Ivan Pilchin, Literatura universală (sec. XIX, I), USM, FLLS, 2014

1

Lord GEORGE GORGON NOËL BYRON (1788-

1824) – unul dintre cei mai mari romantici ai Angliei, figură

simbolică a romantismului european din secolul al XIX-lea.

Byron a făcut parte dintr-o veche familie a noblilor

englezi. Copilăria își petrece în Scoția, iar la zece ani, după

moartea unchiului său, moștenește titlul de lord și domeniul

Newstead Abbey. Studiază la școala din Harrow, după care

urmează cursurile la Trinity Colledge (Cambridge). La finele

studiilor Byron întreprinde o călătorie de doi ani (1809-1811)

prin țările bazinului mediterannian (Portugalia, Spania, Grecia,

Albania și Turcia). Ulterior, impresiile din această călătorie vor

fi puse la baza primelor două cînturi din poemul romantic

Pelerinajul lui Childe Harold. La întoarcere, ajuns la majorat, Byron moștenește locul eriditar

din Palatul Lorzilor și participă activ în viața politică a țării. În calitate de parlamentar, susține

două discursuri: în apărarea luddiților, condamnați la moarte pentru sfărîmarea mașinilor, și în

susținerea poporului irlandez, asuprit și sărăcit de politica colonială britanică.

În 1816, după o căsătorie nefericită, dar mai ales sub presiunea calomniilor despre

comportamentul său amoral, care au devenit principalul subiect al bîrfelor din presă și în

saloanele aristocratice, Byron decide să părăsească Anglia. Mai întîi el pleacă în Elveția, iar apoi

se stabilește în Italia. Aici, din 1819, Byron susține grupul revoluționar clandestin al

carbonariilor, scopul căreia a fost eliberarea Italiei de sub jugul imperial austriac. După eşecul

acțiunilor revoluţionare ale carbonariilor au urmat represiunile din partea administraţiei papale şi

austriece. În 1823, Byron părăseşte Italia și ajunge în Grecia. În localitatea Missolonghi el

susține mişcarea de eliberare a grecilor din ocupaţia turcească, participînd în unele acțiuni

diplomatice și militare. În aprilie 1824, Byron moare de febra unei malarii după o călătorie în

munți.

Întreaga operă a lui Byron întotdeauna a fost privită prin prisma vieţii sale, ca o expresie

poetică a evoluţiei sale personale. În prima perioadă de creație (1807-1816), poezia lui Byron

poartă amprenta modelelor clasiciste și iluministe. În 1807 el își publică volumul de debut Ore

de trîndăvie, atacat de critică. Chiar dacă și lipsită de maturitate și originalitate (imitarea tonului

elegiac al lui Th. Gray, reluarea motivelor anacreontice), această culegere anunță teme majore a

principalelor lucrări byroniene de mai tîrziu: solitudine, melancolie, stare de conflict cu o

realitate dușmănoasă, căutarea unui refugiu eliberator în vis sau în amintiri, idealul pierdut sau

inaccesbil. În 1809, drept răspuns la adresa recenzenților, Byron publică poemul satiric Barzi

englezi și recenzenți scoțieni, în care a ridiculizat imaginea criticilor și poeților la modă în acea

perioadă. Succesul adevărat însă vine odată cu publicarea poemului romantic Pregrinările lui

Childe Harold (1812). Vor urma o serie de poeme orientale (Ghiaurul, Mireasa din Abidos,

Corsarul, Lara, Asediul Corintului), toate avînd în comun împrejurări exotice și figura centrală a

revoltatului orgolios, singuratic, pasional, răzvrătit împotriva tuturor regulilor societății,

dezamăgit de o lume meschină şi nedreaptă, neînţeles de cei din jur şi de sine însuşi, dornic de

libertate, cuprins de o stare iremediabilă, numită melancolie universală.

În a doua perioadă de creație (1817-1824), Byron se impune printr-o operă bogată în

confesiuni lirice şi reflecții filosofice, în care se condamnă orice fel de tiranie şi suprimare a

libertăţii umane, ipocrizie morală, religioasă sau politică (poemul dramatic Manfred, drama-

mister Cain). Momentul culminant al creației byroniene reprezintă romanul în versuri nefinisat

Don Juan, în care se surprind evenimentele, moravurile și spiritul acelor vremuri.

Ivan Pilchin, Literatura universală (sec. XIX, I), USM, FLLS, 2014

2

Influența operei și personalității lui Byron asupra contemporanilor a fost enormă.

Byronismul a devenit o modă artistică în spiritul timpului, dar şi o anumită stare existenţială

marcată de povara desperării și a melancoliei.

Rătăcirile lui Childe Harold

Cîntul întîi

II

Trăia cîndva, în Albion1, un june

Ce rătăcise ale vieții căi.

Disprețuind moravurile bune

Își luase-n cîrd cu răii cei mai răi.

Nerușinat, ca și amicii săi,

Și nesătul, acest zănatec snob

Pentru plăceri trăia întîi și-ntăi, –

Și ajungînd al desfătării rob,

Credea că pentru ea născutu-s-a pe glob.

III

Era, Childe Harold, tînăr de neam bun.

Eu nu cunosc al neamului purces.

Poate-avusese străluciți străbuni.

Dar un urmaș ticăloșit, ades,

Pătează pentru veci un neam ales.

Nici slava răspîndită dinadins,

Nici vorbe dulci, șoptite cu-nțeles,

N-au să înalțe-n cinste pe un ins

De silnicul desfrîu la fapte rele-mpins.

IV

Ca gîzele ce zboară-n miez de zi,

Nici el, Childe Harol, nu credea de loc

Că mai-nainte de amurg va fi

Izbit, ca de-un vîrtej, de nenoroc.

Abia trecuse vîrsta de mijloc

Și iată că se și simțea scîtbit,

Sătul de el și de nataul loc,

Stingher printre prieteni, părăsit

Ca un sihastru-nchis în urgisitu-i schit.

V

Nesăturat sorbise din plăceri

Și frumuseți pîndise zeci și zeci.

Dar dintre toate-aceste primăveri

1 Albion: nume dat, de cei vechi, Angliei.

Ivan Pilchin, Literatura universală (sec. XIX, I), USM, FLLS, 2014

3

Iubise una doar, pierdută-n veci.

De-mbrățișarea lui scăpase, deci!

Căci sufletul ei cast l-ar fi mînjit

Acel ce-o luase razna pe poteci,

Risipitor, cu viciul logodit,

Urînd huzurul trist al traiului tihnit.

VI

Îi părăsea, cu sufletul bolnav,

Childe Harold pe prieteni. Cînd și cînd,

În ochii grei sticlea un bob suav.

Însă mîndria-l îngheța, curînd.

Pleca deci singur, cu durerea-n gînd,

În țări fierbinți, departe, peste mări,

Sătul, spre izbăvire alergînd, –

Se îndrepta spre neștiute zări,

Gata pînă și-n iad să caute cărări. […]

XI

Castel, domeniu, darnice femei

(Ce l-au vrăjit și-al căror păr buclat,

Albaștri ochi și mîni de funigei,

L-ar fi tîrît, pe-un sfînt chiar, în păcat),

Paharul plin, el, fără un oftat,

Le-a părăsit, spre-a fi doar călător

Pe mări adînci și oaspe pe-nnoptat

La musulmani, sau la vrun alt popor

Ciudat, hălăduind, hăt, la ecuator.

XII

Vîntrelele tresaltă. Vîntu-i bun.

Și bucuros ca Harold, pare-acum

Să-l smulgă de pe-acest pămînt străbun.

Britanicul țărm alb se pierde-n fum.

Și spuma crește. Nava-și taie drum.

Poate-i mîhnit că nava-l duce. Dar

El nu dă glas tristeții nicidecum.

Pe cînd ceilalți se jeluie-n zadar

Furtunii, ce nu stă s-asculte-al lor amar. […]

Traducere de Virgil Teodorescu

Comentariu:

1. Publicarea poemului Pelerinajul lui Childe Harold (1812-1818) a devenit un

eveniment în literatura europeană din secolul XIX. Byron a abordat în această

operă cele mai dureroase probleme ale timpului. În forma poetică el a reflectat

starea de spirit a generaţiei sale pe fundalul războaielor napolioniene şi a luptei

Ivan Pilchin, Literatura universală (sec. XIX, I), USM, FLLS, 2014

4

popoarelor europene pentru libertate. Deja în anul apariției cartea a fost reeditată

de cinci ori, iar autorul ei a fost declarat un inventator al melancoliei.

2. Personajul central al poemului este Childe Harold – un tînăr aristocrat, orgolios,

singuratic, dezamăgit de oameni și de viață. Acesta este un personaj specific

byronian, trăsăturile căruia s-au regăsit și în alte lucări ale poetului, dar și în

lucrările contemporanilor săi. Sentimentul unui gol spiritual interior, ca efect al

vieții în desfrîu, îl face pe Childe Harold să sufere. El decide să întreprindă o

călătorie, descrierea căreia permite autorului să înşire un mare număr de fapte din

viaţa popoarelor europene, să compare caractere naţionale, să aprecieze viaţa

politică din diverse ţări, să defaime tirania, să cheme spre luptă pentru libertate

etc.

3. Pelerinajul lui Childe Harold este un poem liro-epic scris în strofe spenseriene, și

conceput ca un jurnal de călătorie. Opera conține patru cînturi, publicate în ani

diferiți. Primul cînt este dedicat Portugaliei și Spaniei: remarcînd un constrast

enorm între slendoarea naturii și sărăcia oamenilor din aceste țări, naratorul arată

rezistența poporului spaniol în fața armatei napolioniene și îi susține în lupta lor

pentru independență. În cîntul doi se prezintă Albania și Grecia: comparînd

trecutul glorios al grecilor cu prezentul umil în care se aflau, subjugați de turci,

naratorul, cuprins de indignare, cheamă Grecia să ridice armele împortiva

cotropitorilor. În cîntul trei Child Harold trece prin Belgia și vizitează cîmpul de

lîngă Waterloo. El admiră personalitatea lui Napoleon și reflectă despre

înfrîngerea lui. Cîntul patru descrie Italia, trecutul și cultura acestei țări. Una din

temele centrale din această parte a poemului este tema geniului și a nemuririi prin

creație.

4. Una din trăsăturile dominante ale poemului este caracterul său subiectiv-liric.

Chiar dacă Byron avertiza cititorul să nu-l identifice pe Childe Harold cu autorul

poemului, personalitatea și vocea poetului se suprapune cu cea a eroului fictiv.

Astfel, autorul devine una din forțele centrale ale poemului liro-epic, un element

indispensabil acestei forme poetice romantice, în care descrierea obiectivă și

distanțată se îmbină cu emoții, viziuni și aprecieri subiective.

Mi-e duhul trist (din Melodii ebraice)

Mi-e duhul trist... Degrabă-ncoardă

Lăuta pătimașă, iar,

Cu mîna strunele desmiardă, –

Dă glas murmúrului sprințar.

Nădejdi în suflet de-mi tresaltă

Le va trezi vrăjitul cînt.

Prelinsă, lacrima ce caldă

Va stinge árșița din gînd.

Un cînt barbar și-adînc tu cheamă,

Nu susur dulce de izvor.

Vreau lacrimi, bardule! Mi-e teamă

Că-mi moare inima de dor.

Hrănită-a fost cu întristare,

Zvîrlită într-al nopții hău.

O va zdrobi un chin prea mare,

Sau va robi-o cîntul tău...

Traducere de Virgil Teodorescu

Ivan Pilchin, Literatura universală (sec. XIX, I), USM, FLLS, 2014

5

De-aș fi din nou copil

De-aș fi din nou copil, să stau

În grota mea din munți2, sau poate

Al nopții vînt în piept să-l iau,

Plutind pe ape-ntunecate!

Saxonii3 sunt greoi, trufași –

Un suflet liber nu li-e rudă!

Îi plac doar munții-abrupți, golași,

Și stîncile ce-n val asudă.

Ia-mi, Soartă,-averea înapoi!

Ia-mi numele acesta mare!

O, cum mi-e silă de slugoi

Și de-ndoita lor spinare!

Ci du-mă-n munții ce-i iubesc,

De lîngă marea zbuciumată!

Atît aș vrea – să pribegesc

Pe unde-am fost copil odată!

Sînt tînăr, dar mă voi simți

Mereu străin în lumea asta.

De ce nu știm cînd vom muri

Ca să se termine năpasta?

O dată am avut un vis

De fericire, dar cu-o rază.

Tu, Adevăr, mi l-ai ucis

Trezîndu-mă la vechea groază!

S-au dus toți cei ce i-am iubit,

La fel, prietenii dintîi.

Nădejdile cînd ți-au murit,

Cu sufletul pustiu rămîi!

Tovarății de chef te fac

Să uiți, o clipă, de amar.

Plăcerea, însă, nu-i un leac

Al sufletului solitar!

Ce trist e să-i auzi pe-acei

Pe care simpla întîmplare,

Sau rangul, sau vreuna alt temei

Ți-i fac părtași de sărbătoare!

2 Munții Highland din Scoția, pe care poetul i-a

îndrăgit în copilărie, la o vîrstă foarte fragilă. 3 Englezii.

Ci mie înapoi să-mi dați

Prietenii, puțini da siguri,

Și-i las pe-amicii dezmățați

Cuprinși de-ale beției friguri!

Iar tu, femeie, ce-mi dădeai

Speranțp și alean în viață,

Nici tu putere nu mai ai

În gingaș - zîmbitoarea-ți față!

Aș părăsi fără-un oftat

Acest bîlci plin de strălucire,

De dragul traiului curat

Al celor cumpătați din fire.

Aș vrea de oameni să mă-ascund4

– Nu că-i urăsc, dar mintea-mi sumbră

Îmi cere să mă dau la fund

În vreun ungher cu-adîncă umbră.

Ca turtureaua de-aș putea

Să zbor și eu, un cuib mi-aș face

În bolta cerului – sprea ea

M-aș avînta, să dorm în pace!5

Traducere de Petre Solomon

4 Aluzie la timiditatea binecunoscută a poetului,

căruia nu îi plăcea să întîlnească necunoscuți sau să

fie privit de străini. 5 Parafrazarea Psalmului LIV-6: „Și am zis: Cine-mi

va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor și să mă

odihnesc?”

Ivan Pilchin, Literatura universală (sec. XIX, I), USM, FLLS, 2014

6