Astazi imi face o deosebita placere sa amintesc de cel care a fost George Gershwin. Indiscutabil cel mai mare compozitor american Gershwin a trait putin si intens lasand in urma sa capodopere atat de muzica clasica cat si de jazz. A fost foarte de greu de stabilit daca Gershwin a fost un jazzist sau un clasicist, fiecare tabara atribundu-si-l si renegandu-l in acelasi timp. Discutiile daca Gershwin a fost compozitor de muzica clasica sau de jazz, daca “Rapsodia Albastra” este standard de jazz sau concert pentru pian, daca “Porgy si Bess” este opera sau musical continua si in ziua de astazi. Noi cei care ii apreciem muzica stim un singur lucru: ca niciodata nu se mai naste un al doilea care sa faca atat de multe pentru doua ramuri muzicale gigante. Influentat de Ravel si de cluburile de rag in aceasi masura Gershwin a incheiat , alaturi de Shostakovich, o perioada de sute de ani in care muzica clasica a fost la putere moartea sa tragand cortina peste cateva secole de chin, zbucium si muzica exceptionala.

Jacob Gershvin s-a nascut la New York pe data de 26 septembrie 1898 dintr-o familie de imigranti ucrainieni de origine evreiasca. Dupa ce a devenit muzician profesionist Jacob Gerhvin a devenit George Gershwin, multi membrii ai familiei sale urmandu-i exemplu in ceea ce priveste schimbarea numelui de familie. Pe cand George avea 10 ani parintii sai i-au cumparat fratelui sau Israel un pian. Spre suprinderea acestora si usurarea fratelui sau George era cel care nu se mai putea desprinde de claviatura. Vazand acest lucru parintii sai l-au incurajat sa ia lectii de pian. Profesorul sau de pian il invata tehnica de executie conventionala si-l incurajeaza sa mearga la concertele filarmonicii. Gershwin face acest lucru insa in acelasi timp frecventeaza si cluburile de jazz unde invata sa reproduca dupa ureche toate improvizatiile interminabile ce se puteau auzi in asemenea locuri. In ceea ce priveste directia clasica tanarul Gershwin este indrumat de profesorul sau inspre Beethoven si Liszt insa acesta prefera minimalismul lui Satie si fantezia lui Debussy. De asemenea de cum a auzit pentru prima oara o lucrare de Ravel s-a declarat indragostit de acest compozitor cautand sa-l copieze toata cariera sa pana la obsesie. Realizand ca doreste sa fie un muzician Gershwin renunta la scoala la 15 ani si devine un pianist de ocazie; angajat de diverse magazine de muzica sa cante in incinta pentru a promova partiturile de pian scoase la vanzare. In aceasta perioada isi schimba numele legal in George Gershwin si impreuna cu fratele sau , care din Israel Gershvin devenise Ira Gershwin, incep sa compuna cantece pentru diverse musicaluri. Succesul melodiei “Swanee” fratii Gershwin prind aripi, aripi ce ii vor purta pana pe celebrul Broadway. Colaborarea fructoasa dintre George- muzician si Ira -textier le-a adus fratilor Gershwin faima, respect si o stabilitate financiara de invidiat. Din aceasta perioada timpurie s-au nascut multe din cantecele care astazi compun asa zisul “Great American Songbook” (o colectie de standarde americane), Gershwin , alaturi de Cole Porter, avand cele mai multe contributii la acest catalog impresionant. “Funny Face”, “Oh, Lady Be Good” si celebrul “I Got Rhytm” au stat de atunci si pana astazi pe buzele unor interpreti celebri precum Billie Holiday, Ella Fitzgerald, Michael Buble sau Adele.

Stabilitatea financiara a insemnat pentru Ira indeplinirea visului de a scrie texte pentru musicaluri de pe Broadway si pentru George timpul necesar de a face ce si-a dorit intotdeauna: sa compuna muzica clasica. Dupa cateva incercari minore desfiintate de critici pentru asemanarea izbitoare cu sterilitatea muzicala practicata de Maurice Ravel, Gershwin se hotaraste sa-si gaseasca propriul stil (asa cum avea sa fie sfatuit si de mentorul sau francez ani mai tarziu). Din aceasta hotarare a luat nastere , in anul 1924, cea mai cunoscuta lucrare a sa si una din cele mai recognoscibile compozitie de muzica clasica din lumea: “Rapsodia Albastra”. Inspirata dintr-o calatorie cu trenul pe care Gershwin a facut-o pana la Boston “Rapsodia Albastra” este senzationala de la cap pana la coada. Incepe cu un tril lenes de clarinet si cateva acorduri discrete de pian pentru ca mai apoi sa explodeze intr-o orchestratie complexa plina de energie si vitalitate. Tipic stilului de viata american compozitia nu taraganeaza oferind in fiecare minut al ei surprize noi pentru auditoriul sau. Datorita multitudinii de elemente de jazz prezente in acest concert de pian neconventional multi critici si-au pus intrebarea daca nu cumva aceasta compozitie apartine jazzului. Fara indoiala ca “Rapsodia Albastra” nu este un concert conventional de pian insa structura dupa care este construita o apropie mai mult de rigurozitatile clasicismului decat de libertinismul jazzului. Solutia de compromis cea mai plauzibila la care  s-a ajuns a fost denumirea acestui fenomen muzical un concert pentru pian si orchestra cu influente de jazz. Pentru a le arata contestatarilor sai ca este capabil sa compuna si muzica clasica nealterata Gershwin compune “Concertul pentru Pian in Fa”. Toata lumea de specialitate recunoaste ca acest concert este unul cat se poate de pur insa asta nu ii impiedica sa il desfinteze. Ba mai mult cei care contestasera “Rapsodia Albastra” ajung sa o regrete apreciind mai bine acea combinatie interesanta de clasic si jazz decat aceasta copie nereusita dupa eternul Maurice Ravel. Dezamagit de faptul ca nu era inteles Gershwin foloseste o parte din banii castigati de pe urma musicalurilor de succes pe care le monta impreuna cu fratele sau. Prima destinatie? Marea sa iubire Parisul. Gershwin a fost fascinat inca de mica de muzica clasica practicata in Franta secolului XX. Viziteaza mormintele lui Satie si Debussy pentru inspiratie, il cunoaste pe Arnold Schoenberg dar mai ales are o intalnire de gradul trei cu cel pe care l-a venerat o viata intreaga: Maurice Ravel. Gershwin il roaga pe idolul sau sa-l ia sub aripa sa pentru a-l invata tot ce stie. In stilul caustic si apatic specific

francezului acesta ii spune “de ce vrei sa fii un Ravel de mana a doua cand poti fi un Gershwin de prima mana”. Tot aici compune si celebrul poem simfonic “Un American la Paris”. “Un American la Paris” poate plictisi pe alocuri avand multe bucati repetitive in stilul aceluiasi Ravel, insa genialitatea consta in faptul ca in cateva randuri ne este amintit ca acest poem simfonic este unul american ci nu european. Linia melodica principala este inspirata dintr-un cantecel pe care Gershwin l-a scris in prima sa zi la Paris si pe care Ernest Hemingway , ce traia in oras in acea vreme, l-a incurajat sa-l dezvolte. Fascinat de povestile membrilor generatiei pierdute despre viata de expatriat la Paris, Gershwin a abandonat ideea de a-si structura poemul in stilul frantuzesc orchestrandu-l precum o zi agitata de oras intrerupta de doruri constante de casa. Astfel lucrarea este rapida si alerta precum viata pariziana (geniale sunt sunetele scurte de trompeta care imita claxoanele masinilor) fiind intrerupta in doua randuri de niste linii melodice languroase de jazz prelungit , cu ajutorul oboiului si clarinetului, care amintesc de dorul compozitorului de New York-ul natal si a sa muzica. Desi recenziile dupa premiera compozitiei din 1928 au fost mixte “Un American la Paris” a devenit intre timp o lucrare de referinta in genul poemului simfonic. Dupa calatoria in Paris pentru Gershwin a urmat o alta destinatie cel putin la fel de interesanta si anume Cuba. Din aceasta excursie reiesit “Uvertura Cubaneza”. Este stiut faptul ca intotdeauna compozitorii au fost atrasi de muzicile si ritmurile exotice si necunoscute. Asa cum George Enescu dezvoltase o pasiune obsesiva pentru elementele de muzica orientala , introducandu-le in mai toate compozitiile sale tarzii, Gershwin era pasionat de sunetele din zona Caraibe. Din acest motiv faimoasa sa uvertura simfonica mai poarte numele de “Rumba”, scheletul uverturii imprutand multe elemente de percutie din celebrul dans. Insa poate cel mai ambitios al sau a fost opera “Porgy si Bess”…da o opera…o opera americana. Prima si cea mai importanta opera din America a fost scrisa de George Gershwin in colaborare cu textierul sau preferat Ira Gershwin. “Porgy si Bess” este inspirata din romanul omonim al lui DuBose Heyward si a starnit o imensa controversa pentru ca avea o distributie in intregime afro-americana. Toate acestea se intamplau in 1935. Opera are 3 acte si desi multi au incercat sa o eticheteze ca si musical din cauza faptului ca niciodata acest gen de muzica nu fusese atins pe taramul Americii criticii de specialitate au ajuns la o unanima decizie ca “Porgy si Bess” este o opera cu toate actele in regula. Toata aceste divergente plus distributia 100% de culoare neagra au dus la un esec rasunator inca de la premiera. La fel ca si “Un American la Paris” posteritatea a fost mai mult decat generoasa cu “Porgy si Bess” ea bucurandu-se astazi de un succes imens si cunoscand diverse reincarnari de-a-lungul vremii. Ea va fi cantata inclusiv intr-o maniera de jazz de celebrul duet Ella Fitzgerald si Louis Armstrong. Multe bucati din opera au capatat viata proprie cum ar fi suita Catfish Row desprinsa de Gershwin insusi ca si suita orchestrala sau aria “Summertime” transformata intr-un hit de muzica usoara de Ella Fitzgerald. Dezamagit de incoerentele carierei de compozitor clasic Gershwin se refugiaza in muzica de film in care este unanim apreciat. Ultima sa lovitura avea sa fie melodia “They Can’t Take That Away From Me” din filmul “Shall We Dance” care avea sa-i. cimenteze statutul de artist popular.

La inceputul anului 1937 George Gershwin incepuse sa se planga de lesinuri si dureri de cap ce induceau orbire temporara. Compozitorul le-a ignorat continuand sa lucreze pana cand , atunci cand lucrurile au devenit serioase, a aflat ca are tumoare pe creier maligna. Aceasta boala cumplita avea sa-i curme viata in acelasi an la doar 38 de ani.

Nu incape indoiala ca George Gershwin si muzica sa au influentat o lume intreaga insa asa cum era de asteptat cei care au resimtit cel mai tare aceasta mostenire minunata si impovaratoare in acelasi timp au fost chiar compatriotii sai americani. Printre acestia se numara si regizorul Woody Allen care iubeste New Yorkul la fel de mult cum la iubit si Gershwin. In al sau film-oda “Manhattan” Allen incepe cu un montaj emotional cu scene din mult iubitul cartier New Yorkez pe fundalul caruia se aude nemuritoarea “Rapsodie Albastra”. Asta inseamna sa reprezinti ceva in istoria unei tari si a unei arte…asta inseamna sa stii ca timpul tau pe pamant nu a fost irosit…iar timpul scurt in care George Gershwin a fost pe pamant a fost suficient pentru a uimi o lume intreaga.

Probabil unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori ai secolului XX, Gershwin şi-a lăsat amprenta în lumea muzicii

prin piese precum “Summertime”, “Embraceable You” sau “Let’s Call the Whole Thing Off”, care au rezistat

cu demnitate la testul timpului, fiind şi azi preluate de artiştii ceva mai curajoşi. Mulţumită unor progresii armonice

bogate, melodiile sale sunt ideale pentru improvizaţie şi s-au mulat perfect pe gusturile unor artişti precum Louis

Armstrong, Art Tatum, Oscar Peterson, Coleman Hawkins sau Miles Davis.

Pianist autodidact în vârstă de 15 ani, Gershwin era cunoscut ca cel mai tânăr compozitor din Tin Pan Alley.

Alături de fratele său Ira, ale cărui versuri îndrăzneţe s-au impus într-un mod natural, a ieşit din anonimat în 1919

cu piesa “Swanee”, scrisă pentru Al Jolson. În perioada 1919-1933, cei doi au pus cap la cap o succesiune de

musicaluri, între care şi prima comedie muzicală câştigătoare a unui premiu Pulitzer, “Of Thee I Sing” (1931).

În 1924, George a compus celebrul concert pentru pian “Rapsodia albastră” aproape din întâmplare, dat fiind

faptul că în urmă cu un an fusese rugat de Paul Whiteman să compună o piesă jazz pentru trupa sa.

După ce a schiţat o serie de teme, Gershwin a renunţat uşor la idee, până când a descoperit un articol care îl

prezenta ca fiind ocupat cu realizarea unui “jazz concerto” al Whiteman Band, care urma a fi prezentat în

premieră la Aeolian Hall din New York.Gershwin compune într-un final piesa, care va avea un succes imens,

eclipsând restul lucrărilor din concertul. Nici nu putea fi altfel, dată fiind prospeţimea şi energia pe care le imprimă.

Mai mult, construcţia ei se potrivea atunci de minune cu imaginea Americii, fiind un “melting pot” în care

numeroase influenţe dădeau formă limbajului muzical al lui Gershwin – tachinările melodioase ale

pianistului Scott Joplin, jazz-ul ritmat ale cluburilor din Harlem, muzica folk a teatrului Yiddish, precum şi urmele

de romantism ale lui Ravel sau Stravinsky.

Mai târziu, el va afirma că sursa ideilor sale ritmice s-a născut din muzicalitatea descoperită în mersul unui tren

care-l transporta spre Boston. Cuvintele exacte pe care i le va dărui biografului Isaac Goldberg sunt:

Se întâmpla în tren, cu ritmurile sale metalice, trosnetul său zgomotos, care e adesea atât de stimulator pentru un

compozitor – aud frecvent muzica din miezul zgomotului… Şi brusc am auzit, şi chiar am văzut pe hârtie –

construcţia completă a Rapsodiei, de la început până la final. Nu a răsărit nici o temă nouă, însă am lucrat la

materialul tematic deja aflat în mintea mea şi am încercat să concep compoziţia ca pe un tot unitar. Am perceput-

o ca pe un soi de caleidoscop muzical al Americii, al imensului nostru creuzet, al neînduplecatei noastre vigori

naţionale, a bluesului, a nebuniei metropolitane. Când am ajuns la Boston, aveam deja în minte o intrigă definită a

piesei, al cărei contur este clar în substanţa sa actuală.

Succesul înregistrat în urma Rapsodiei i-a adus lui Gershwin, atunci în vârstă de 25 de ani, statutul de geniu

muzical şi i-a desenat un drum sigur către lucrări precum “Concert în F” şi “Un American la Paris”, iar mai

târziu, “Porgy&Bess” (”opera folk americană”, aşa cum o denumise el însuşi), care în 1935 a tras cortinele şi a

adus pe scenă o echipă impresionantă de interpreţi cu experienţă, precum şi pe Eva Jessye, prima femeie de

culoare recunoscută pe plan internaţional ca dirijor de cor. Curajoasă şi vizionară, incorporând o abundenţă de

influenţe jazz şi blues într-o formă de operă clasică, “Porgy&Bess” a fost considerată una din cele mai bune

compoziţii ale lui Gershwin.

În 1936, după laurii adunaţi pentru stăpânirea unei tehnici inovatoare, fraţii Gershwin erau deja pe culmile

Hollywoodiene, iar viitorul părea să le promită vreme însorită. Un an mai târziu, însă, George se va stinge din

viaţă în urma unei tumori cerebrale.

Muzician aproape autodidact, George Gershwin a marcat lumea muzicală cu o carieră

fulgurantă.

Cu 100 de ani în urmă, tânărul George, a cărui pasiune şi al cărui talent i-a convins pe părinţi

să-i ofere lecţii de muzică, l-a întâlnit pe mentorul său. Charles Hambitzer.

Născut într-o familie de evrei fugiţi din Rusia din cauza pogromurilor, Jacob, cum se numea

de fapt, iubea străzile New York-ului, asculta muzica din baruri, hoinărea impregnându-se de

atmsfera incendiară a oraşului de la începutul secolului al XX-lea.

Îndrăgostit de pian, de muzica de jazz şi de cea clasică, interpet şi compozitor, devine rapid o

stea pe firmamentul muzicii americane şi este recunoscut şi pe bătrânul continent.

Primul succes l-a avut în 1919, cu “I Was So Young, You Were So Beautiful”, melodie din

comedia muzicală “Good Morning Judge”.

Renumit la New York, a cucerit apoi Londra, cu cântecul “Swanee”, cântat de celebrul Al

Jolson. Avea 21 de ani. De-a lungul unei vieţi scurte, avea să moară acum 65 de ani, la numai

36 de ani, a compus o operă considerabilă: peste 700 de cântece, 10 comedii muzicale,

coloane sonore originale pentru film, muzică clasică.

Creaţia lui George Gershwin, compozitorul fermecătoarei “Rhapsody in Blue”, pulsează de

energia oraşului în care s-a născut. Vibraţia electrică a străzii newyorkeze pare să

reamintească şi azi, la fiecare pas, ritmurile compoziţiilor sale. Agitaţia neîntreruptă, casele de

cărămidă roţie şi săgeţile de oţel şi sticlă al zgărie-norilor, parfumul insinuant de castane

coapte ce pluteşte uneori, vacarmul automibilelor, sirenele, dar mai ales agitaţia nebună din

cluburi şi baruri, unduirea ca în dans a tinerilor de pe trotuar, sunetele trupelor de jazz

revărsate din restaurante, par impregnate de muzica lui.

Alain Duault asemăna New York-ul cu Veneţia. “Şi, spunea el, aşa cum Veneţia şi-a găsit

identitatea în Vivaldi, New York, oraşul trepidând de muzică, îi seamănă acelui tânăr fiu de

emigranţi evrei care a ştiut să-l simtă, să-l respire, să-l înţeleagă şi să-l facă să pulseze:

Gershwin”. Atăzi, o sală de spectacole, un parc şi un hotel din New York îi poartă numele.

Într-o zi, pe când hoinărea în Harlem, a auzit cântând la un pian mecanic, “Melodie in Fa” de

Anton Rubinstein. “Am rămas încremenit, avea să povestească el mai târziu. Începând din

ziua aceea, n-au mai putut să ascult această lucrare fără a revedea scena de atunci, eu pe

trotuar, desculţ, în salopetă, ascultând cu lăcomie”.

Tot în Harlem a descoperit jazz-ul, iar în Coney Island, a auzit pentru prima dată ragtime. Un

coleg de şcoală, care studia vioara şi care avea să devină marele violinist Max Rose, i-a

dezvăluit “Humoresca” de Dvorak.

De atunci muzica a însemnat viaţa lui, care s-a modelat, într-o mie de feluri, după chipul ei.

După câteva luni de studiu, stăpânea tehnica pianului. A descoperit compozitorii europeni:

Bach, Beethoven, Chopin, Liszt. La 16 ani, interpreta cântece la Remick, cartierul muzicii din

Tin Pan Alley, unde i-a cunoscut pe Fred Astaire, cu care s-a împrietenit, pe Jerome Kern şi

Irving Berlin, care l-au încurajat să compună.

Angajat ca acompaniator la “Fox's City Theater”, într-o zi a compus un cântec care lipsea

pentru o scenă. Din cel moment începe să-şi vândă cântecele pe Broadway.

Compune apoi primul său musical, “La, La, Lucille”. Devine o personalitate a vieţii mondene

newyorkeze, îşi crează o garderobă de dandy, îi cunoaşte pe Douglas Fairbanks, Chaplin,

Noël Coward, Maurice Chevalier, Jasha Heifetz la seratele lui Jules Glaenzer, reprezentantul

firmei “Cartier” la New York.

George Gershwin, un dandy american

Se decide să se dedice muzicii clasice. Compune, într-o lună, “Rhapsody in Blue”, care este

cântată, în 1924, la “Aeolian Hall”. Faimosul glissando de clarinet care deschide opera

încântă întreaga sală, în care se aflau violoniştii Fritz Kreisler şi Jasha Heifetz, pianiştii

Sergueï Rachmaninov şi Leopold Godowsky, cântăreţele Mary Garden et Amelita Galli-

Curci… Toscanini, care a dirijat, afirma: “Gershwin este singurul compozitor american

adevărat”. De atunci, “Simfonia albastră” se cântă în toată lumea.

Compozitorul nu uită însă Broadway-ul. Musicalul “Lady Be Good”, din 1925, se joacă un an

întreg cu casa închisă. Genurile alternează: “Tip-Toes” cu “Concertul în fa”, cu comediile

mzicale ca “Strike Up The Band” şi “Funny Face”, cu Fred Astaire, sau “Show Girl, Girl

Crazy”.

La 23 de ani, este invitat la Londra. Întreprinde un turneu în Europa, ajunge şi la Viena, unde

îl cunoaşte pe compozitorul Alban Berg care îi devine prieten. Parisul îl cucereşte. Îi vine

ideea unui poem simfonic, “Un american la Paris”. “Ideea mea este să prezint impresiile unui

american care vizitează Parisul, se plimbă acordând atenţie zgomotelor străzii, impregnându-

se de atmosfera pariziană. Nu vreau să evoc scene determinate. Fiecare ascultător poate găsi

imaginile pe care i le sugerează propria imaginaţie”. La recepţia ce a urmat concertului de la

“Carnegie Hall”, din 1928, Gershwin a fost declarat şeful noii şcoli muzicale americane.

Marea criză din 1929 nu-i afectează direct viaţa şi cariera. Era considerat un erou naţional,

averea sa era solidă, succesele se succedau. În 1930 pleacă la Hollywood, împreună cu fratele

său Ira, care a fost autorul versurilor tuturor cântecelor sale. Au lucrat amândoi la muzica unui

film nu tocmai reuşit, "Delicious ", pentru un onorariu de 150.000 de dolari.

Este acoperit de glorie, este bogat, dar simte din timp în timp nevoia de a evada, de a fi singur.

Şi aici funcţionează alternanţa. Perioade de solitudine cu serate animate, noi cunoştinţe, unele

din lumea muzicii, cum ar fi Stravinski sau Cole Porter, altele romantice. Multe.

În 1933 se hotărăşte să compună o operă. Pleacă la Charleston, unde se desfăşoară acţiunea

imaginată, pentru a asculta spirituals, pentru a merge în cafenelele rezervate negrilor. Întors la

New York, crează o capodoperă “Porgy and Bess”. Premiera de la Boston, în 1935, este un

triumf. La New York părerile sunt mai ponderate. Adevăratul succes va veni abia în 1942, la

şase ani de la moartea lui. Dar, unele cântece, ca “Summertime” au devenit foarte populare,

iar partiturile lor s-au vândut ca pâinea caldă.

În anul următor i se descoperă o tumoră cerebrală. Este operat la Los Angeles, dar la 11 iulie

1936, se stinge din viaţă.