuz al exhibării de tip epopeic îl fac pe Roman

Muşat să fie perceput mai curând ca un şef de stat modern, eficient,

fără preocupări de eternizare publicitară a imaginii proprii, decât

ca un voievod cu aură mistică, numai bun de promovat în fresce

votive alături de sfinţi autohtoni / autohtonizaţi.

Obsesia de mai târziu a lui Ştefan cel Mare, Pocuţia, apare

şi la Roman Muşat şi asigură ritmul alert al naraţiunii; bătălia de

la Barklaw, situată exact în centrul epic, pare a transforma

capitolele anterioare în acumulări care se justifică narativ abia aici,

în epicentrul seismic al rivalităţilor, al orgoliilor, dar şi al luptei

pentru putere.

Lupta în sine este expediată fără patetisme şi înfiorări, fără

mâini frânte şi vaiete patriotice, cu o sobrietate mai curând a

filosofului care traduce înfrângerea în termeni de dinamică

ontologică şi axiologică, decât a scriitorului implicat afectiv. Vestea

înfrângerii este primită în ţară „în tăcere”, cu acea resemnare

blândă a moldoveanului în faţa lucrurilor pe care nu le poate

schimba. Domnul luat ostatic este înlocuit cu fratele său, Ştefan,

ţara se împacă rapid cu firescul nenorocirii, cu traiul sub vremi, cu

393

un acut sentiment al istoriei care, departe de a fi a oamenilor,

asumată constructiv, rămâne doar un joc al elitelor politice.

În manieră cinematografică, autorul aduce în obiectiv

domnii paralele, scene de la curtea domnească a lui Mircea cel

Bătrân, lupta de la Rovine, o vizită la Constantinopol, pentru ca

atmosfera sumbră de ev mediu să fie umanizată şi luminată (fie şi

tremurător!) prin alternanţă şi deschidere spaţială.

Între două lupte se mai ţes intrigi, dar şi poveşti de

dragoste, personajele glumesc ori cântă, îşi îngroapă morţii sau îşi

botează pruncii, totul intrând în aceeaşi gestică neuitată încă, a

omului care nu şi-a retezat complet legăturile cu mitul şi cu

mentalitatea arhaică.

Dar, pentru că „Tarantula” este un roman istoric despre

vremuri când Imperiul otoman îşi întindea liniile de forţă cât mai

aproape de inima Europei, cu lăcomia păianjenului luat ca simbol,

paginile se încheie cu bătălia de la Worskla, altă înfrângere, alţi

morţi (printre ei şi Roman Muşat, şi fratele său, Ştefan) şi, în

perspectivă, aceeaşi istorie sângeroasă : „Disperarea îl făcuse

sălbatic. O lovitură de ghioagă îi zbură coiful. Cu ţeasta crăpată, cu

sângele şiroindu-i pe faţă, orbindu-l, Ştefan mai învârti de câteva

ori paloşul. Fără nici un folos, căzând. Trupu-i cuprins de convulsii

se sfârşi în acelaşi loc unde încălecase, lângă fratele său. Mai apucă

să se întoarcă pe spate, spre a mai privi o dată cerul, sfidându-l, cu

un rânjet, pentru toate suferinţele îndurate.(p.175)

394

GHEORGHE ANDREI NEAGU –

POSIBILITĂŢILE DE EXISTENŢĂ LITERARĂ ŞI

MATA-LITERARĂ

Victor Sterom

Metode insolite de compoziţie, tipuri de frazare, formule

stilistice, modalităţi narative – toate sugerând tensiunea interioară

a textelor – schiţe şi povestiri din volumul Războiul muştelor,

editura Plumb, Bacău, 2010. toate devin pe axa fluxului epic,

instrumente sub arcada ori sub incidenţa tactului artistic capabil

să slujească în cele mai deosebite detalii relevarea unui adevăr: un

adevăr ce ia înfăţişarea persuasivă a personajelor.

Autorul pătrunde în subtext întru obţinerea observaţiei

coerentă în semnificaţii, cu mult firesc al scriiturii şi implicit atent

construită. Subiectele sunt diverse în toate schiţele-povestiri.

Numesc doar câteva: „Ochii”, „În gazdă”, „Femeia tatălui meu”, ori

„De la stânga la dreapta” – însă, în toate, intenţiile epice rezidă într-o

realitate vădit asumată, sugerată fie nostalgic, fie meditativ.

„Letiţia se opri în faţa oglinzii, de parcă ar fi putut vedea

ceva. În realitate nu vedea nimic. Se născuse oarbă şi habar n-avea

de cum arăta în oglindă. În plus îşi pierduse şi mama, la scurtă

vreme după ce tatăl îi pierise într-un accident. Ce putea să facă?

Să-şi plângă de milă? În niciun caz! Îşi petrecea vremea alături de

Sandu, băieţelul vecinilor, atras de frumuseţea ei ca un fluture de

lumina lămpii”.

Sigur, este aici, că puterea de penetraţie în realitatea

povestirii ori a ficţiunii artistice, coexistă în surprinzătoare

conotaţii.

Stendahl rostea cândva: „enunţând limpede şi sever ceea

ce cred eu că am fost… partea scrisă a conştiinţei mele intime”. Că

în fond, ce sunt prozele din Războiul mştelor? Tehniceşte şi chiar

395

structural vorbind, sunt părţi ale unui întreg – volum de analiză în

care se face aproape exclusiv, monografia unui sentiment, unei

atitudini, unor stări limită întru obţinerea pretextului pentru

introspecţie.

În fine, structura prozei lui Gheorghe Andrei Neagu relevă

obsesia atingerii hotarului dincolo de care alternativele şi

supoziţiile devin fapte verosimile încadrate în parametrii

mesajului psihologic. Virtuozitatea fiind mai totdeauna preferată

realizării scenariului – văzut îndeosebi ca pe o posibilitate de

existenţă literară şi meta-literară. Iar strategia narativă pare a fi una

din ficţiunea nenumăratelor „fire” de poveste rezultată în cele din

urmă din – ferestre – prin care se adună înţelesuri din planul

secund al naraţiunii. Fără îndoială, Gheorghe Andrei Neagu este

un scriitor modern, construind epic, surprinzător, personaje şi

faptele acestora, mişcându-se lejer, cu dexteritate în lumea pe care

o creează.

396

GHEORGHE ANDREI NEAGU – POVESTIREA

ÎNCEPE ACOLO UNDE SE TERMINĂ BASMUL

Tudor Cicu

O lecturare mai atentă a unei cărţi de povestiri nu poate fi

decât incitantă pentru criticul literar de întâmpinare ce va încerca

să-şi răspundă lui şi cititorului, de ce tâlcul cărţilor de rezistenţă îşi

au cheia lor, în coridoarele vremii celor care le-au scris, pavate

acum cu sugestia unor existenţe frânte, a unor suferinţe omeneşti

nemărturisite? Cartea de proză intitulată „Purtătorul de cruce” (21

povestiri), 198 pag., de Gheorghe Andrei Neagu, a apărut la Ed.

Transilvania, 2009, şi e cartea unui prozator talentat, exersat şi

matur unde autorul ei cultivă atmosfera prozei realiste ce

comunică în plan epic cu magicul şi fabulosul mitic, într-un „peisaj

vrâncean postmodernist” (după George Anca). Lumea redată de

autor este atât de diversificată încât a-l încadra într-o grilă anume

e cu neputinţă. Toate astea ne duc cu gândul la acei scriitori care

au gândit mai întâi o lume şi apoi au redat-o în scrierile lor, însă

originalitatea scrierii lui Gheorghe Andrei Neagu ne conduce la

faptul că, mai curând lumea reală a câmpului arat şi iscodit cu

mintea îşi revarsă în urmă înţelesurile acelei lumi mirifice şi la

intersecţia lor cititorul va trăi şi el ceea ce l-a înzestrat Ce de Sus pe

autor cu darul privirilor. În „Oaspetele”, întrebarea e o acceptare

a înstrăinării în timp: „Vaca legata de funie pe copil sau copilul

amintirea mea?”. Răspunsul vine tot din partea prozatorului:

„Ştiam. Era copilăria mea” şi „ Mă durea că-şi uitaseră copilăria”.

Golul că nu se poate împlini rostul adânc între cele două

coordonate, e unul al lipsei de comunicare între semeni. În basmele

noastre, eroul Prâslea (sau orice nume ar purta), are ca notă

esenţială reînvierea. La Gheorghe Andrei Neagu, fuga în copilărie

constituie o încercare a acestei stări posibile numai după moarte.

Dar, capacitatea copiilor de a îmbrăţişa deopotrivă laturile

397

absurdului şi firescului (a se vedea şi schiţa Păpuşa), e un mare

mister ca şi reînvierea. Aici (în Oaspetele), prozatorul intuieşte acel

demers al „feciorului de împărat”, trist şi dus pe gânduri, care

duce până la capăt promisiunea de a afla taina unui tărâm

nemaiauzit până atunci şi ne încearcă şi pe noi, de a afla, dacă la

capătul povestirilor, autorul va sfida această condiţie ori va călca

în picioare comunicarea cu această transcendere în spirit a riscului

literar. Între absurd şi firesc începe şi ce-a de a doua povestire din

carte: „Alexandra”. „Pe aleile parcului… Înfloriseră teii” – şi

Alexandra îşi dăduse întâlnire printr-un anunţ la rubrica

matrimoniale, aici în parc, la Fântâna Roşie, cu necunoscutul pe

care îl aşteptase de o viaţă. De aici şi până la finalul tragic al

povestirii, nu-i decât mâna inefabilului, sau ceea ce s-ar putea

numi, inventivitatea unei minţi obsedate de boala succesului

neîmpărtăşit. Dincolo de parabolă, trimisul lui Dumnezeu în

oraşul din povestirea „Purtătorul de cruce”, e proiecţia unei

existenţe frânte, a unui trup care a strâns în el atâtea suferinţe

omeneşti nemărturisite. Putem face o corespondenţă între unele

din prozele lui Gheorghe Andrei Neagu şi cele ale lui Cehov, dacă

ne gândim la această povestire sau altele (Casa; Rică; Mâna; sau

Adăpostul), unde surprindem un regret, o aspiraţie nemărturisită,

o dorinţă îngropată repede în tăcere, ceea ce ne duce cu gândul la

atmosfera „de umbre şi şoapte nelămurite” ale prozei cehoviene.

„Trece nebunul” – e tot ce poate să spună lumea din oraş când trece

purtătorul de cruce Andrei, printre oameni, pe străzi, spre Golgota

lui, cu crucea de lemn uitată de părintele bisericii rezemată de

ziduri, când o ridicase în locul acesteia pe cea din marmură. Pentru

oamenii de rând imaginea e terifiantă, insuportabilă, dar asta până

când, scăpaţi de povara privirii omului purtător de cruce, „viaţa

(pentru ei) redeveni ceea ce era dintotdeauna”. Numai întrebarea,

că l-ar fi putut chema ca pe apostolul lui Iisus: Andrei, va dăinui o

vreme între zidurile oraşului (hrană unei curiozităţi pământeşti).

Iar posibilitatea unei noi inserţii în lanţul cauzal al întrebării, nu

398

ne-o poate descifra deocamdată dispariţia purtătorului de cruce

prin banala sa moarte. Moarte petrecută sub ochii şi privirile

oamenilor care n-au înţeles nimic din acest travaliu al unei noi

mântuiri ce ar fi putut căpăta rezonanţe sublime în lumea

adevărurilor căutate. Cu proza „Hamilcar”, autorul ne aruncă din

realitatea obişnuită la marginea tărâmului unde se sfârşea de

fiecare dată basmul. Şi în basm ca şi în povestirea cu încărcătură

mitică-cosmică, se vorbeşte mult de contaminaţie, înţelegându-se

prin asta influenţarea unei întâmplări verosimile de către altă

întâmplare neverosimilă şi, mai ales contopirea ambelor într-una

de sine stătătoare. Tragedia unei familii căreia i s-a impus mutarea

din casa străbună pentru un loc la bloc, ca urmare a unei grave

erori petrecute într-un regim nu prea îndepărtat, constituie un

prilej pentru prozator, de a căuta în subsolurile mitice, simbolurile

eternei întoarceri a sufletelor în lumea de dinainte de Marea

Trecere, ceea ce echivalează cu o aventură în imaginar. În fond,

Gheorghe A. Neagu, nu renunţă la realism ca metodă de narare, el

caută o legătură epică cu miturile care ne-au hrănit în popor

fabulaţia. Câinele (se spune în popor), nu părăseşte ograda

stăpânilor săi atâta timp cât sufletele acestora nu se îndură să

părăsească această lume cu sufletele împăcate până ce rostul lor pe

pământ a încetat. Iată ceea ce câinele Hamilcar simţise, în timp ce

stăpânii săi (bărbatul, femeia şi copilul) nu realizează că planurile

care se succed dinaintea ochilor, sunt focare ale veşniciei în

teritoriul cu mii şi mii de chipuri ale închipuirii lui Georgescu,

capul familiei mutate de curând la bloc. Resentimentul eroilor,

împotriva „fiinţelor” întoarse de pe steaua veşniciei, în casa în care

au locuit, s-ar putea perfect încadra în „science-fiction”, cu o forţă

ieşită din comun, dacă umbra naratoare a lui a părea nu şi-ar însuşi

curgerea către firesc a naraţiunii: moartea câinelui, făcând

imaginaţia să ne apară aşadar, reală, posibilă şi ceva caricaturală.

„Decoraţia”, e o povestire realist-ironico-umorisică din cartea de

povestiri, o proză în care badea Anton, un ţăran orânduit de

399

Dumnezeu cu nevoile unui trai singuratic şi grija animalelor din

bătătură, este invitat la judeţ pentru a primi decoraţia din partea

autorităţilor, ca veteran de război. De aici şi până la finalul păţaniei

cu urmări neaşteptate pentru badea Anton, nu-i decât firea

întortocheată a semenilor noştri. Povestirea atrage atenţia prin

farmecul narării şi al anecdoticii. Autorul pare a spune că

sălăşluim într-o lume care ne-ar putea arunca oricând într-o mare

eroare, o nedorită parodie. Va rămâne multă vreme în mintea

cititorului, mucalita întrebare a bătrânului adresată câinelui: „Pe

tine nu te-au mâncat?”. „Spinarea de piatră a Făgăraşului” e un

fragment dintr-o altă carte, înţelegem, dar încadrată aici, ea e de

sine stătătoare. E povestea soldatului topograf Şoican Dumitru,

participant la construirea Transfăgărăşanului. Proza face parte din

acel gen al relatărilor care curg viguros, bărbăteşte, precum

aventura soldaţilor cu trai ca de puşcăriaşi, duşi într-o anumită

perioadă a dictaturii ceauşiste, într-un ţinut neprimitor al muntelui

să făurească o cale de legătură între Ţara Românească şi Ardeal. E

una din piesele memorialistice ale prozei genului, stând cu

bravura stupidă a eroilor ei, alături de o altă capodoperă a genului,

dacă e să amintim aici doar cartea lui Petre Popescu (Dulce ca

mierea e glonţul patriei). „Armoniile pietrei”; „În aşteptarea

ploii”; „Iazul”; „Pădurea”; „Roiul”; „Ninsori” – sunt proze

poematice scrise într-un „peisaj vrâncean postmodernist”, dar

temele acestor proze cu introspecţii lirice şi poetice, nu sunt

dramele morale propriu zise ale unor personaje desprinse din

spaţiul imaginar şi fabulos al unui ţinut mirific, cât viaţa contopită

cu natura purtătoare de o încărcătură magică specifică ţinutului

vrâncean. E tema intrării pe un tărâm imaginar, descifrat doar cu

cheia basmului. „Satul”, este proza de factură gogolian-

caragelescă, în care accentul umoristic, comedian, de la începutul

schiţei capătă aspecte tragice. Deşi iniţial, vestea adusă de către

necunoscut şefului de post, nu păruse decât o glumă inofensivă,

jovialitatea cuceritoare a îmbinării dintre latura comică a

400

personajelor şi tragismul situaţiei e distincţia dintre umor şi

tragism. „Păpuşa” e o piesă distinctă în această carte de povestiri.

Ea nu face parte din nici o categorie a prozelor enumerate până

aici. Deşi simplă, povestea are atâta duioşie şi durere în ea, încât,

te îndeamnă să o mai reciteşti. Să-i înţelegi lumea, să-i afli tainele

şi în final să regreţi că s-a sfârşit precum basmul lui

Andersen:Fetiţa cu chibrituri. Pentru frumuseţea ei să redăm şi noi

conţinutul acesteia pe scurt: doi copilaşi, o fetiţă de patru ani şi un

băieţel de vârsta şcolii primare, ceva între Hansel şi Gretel, plecase

de la casa de copii în vacanţă fără să ceară voie. „Mergeau la bunici

să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul.

Aveau deja amintiri” – ne spune autorul. Bunica era bolnavă şi

bunicul o îngrijea singur undeva într-un sat de câmpie îndepărtat.

În gara în care aşteptau trenul, fetiţa descoperă un copil mic înfăşat

(ca o păpuşă), abandonat în sala de aşteptare. Se hotărăşte să-l ia

cu ei la bunici, doar n-o să-l lase singur în gara pustie, în plină iarnă

şi viscol. Urmează un drum cu peripeţii într-un tren, apoi o haltă,

un impiegat omenos şi în sfârşit casa bunicilor, cu bunica

muribundă şi bunicul îngândurat pe lângă focul din vatră. Oscilăm

cu gândul la atmosfera basmului lui Andersen şi imaginea

grajdului din noaptea în care a sosit pe lume pruncul Iisus. Ceva

între misterul trecerii în timp. O proză scrisă de un autor care de

această dată ne transpune undeva la marginea tărâmului

basmului. Cu prozele: „La Bellu” şi „Mântuitorii”, autorul a dorit

să-şi „distreze subţire” cititorul, - ca să-l cităm pe G.Funica - ori să-

l mântuie prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în stilul ei

participativ la salvarea a ceea ce este omenesc în om într-o

perioadă în care omenirea pare cuprinsă de nebunia vitezei şi al

derapajului logoreic. Iar dacă personajele din casa de nebuni, când

unii se cred Budha, Iisus, Mahomed, Alah sau Dumnezeu, au luat

gluma în serios, pornind să afle drumul spre adevăr, lăsăm

cititorului plăcerea să-şi aducă în „interior” spectacolul lumii la

care asistă, pentru că tonul glumeţ al autorului creionează un

401

adevărat curcubeu al limbajului umoristic şi nu numai. Schiţa

„Ulciorul”, poate fi înţeleasă în contextul: text-scriitură, ca un

ansamblu de narări cu permutare în desfăşurarea acţiunii ce

sugerează o naraţiune de tip borgesian, dar unde personajul

central, adjutantul Mandache, imaginează căutarea reperelor

salvatoare prin medierea reflexelor lăsate în alte suflete. Actul

sinuciderii, păstrează la limita comediei cu tragismul cu care e

înfăptuită, un dialog cu făptura celor trecuţi demult în lumea

umbrelor prin îndeplinirea unei promisiuni răzbunătoare. Cartea

aceasta de povestiri proiectează cititorilor un autor al momentului.

402

GHEORGHE ANDREI NEAGU: PURTĂTORUL

DE CRUCE

Gabriela Gîrmacea

Gheorghe Andrei Neagu stăpâneşte tehnici de relatare

neelaborată, fără ornamente stilistice şi fără a recurge la procedee

compoziţionale complicate, care îi oferă cititorului volumului

Purtătorul de cruce (Tecuci, Editura „Transilvania”, 2009) o lectură

captivantă.

…………………………………………………………

Povara destinului este o altă temă pe care Gheorghe Andrei

Neagu o propune ca soluţie pentru a înţelege drama unui personaj

care seamănă la prima vedere cu Sisif. Andrei cară zilnic în spate

o cruce. Gestul său este o ciudăţenie pentru cei din jurul său, care

încep să-l accepte definindu-l drept nebun.

……………………………………………………………..

Cu multă sensibilitate este tratată o altă temă, a destinelor

dezrădăcinate, în Hamilcar. Demolarea caselor aduce în discuţie

drama celor strămutaţi de la rostul lor.

………………………………………………………………

Cu Decoraţia, autorul abordează un registru ironic, amar. El

scrie cu intenţia de a fixa imaginea funcţionarului superficial, care

îşi propune să-i facă pe plac şefului.

………………………………………………………………

Personajele lui Gheorghe-Andrei Neagu pot fi înţelese prin

raportarea la modelul general uman, pentru că ele au trăsături

morale şi afective, dar sunt, în acelaşi timp, o exemplificare a unei

viziuni despre lume şi a interpretării condiţiei umane. Lectura

volumului impune imaginea unui autor care stăpâneşte diferite

forme discursive care ştie să gestioneze suspansul.

403

CÂND A RIDICAT ROMAN VODĂ CETATE DE

SCAUN, ACOLO UNDE MOLDOVA SE VARSĂ

ÎN SIRET

Prof. Ioan Dobreanu

Ruinele cetăţii muşatine de la confluenţa Siretului cu

Moldova, pe unde-şi va fi purtat paşii Andrei Gh. Neagu,

adolescent fiind şi elev la Colegiul „Roman Vodă”, l-au făcut s-o

reconstruiască imaginar, văzând-o cetate de scaun cu divan

domnesc în vremea primilor domni din stârpea muşatină, fraţii

Petru, Roman şi Ştefan. Aşa s-a născut romanul „Tarantula”, care

a cunoscut până acum trei ediţii.

Titlul romanului este o metaforă de o mare forţă de sugestie.

Tarantula este, după cum ne spune „Dicţionarul explicativ al

limbii române”, o specie de păianjen mare din ţările meridionale

cu patru ochi mari şi numeroşi ochi mai mici, care îşi sapă galerii

în pământ şi a cărui înţepătură e veninoasă. Figurat, ne spune

dicţionarul, „e ceva care se manifestă cu violenţă, aspru, grav,

jicnitor, insultător, cu forţă, cu intensitate, cu putere”, aşa cum au

fost atâtea încleştări dramatice ale atâtor bătălii pe care le-au purtat

voievozii din principate, basarabi şi muşatini, cu turcii, tătarii, cu

leşii ori cu ungurii, dar mai ales expansiunea otomană care atrăgea

pe rând în plasa imperiului statele creştine din Balcani.

Ajutat mai puţin de documente istorice atât de rare despre

aceste vremi învăluite în negură, despre acest timp dramatic,

autorul dă frâu liber imaginaţiei reconstituind fapte de vitejie ale

unor bărbaţi din alte vremi, portrete de domnitori, de căpitani de

oşti ce descind din baladă, ceremonii de curte, scene bahice ospeţe,

nunţi domneşti, înmormântări şi procesiuni de înscăunare a

voievozilor, incursiuni de pradă ale hoardelor tătăreşti, toate

realizate într-o limbă aşezată în spiritul epocii.

404

Romanul începe cu procesiunea de înmormântare a celui

mai mare dintre fraţii muşatini, Petru, şi se încheie cu moartea

celorlalţi doi, Roman şi Ştefan, pe rând fiecare deţinând tronul

Moldovei, în timpul unei invazii de pradă a tătarilor din ordinul

lui Tohtamâş, la Worskla, în Polonia.

La moartea lui Petru „nu era suflet de om care să nu simtă

tristeţea ce coborâse în mijlocul aşezării”. Până şi pădurile de brad

„păreau mai întunecate”. Carul care ducea la locul de veci pe

răposatul domn „era tras de şase perechi de boi, iar în faţa carului

era aşezat capul de zimbru, sacrificat pentru sufletul răposatului”

…, mulţimea aşezată de o parte şi de alta a locului arunca în faţa

cortegiului flori uscate …” „În fruntea tuturor păşeau, cădelniţând

din belşug, proaspeţii slujitori ai bisericii creştineşti”. Muşata

însăşi se afla la căpătâiul fiului ei înconjurată de cei apropiaţi …”

„În urma carului împodobit cu cetină de brad, erau solii lui Mircea,

rude apropiate ale neamului Muşatin, în straie cernite …”

Conflictele de la curtea domnească precum şi intrigile care

se ţes la curţile vecine, maghiară şi polonă, se manifestă mai cu

seamă când trebuie ales noul domn. Curtea are de ales între Roman

şi Ştefan, mezinul. Ultimul cuvânt îl are Muşata, mama celor doi,

şi hotărârea ei fermă încheie orice tergiversări: „Vreau pe fiul meu

Roman să fie domn. Să lăsăm solii poloni şi ungureşti să risipească

plocoane lui Dragomir sau altora, iar noi urmaşii lui Petru să fim

uniţi.” Preferând blândeţea şi judecata calmă a lui Roman, ea

optează pentru tihna şi pacea ţării.

După ceremonia tristă a prohodului lui Petru, la puţin timp

urmează ceremonia încoronării. Tabloul este creat cu măiestrie de

autor, el urmând ritualul încoronărilor la curţile domnilor

moldoveni.

Culoarea epocii este realizată în tehnici de frescă medievală:

„Norodul cetăţii şi pârcălabul Dan îl întâmpină cu pâine şi sare. În

faţa bisericii domneşti, mitropolitul Teoctist îi unse fruntea cu

mirul sfinţit … Cu mitră pe creştet, călare pe un cal încărcat de

405

valtrapuri de mătase şi de purpură vişinie, cu frâiele de argint

aurit, cu o mantie de postav uşor tivit cu hermină, Roman primi

ovaţiile mulţimii, apoi intră în palat.”

Domniile la acest sfârşit de veac, al XIV-lea, sunt scurte în

Ţara Moldovei şi de multe ori sfârşesc tragic.

După ce cade în captivitate la leşi, deşi îi izbuteşte o evadare

spectaculoasă, Roman se retrage la curtea lui Mircea, în Valahia.

Domnia lui Ştefan, mezinul, e mai scurtă şi tulburată de

multe lupte şi intrigi. Deşi depun jurământ de vasalitate faţă de

Iagelo, fără a primi ajutor la timp de la acesta, cade împreună cu

fratele mai mare, Roman, fiind împresuraţi de tătari, iar polonii se

retrag sub scutul de oţel al teutonilor.

Situându-şi romanul într-o epocă atât de tulbure din istoria

noastră, când încă nu ne statornicisem ca stat feudal, el de abia

fiind întemeiat de voievozi maramureşeni ori din Ţara Făgăraşului

care descălecară aici, autorul se dovedeşte a fi mare artist în arta

descrierii unor înfruntări dramatice de care au avut parte

moldovenii şi valahii.

Nu trecea nici anul când eram călcaţi de tătari, de leşi ori de

unguri, iar mai apoi de nestăvilita invazie otomană.

Tabloul dinamic al înfruntării de la Rovine, când alături de

Mircea se află şi Roman Vodă, evadat din prinsoare de la leşi, aflat

acum în fruntea unei cete de călăreţi moldoveni ce hărţuiau trupele

lui Baiazid pentru a le împuţina, descinde din „Scrisoarea a III-a”

a lui Eminescu: „Ienicerii năvăliră hotărâţi în lungul Rovinelor.

Gropile, capcanele şi norii de săgeţi decimară rândurile

osmanlâilor. Urdia se văzu nevoită să-şi lase trupurile grămezi,

grămezi … Noi leşuri umplură câmpul. Valahii ieşiră la atac şi

călărimea voievodală, ajungând şi spârcuind ienicerii

înspăimântaţi … Iar când spahii ieşiră să-i întâmpine, călăreţii se

retraseră în mare grabă, acoperindu-se cu nori de săgeţi şi de lănci

aruncate cu mult meşteşug. Din flancuri, cu chiote

înspăimântătoare şi se iviră alţi călăreţi. Spahii înaintau prin noroi

406

şi mocirlă drept în întăriturile pline de trupurile ienicerilor căzuţi

înaintea lor.”

Scene de un dramatism, cu nimic mai prejos decât cele de la

Rovine, ne oferă autorul în bătălia de la Worskla unde cei trei fraţi

muşatini cad eroic, oastea lor fiind încercuită de tătarii lui

Tohtamâş.

După ce o săgeată îl nimeri pe Roman şi acesta se prăbuşi de

pe cal, Ştefan, luând frâiele calului unui sutaş, „îşi roti paloşul

doborând mârzacii ieşiţi în cale. Disperarea îl făcuse sălbatic. O

lovitură de ghioagă îi zbură coiful. Cu ţeasta crăpată, cu sângele

şiroindu-i pe faţă, orbindu-l, Ştefan mai învârti de câteva ori

paloşul, fără nici un folos, căzând. Trupu-i cuprins de convulsii se

sfârşi în acelaşi loc lângă fratele său.”

Imaginaţia neobosită a scriitorului ne mai oferă spre lectură

scene de un dramatism ce înfioră, mai ales când descrie

cutremurul ce surprinde solia polonă, care venise cu daruri de la

Vladislav Iagelo cu gând să-l răpună pe voievodul Roman, darul

fiind o blană de hermină otrăvită.

********************************

Autorul încheie prin fraze sugestive ce cad ca o cortină peste

strălucirea de odinioară a unui imperiu aflat în agonie. „În urma

lor cupolele străluceau ameţitor, amăgind ochii celor ce le-ar fi

văzut întâia oară. Apele Bosforului arătau sângerii în după amiaza

acelei zile. În urma corăbiei se lăsa tot mai mult întunericul.”

Cuvintele rostite de Anastasia la despărţirea de doamna

Mara izvorăsc parcă din înţelepciunea noastră populară.

„- M-am dus la pomul lăudat. Abia de au cu ce-şi târî zilele. Au

ajuns la fundul sacului … Tarantula vine peste ei, iar Manuel e

legat de mâini şi de picioare.”

407

CUVÂNT ÎNAINTE

LA VOLUMUL MOARTEA ŞOBOLANULUI

Mircea Herivan

Ca, autor, Gheorghe Neagu pare să fie un nonconformist

de o factură mai aparte, care nu i-a adus o recunoaştere în rândul

publicului cititor şi a masei largi de critici literari. Remarcat de

Nicolae Manolescu în România Literară a anilor ’80, când afirma:

„credeam că reportajul literar a murit de la Geo Bogza, şi când colo,

după 25 de ani, iată-l apărând în scrierile lui Gheorghe Neagu...”

autorul îşi fixează sfera de preocupări în lumea aparent firească,

stăpânită de fantasme şi situaţii a la Mircea Eliade, dar tratate într-

o manieră absolut personală. Aflat la a IV-a carte, autorul îşi

permite să persifleze ideea că nu a existat literatură de sertar.

Marea parte din nuvelele din acest volum, au stat în aşteptare la

editurile Albatros, Junimea şi Cartea Românească.

Personal l-am cunoscut pe autor, ca publicist şi eseist la

revista „Contemporanul” fiind alături de ostracizatul Adrian

Păunescu în aceeaşi pagină, pentru ca mai apoi, în calitatea mea de

secretar general de redacţie, să-l cunosc într-un cerc de literaţi,

grupaţi în jurul lui Alfred Neagu şi Mircea Sântimbreanu. Chiar şi

Marin Preda a dorit să-l publice în anul morţii sale, fiind aşteptat

zadarnic la Focşani spre a lansa „Cel mai iubit dintre pământeni”

şi pentru a discuta cu autorul, ultimele demersuri în favoarea

publicării volumului „Arme şi Lopeţi” pierdut şi regăsit de autor

în biroul marelui dispărut. Nu ştiu de ce Gheorghe Neagu nu a

revenit asupra publicării romanului, Dar revenind asupra

volumului de faţă, nu pot să nu remarc unele preocupări de

stilizare a la André Gide în „Anodină” sau „Orificii”, sau cu proza

lui Céline. Am spus doar afinităţi, pentru că lumea lui Gheorghe

Neagu este mai aproape de percepţia extrem de argumentată şi de

408

bogată în exprimări ce ţin de o personalitate inconfundabilă.

Cititorul avizat, va găsi în cuprinsul acestui volum o mare parte

din preocupările şi angoasele societăţii umane, exprimate în

momente de criză, cu o măiestrie rar întâlnită.

409

ISTORIA LITERATURII ROMANE

Marian Popa

GHEORGHE NEAGU (1949 Trifeşti / Neamţ; fiu de ofiţer

şi funcţionar; absolventul unei şcoli de tehnicieni silvici, în 1972;

proiectant în domeniu la Bucureşti şi autor de lucrări specifice; din

1976, stabilit la Focşani, du diferite funcţii publice) a scris, dar a

publicat rar, începând de prin 1966, piese, poezii, proză, cărţile

fiindu-i însă refuzate. Prozele scurte din Moartea şobolanului

(Focşani, 1996), cu datări începând din 1973, impun întâmplări

aranjate literar prin paralelisme şi extensii de ostentaţie simbolică.

Cosmin găseşte în nişte dărâmături un ou dublu, care-i orientează

următoarele mişcări spre un spaţiu unde este tratat corporal şi

psihic bizar, lumina jucând un rol esenţial, finalmente intră în

levitaţie şi este aspirat printr-o gaură, împreună cu alte sfere

luminoase, cam în modul evocat de unii din cei reveniţi din moarte

(Oul bicefal). În Orificii, eroul există prin manifestări fiziologice se

sumar teratologic: se începe cu sângerări pe gură şi se continuă

până la hemoragia generalizată, când e luat şi depus într-un golf

plin cu alţii ca el, unii deja cadavre. Pe parcurs, se universalizează

orificiul: deschidere între x şi y, poartă ca şi Dante şi Kafka, deci

semn pentru in-put / out-put, într-o parte sau alta aflându-se un

black-box de sens sau comprehensiune. Apoi, în final, totul pare

visul persoanei naratoare. Aflat ineficient pe un closet murdar, un

ulceros ucide un şobolan greţos, care-şi face o gaură, îşi pierde

cunoştinţa şi se regăseşte într-un spital, operat, gaura practicată de

şobolan e asociată propriei găuri ulceroase (Moartea şobolanului).

De tineri se ocupă romanul Arme şi lopeţi (idem, 1997), un

episod cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, fiind atestabil în

volumul Zece prozatori (Albatros, 1987). Un roman care în timpul

îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi

negativism; dacă el n-a apărut la timp, aceasta dovedeşte că oficial

410

continuă să nu se tolereze atari imagini ale cetăţenilor României

socialiste. El se bazează îndeosebi pe rurali aflaţi la ei în sat şi în

curs de bucureştenizare, cu gândire sumară, acte pripite, prost

educaţi, fără cultură, fără tact, cu ţâfnă, gata să răspundă unei

vorbe cu înjurături, palme sau pumni. Mitiţă Şoican, tânăr colţos

din familie moldoveană, primitivă, gata de confruntare cu oricine,

oriunde şi oricând, de fapt iresponsabil cu aplomb, este convocat

pentru stagiul militar, început la Bucureşti, transferat punitiv la

Botoşani, de acolo prin pile într-un spital militar la Iaşi şi, în sfârşit,

pe şantierul Transfăgărăşanului: prin el se reprezintă mizeria şi

absurdităţile, brutalitatea, corupţia şi imbecialitatea din structurile

militare şi aşa-numitul eroism în muncă, practic explicabil prin

precaritate de logică şi logistică tehnică. Prin iubita sa Dana, ajunsă

în Capitală, se facilitează implicarea altor realităţi negative: pe de

o parte, viaţa de familie cu relaţii grobiene, un tată gata s-o bată,

pe de alta, ca borfetă atractivă fizic şi amorală, pegra activiştilor de

partid afacerişti, afemeiaţi, organic legată de acelea ale hoţiei,

bişniţei şi proxenetismului. Desigur, un realism jos pentru o lume

joasă, fără orizont, la ţară, în fabrici, pe şantier, în restaurante, în

trenuri, la nunţi, căruia i se cuvine un scris neglijent fără vreun

efort programatic, având eventual simplitatea naturaleţei care n-

are nici nevoie măcar de stăpânirea legilor ortografiei.

411

CRONICĂ LITERARĂ

Prof. Ioan Dobreanu

Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne

atrage atenţia asupra unei moralităţi exemplare şi asupra unui

erou al lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleag.

Autor a peste douăzeci de volume de scrieri: poezii, proză

scurtă, eseuri şi două romane, Gheorghe Andrei Neagu lasă urme

de o certă valoare artistică în patrimoniul literaturii noastre

naţionale şi nu numai, fiindcă parte din operele sale au fost traduse

în peste şase limbi, din care amintim: franceză, germană, engleză,

italiană şi spaniolă, în cei douăzeci şi cinci de ani de la debutul

editorial.

Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i

creaţie literară. A colaborat la peste douăzeci şi cinci de reviste,

parte înfiinţate de el, a organizat şi a condus cenacluri literare şi

evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a

reprezentat România la târguri internaţionale de carte.

Critica şi istoria literară, întotdeauna severe, a trebuit să-l

aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen

Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al.

Sasu, şi alţii.

Pentru această neostenită muncă, a fost răsplătit cu peste

treizeci de premii literare şi medalii, a fost introdus în

ENCICLOPEDIA PERSONALITĂŢILOR DIN ROMÂNIA, în

MARELE DICŢIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a

conferit titlul de cetăţean de onoare al comunei Trifeşti, a primit

mai multe diplome de excelenţă din partea unor instituţii de

prestigiu din ţară. Un critic literar remarca faptul că „el urcă acum

în topul celor hărăziţi a lăsa urme”.

În cele ce urmează, nu mă voi referi la întreaga sa operă, ci

doar la ultimul volum de proză scurtă, Războiul muştelor, în care,

412

pendulând adesea între real şi fantastic, autorul ne oferă spre

lectură nuvele şi povestiri ce-l situează în aceeaşi familie de spirite

cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihăiescu, Ion Vinea,

Alexandru A. Philippide şi alţii.

* * *

Stăpânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuşeşte să

creeze acea atmosferă de coşmar demnă de pana unui Mircea

Eliade sau Vasile Voiculescu.

Aluzia la răul provocat de armata Kaizerului care declanşase

primul război mondial după atentatul de la Saraievo, e

transparentă.

Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e menţinut treaz,

cum s-ar spune „cu sufletul la gură”. Situaţiile create, în planul

fantastic atât de variat, ne aduce o atmosferă terifiantă. Dialogul

este viu, descrierile ne cuceresc, naturaleţea cu care se exprimă

personajele şi folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la

situaţii, ne aduc în faţă o operă a unui scriitor stăpân pe uneltele

sale, menit a înfrunta timpul.

413

CRONICĂ LITERARĂ

Lucian Strochi*

Un autor mai mult decât talentat, histrionic, şotios,

pendulând între un naturalism bine temperat şi un fantastic cu

origini livreşti, dar cu deschideri fertile, insolite şi insolente în

imaginar este Gheorghe Andrei Neagu, revendicat, ca orice autor

ce se respectă, de mai multe zone culturale şi revendicându-şi la

rându-i, îngândurat ca o lebădă şi intransigent ca un condotier,

teritorii doar ale sale, pe care, odată botezate, le restituie cu

generozitate semenilor.

Trei nuvele (le-am numi „exemplare” – în spiritul lui

Cervantes) reunite sub acelaşi titlu Aesopicae (Povestirile lui Axie,

Noile legende ale Olimpului şi Aventurile unui Kakanez în Pokerania)

sunt bântuite de ludic, autorul sugerând indirect că jocul poate fi,

ca şi râsul, expresia unui spirit superior, gata să pună în paranteză

stereotipiile noastre culturale.

Se pot face destule trimiteri culturale, unele fertile, altele

inutile, posibile toate, pentru că autorul crede că originalitatea este

expresia ultimă a unei scrieri şi nu un punct de plecare.

În Povestirile lui Axie, protagonistul este Esop, un fel de

Socrate pentru Platonul nostru. Parabolele sunt epure din Anton

Pann sau Cilibi Moise, sentinţele grave, solemne, aforistice – se

strecoară printre paradoxuri, calambururi, vorbe de duh, toate

extrase dintr-un metalimbaj mimând spiritul elen, atenian, dar şi

spartan, cu destule plonjări ce par prolepse în realitatea imediat

contemporană nouă: miedul are 5 stele şi poartă nume devenite

branduri, Tomis sau Milcov, agora e traversată de tramvaie şi

poartă numele de Universitas, iar xenodochionul pe cel de

* Cronică Literară, Lucian Strochi: Gheorghe Andrei Neagu – Aesopicae,

preluată din Revista de Cultură Asachi, Piatra-Neamţ, 2012.

414

Trocadero; înţelegem până la urmă că Esop e doar un pretext sau,

după cum însuşi mărturiseşte: „Eu sunt fiecare dintre voi, cei ce nu

aţi părăsit speranţa în Libertate, cei ce aţi rostit sau aţi murmurat

în fiecare clipă de restrişte pildele pline de umor şi sarcasm

împotriva celor ce încearcă să înăbuşe libertatea OMULUI”.

Din când în când, textul e străfulgerat de metafore-sentinţe

precum: „Noi suntem mereu desculţi, ca Libertatea”, sau „Calul

voia să se răzbune pe răufăcător, dar nu alerga cu iuţeala

cerbului”.

Andrei Neagu redescoperă naraţiunea de tip parabolic,

fabula şi fabulaţia, interesându-l nu atât morala (prezentă

întotdeauna, dar implicită), cât înţelepciunea senină, arhetipul de

gândire, întâmplările nefiind decât engrame ale acestui arhetip, o

probă a labirintului, până la urmă.

Pildele sunt uneori crude, alteori liliale, alteori un aliaj între

cele două extreme (v. Cântul VI – povestea femeii şi a bărbatului

care şi-au pierdut jumătatea şi care se consolează reciproc, pentru

un nou proiect androginic).

A doua „nuvelă” Noile legende ale Olimpului – Zeii – are ca

punct de plecare Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, dar

realitatea este, şi de această dată, cea contemporană, lămuritor

fiind chiar Pseudodicţionarul cu care se deschide opul: Geea-

Economie, Uranus-Plan, Cronos-Timpul, Okeanos-Comerţul

exterior, Rhea-Economia planificată, Zeus-Realizarea planului

economic de stat (Rapes-acesta poate fi citit şi în oglindă-Separ!),

Hermes – preşedintele cooperaţiei meşteşugăreşti, ministrul

P.T.T.R., Hades-şeful Dizgraţiei etc.

Textul e clar, nu necesită comentarii suplimentare: „Se

spune că în trecut lumea ar fi fost aşa cum ni se înfăţişează astăzi.

Peste tot era haos şi nu un haos oarecare, ci unul cumplit şi

nebănuit minţilor noastre. Haosul economic. Şi din acest haos s-ar

fi întruchipat aşa, deodată, zeiţa Economiei, Geea. Apoi, cum se

415

spune în istorii, cică tot din Haos, din una din variantele lui, haosul

social, s-ar fi născut cel dintâi bărbat: Planul”.

Gheorghe Andrei Neagu este un maestru al limbajelor

argotice, dar şi al jargonului, al trimiterilor aluzive, al

conotativelor, figurile de stil predilecte fiind sinecdoca şi

oximoronul, prima – prin tehnica de suveică, abstract-concret,

singular-plural, a doua – prin alipirea la nivel de sintagmă a

termenelor antinomici sau imposibil de absolut în registru normal.

Bunul simţ e dinamitat sau contaminat, cunoştinţele

noastre serios scuturare şi verificate, năpârlirile limbajului

obligatorii.

Realitatea astfel obţinută e nouă, proaspătă, cu culori vii, ca

o piele de şarpe, sarcasmul necruţător, întâlnit aşa doar la Haşdeu

şi la unii maeştrii ruşi şi sovietici (Bulgakov e primul nume care

îmi trece prin minte).

A treia nuvelă (autorul ne avertizează: pseudonuvelă)

Aventurile unui Kakanez în Pokerania e o replică la Alice în Ţara

Minunilor, v. lumea cărţilor de joc), dar şi la scrierile austriecilor

despre sfârşitul Kakaniei (Kakania însemnând la aceştia Imperiul

kaesaro-krăiesc), cu intruziuni din Alecsandri sau I.L. Caragiale (la

nume: Jurăstrâmb (avocat), Beliviu (şeful justiţiei popeşti), Ion

Fărăcarte, Vera Buzecreţi, Ziţa Muscărea, dar şi Borges (cel din

loteria din Babilonia). Cuţite în noapte e o aluzie la Noaptea cuţitelor

lungi – o răfuială între nazişti, când este lichidat S.A.-ul, Judecata

trimite la Procesul lui Kafka, întreaga societate e contaminată de

realitatea jocurilor de „noroc”, de lumea interlopilor (avem astfel

Pokereşti, Hanul Paharul cu oase, Barbutania, C(ace)almar, amintind

atât de cacealma, cât şi de calmar, barbutanii (amintind de barbut, dar

şi de babuini şi urangutani, camera 21-21 e un joc de cărţi celebru,

unu-unu e numele unui nou hotel, pokerinii sunt monede, avem

ţinutul Rişcaniei şi cel Tablarania, peştii nu sunt vertebrate

inferioare, ci „întreprinzători vigilenţi” care pot construi chiar un

hotel, La trei chitici, Guvidam e şeful lacurilor şi bunurilor lor etc…

416

Gheroghe Andrei Neagu are un auz perfect, absolut,

cuvintele(i) se desfac precum o coadă de cometă, cinicul devine

liric (aşa era şi Caragiale!), gustul e amărui şi tonul capătă şi

accente de elegie, poanta devine pont, pontul devine pot, potul

devine putirinţă… Neagu scrie scrisori româneşti pentru realităţi

eline, persane, austriece, nemţeşti şi universale.

Aventura limbajului lui Andrei Neagu devine o iniţiere

pentru toţi, iar cuvântul zideşte şi (se) reabilitează prin … abilităţi

ce ţin uneori de magi.

417

RĂZBOIUL MUŞTELOR – ÎNTRE

FANTASTICUL METAFORIC ŞI REALITATEA

POLITICĂ

Adrian Dinu Rachieru

Dacă în şcoală cu greu puneam mâna pe o carte, să o citesc,

iar ameninţarea unei note proaste a doua zi era cel mai bun imbold

pentru demersul literar, în ultimii ani posibilitatea de a petrece

câteva ore în compania unei cărţi de calitate a devenit un adevărat

lux. Un lux şi un festin, în adevăratul sens al cuvintelor. Iar ultimul

volum răsfoit cu nesaţ nu s-a dezis de la acest crez: „Războiul

muştelor”, de Gheorghe Andrei Neagu.

Volumul, apărut la Ed. Pro Plumb în 2011, cuprinde nuvele

şi povestiri care îmbină realitatea cu ficţiunea, amintind, după

părerea unora, de "Aventurile unui căcănez în Pokerania", dar şi

de proza din volumele anterioare de povestiri, "Armoniile pietrei"

(2005), "Moartea şobolanului" (1996) sau "Jurnalul American"

(2004). Chiar dacă volumul aştepta să vadă lumina tiparului încă

din 2007, aşteptarea i-a priit, l-a copt, ca pe un fruct uitat de vreme

pe o mlădiță, iar lansarea sa a adus în faţa noastră, a cititorilor,

proze excepţionale, plonjând în fantasticul miraculos. Fiecare

poveste în parte este o succesiune de întrebari fără răspuns, un

cumul de idei care la final răbufnesc și îți dezvaluie o fațetă la care

în nici un caz nu te-ai fi gândit, astfel determinându-te să recitești

textul, pentru a-l privi și din această nouă perspectivă. Pe scurt, în

notaţii telegrafice, cu deviaţii epice, demetaforizate, și finaluri

şocant-imprevizibile, volumul este un amalgam de gânduri, idei și

întâmplări. „Un pahar cu lapte” creionează un peisaj apocaliptic,

coşmaresc, într-un oraş panicat şi coloane de fugari „populând”

creierul unui ins ulceros, ieşind din somnie. În „Moartea

peniţarului”, Cristian, poet rebel, uitat de prieteni, se spânzură, iar

418

autorul, coborând în imediatitate, foloseşte şi nume reale din

mediul scriitoricesc; în „Lumină şi întuneric”, Gheorghe Lăţoi,

„nevorbitor” după un accident, sancţionat că nu participă

entuziast la măreţul spectacol de la aeroport, îşi recapătă vorbirea,

dar devine surd, dispărând după o pneumonie galopantă;

„Galovinele” narează un experiment bizar, iar în „Comoara”

directorul Tiubeteică, comunist adevărat, chemat la BOB, nu vrea

să „umfle” realizările. Unele texte cad în melodramă (a se vedea

„Ochii” sau „De la stânga la dreapta”), altele ne transportă în alte

epoci („Insula damnaţilor”, în vremea lui Napoleon sau „Pământ

violet”, la Roma, în compania sclavei Geea, devenită statuie). În

fine, în „Calculatorul” ne întâlnim cu o Nataşă Bush, într-un

cărucior nichelat, devalizând conturile; Tache Mindir (din nuvela

cu acelaşi nume) călătoreşte în Brazilia şi, muşcat de o insectă, are

accese de furie; în „Manolică”, un locotenent vigilent suspectează

un transport de apă (scăldătoarea mortului, de fapt). „Pepita”

evocă suferinţa bătrânului Constantinidis, inert, spitalizat după

moartea „cucoanei” (tânără, asaltată de curtezani) şi, mai ales,

reacţiile cocker-ului, acompaniindu-i durerea. „Maria”, admirabil

construită, culege întâmplări neverosimile, proiectate într-o

lumină crepusculară, întreţinând – cu o abilă regie – atmosfera

unui fantastic miraculos. Dacă Mitiţă („În gazdă”) voia să

cucerească târgul Romanului, tot acolo nimereşte Adrian, un fel de

spiţer cu studii berlineze, scăpat de front şi găzduit de un popă; şi

care provoacă în târgul populat de refugiaţi, prin prafurile şi

soluţiile aruncate, un veritabil „sfârşit de lume” prin invazia

uriaşelor muşte, adevăraţi monştri.

Pe de altă parte, „Războiul muştelor” poate fi citit şi în altă

cheie, aceea a unui prezent invadat de politicienii care s-au instalat,

asemenea muştelor din nuvelă, pe corpul muribund al statului.

Invazia muştelor, descrisă atât de amănunţit, poate fi şi oglinda în

care se reflectă imaginea politicienilor care au format un nor

monstruos, alcătuit din muşte uriaşe în căutare de pradă. „Un

419

volum, aşadar, care se îmbie lecturii, explorând medii felurite,

mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele sarcastice

ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care probează,

indubitabil, că avem în Gheorghe Neagu un prozator viguros, cu

acumulări lente, urcând acum impetuos în topul celor hărăziţi a

lăsa urme”.

420

SCRIITORUL VRÂNCEAN GHEORGHE

NEAGU A FOST ONORAT CU O NOUĂ

DIPLOMĂ PAPALĂ

Doina Ganea

Papa Benedict al XVI- lea a semnat la Roma, la sfirsitul lunii

octombrie o diploma onorifica prin care este apreciata activitatea

lui Gheorghe Neagu si prin care scriitorul este binecuvintat. Este

cea de-a doua astfel de distinctie oferita scriitorului vrincean. „Nu

am stiut nimic, am primit-o ieri si mi-a facut o mare bucurie aceasta

diploma papala”, ne-a declarat, cu modestie, Gheoghe Neagu.

Cunoscutul publicist a mai primit si in 2002 o diploma de la Curtea

Papala a lui Paul Ioan. Gheorghe Andrei Neagu, la 60 de ani, este

autorul unor lucrari extrem de importante pentru conditia

scriitorului român contemporan, îndeosebi, din anul 2000 încoace,

cind, la Focsani, a luat nastere „Asociatia Culturala Duiliu

Zamfirescu”, asociatie care scoate revista „Oglinda literara”, careia

îi devine redactor-sef, calitate în care, vizitind Parisul, face

cunostinta cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, si cu

Marcel Shapira, mare maestru al Masoneriei Române. Tot în anul

2000, Gheorghe Andrei Neagu primeste titlul de „Cavaler al

Literaturii Române”, acordat de fostul presedinte al României, Ion

Iliescu, în anul 2002, primeste Diploma de Binecuvintare

Apostolica a Papei Ioan Paul al II-lea si Diploma de Onoare a

Academiei Orient – Occident de la Curtea de Arges. In anul 2005,

Gheorghe Neagu devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala

din Iasi. Prozator prolific, promotor cultural de exceptie, jurnalist

si editor de presa literara, Gheorghe Neagu este membru în

conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau. In 2010

Gheorghe Neagu primeste premiul pentru proza al Uniunii

421

Scriitorilor din România, Filiala Bacau, pentru volumul

„Purtatorul de cruce”.

422

SCRIITORUL – „PURTĂTOR DE CRUCE”

AL VREMURILOR NOASTRE

Nina-Elena Plopeanu

Proza, Purtătorul de cruce, aparţinând scriitorului

Gheorghe Andrei Neagu, care dă şi titlul volumului apărut în 2009,

evidenţiază condiţia ingrată a omului de cultură, nevoit să-şi ducă

existenţa într-o societate în care valorile sunt răsturnate.

Fiecare om, prin natura sa, are o cruce de dus, mai grea sau

mai uşoară, în funcţie şi de ceea ce îi rezervă destinul, pe care, din

nefericire, uneori, şi-l croieşte cu propria minte. Crucea

scriitorului, a artistului în genere, ca om important al cetăţii, este

mult mai greu de purtat pe dealul abrupt al creaţiei, aşa cum de

fapt, ne sugerează autorul amintit mai sus.

Creaţia artistică, nu este la îndemâna oricui, nu este un

simplu meşteşug pe care îl poţi deprinde dacă ai o anume

îndemânare manuală; actul artistic presupune implicare totală,

ardere sufletească şi epuizare fizică pentru că înseamnă o mare

caznă, o muncă titanică, pentru aducerea pe lume a unei noi vieţi,

pe care o pot duce la bun sfârşit doar demiurgii. Literatura,

asemenea celorlalte domenii artistice, creează valori ce se

identifică cu autorul, sunt carne din trupul său şi sânge din sângele

său.

În ierarhia socială din toate timpurile, scriitorul se situează

deasupra oamenilor de rând, iar aceştia vrând, nevrând recunosc

superioritatea acestui „nebun frumos” ce-şi duce crucea grea cu

seninătate şi nu cu resemnare tristă; locul său este cu siguranţă, în

zonele astrale, de aceea este iubit, este adulat, uneori este hulit sau

temut, dar mai cu seamă, trebuie respectat pentru că asemenea lui

Atlas duce pe umerii săi responsabili greutatea întregii lumi, cu

bunele şi cu relele sale, pe care încearcă s-o schimbe, s-o modeleze

423

după chipul şi asemănarea sa. Viaţa este o luptă continuă, nu

numai cu demonii ce-i bântuie zilele şi nopţile, ci şi cu cei din jur,

care nu înţeleg rostul divin al creaţiei sale, punându-i în cale

piedici, uneori insurmontabile, care-i îngreunează crucea şi îi

blochează accesul pe Dealul Golgotei. El trebuie să asude, să fie

puternic, să nu se lase doborât, să câştige victoria, să demonstreze

asemenea lui Hercule că poate, să fie în stare să pună umărul, să se

implice cu armele de care dispune: talent, sensibilitate,

imaginaţie,putere de convingere, voinţă, altruism, dorinţă de mai

bine.

Scriitorul nu se poate închide într-un turn de fildeş, el

trebuie să coboare dintre stele în rândul semenilor săi şi,

„indiferent de cârtelile unora sau altora”, să-şi continue drumul „

cu tenacitate de invidiat”, până când toţi, nu numai unii, vor vedea

că viaţa lor s-a schimbat.

Marea dramă a omului de cultură, în ciuda abnegaţiei şi a

bunelor sale intenţii, dincolo de lipsa resurselor financiare, rezidă

în incapacitatea, sau poate, reaua voinţă a celor ce nu percep

importanţa actului artistic, a rolului civic deosebit al acestuia.

Dincolo de toate obstacolele pe care le întâmpină, scriitorul

va dăinui peste oameni şi peste vremuri, prin valoarea creaţiei sale

artistice.

424

GHEORGHE ANDREI NEAGU – UN SCRIITOR

CARE-ŞI POARTĂ CRUCEA CU DEMNITATE

Ionel Necula

N-aşi spune că l-am creditat de la început, de la primele

tatonări. O vreme, m-am ţinut departe de el şi de proiectele sale

ostensibile până când m-am convins că revista Oglinda literară,

procesată în întregime de el, chiar merită apreciată şi susţinută. Se-

nţelege că, ulterior, am devenit un colaborator constant şi un

susţinător neobosit al publicaţiei pe care o aştept lună de lună cu

înfrigurare şi interes.

Gheorghe Neagu este o personalitate centrală a spiritului

vrâncean. Din tabelul cronologic care deschide ultimul său volum,

Purtătorul de cruce, [Editura Transilvania, Tecuci, 2009], aflu c-a

livrat vieţii culturale vrâncene numeroase proiecte calofile şi

laborioase menite să înavuţească viaţa culturală vrânceană şi să

regrupeze scriitorii acestui areal geografic binecuvântat de

Dumnezeu, dar nu toate au fost susţinute de autorităţile locale, sau

chiar de confraţii de breaslă, aşa că multe s-au stins înainte de a

produce toate consecinţele aşteptate. Nu s-au prelungit în tradiţie

şi nu s-au impus ca manifestări de referinţă în devenirea spiritului

vrâncean.Invidia, gelozia meschină şi demolantă funcţionează

încă şi prin lumea cărturărească.

A rămas însă cu revista Oglinda literară – una din revistele

cu cea mai largă circulaţie în ţară, cu Asociaţia Duiliu Zamfirescu şi

cu cenaclul literar, pe care le păstoreşte ca un pater familias devotat

lucrului bun, bine gândit şi bine perspectivat. I se pun în

continuare beţe în roate, cei peste 30 de membri ai cenaclului sunt

hutuchiţi de peste tot ca nişte intruşi, până când, în ultimă instanţă

s-a îndurat de ei sinagoga din Focşani, care le oferă găzduire şi

condiţii minimale pentru întâlnirile lor săptămânale. Ca unul care

425

am frecventat o vreme acest cenaclu ştiu cu câtă pasiune se

oxigenează tainiţele ascunse ale verbului pentru a-i extrage esenţa

poetică şi câtă risipă de idei, de opinii şi de puncte de vedere

furnizează o şedinţă obişnuită de cenaclu. De asta zic, mă

oripilează ideea că în tot oraşul nu s-a găsit un spaţiu adecvat

pentru ţinerea acestor dezbateri inocente. Situaţia, bag seama, nu-

i deloc onorantă pentru diriguitorii vieţii culturale vrâncene şi cred

că noile autorităţi vor găsi o soluţie salvatoare. Un cenaclu literar,

pentru o localitate, oricare, este un club al ideilor rafinate şi o

mândrie a locului şi nu este de conceput ricanarea lui cu tot felul

de oprelişti dezonorante. Ce-ar fi însemnat dacă autorităţile Iaşului

ar fi boicotat întâlnirile junimiste de la Casa Pogor? Sigur, situaţia

e diferită, casa Pogor era particulară, dar administraţia Iaşului se

mândrea cu cenaclul patronat de Maiorescu. Or, în condiţiile când

cultura nu se mai defineşte prin ansamblul valorilor spirituale

tezaurizate de societate la un moment dat, ci prin acţiuni creatoare,

prin informaţii şi identităţi disponibile în supermaketul cultural

global, ar fi bine să se ţină seama de calităţile manageriale arătate

de Gheorghe Neagu.

M-am întins mai mult cu această introducere, totuşi

fugoasă, a omului Gheorghe Neagu tocmai pentru că s-au făcut

puţine referinţe asupra acestor aspecte dureroase, care afectează

buna devenire a spiritului vrâncean.

Acesta e omul, omul de iniţiativă şi de acţiune Gheorghe

Neagu. Dar scriitorul? De unde-şi trage sevele prozatorul şi cum

ajung să se întrupeze în partitură epică? Lecturându-i ultima carte,

Purtătorul de cruce, constat că n-are o aplecare anume pentru o

ontologoe mai specială din care să-şi extragă subiectele narative şi

nu sepune unei paradigme anume. Dacă-i adevărat ce spiune

Vasile Andru, că o proză înseamnă o acţiune desfăşurată, cu

planuri, arborescenţe şi anacoluturi întrupate în substanţa acţiunii,

care să-i oxigeneze înţelesul subcutanat, atunci putem spune că

prozatorul nostru nu respectă decât prima parte a regulii. Grija

426

pentru logica acţiunii nu se prelungeşte într-o idee paradigmatică

securizantă, ci lasăaceastă operaţie la latitudinea cititorului. Nu-şi

împănează conţinutul narativ cu o filosofie anume, cum întâlnim,

bunăoară, la Camus, la Faulkner, la Robert Musil şi la alţi prozatori

bine aşezaţi în topul percepţiei publice, dar îşi duce acţiunea până

la pervazul feresrtei de unde cititorul poate privi întregul

ansamblu narativ pentru a-l integra singur într-o speculaţie

epistemică

De altfel, Gh. Neagu este un scriitor de respiraţie largă,

dilatată peste marginile realuluiconstrângător, un scriitor de

acţiune narativă complexă, în care epicul revărsat şi lirismul cald,

aferat coexistă armonios şi se complinesc reciproc, ca-n Templul

iubirii, bunăoară. Proza scurtănu-i resoarbe întreaga capacitate de

invenţie şi toată gama posibilităţilor sale de expresie Naraţiunea

care dă şi titlul volumulu, de exemplu este povestea tragică a unui

muritor anonim care-ş târăşte zilnic crucea grea pe arterele urbei,

până cade sub greutatea ei, spre indiferenţa consătenilor săi.

Nemţean de origine, scriitorul arată o preferinţă aparte

faţă de relieful muntos, care prevalează în ansamblul topografiei

narative, iar dintre anotimpuri, opţiunea scriitorului se îndreaptă

spre cel iernatic, mai rar spre începutul de desprimăvărare. Una

dintre naraţiuni chiar este intitulată Ninsori, [p.l43] şi este mai

mult un exerciţiu de inducere a frisonărilor erotico-optative în

structura subiectivităţii, şi a jocului omului cu propria-i umbră.

Nu insistăm asupra scenelor cu supralicitarea macabrului

din Satul şi Adăpostul şi ne oprim la Spinarea de piatră a

Făgăraşului – o nuvelă mai dezvoltată cu acţiunea preluată din

experienţa sa de militar detaşat la construcţia Transfăgărăşanului

şi reprezintă, aflăm din bogatul Tabel cronologic care deschide

volumul, un fragment din romanul Arme şi lopeţi, care a însemnat

debutul său literar la Editura Albatros din anul 1980. Este

fragmentul în care se reconstituie lupta omului cu muntele,

427

îndârjirea pusă în act pentru a trasa spinarea de piatră a

Transfăgărăşanului.

Nu mai insist şi asupra celorlalte construcţii care, toate la

un loc, confirmă cunoscutele calităţi narative ale autorului. Si mai

confirmă, cum, recunoaşte şi Theodor Codreanu în prefaţă

maturitatea prozatorului, aplecarea lui spre o proză glazurată,

pigmentată cu tot ce trebuie pentru a-şi captiva cititorii şi pentru a

asigura o lectură delectabilă

428

NATURALISMUL ANIMALIER

ÎN PROZA LUI GH. A. NEAGU

prof.dr.Constantin Miu

Pentru prozatorul vrâncean Gh. A. Neagu, anul 2010 a fost

unul prolific, în acest an de graţie apărându-i nu mai puţin de

patru cărţi: Nunta neagră (Editura Valman), Lacrima iubirii

(Editura RawexCom), Moartea şobolanului (ediţia a II-a, Editura

Zedax) şi Războiul muştelor (Editura Plumb).

Dintre criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra

prozei lui Gh. A. Neagu (Ion Rotaru, Fl. Popescu, N. Manolescu,

Fl. Paraschiv, Ad. Dinu Rachieru), singurul care a sesizat nota

definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian

Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi

nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul

uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu

sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa

Calul şi unele scene din Moromeţii. Exemple concludente apar în

volumele Moartea şobolanului şi Războiul muştelor, unde aşa-

zisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul şi absurdul,

„condimentate”, pe alocuri, cu umor negru.

În proza scurtă a lui Gh. A. Neagu, putem sesiza un

fantastic animalier, cu inserţii de absurd, cele două categorii

estetice fiind subsumate naturalismului. Trăsăturile esenţiale

pentru această manifestare literară, în cazul scrierilor prozatorului

vrâncean, sunt descrierea şi abundenţa detaliilor, precum şi

scenele de tip horror.

Spre pildă, în Moartea şobolanului, descrierea detaliată a

apariţiei unui şobolan aparţine planului real, fiind realizată din

atenta observaţie a unui zoolog: „...prin crăpătura aceea din ciment

se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil abia

429

născut, găurită, ce se mişca de-a lungul şi de-a latul găurii. Mirat

şi curios peste măsură, am continuat să stau nemişcat, privind cu

atenţie. Şi-atunci, am văzut că erau două găuri în masa aceea de

carne crudă, ce se mişcau adulmecând. Peste o secundă-două, am

văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie şi se ridică mai

mult şi mai mult din crăpătură, crescând în faţa ochilor. Şi pe

măsură ce se ivea, firele de păr, la început mai blonde şi mai scurte,

apoi mai lungi şi mai sure, au început să apară, acoperind acea

parte de trup ce-o denumim în mod obişnuit bot. Două mustăţi gri-

cenuşiu, lungi, laterale, se vedeau desluşit prin crăpătură. De sub

ele, nişte dinţi lunguieţi şi albi se mişcau fără încetare, rozând

cimentul putred de umezeală.” (Moartea şobolanului, ed. cit., p.

17-18). De remarcat în acest fragment că imperfectul evocării se

află în melanj cu indicativul prezent şi gerunziul, spre a da

descrierii impresia că e făcută la faţa locului, acţiunea

desfăşurându-se sub ochii cititorului – spectator la tărăşenie.

„Vânătoarea” se desfăşoară în acelaşi registru verbal: „Încă nu-i

dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor.

Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între

nări, umplându-l de sânge. Şi botul dispăru. Chiţăituri şi mişcări

zvârcolite s-auzeau din crăpătura ceea.” (p. 19).De observat că

insistenţa descrierii capului/ botului animalului lasă impresia că s-

ar mişca independent de corp. Urmează o scenă de o cruzime

feroce, în cea mai bună atmosferă naturalistă: „Am izbit cu toporul.

Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul şobolanului în

convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am lovit. Tăişul îl

sfârtecă în două, cu un pârâit, ca o ghilotină.” (p. 19). Încă ne aflăm

în plan real, numai că descrierea senzaţiilor de durere se transferă

asupra naratorului: „Stomacul mi se contractă brusc (...) Dar nu

urmă nici o durere, ci doar o greaţă imensă, urmată de o

fierbinţeală ce urca prin coşul pieptului spre gură, năvălind în

afară. Un lichid sărat, vâscos, fierbinte nu mai avea loc în mine. Şi

roşu. Mă umpleam de roşu ce curgea pe pardoseală.” (p. 19). Abia

430

ultimele replici fac cititorul să observe că realul a glisat în absurd:

„Ia spune tinere, cum Dumnezeu ai reuşit să te capeţi cu aşa gaură

în stomac? De când operez, n-am văzut aşa trăsnaie. Ce sfântul ai

mâncat? – A... păi... un şobolan (...) Nu vreau să mă atingă.

Degetele ascuţite ca tocurile. Le privesc furios, mormăind

nemulţumit. Şobolanul din mine murise.” (p. 20-21).

Proza Cărăbuşi însângeraţi descrie o invazie aproape

neverosimilă de cărăbuşi – similară prezentării în Vechiul

Testament a uneia din cele zece plăgi care au năpăstuit Egiptul

antic, pentru că faraonul refuza să elibereze din captivitate

poporul lui Moise –, aici prozatorul insistând şi pe atacul de

panică, preschimbat încetul cu încetul în groaza ce a pus stăpânire

pe cugetul oamenilor: „Stăteam şi asistam, într-o muţenie ciudată,

la invazia nefirească şi sinistră. Fiecare pas pe care îndrăzneam să-

l facem era un supliciu. Sub tălpi trosneau zeci de trupuri

chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă şi perfidă.”

(Cărăbuşi însângeraţi, în volumul Moartea şobolanului, ed. cit.,

p 24). Treptat, straniul se instalează: „Iar atunci când becul explodă

şi strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază.

Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase.” (p. 24).

Impresionantă este scena autosupliciului cărăbuşilor – o adevărată

sinucidere în masă, cum spune inspirat autorul: „Am apucat o

canistră cu benzină, am ieşit pe stradă, fără să-mi pese de trupurile

strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi, i-am dat foc,

aşteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în

lumina flăcărilor (...) Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se

aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja (...) Ciudat era

doar numărul mare de cărăbuşi care continuau să se arunce în

flăcări. Primele raze de soare ne-au găsit pe toţi privind la această

sinucidere în masă...” (s. n., p. 25).

După aceeaşi schemă a realului care glisează în fantastic şi

absurd se desfăşoară şi fabulaţia din Războiul muştelor. Aici,

straniului – ca preambul al fantasticului – se încearcă să i se dea

431

explicaţii verosimile. Invazia muştelor dintr-o localitate oarecare e

pusă, la început, în legătură cu războiul şi cu faptul că acestea ar

avea ca „sursă de hrană” cadavrele celor pieriţi în luptă. (cf.

Războiul muştelor, în volumul cu acelaşi nume, ed. cit., p. 23).

Intenţia tânărului spiţer de a născoci leacuri pentru răniţii

în război este lăudabilă, însă locul unde va depozita deşeurile în

urma experienţelor sale se va dovedi a fi unul malefic – în spatele

casei preotului care l-a primit în gazdă. Tânărul are un vis ciudat,

căruia nu-i dă importanţă, dar vom vedea că are valoare

anticipativă: „În somn, se văzu într-un spital de campanie, printre

răniţi (...) Apoi, după ce bolnavul înghiţea licoarea, se făcea că în

spatele lui creşteau văzând cu ochii aripi (...) Fiecărui pacient îi

creşteau câte patru aripi de fiecare parte a trupului...” (p. 16-17).

Dacă la început, mărimea muştelor e bizară („Era cu mult

mai mare decât cel mai mare bărzăune pe care-l văzuse vreodată.

Era cât un cărăbuş (...) Nişte muşte mari cât nuca...”), cu timpul, „o

dată cu mărimea, creştea şi numărul şi panica oamenilor.” (p. 21,

22, 23).

Prezentarea înfruntării dintre oameni şi monştrii zburători

este făcută la proporţii hiperbolice: „În oraş s-auzeau focuri de

arme. Chiar şi pe strada preotului, oamenii prinzând curaj, ieşeau

cu tot felul de arme. Trăgeau în aer şi când cădea vreuna o

ciopârţeau cu topoare. Şi cum puţini aveau arme de foc, monştrii

zburători se-nmulţiseră într-atât, încât în zborul lor dezordonat

începură să se ciocnească-n văzduh.” (p. 23).

La revenirea în oraş, spiţerul asistă la un adevărat măcel de

proporţii homerice: „Cerul de deasupra oraşului era negru. O

luptă, un măcel începuse între oameni şi monştri. Câţiva soldaţi în

drum spre front trăgeau în neştire. Pe străzi, trupurile monştrilor

hăcuiţi te făceau s-aluneci. Din trupurile lor se scurgea un lichid

vâscos (...) Din câteva case izbucniseră incendii (...) Câteva biserici

se zăreau fără cruci, iar una chiar fără clopotniţă. Câte un trup de

muscă doborât se zărea pe-acoperişul unor clădiri (...) Lumea ţipa

432

îngrozită. Două căruţe sanitare trecură pline cu trupuri de oameni

către spital. Un monstru se zbătea neputincios sub prelată, în timp

ce doi infirmieri îl hăcuiau cu topoarele.” (p. 26-27). Imperfectul

face ca secvenţa să fie concepută cinematografic, cadrele

succedându-se, în aşa fel încât tablourile macabre să ocupe prim-

planul.

Galovinul se bazează pe situaţii absurde, finalul relevând

apucăturile hilare ale unuia dintre protagonişti.

La un institut de creşterea păsărilor, un cercetător are ideea

încrucişării între găini şi ovine. Dacă la început, s-a recurs la

metode „primitive” („...au căutat să introducă nişte ouă proaspete,

de găini văduve, în uterul câtorva oi”), foarte curând s-a făcut uz

de metode ştiinţifice: „s-a trecut la înmulţirea în vitro sau la

eprubetă.” (p. 125). O angajată a institutului are un vis anticipativ,

care o determină să accepte să devină mamă surogat: „Într-o

noapte visă că ea, Domnica, era fecioara care în loc de prunc năştea

o găină cu păr.” (p. 133). Regretul cercetătorului se dovedeşte a fi

justificat: fătul e un cocoş cu blană de oaie, încât nu mai avea cum

să-şi continue cercetările. Arătarea hibridă este cea care hotărăşte

destinul cercetătorului şi al mamei surogat. Dacă pentru acesta

retragerea e verosimilă (se transferă la alt institut şi poate că şi

acolo, în funcţie de materialul genetic, va încerca alte încrucişări

absurde), mama surogat după această păţanie rămâne cu sechele

greu de imaginat: „...Domnica, profitând de avantajele

democraţiei, s-ar fi retras la o mănăstire, devenind cea mai bună

păstoriţă de mioare. Şi tot lumea spune că din când în când le

arunca mieilor grăunţe în iarbă, şi-i chema ca pe găini.” (p. 135-

136).

Acestea sunt câteva ipostaze ale naturalismului animalier,

detectabile în proza scurtă a lui Gh. A. Neagu.

433

SCURT STUDIU IMPRESIONIST DESPRE

DETALIUL TRAGIC

Liviu Comşia

După ce-am urmărit o vreme cărţile lui Gheorghe Andrei

Neagu pe care, pe îndelete, le-a scos din sertare unde au aşteptat

ziua cea bună, a continuat să mă intrige un amănunt care nu se lăsa

luminat. Se petrecea ceva anume (mai cu seamă în proza scurtă),

care îmi scăpa de fiecare dată de sub supravegherea epică. Ştiam

că există, că poate fi foarte important în declanşarea conflictului

dramatic. Şi mai era ceva: în mijlocul unei scene „realiste” se

dezvolta alta fantastică (să zicem aşa, deşi termenul e puţin

îndestulator), care creşte preluând tot interesul epic, întreaga

semnificaţie a acestuia, destinul personajelor, evoluţia lor în

scenariul imaginat de scriitor. Se petrece acum un moment

spectaculos care susţine tot eşafodajul epic.

Ei bine, revelaţia s-a produs odată cu lectura unui volum

de proză scurtă numit după una dintre povestiri, „Moartea

şobolanului” (Ed.Zedax, Focşani, 2010). Este vorba despre o

viziune impresionantă asupra detaliului care determină calea

viitoare pe care se dezvoltă epicul. Deci, detaliul ales întotdeauna

cu mare atenţie, pentru că el devine esenţial pentru ceea ce

urmează. Din acest punct, personajul este obligat să-şi continue

existenţa sub imperiul detaliului care trece dintr-o parte a

scenariului epic în cealaltă parte, unde ficţiunea se desfăşoară pe

câmpuri deschise, de largă întindere.

Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu îşi construieşte

personajele în funcţie de acest detaliu pe care-l strecoară cu

abilitate în povestire. Ba mai mult, o face cu acea uşurinţă

nevinovată de parcă n-ar exista nimic mai firesc. Fie că este

declarativ ca acel „te iubesc” din „Anodină”, fie intrigând prin

preluarea unui moment din viaţa gâzelor, fie simbolic ca în

434

„Moartea şobolanului”, fie pregnant impresionist ca în „Ucigaşul

de vise”. Fiecare povestire are un asemenea punct de pornire din

care acţiunea se răsfiră în alte direcţii decât cele pe care ni le-am

închipui sau le-am aştepta sau, poate, le-am prefera. Amestecul

acesta ciudat, savant întocmit între realism şi impresionism

creează un farmec aparte, dar şi intrigă, sau revoltă sau

nedumereşte sau… În primul rând pentru că acest detaliu conţine

în sine tragicul în stare latentă; el este cel care determină tragedia

existenţială. Totul în jur este liniştit, scriitorul ne convinge că avem

de-a face cu cea mai obişnuită situaţie, ba mai mult, cu una dintre

cele mai banale întâmplări din viaţa omenească. Apoi, pe

nesimţite, deschide porţile tragicului aflat în detaliul strecurat în

apropierea personajelor. Maria din „Moartea şobolanului” pleacă

la tratament într-o staţiune, aşa cum făcea în fiecare an. Totul pare

a se petrece după tipicul acestor călătorii plictisitoare când unui

tânăr i se face rău. Este detaliul care rescrie epicul şi care se

dezvoltă în termenii fantasticului cu accente impresioniste în care

cronologia faptelor, a vârstelor este definitiv deturnată, Brusc

epicul revine prin intrarea în scenă a soţului, profesor, apoi din

nou intră fantasticul în care Maria, tânără, este ucisă de tren şi din

nou epicul revine în realitate prin anunţul morţii Mariei de către

poliţie. Or, aceste oscilaţii pot fi asemuite cu tonalităţile unei

simfonii.

Acesta este farmecul lecturii unei proze semnate de

Gheorghe Andrei Neagu. Indiferent de întinderea sa, verbul trece

din realitatea epică în fantasticul epic, revine, se reface, se

grupează într-o inepuizabilă risipă de imaginaţie.

435

„ARME ŞI LOPEŢI”

DE GHEORGHE ANDREI NEAGU

(text din volumul Recensa Rediviva, autor Dumitru Anghel)

Romanul Arme şi lopeţi (editura Zedax, Focşani, 2010),

adună crâmpeie de viaţă pe un laitmotiv cazon, căruia scriitorul

Gheorghe Andrei Neagu îi adaugă zi diezi sentimentali cu

modulaţii tonale între o literatură porthart, pe o constantă a

frustrărilor şi a umilinţelor unor întregi generaţii de recruţi, şi o

proză care păstrează încă ceva din încrâncenarea culmilor Vrancei

şi misterul nedezlegat al transhumanţei mioritice, un modus vivendi

local, tradiţional şi cu un brand cu totul specific unei lumi învăluite

în taine şi legende, peste care timpul nu vrea să treacă. Prozatorul

rămâne prins în chingile unei geografii sentimentale, de care nici

nu încearcă să se elibereze decât pe notele discordante ale unui

răsfăţ de patriotism local. Mimează abia voalat detaşarea de

specificul mioritic al prozei sale, dar revine obsesiv la aceleaşi teme

fundamentale, care i-au marcat o parte însemnată, esenţială din

viaţă, din creaţia sa literară, încă de la debutul său publicistic din

revista Ateneu, în anul 1965, cu o poezie. Ambiţios şi hotărât să se

facă cunoscut, trece direct la marea literatură, atacând specia

literară epică cea mai convingătoare şi scrie romanul Arme şi lopeţi,

experienţă a lunilor de armată făcută pe Transfăgărăşan, cu o

tentativă de apariţie în 1973, la Editura Albatros, dar care va vedea

lumina tiparului abia în 1986, ca nuvelă, Spinarea de piatră a

Făgăraşului, în volumul Zece prozatori, debut editorial, debut

editorial, Gheorghe Andrei Neagu îşi exersează condeiul scriind şi

publicând literatură de specialitate silvică, dar, mai ales, poezie şi

proză de sertar, este un fervent animator cultural în zona editorial-

literară, iar izbânda sa de mare prestigiu este revista Oglinda

literară, unde va publica, în foileton, romanul Un securist de

tranziţie, inspirat de evenimentele din 1989, la Odobeşti. Tot în

436

foileton va publica şi romanul Tarantula, în Revista V, o altă

iniţiativă a sa, urmat de volumul Templul iubirii, la Editura Porto-

Franco din Galaţi, într-un tiraj de 10.000 de exemplare, şi de

volumul Moartea şobolanului, în 1997. La propria editură, Zedax,

publică în 2003, volumul colectiv Al Evei trup de fum şi volumul

liliputan Crucea lui Andrei, urmat în acelaşi format de Jurnalul

american, în2004, şi de volumul Aesopicae, în 2006, tip de literatură

de sertar, ca şi de volumul Purtătorul de cruce, în 2009, pentru care

primeşte Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, Filiala

Bacău. În 2010, Gheorghe Andrei Neagu publică balada cultă

Nunta neagră. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Romanul Arme şi lopeţi, tipărit într-o primă ediţie în 1995,

tot la Editura Zedax, este cartea în care prozatorul Gheorghe

Andrei Neagu scrie o literatură de contrast, pe un portativ solo, cu

ingrediente epice, pe care le nuanţează sfidător prin nealiniere la

tipare clasice şi, în egală măsură, la inovaţii, la modern cu orice

preţ. Romanul său se vrea un… nonroman, dintr-o orgolioasă

neacceptare a regulilor consacrate, mai puţin din considerente de

inovaţie epică, şi propune îndrăzneţ, fără limite, fără culpabilizări

de circumstanţă, o altă formulă, o altfel de structură, un altfel de

flux narativ, printr-o insinuantă idee de exacerbare a banalului

convertit în fapt de viaţă excepţional, dar şi prin spolierea, prin

lipsă de orizont a faptului decrepit, ca o alternanţă între important

şi derizoriu, a condiţiei de excelenţă primară, vegetativă.

Scenariul epic al romanului Arme şi lopeţi este axat pe două

secvenţe existenţial-umane, două destine, doi tineri, un băiat şi o

fată, aflaţi la vârsta când nu prea ştiu ce să facă cu viaţa lor, între

idealuri fără perspectivă şi fără prea multe şanse, şi cu un

sentiment acut de inutilitate şi decizii ferme. Mitiţă şi Dana

încearcă să-şi justifice existenţa biologică marcată de un joc al

hazardului social-ostil, pe care parcă nici nu-l intuiesc ca având

vreun rol în visele şi speranţele lor. Şi unul şi celălalt vegetează,

monoton şi adeseori hazardat, într-un joc al unui destin controlat

437

să nu aibă vreo finalitate fericită, de început de drum, de contraste

uşor repetabile şi absurde…

Sunt destine paralele, în derivă, destine incerte, între

espectativă şi nesiguranţă, trist şi banal, pe un derizoriu cenuşiu,

ca un antifrumos estetic, ca florile de mucegai argheziene.

De altfel, Gheorghe Andrei Neagu foloseşte procedee

oarecum atipice în creionarea personajelor sale, deoarece renunţă

la descriere sau naraţiune pentru portretul fizic sau moral şi

recurge la structuri lingvistice lexicale cu valenţe tipologice

definitorii. De pildă, şarjează cu un fel de neaoşism pentru lumea

satului românesc de prin ’50-’60, din perioada asaltului politicii

comuniste asupra stabilităţii tradiţionale rurale, când ţăranul a fost

forţat, oprimat şi umilit, ca să renunţe la pământul, boii, plugul şi

grapa, simboluri ale libertăţii şi demnităţii sale, pentru a intra în

aşa-zisele întovărăşiri agricole şi apoi în G.A.C.-urile de tristă

amintire. Alteori, modifică registrul lexical al recruţilor, dominat

de limbajul de lemn al sergenţilor şi caporalilor, cu vocabularul

mai modern şi agresiv al Danei, care se apropie, prin

comportament, atitudine şi personalitatea în clocot, de atitudinea

nonconformistă a adolescenţilor din zilele noastre. Cu alte cuvinte,

scriitorul îşi nuanţează stilistic lexicul, ca element definitoriu

caracterologic, după specificul, după încadrarea socio-culturală a

personajelor sale, a locului şi a timpului desfăşurării faptelor, după

arealul socio-uman pe care-l descrie.

Apasă insistent pe tuşe de efect, îngroaşă, recurge la efecte

epatante, cu un vocabular, cu un limbaj neaoş rural pentru

categoria socială reprezentativă, în ciuda unei simpatii abia

stăpânite, ironic respectuoase; îl modifică graţios şi uşor

ireverenţios, când o pune să vorbească, să gândească şi să exprime

pe Dana, personajul feminin plasat în avans pe coordonate de

comportament, de atitudine şi de reacţie ale generaţiei în blugi din

zilele noastre; şarjează copios, ironic şi cu intenţia vădită de a plăti

nişte poliţe celor care l-au făcut părtaş la situaţii incomode, de

438

disconfort al comunicării prin limba de lemn a cazărmii, cu

stereotipurile arogante, rigide şi ridicole ale căprarilor, ’lenţilor şi

’gealilor împopoţonaţi cu aere de Moş Teacă: Aliniaţi în faţa

caporalilor, soldaţii se antrenau: - Bună ziua, soldaţi!; - Să trăiţi, taş’tan!

Strigau scurt soldaţii: - Mai tare!; - Să trăiţi, taş’tan! (…tovarăşe

căpitan…); - Bună ziua, soldaţi!; Să trăiţi, taş’tan… taş’lent’colonel etc.

etc.(pag.41).

Romanul Arme şi lopeţi se constituie şi-ntr-o frescă a

obiceiurilor şi tradiţiilor satului românesc, cu pondere din zona

Moldovei de Jos, din sudul de la graniţa cu Muntenia: Să-ţi fie bine,

coane mare, îi spuneau copiii satului, după ce-şi culegeau monedele

aruncate prin praful drumului, sau din găleata cu apă, pe care i-o

puseseră miresei în cale… (pag. 63); cu un întreg film al ceremonialului

nupţial: În fruntea alaiului, doi tineri, aleşi dintre prieteni sau rubedenii,

duceau lumânările mari, albe împodobite cu flori. După ei, venea mireasa

condusă de-o parte şi de alta de doi cavaleri de onoare… (ibid.). În

descrierea amănunţită a nunţii, prozatorul este ispitit să

recondiţioneze clişeul nupţial rural apelând din nou la vocabularul

de coloratură locală: - Fă, auzi tu, nu vrei să te joc? (pag.65), cu o

uşoară tentă de ironie pentru viaţa idilică de la ţară şi un umor

riscând să cadă în desuetudine şi decrepit; - Te-ai făcut şi tu bărbat,

muceo…(pag. 66).

Pare mai degrabă o altă formă de umor, cu alte nuanţări,

ca-ntr-un delir al situaţiilor groteşti sugerat de scrisoarea lui Mitiţă

către cei de acasă, cu naivităţile stilului epistolar cazon: Aflaţi despre

mine că sunt sănătos, ceea ce sănătate vă doresc şi dumneavoastră…, pe

care-l asezonează cu tactica şi strategia răcanilor de a mai obţine bani de

la părinţi: … pot să vă spun că aş avea nevoie de bani. Mi-am pierdut

cătarea de la armă, în timp ce făceam instrucţie pe câmpul de la Ghencea

şi trebuie să dau cinci sute de lei (pag.72), deşi nu-l poate păcăli pe

tatăl, care făcuse şi el armata şi cunoştea probabil banalul truc al

soldaţilor, stratagema perpetuată de leatul din oastea română: - Şi-

439

a pierdut cătarea, în ţărna mamei lui. Crede că mă duce pe mine de nas

cum vrea el şi că habar n-am cei-i aia o cătare? (ibid.).

Arme şi lopeţi este un roman de dragoste, de dragoste

nebună, în care scenele erotice sunt descrise pe două registre

sentimentale opuse, ceva între idilă nevinovată, adolescentină şi

amor cu lumina aprinsă, condimente cu libertăţi de vocabular,

cenzurate pudic şi cu stângăcie nedisimulată de mesaje vagi şi o

înclinaţie spre joc şi gratuitate: Barba crescută, aspră, înţepătoare, o-

nfiora, iar trupul subjugat virilităţii soldatului o făcu să se-ncleşteze

deodată, să geamă prelung, ca-tr-o descătuşare, care în sfârşit venise s-o

aducă pe ţărmurile de fericire cunoscute şi tocmai de aceea râvnite

(pag.77).

Personajul principal, soldatul Mitiţă, se detaşează

insinuant, vizibil, perceptibil de ceilalţi eroi ai cărţii prin

elementele de autobiografie ale scriitorului, deşi există o încercare

de … protecţie involuntară, instinctivă şi puţin stânjenitoare.

Mitiţă are ceva din C.V.ul autorului şi din temperamentul acestuia,

chiar când este prezentat din perspectiva adolescentului, rebel,

imprevizibil şi nonconformist, aşa cum s-a dovedit a fi Gheorghe

Andrei Neagu până la maturitatea, care i-a accentuat caracterul

atipic al faptelor şi acţiunilor sale civice, politice, culturale…

Romanul Arme şi lopeţi sugerează chiar din titlu intenţia

autorului de a oferi un tablou al cazărmilor oştirii române, cu tot

cortegiul lor de umilinţe, de mizerii şi de ticuri şi inutilităţi cazone,

de la comportamentul absurd al gradaţilor, sergenţii şi caporalii în

criză de autoritate, până la ifosele şi suficienţa ofiţerilor inculţi şi

tembeli, figuri sinistre de Moş Teacă tradiţionali, şi până la

condiţiile înjositoare de minim confort, ordonat şi în litera

regulamentelor şi ordinelor militare aflate sub semnul absurdului

şi al unei minime decenţe: Plutonul, cu bucile albe şi goale, năvăli ca o

avalanşă prin uşa uşor deschisă a sălii de duşuri ocupate în cea mai mare

parte de cei dinaintea lor. Tălpile goale se chirceau pe cimentul rece ca

440

gheaţa, alunecând pe luciul făcut de săpunul câtorva generaţii de

nespălaţi…(pag.91).

Gheorghe Andrei Neagu insistă stilistic pe ridicolul şi

absurdul ordinelor şi comenzilor militare, pe zâmbetul tâmp şi pe

satisfacţia imbecilă a …’toa’şului Gradu’, o lume uneori frustrantă,

de cele mai multe ori resemnată în mecanisme prozaice şi clişee

groteşti: - Atenţiuuuuneeee, încetaţi! Lingurele se opreau în văzduh,

muştele se plimbau indolente pe chipul ofiţerului pentru care nimeni nu

mai mişca. Apoi, după ce ofiţerul privea satisfăcut ridicolul situaţiei, când

bărbaţi în toată puterea cuvântului se supuneau fără raţiune unor ordine

pur şi simplu absurde, se dădea comanda: - Continuaţi! Zgomotul (de

farfurii din aluminiu şi linguri…) începea brusc, ca o avalanşă oprită

vremelnic… (pag.91-92). Pagini întregi, antologice, de stupizenii,

automatisme şi diabolice metode de disciplinare şi de învăţare a

soldatului cu greutăţile vieţii militare fac deliciul scriitorului

mobilizat întru apărarea patriei: - Dezechipaaaareeea! Iarăşi băţul de

chibrit aprins, iarăşi centurile aruncate, iarăşi graba de a se termina odată

şi odată coşmarul. Şi se găseau suficiente motive să se poată repeta jocul,

până când satisfacţia caporalului era deplină (pag.93).

Arta portretului la Gheorghe Andrei Neagu evită

procedeul bătătorit al descrierii fizice sau al narării unor fapte,

atitudini şi comportamente iar nota definitorie fiind, cum

spuneam mai sus, aluzia subtilă, ironia şi vorba în doi peri,

muşcătura perversă, ireverenţioasă; o tehnică literară specific

moromeţiană, de câmpie teleormăneană, un fel de arta disimulării

logodită cu sarcasmul, satira şi zgândăreala moldoveanului pus pe

şagă: De când îşi cunoscuse femeia şi de când se însoţise cu ea, o

ştia fără rod şi-şi mai risipise ş i sămânţa şi pe alte ogoare. Iar ea

ştia lucrul acesta şi-l ierta în tăcere (pag.100), cu referire la

escapadele amoroase şi în afara legilor scripturii propovăduite de

sfinţia sa, părintele Tache Teofănescu.

Există în cartea lui Gheorghe Andrei Neagu şi scurte

secvenţe, poveşti nostalgice cu iz de eroism şi jertfe inutile, ale

441

bătrânilor, care ajunseseră până la Cotu’Donului, Sevastopol şi

Stalingrad, întorşi din prizonierat şi lagăre în Siberia prin anii ’50,

eliberaţi târziu, când familiile le făcuseră toate pomenile, şi când

prieteni de la Răsărit făceau legea tătucului Stalin în România, care

plătea grele datorii de război, deşi, după actul de la 23 august 1944,

ar fi trebuit să aibă statutul de învingător, nu de învins?!

Pagini însemnate sunt rezervate episoadelor

Transfăgărăşanului, o altă epopee-simbol a construirii

socialismului, şantierele de muncă patriotică, de fapt de muncă

forţată mascată de lozinci şi hei-rup-uri demagogice, la care

fuseseră înhămaţi tinerii, elevii, studenţii şi militarii la ordin, la

Salva-Vişeu sau Bumbeşti-Livezeni.

Spuneam la început că secvenţa Transfăgărăşanului din

perioada cazonă a personajului principal Mitiţă fusese publicată,

ca o nuvelă, cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, într-un volum

colectiv de proză, când scriitorul Gheorghe Andrei Neagu bătea la

porţile consacrării literare şi era încurajat să se alinieze la idealurile

şi dezideratele unui proletcultism întârziat, din perioada de tristă

amintire gestionată de Al. Toma, pe un diapazon autorizat şi cel

puţin surprinzător al lui Nicolae Manolescu: credeam că reportajul

literar a dispărut de la Geo Bogza, când iată-l apărut după un sfert de

secol (pag. VII).

În realitate, ca şi în scenariul narativ al scriitorului,

experienţa muncii brutale de pe şantierul militar al

Transfăgărăşanului este năucitoare pentru Mitiţă şi camarazii săi,

pe fondul Jocului de-a armata, cu valenţe rococo de Operetă, în care

bravii sergenţi şi caporali sunt protagoniştii desenaţi caricatural.

Esenţial şi semnificativ este relevant doar mitul folcloric al jertfei

pentru creaţie, iar locul şi rolul soldatului mort în urma detonărilor

făcute de artificieri în lupta cu stâncile şi de sinuciderea soldatului,

care află că iubita lui s-a căsătorit cu un alt flăcău din sat.

Arme şi Lopeţi este romanul unei generaţii în derivă

sentimentală, socială, de destin programat cenuşiu, fără curcubeie

442

de speranţe, ca pe un peron din Gara de Nord cu pasageri, care nu

ştiu nici de unde vin şi nici încotro se îndreaptă.

443

FIŞĂ BIOGRAFICĂ

1. Nume: NEAGU

2. Prenume: GHEORGHE

3. Pseudonim: Semper Purus, Ion Prepeleag, Andrei Gunea

4. Data naşterii: 4 septembrie 1949

5. Locul naşterii: comuna TRIFEŞTI, judeţ NEAMŢ

6. Părinţii: tata – ANDREI, fost ofiţer – decedat; mama

Verginia – casnică.

7. Studii: elementare: Şc. Generală nr. 1 Roman,, Şc. Generală

de Muzică – secţia violoncel Roman, Liceul Teoretic nr. 1

Roman,Institutul Silvic Postliceal Bucureşti,Facultatea de Studii

Economice-marketing Iasi, Studii juridice numai trei ani,Studii

Postuniversitare de Organizarea Muncii Bucureşti.

8. Locuri de muncă: Profesor comuna Pildeşti – Judeţul

Neamţ, proiectant – Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice

Bucureşti, inspector M.E.F.M.C., inspector Direcţia Muncii

Vrancea, director Cămin Atelier Odobeşti, director şi fondator al

publicaţiilor Jurnalul de Vrancea, Oglinda Vrânceană, Gazeta

Vrânceană, Oglinda Moldovei şi Oglinda Literară toate în Focşani,

fondator şi redactor la Revista V între 1990-1993, fondator al

revistei Silva Bucureşti 1974-1976, colaborator Salonul Literar şi

Revista Noastră.

9. Premii:

– Premiul de excelenţă al revistei „Porto Franco”

– Premiul revistei „Convorbiri Literare” pentru Oglinda

Literară

– „Apostolica Benedictione” al cancelariei Papei Ioan Paul al

Vaticanului – Roma-

444

– „Apostolica Benedictione” al cancelariei Papei Benedict al

Vaticanului – Roma

– Premiul de excelenţă al Casei de Cultură „Emanoil Petruţ”

– Omul anului 2004 – Institutul Biografic American

– Cetăţean de onoare al oraşului Panciu

-Cetatean de onoare al com.Trifesti jud.Neamt

– Premiul de excelenţă pentru slujirea culturii vrâncene al

Direcţiei pentru Cultură Vrancea

– Membru în Uniunea Scriitorilor din Romania.

– Premiul Asociaţiei Presei Literare şi Editurilor din

România pentru profesionalism cultural.

– Cavaler al Ordinului Meritul Cultural pentru Literatura

acordat de Presedentia Romania din anul 2004,

– Premiul Academiei Internationale Mihail Eminescu-

Craiova pentru proza in 2006

10. Colaborări: la Ateneu, Contemporanul, Flacăra, Cronica,

Scânteia Tineretului, Luceafărul etc.

11. Iniţiative culturale: fondator al săptămânalului Jurnalul

de Vrancea – 1993, al săptămânalului Gazeta Vrânceană în 1995, al

cotidianului Oglinda Vrânceană 1997, transformat în cotidianul

Oglinda Moldovei în 1999 şi al revistei Oglinda Literară în 2001.

Mentor şi fondator al festivalului „Duiliu Zamfirescu” din anul

2000 şi până în prezent şi al „Revistei V” între 1990 – 1993,

coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni – ediţia

2001-2004, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”

şi al Cenaclului Literar „Duiliu Zamfirescu”.Membru in consiliul

de conducere al Filialei Uniunii Scriitorilor din Romania –Bacau.

12. Debutul absolut: în Ateneu în 1970, cu poezie.

13. Debutul editorial: în volumul „Zece prozatori” editura

Albatros Bucureşti 1986.

14. Opera tipărită:

– Sistemul informaţional în silvicultură – 1974

445

- Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură – 2

volume, 1975.

– „Zece prozatori” – nuvelă, ed. Albatros – 1986

– „Tarantula-roman istoric-Ed,Zedax-

- „Antologie” Jurnal 100 editura Zedax – Focşani 1995.

- „Templul iubirii” – roman filozofic – ed. Porto Franco 1992

- „Arme şi lopeţi” – roman social – ed. Zedax – 1995

- „Moartea şobolanului” – nuvele – ed. Zedax 1997,

– Crucea lui Andrei - Ed. Zedax 2003, nuvele în colecţia

„Scrieri alese”

– Al Evei trup de fum ed. Zedax 2003 în volum colectiv

- Jurnal american – ed. Zedax 2004 –in colectia Scrieri alese

- La Bellu,ed.Zedax 2005,in colectia Scrieri alese

- Proza.ro,-proza-Ed.Paralela 45,in 2oo5

-Aesopicae,-proza -Ed.Valman 2006

-Nunta neagra,-poem,-Ed .Valman 2010

-Lacrima iubirii - poezii-Ed.Rawex Com 2010

-Razboiul Mustelor-proza scurta-Ed.Plumb 2010

-Arsita din ploi – poezii-Ed. Tipo-Moldova, colectia Opera

Omnia, 2011.

446

CUPRINS

JURNALUL UNUI PUI DE GĂINĂ…………………….. 5

SPINAREA DE PIATRĂ A FĂGĂRAŞULUI………….. 32

PĂDUREA………………………………………………….. 74

TURIŞTII…………………………………………………… 75

ALEGĂTORII……………………………………………… 87

DOCTORUL ŞI PIATRA…………………………………. 90

DECORAŢIA………………………………………….…… 95

PRICOPSIŢII DECORAŢIEI…………………………….. 105

ALEXANDRA……………………………………………… 113

PĂPUŞA…………………………………………………..… 120

PURTĂTORUL DE CRUCE……………………………… 128

ARMONIILE PIETREI……………………………………. 132

LA BELLU…………………………………………………... 134

DE LA STÂNGA LA DREAPTA………………………… 137

OUL BICEFAL……………………………………………… 145

MOARTEA ŞOBOLANULUI……………………………. 153

CASA……………………………………………...………… 158

UCIGAŞUL DE VISE-MARIA…………………………... 161

NINSORI…………………………………………………… 185

SALVATORUL…………………………………………….. 191

MÂNTUITORII…………………………………….……… 199

SATUL…………………………………….………………… 204

ADĂPOSTUL……………………….……………………… 213

DEZERTORUL………………...…………………………… 217

UN PAHAR CU LAPTE……………………...…………… 242

PĂMÂNT VIOLET……………………………...………… 247

MIJOARCA………………………………………………… 256

MOARTEA PENIŢARULUI……………………………… 256

LUMINĂ ȘI ÎNTUNERIC………………………………… 273

ÎN GAZDĂ…………………………………………………. 280

FEMEIA TATĂLUI MEU…………………………………. 285

447

OCHII……………………………………………………….. 290

RĂZBOIUL MUŞTELOR…………………………………. 296

PEPITA……………………………………………………… 308

MANOLICĂ……………………………………………….. 320

AVENTURILE UNUI KAKANEZ ÎN POKERANIA…. 324

REFERINŢE LITERARE………………………………….. 353

FIŞA BIOGRAFICĂ………………………………………. 443