2. GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR RURALE

2.1. Definirea aşezărilor rurale

Aşezarea rurală este înţeleasă, în mod curent, ca o aşezare umană în care majoritatea sau

totalitatea populaţiei se ocupă cu agricultura sau cu alte activităţi apropiate de aceasta, din

sectorul primar – silvicultură şi exploatare forestieră, pescuit, vânat, culesul fructelor, rădăcinilor

şi tuberculilor produse de vegetaţia spontană ş.a. În general, pentru ca o aşezare să-şi păstreze

caracterul rural, trebuie ca eventualele activităţi de ordin superior, care pot să apară într-o astfel

de aşezare (exploatări miniere sau de hidrocarburi, transporturi, turism, îngrijirea sănătăţii,

activităţi balneare, comerciale etc.) să rămână subordonate, ca surse de venituri şi grad de

antrenare a forţei de muncă, activităţilor primare.

Aşezările rurale propriu-zise, în pofida diferenţierii lor pe plan fizionomic, prezintă o

trăsătură comună – relaţiile foarte strânse care s-au instaurat, din timpuri foarte îndepărtate,

între locuitori şi spaţiul geografic local, pe care îl folosesc în mod direct, în calitate de teren de

cultură, păşune, fâneaţă, pădure, teren de vânătoare ş.a.m.d. De aceea, în accepţia multor

geografi, din şcoala geografiei umane clasice şi a geografiei sociale, aşezarea rurală este

concepută ca fiind formată din trei elemente esenţiale – vatra sau intravilanul aşezării (spaţiul

acoperit de construcţii şi terenurile aferente gospodăriilor); moşia sau hotarul aşezării

(cuprinzând terenurile, din afara vetrei, aflate în proprietatea locuitorilor sau în folosinţa

acestora, cultivate cu culturi de câmp, vie, livadă etc. sau folosite ca fâneaţă, păşune ori pădure)1

şi populaţia - elementul activ, care asigură funcţionalitatea aşezării, de multe ori fiind şi creator

al acesteia. În unele cazuri (de ex., cel al satului dispersat, cu gospodării izolate, distribuite

practic pe toată suprafaţa moşiei), o distincţie între vatră şi moşie nu mai poate fi făcută.

Noi am adăuga şi un al patrulea element, fără de care sistemul local reprezentat de sat nu ar

putea funcţiona – reţeaua de drumuri, frecvent cu caracter radiar, care asigură circulaţia locuitorilor

între locuinţă şi parcelele folosite agricol, transportul produselor, circulaţia turmelor de animale,

1 Semnificativ pentru numeroasele similitudini de natură structurală în organizarea tradiţională a vieţii

rurale de pe întregul glob este faptul că numeroase popoare folosesc în mod identic perechi de termeni pentru a

exprima noţiunile de vatră şi moşie – de exemplu, la malaiezi se folosesc termenii de kampung (kampong) şi bukit

etc. (C. Lévi-Strauss, ed. 1974).

transportul îngrăşămintelor, al materialelor de construcţie etc.; gradul de întreţinere al acestei reţele de

drumuri reflectă în cea mai mare măsură nivelul de dezvoltare al statului sau al regiunii respective2

2.2. Tendinţele generale ale formării reţelei de aşezări rurale

Plecând de la aceeaşi relaţie strânsă dintre sat şi spaţiul geografic local, putem înţelege şi

tendinţele generale ale formării reţelei de aşezări rurale, două situaţii („modele”) fiind mai frecvente :

2.2.1. În regiunile cu condiţii naturale relativ omogene, în care satele tind să se distribuie

sub forma unei mulţimi de vetre, de forme diverse, situate la distanţe relativ egale între ele şi

împărţindu-şi spaţiul în moşii de forme mai mult sau mai puţin poligonale, în funcţie de timpul

optim de parcurs zilnic, dus şi întors, între locuinţe şi loturile de la extremităţile moşiei, în

vederea întreţinerii culturilor. Evident, egalitatea satelor şi a moşiilor rămâne destul de

aproximativă, în funcţie de dinamica diferită a satelor, de vârsta diferită a acestor aşezări (satele

mai noi, inserate într-o reţea preexistentă fiind puse în situaţia de a se mulţumi cu moşii mai

mici), de diferenţele de fertilitate a solului şi de productivitate a culturilor, de poziţia nodală a

unor aşezări, care le avantajează în procesul de câştigare a unor noi funcţii, neagricole, ş.a.

Exemple pot fi găsite în majoritatea regiunilor de câmpie, depresiune sau podiş nefragmentat –

Grabenul Renan, Câmpia Panonică, Câmpia Olteniei ş.a.m.d.

2.2.2. În regiunile cu condiţii naturale eterogene, satele tind să se înşiruie în lungul

liniilor de contact dintre unităţile geografice cu condiţii şi resurse naturale diferite şi

complementare, sub forma unor fâşii relativ înguste, în cadrul cărora se poate ajunge la

tangenţa sau chiar la sudarea localităţilor, în vederea valorificării simultane şi echilibrate a

potenţialului unităţilor care se întâlnesc aici, a valorificării unor situri de adăpost ş.a. În aceste

cazuri, moşiile aşezărilor iau aspectul unor lambouri dreptunghiulare alungite, perpendiculare

pe contact, care caută să surprindă segmente utilizabile din fiecare unitate naturală tangentă.

Exemple pot fi date fără restricţii, atât din România (contactul dintre Dealul Mare al Hârlăului,

subunitate a Podişului Sucevei, şi Câmpia colinară a Jijiei, cu şirul neîntrerupt de sate mari, de

tip disociat spre dispersat, cu gospodării dispuse în mijlocul parcelelor de vie şi livadă3 - Deleni

2 Din acest punct de vedere, România, cu excepţia unora din terenurile care au aparţinut unor foste

întreprinderi agricole de stat, poate fi considerată ca un stat extrem de puţin dezvoltat, mai ales în raport cu ţările

Europei Occidentale. 3 Dealul Mare al Hârlăului este o subunitate mai înaltă a Podişului Moldovei, cu altitudini de 400 – 500 m,

cu platouri structurale formate pe strate uşor înclinate, de gresii, calcare oolitice şi microconglomerate sarmaţiene,

cu precipitaţii relativ bogate, de 600 – 700 mm/an, o vegetaţie forestieră bine păstrată (gorun şi fag), soluri nu foarte

- Scobinţi – Cotnari – Băiceni ş.a., contactul dintre Colinele piemontane ale Cândeştilor şi

Câmpia Română, contactul dintre Munţii Zarandului şi Câmpia Aradului) cât şi din alte state

(contactul dintre Munţii Jura şi podişul Elveţiei Centrale, contactul dintre Munţii Vosgi şi

Grabenul Renan, contactul dintre Alpi şi Câmpia Padului etc.).

Este evident că distribuţia geografică a elementelor reţelelor de aşezări rurale are loc

într-un cu totul alt mod decât aceea a elementelor reţelelor de aşezări urbane, unde hotărâtoare

sunt posibilităţile deschise circulaţiei şi schimbului, totuşi şi în mediul rural, în societăţile

modernă şi contemporană, punctele favorabile pentru dezvoltarea transportului câştigă o importanţă

din ce în ce mai mare, datorită creşterii ponderii producţiei-marfă faţă de producţia destinată

autoconsumului şi strângerii relaţiilor, pe multiple planuri, dintre sat şi oraş. Din acest motiv

satele cel mai bine situate faţă de axele de comunicaţie bine organizate au o evoluţie ascendentă

sau rezistă mai bine la depopulare, în timp ce satele mai izolate stagnează sau chiar regresează.

2.3. Situl aşezărilor rurale

Din acelaşi motiv, al relaţiilor strânse dintre sat şi cadrul geografic aflat în folosinţa

locuitorilor, în raporturile, specifice pentru cele două medii, dintre poziţie şi sit4, în cazul

aşezărilor rurale situl este acela care se impune pe primul plan, în timp ce pentru oraşe poziţia este

prioritară. Însă, ca şi în cazul aşezărilor urbane, rolul condiţiilor naturale locale în conturarea

sitului este condiţionat istoric, situri odinioară favorabile devenind astăzi stânjenitoare şi invers :

de ex., în Evul Mediu multe sate au profitat de situri defensive (de refugiu), cu caracter de

acropolă (cu deosebire, în jurul Mediteranei), situri devenite astăzi desuete şi chiar improprii,

datorită dificultăţilor pe care le creează pentru transporturi, alimentarea cu apă ş.a.5. Însă, în

comparaţie cu creşterea teritorială explozivă a multor oraşe, creşterea mai modestă a vetrelor de

sat şi faptul că ele nu depăşesc cu atâta uşurinţă dimensiunile sitului iniţial asigură menţinerea un

fertile, o economie bazată pe creşterea bovinelor pe seama fâneţelor, exploatarea lemnului, apicultură, exploatarea

unor roci relativ dure ş.a. ; Câmpia colinară a Jijiei este o subunitate scundă, cu altitudini de 50 – 200 m, cu

precipitaţii modeste (450 – 550 mm/an), o vegetaţie de silvostepă, soluri molice foarte fertile, numeroase iazuri

amenajate în lungul reţelei hidrografice, economia bazându-se pe cerealicultură (grâu, porumb), cultura florii

soarelui, creşterea ovinelor pe seama păşunilor naturale şi piscicultură. Abruptul de contact dintre cele două

subunităţi („Coasta Moldavă”) se distinge printr-o bună expoziţie, spre est, o insolaţie ridicată, datorită föhnizării

maselor de aer, soluri bogate în calciu, numeroase situri de adăpost şi prezenţa unor izvoare bogate, care apar de la

baza stratelor de gresie, uneori cu caracter mineral, economia bazându-se pe cultura viţei de vie şi a pomilor

fructiferi (cireş ş.a.). Satele de pe contact posedă, deci, un potenţial natural-economic multiplu şi variat. 4 Înţeles ca un ansamblu de relaţii dintre o aşezare umană şi cadrul geografic imediat 5 Cu toate acestea, şi astăzi astfel de situri putând acorda satului o anumită valenţă peisager-turistică

timp mai îndelungat a avantajelor acestuia. Pe de altă parte, nu sunt rare nici situaţiile în care

siturile iniţiale şi-au pierdut orice valoare, ca urmare a unor intervenţii antropice nechibzuite –

cazul părăsirii de către majoritatea satelor vechi a siturilor de grind din lungul cursurilor

Bârladului şi Siretului, din Câmpia Siretului Inferior, ca urmare a agravării inundabilităţii,

consecinţă a defrişărilor masive din Podişul Moldovei şi Subcarpaţi, din sec. XIX.

2.3.1. Care sunt condiţiile naturale favorabile oferite de sit, condiţii valorificate cel mai

frecvent de aşezările rurale ?

2.3.1.1. Apărarea împotriva inundaţiilor. Aceasta este foarte importantă în câmpiile

acumulative, de nivel de bază, aşa cum sunt marile delte ale Asiei Musonice (de ex., în delta

Mekongului ş. a.), unde satele se înşiruie în lungul grindurilor longitudinale. În lipsa unor forme

de relief protectoare, s-au amenajat diguri, asemănătoare grindurilor – situri artificiale ale unor

sate liniare, foarte frecvente în Marea Câmpie Chineză – sau monticuli (movile) artificiale, ca în

delta Nilului sau în vestul Câmpiei Germaniei de Nord, al căror contur a fost preluat de sate

tipice, circulare6. În zonele montane, terasele râurilor şi conurile de dejecţie terasate ale afluenţilor

joacă de asemenea un astfel de rol protector, fiind sistematic folosite de aşezările rurale (de

exemplu, pe văile Bistriţei şi Moldovei, în Carpaţii Orientali).

2.3.1.2. Asigurarea cu apă de bună calitate, din surse sigure. Este un element de maximă

importanţă în zonele tropicale şi subtropicale aride, în general lipsite de apă, în care aşezările

se grupează în oaze, unde apa freatică este mai apropiată de suprafaţă, sau se înşiruie în

lungul rarelor râuri sau fluvii care traversează deşertul (valea Nilului, din nordul Sudanului

şi din Egipt, de exemplu). Situaţia se repetă în regiunile cu relief carstic, unde, în contrast cu

platourile calcaroase înalte, lipsite de izvoare şi de aşezări, satele se aglomerează lângă

resurgenţele carstice, de la baza abrupturilor care delimitează poliile. Chiar şi în zonele cu un

climat mai puţin arid şi o distribuţie mai largă a surselor de apă, frecvent siturile de bază de

terasă valorifică aceeaşi accesibilitate a izvoarelor. Un gen de sit artificial, creat însă de

aceleaşi cerinţe faţă de apă, este acela care apare lângă puţurile care interceptează galeriile

subterane (kanate sau foggara), ce translează gravitaţional apa din piemonturile, cu strate

acvifere bogate, spre câmpiile aride şi zonele centrale ale unor depresiuni uscate, siturile de

acest fel înşiruind-se în lungul traseului, invizibil de la suprafaţă, al galeriilor respective.

6 De aici şi denumirea acestora, de Rundling

2.3.1.3. Apropierea de pădure are o deosebită valoare în viaţa rurală tradiţională de la

orice latitudine, dar mai ales în regiunile cu ierni reci, asigurând combustibilul pentru

încălzire şi pregătirea hranei, materia primă pentru construcţii, unelte etc. dar oferind şi cel

mai bun refugiu, în cazul invaziilor. Foarte frecvent satele s-au localizat în lungul marginilor

fostelor masive de pădure, masive ale căror limite, în cazul retragerii prin defrişare, pot fi

reconstituite cu uşurinţă, după aliniamentele de sate (de ex., în jurul vechilor masive de

pădure din Subcarpaţii Moldovei). Alteori satele, deseori specializate în industrializarea

lemnului, s-au constituit prin poienire în însuşi mijlocul pădurii şi în mod sistematic pot fi

evidenţiate prin toponimia caracteristică (de ex., numai în Podişul Central Moldovenesc –

Curături, Poieni, Poiana cu Cetate, Poiana Mică, Poiana Cârnului, Poiana Şcheii, Poiana

Mănăstirii, Poiana de Sus, Cărbunari, Rotăria ş.a.m.d.). În Corsica, etajul cu cele mai multe

aşezări rurale este cel de altitudine medie (300 – 800 m) care este etajul cel mai favorabil

pentru dezvoltarea pădurii de castan şi a livezilor de măslin, arbori odinioară extrem de

importanţi, atât pentru hrana populaţiei cât şi pentru creşterea animalelor.

2.3.1.4. Apropierea de resursele ihtiofaunistice şi de animale marine este foarte importantă

acolo unde uscatul este sărac şi repulsiv iar marea abundă în surse de hrană, satele înşiruindu-

se aproape exclusiv în lungul ţărmului – de exemplu, în Islanda şi Norvegia, unde interiorul,

parţial glaciat şi stâncos, acoperit de o păşune sărăcăcioasă, este ca şi nelocuit, aproape toate

satele de pescari trăind pe seama bogăţiilor mării. Asemănătoare cu acestea sunt aşezările

plutitoare, formate din bărci, ale pescarilor din marile delte ale Asiei Musonice7.

2.3.1.5. Apropierea de un fluviu sau de un râu navigabil sau flotabil este singurul sit care

permite circulaţia permanentă şi expedierea unor produse locale masive, spre exterior, în

pădurea boreală din Siberia şi Canada, unde vara circulaţia pe uscat este ca şi imposibilă, din

cauza dezgheţului păturii superioare a stratului afectat de îngheţul peren iar iarna râurile,

acoperite de gheaţă groasă, devin cele mai bune piste, chiar pentru circulaţia auto, sau piste de

aterizare. Situaţia se repetă în pădurea ecuatorială, de ex. în Amazonia, unde potecile, tăiate cu

mare greutate prin pădure, sunt repede închise din nou de refacerea rapidă a vegetaţiei.

2.3.1.6. Apărarea împotriva duşmanilor este aceea care a dat valoare siturilor defensive –

înălţimi cu pereţi abrupţi etc., foarte des utilizate în trecut, în sudul Italiei, Peninsula Iberică,

Grecia, Maroc etc. Şi astăzi mai există grupuri etnice care trăiesc aproape exclusiv în sate care

7 Numai în delta lui Sông Hông (Fluviul Roşu) din Vietnam, geograful francez Pierre Gourou a găsit 80 de

astfel de aşezări plutitoare, cu o populaţie de 33 000 de locuitori.

exploatează astfel de situri, datorită adversităţii populaţiei din aria înconjurătoare – cazul

poporului dogon, din Mali. Un sit asemănător, mult mai rar, este cel asigurat de tavanele

naturale gigantice, în surplombă, de deasupra intrărilor unor grote, aşa cum sunt cele care

protejează unele sate ale amerindienilor pueblo, din sud-vestul S. U. A.

2.3.1.7. Apropierea de un număr cât mai mare de componente ale moşiei satului şi, în

special, de terenurile care necesită o îngrijire aproape permanentă este o exigenţă la care

răspunde, printre altele, situl de lob de terasă inferioară, foarte răspândit în România,

asigurând apropierea de culturile legumicole, din şesuri (irigabile cu apa râului dar şi cu

aceea a izvoarelor, care apar la baza frunţilor de terasă), de parcelele de vie şi livadă, de pe

frunţile de terasă, de culturile de câmp cele mai productive, de pe podurile de terasă; pe

lângă acestea, lobii de terasă creează adesea vaduri ce ajută la traversarea văii principale iar

podul neted al teraselor inferioare este şi terenul cel mai bun pentru trasarea căilor majore

de comunicaţie.

2.3.1.8. Posibilitatea de a economisi terenul fertil este un parametru de care se ţine seama

foarte frecvent, acolo unde suprafeţele cultivabile sunt foarte limitate şi deci foarte preţuite – de

ex., în carstul din Alpii Dinarici, unde aproape tot terenul cultivabil se limitează la polii iar

vetrele aşezărilor le evită, chiar cu preţul de a urca pe pereţii abrupţi care înconjoară poliile.

2.3.1.9. Adăpostirea din calea drumurilor mari8 şi protecţia împotriva vântului generează un

tip de sit foarte răspândit în România – situl satelor „în cuiburi”, cum le-a denumit George

Vâlsan, în fond situri de hârtop (circ de alunecare, combinat cu organism torenţial, care asigură

şi apropierea de apa freatică), destul de dezagreabil din alte puncte de vedere – caracterul mobil

al terenului, cu totul nepotrivit pentru construcţii de locuinţe şi drumuri, prezenţa padinilor

mlăştinoase etc.

2.3.1.10. Valorificarea la maximum a luminii şi căldurii solare prin aşezarea pe versanţii însoriţi

(denumiţi endroits sau adras, în franceză, Sonnenseiten în germană), mai ales dacă aceştia sunt şi

mai puţin înclinaţi (uneori – umeri glaciari), la o anumită altitudine deasupra văii şi evitarea

versanţilor umbriţi (denumiţi envers în franceză, ubacs în provensală sau Schattenseiten în

germană), ca şi a fundurilor de vale, fapt caracteristic pentru aşezările montane de la latitudini

medii şi mari (de exemplu, pe valea superioară a Ronului din Elveţia, ca şi pe văile râurilor din

Alpii Austriei).

8 Căi ale invaziilor şi căi de acces ale reprezentanţilor unor autorităţi, în trecut mai degrabă nedoriţi

2.3.1.11. Protecţia împotriva avalanşelor. În aceleaşi zone montane, avalanşele

reprezintă unul din principalele pericole pentru viaţa aşezărilor rurale, acestea căutând

situri între culoarele de avalanşă sau încercând să se apere la adăpostul pădurilor cu arbori

bătrâni de pe versant (situaţie caracteristică pentru întreaga arie alpină).

2.4. Tipologia aşezărilor rurale

Dintre numeroasele criterii după care pot fi clasificate acestea, reţinem criteriul

funcţional, criteriul dimensional, cel al gradului de stabilitate şi criteriul morfologic.

2.4.1. Tipologia funcţională a aşezărilor rurale

Structura şi orientarea activităţilor economice se reflectă în modul de organizare al

satelor, în dotările gospodăreşti, în existenţa unor unităţi de industrializare a produselor

agricole şi, bine înţeles, în standardul general de viaţă al locuitorilor. În funcţie de structura

profesională a populaţiei ocupate, de structura veniturilor populaţiei ş.a., aşezările rurale se pot

clasifica, mai întâi, în două categorii : aşezările rurale agricole şi aşezările rurale cu o pondere

apreciabilă a activităţilor neagricole.

2.4.1.1. Aşezările rurale agricole sunt acelea în care ponderea activităţilor neagricole este

neglijabilă, uneori putând lipsi cu desăvârşire, ca în cazul multor sate mici din Africa

Subsahariană. În rândul acestora, se pot distinge foarte multe tipuri, determinate de tipul de

agricultură practicat, de condiţiile naturale, de genul de organizare a agriculturii ş.a.m.d. Nu

dăm decât câteva exemple, mai cunoscute :

A. Aşezări rurale ale cerealicultorilor, cultivatori de grâu, porumb, orz, sorg, mei, secară

etc., evidenţiate de prezenţa morilor (odinioară, multe mori de vânt), a silozurilor ş.a.,aşa cum

sunt, de exemplu, foarte multe sate din Meseta spaniolă sau din Câmpia Bărăganului, în

România;

B. Aşezări rurale ale rizicultorilor, înconjurate de parcelele orizontalizate şi inundate, cea

mai mare parte a anului, ale orezăriilor, tipice pentru câmpiile litorale şi deltele din Asia

Musonică;

C. Aşezările rurale ale viticultorilor, evidenţiate de prezenţa cramelor, a pivniţelor etc.,

aşa cum sunt cele din câmpia Languedocului, în sudul Franţei;

D. Aşezările rurale ale crescătorilor de animale în sistem intensiv, caracterizate prin prezenţa

unor spaţioase construcţii destinate conservării fânului şi altor furaje, ca şi prin dimensiunile

mari şi dotările moderne ale staulelor, grajdurilor ş. a., care depăşesc cu mult mărimea locuinţei,

aşezări caracteristice pentru Olanda, Danemarca etc.

E. Aşezările crescătorilor nomazi de animale, cu caracter temporar, compuse din locuinţe

deplasabile (corturi), aşa cum sunt cele ale mongolilor sau ale tuaregilor;

F. Aşezările muncitorilor agricoli de pe plantaţiile din zona caldă, care lucrează la întreţinerea şi

recoltarea culturilor de trestie de zahăr, bumbac, arahide, ceai, arbori de cauciuc şi de cafea etc. , de

regulă formate din grupuri de construcţii improvizate (barăci), lipsite de anexe gospodăreşti mai

elaborate şi de culturi de subzistenţă, cel mult având în apropiere mici grădini de legume, pentru

consumul zilnic;

G. Aşezările grupurilor de vânători şi culegători din pădurea intertropicală umedă, cu

caracter efemer şi complet lipsite de dotări gospodăreşti.

2.4.1.2. Aşezările rurale cu o pondere apreciabilă a activităţilor neagricole sunt, de regulă, din

ce în ce mai numeroase, pe măsură ce societatea este mai evoluată, acestea dezvoltându-se în

mod normal pe calea unei urbanizări treptate. Şi în rândul acestora se pot distinge :

A. Aşezări rurale agro-industriale , în care, pe lângă agricultură funcţionează unităţi, nu prea

mari, ale industriei extractive, metalurgice, de industrializare a lemnului, ale industriei alimentare

etc. În România numărul acestora este notabil mai ales în zona carpatică şi subcarpatică – iată

câteva numai din judeţul Suceava - Brodina, Ostra, Vama, Fundul Moldovei, Iacobeni, Vereşti,

ş.a.;

B. Aşezări rurale agro-comerciale, cu un mic nucleu de comercianţi, eventual şi de

meşteşugari, adesea cu o activitate pulsatorie, în funcţie de zilele de târg, săptămânale şi anuale.

Sunt destul de numeroase în Lumea a Treia, unde înlocuiesc o reţea de centre urbane

elementare, de multe ori deficientă. În trecut au fost foarte numeroase şi în România, dar

majoritatea au decăzut, pierzându-şi funcţia de schimb (Suliţa, Răducăneni, Frumuşica, Puieşti,

Plopana, Căiuţi etc.);

C. Aşezări rurale-dormitor, situate de regulă în zona de influenţă imediată a marilor oraşe

din statele industrializate, aşezări cu o proporţie apreciabilă de activi care lucrează, prin

intermediul migraţiilor zilnice sau săptămânale, în centrul urban apropiat. Este posibil ca

navetiştii să ajungă să reprezinte majoritatea populaţiei active, fără ca aşezarea respectivă să

capete trăsături urbane, deoarece munca în industrie, servicii9 ş.a. nu se efectuează în satul

respectiv.

D. Aşezări rurale agro-turistice, în care o bună parte din populaţia activă fie oferă servicii

turistice pe cont propriu, ca o a doua sursă de venituri, fie lucrează în hotelurile, restaurantele,

vilele sau instalaţiile balneare locale. Sunt extrem de numeroase în statele alpine din Europa

centrală (Austria, Elveţia), ca şi în nordul Italiei, sudul Franţei, Spania etc.

E. Aşezări pescăreşti, unde localnicii, pe lângă pescuitul propriu-zis, lucrează în proporţii

destul de mari în fabricile de conserve de peşte sau la micile şantiere navale care construiesc şi

repară vase de pescuit, foarte caracteristice în Islanda, Terra Nova, Norvegia, pen. Bretagne ş.a.

2.4.2. Tipologia dimensională a aşezărilor rurale

Deşi diferenţele dimensionale dintre aşezările rurale sunt mult mai mici decât acelea

dintre aşezările urbane, totuşi se poate înregistra o gamă de situaţii care ne permite să

distingem trei paliere dimensionale :

2.4.2.1. Cea mai mică aşezare rurală poate fi reprezentată de o gospodărie sau fermă izolată,

situaţie mai rară în Europa de Est dar extrem de comună în zonele de colonizare recentă, din

Australia, partea central-vestică a Americii de Nord, ca şi în Europa oceanică;

2.4.2.2. Treapta mediană este aceea a cătunului, care, de regulă, nu trece de un număr de 15

gospodării dar în care, bine înţeles în funcţie de standardul de viaţă al populaţiei, pe lângă

locuinţele sătenilor, pot să apară şi unele dotări elementare – şcoală, mic magazin universal,

atelier de reparaţii ş.a. La acelaşi nivel dimensional se situează aşezările-reşedinţă ale marilor

latifundii (haciendas din America hispanofonă sau fazendas, din Brazilia), formate din locuinţa

proprietarului, locuinţele muncitorilor agricoli sau ale ţăranilor care lucrează în arendă, spaţii de

depozitare a produselor şi seminţelor, hangarul-atelier pentru maşinile agricole, adăposturi

pentru animale etc. Asemănătoare ca dimensiuni sunt sediile de ferme din agricultura etatizat-

cooperatistă (din statele fostei U. R. S. S. ş.a.).

2.4.2.3. A treia treaptă este aceea a satului propriu-zis, care, în mod obişnuit, cuprinde peste

15 gospodării, fără să poată fi precizată o limită superioară, deoarece sunt foarte mari diferenţe de

la un stat la altul iar în unele regiuni sunt prezente sate gigantice, cu peste 10 mii de locuitori –

9 Cu ocazia navetei, mulţi pendularzi se şi aprovizionează cu cele strict necesare în oraşul polarizator, ceea

ce reduce din clientela potenţială a serviciilor din mediul rural.

sudul Spaniei şi al Italiei, Câmpia Panonică din Ungaria, sudul Câmpiei Olteniei, Turcia, Africa,

Asia de Sud-Est, Japonia etc. Cele mai numeroase sunt însă satele care au între 15 şi 150 de

locuinţe sau între 75 şi 750 de locuitori, din acest punct de vedere satul mijlociu din România

situându-se peste media mondială. În comparaţie cu cătunul, în satul propriu-zis creşte ponderea

clădirilor cu o funcţionalitate neagricolă, atât productive cât şi de servicii. Se conturează chiar şi

un început spontan de zonare funcţională internă, cu un mic nucleu neagricol central (cu sediul

administraţiei, şcoala, câteva unităţi comercial-meşteşugăreşti, biserica sau moscheea etc.), o zonă

înconjurătoare, destul de largă, cu rol rezidenţial-agricol şi, eventual, unele arii de producţie

specializate, marginale (mari ferme de animale, ateliere de reparaţii ale utilajului agricol, sere etc.).

2.4.3. Tipurile de aşezări rurale după gradul de stabilitate

Având în vedere faptul că ocupaţiile principale şi generale ale locuitorilor din aşezările

rurale sunt agricultura şi celelalte activităţi din sectorul primar, gradul de stabilitate al

aşezărilor rurale depinde în mod direct de particularităţile modului de practicare a agriculturii,

vânatului, pescuitului, culesului şi a altor activităţi asemănătoare. Din acest punct de vedere, se

pot deosebi cinci tipuri mari de aşezări rurale : efemere, temporare, sezoniere, semipermanente

şi permanente (M. Müller-Wille, 1954), evident cu o serie de forme de tranziţie între tipurile

principale :

2.4.3.1. Aşezările efemere sunt destinate unui popas de câteva zile sau chiar pentru un

timp mai scurt, popas făcut de unele populaţii aflate într-o deplasare aproape permanentă, deşi

deplasarea respectivă se face în cadrul unor limite impuse de condiţiile naturale sau de ordinea

tribală; se poate întâmpla ca pe parcursul anilor să fie reluat acelaşi sit, uneori chiar în mod

repetat. Este un tip de aşezare specific culegătorilor, vânătorilor şi pescarilor, care nu cunosc

agricultura şi se întâlneşte la unele popoare care trăiesc în pădurea ecuatorială şi tropicală

umedă (pigmeii din bazinul fluviului Congo, unele grupuri de malayezi, din interiorul marilor

insule ale Insulindei, vedda din Sri Lanka, andamanii, papuaşii din interiorul Noii Guinee, aeta

din Filipine, amerindienii din Amazonia), apoi la boschimanii şi o parte din hottentoţii din

Kalahari sau la australienii aborigeni.

Aşezarea efemeră constă din locuinţe uşoare, care se înjgheabă repede, cu material de la

faţa locului, de genul paravanelor şi al colibelor, din crengi şi frunze. Uneori se utilizează

adăposturi naturale (grote, scorburi, nişe de la baza abrupturilor de stâncă) sau însuşi mijlocul

de transport (bărci ş.a.).

2.4.3.2. Aşezările temporare sunt cele cu o stabilitate care durează, în mod obişnuit, de la

câteva zile până la o lună, uneori, în anotimpul rece –chiar mai mult. Sunt caracteristice, în

primul rând, pentru popoarele de păstori nomazi şi seminomazi, care cresc cabaline, cămile,

ovine, caprine, iaci ş.a., în zonele semideşertică şi stepică ale climatelor tropical, subtropical şi

temperat continental (arabii beduini, tuaregii, mongolii, o serie de popoare turanice, cum sunt

kazahii şi turkmenii, o parte din tibetani) sau reni în tundra din nordul Eurasiei (laponi, nenţi,

ciukci). Apoi, au astfel de aşezări şi unele grupuri de vânători specializaţi, care urmăresc

efectivele de animale sălbatice, în general cu blană preţioasă, în pădurea boreală de răşinoase

(amerindienii din pădurea canadiană, evencii din taigaua siberiană), unele grupuri de pescari, şi

chiar o parte din ţiganii din Europa şi America, în măsura în care nu s-au sedentarizat.

Locuinţele de bază ale aşezărilor temporare sunt corturile, cu mai multe variante,

grupate în număr minim de trei, dar putând să ajungă la câteva zeci, în funcţie de numărul de

membri ai ginţii sau tribului, care nomadizează în comun. Mai rar se folosesc bordeie sau, în

lumea occidentală – rulote, unele destul de bine dotate. Aria de deplasare a aşezărilor

temporare este şi ea delimitată dar este mai largă decât aceea a aşezărilor efemere, cu un

diametru mediu de 500 – 800 km. Prin eforturile de sedentarizare întreprinse de state, o parte

din populaţiile care au avut aşezări temporare trec la aşezări permanente.

2.4.3.3. Aşezările sezoniere sunt folosite timp de câteva luni pe an, în funcţie de condiţiile de

climă. Unele din aceste aşezări reprezintă perechi ale unor aşezări stabile, fiind folosite în

anotimpul de vară de o parte a populaţiei care se ocupă cu păstoritul, prin pendulări pastorale

locale sau transhumanţă, spre zonele mai înalte, cu păşuni sau chiar cu fâneţe, de ex. în M.ţii

Atlas, în munţii din Asia Mică, munţii din Iran, în Carpaţi, Alpi etc.. Ele sunt mai mici decât

aşezarea permanentă, sunt construite din materiale mai uşoare, uneori sunt mobile, şi pot lua

forma stânelor, a sălaşelor de vară etc.

Alteori se folosesc perechi de aşezări sezoniere, una de vară şi alta de iarnă, în funcţie de

pendulările impuse de condiţiile de climă, de ex., în cazul eskimoşilor din zona subpolară

arctică, care au aşezări de vară, mai nordice, formate din corturi, şi aşezări de iarnă, mai sudice,

formate din igluuri, sau ale unor grupuri de amerindieni din vestul Canadei, care trăiesc pe

seama pescuitului de somoni, urmărind migraţia acestora pentru reproducere, cu aşezări de

iarnă pe ţărmul Oceanului Pacific şi aşezări de vară, spre izvoarele râurilor şi fluviilor.

Şi societatea modernă cunoaşte aşezări sezoniere – sate de vacanţă, cabane, refugii,

folosite în sezonul turistic, atât în zona montană cât şi pe litoral, grupuri de barăci ale

muncitorilor forestieri, folosite în sezonul rece, aşezări pescăreşti (de exemplu, pe litoralul vestic

al Americii de Nord sau în estul insulei Terra Nova), aşezările sezoniere de altădată ale

vânătorilor de balene, staţiuni de cercetare sezoniere (de ex., în Antarctica etc.).

2.4.3.4. Aşezările semipermanente sunt cele mai caracteristice pentru popoarele care

practică agricultura itinerantă, în zona intertropicală umedă. Acestea au o stabilitate

determinată de ciclul epuizării fertilităţii solului, sol fertilizat numai cu cenuşa arborilor arşi de

pe o anumită parcelă, pentru a face loc culturilor; ca urmare a acestei epuizări, culturile se mută

pe o altă parcelă, defrişată în acelaşi mod, şi aşa mai departe, după un timp parcelele cultivate

depărtându-se atât de mult de aşezarea iniţială, încât devine necesară şi deplasarea aşezării.

Întrucât durata medie de folosire a unei parcele este de 1 – 6 ani iar deplasarea aşezării are loc,

în medie, la a zecea deplasare a parcelei cultivate, durata stabilităţii unei astfel de aşezări este de

10 – 60 de ani. În cazul unor situaţii deosebite – epidemii, conflicte intertribale etc. - , deplasarea

aşezării se poate face şi după mai puţin timp. De regulă, însă, la mutare nu se schimbă numele

aşezării, ceea ce creează mari dificultăţi la ridicarea hărţii topografice. Deplasarea este facilitată

de modul de construcţie al scheletului caselor, din lemn, care poate fi transportat de locuitorii

înşişi. Dimensiunile aşezărilor sunt mici, de nivelul unui cătun, în Insulinda cuprinzând, în

medie, 5 – 15 locuinţe.

Aşezări semipermanente au şi unele popoare de crescători de vite din savana şi stepa

tropicală a Africii, ca massaii din Africa de Est, fulbe, din Africa de Vest, o parte din

hottentoţi etc., care nu sunt nomazi propriu-zişi, având la dispoziţie pentru animale o masă

vegetală considerabilă. Aceste aşezări sunt de tipul kraalului, cu colibe în formă de stup, al

căror schelet poate fi preluat şi deplasat o dată la câţiva ani.

De asemenea, aşezări semipermanente se întâlnesc şi în societatea modernă – de

exemplu, aşezările unor agricultori care arendează pentru 3 - 4 ani parcele din marile

proprietăţi din pampa argentiniană, reamenajând de fiecare dată locuinţele existente, sau

aşezările formate din grupuri de case mobile, pe roţi, cunoscute în S. U. A., ş. a.

2.4.3.5. Aşezările permanente au apărut acolo unde s-a trecut la o agricultură stabilă, mai

productivă, bazată pe fertilizarea solului, utilizarea irigaţiilor, culturi perene, îmbinarea

ingenioasă a culturilor de câmp cu creşterea animalelor şi alte activităţi economice. Astăzi

aceste aşezări formează cea mai mare parte din aşezările rurale ale Globului. Aşezarea rurală

permanentă poate forma o pereche cu aşezarea sezonieră, după cum am văzut.

La origine, şi aşezarea permanentă, ca şi multe din cele mai puţin evoluate, a fost formată

din membrii aceleiaşi mari familii patriarhale (ai unei ginţi), care lucrau pământul în comun;

reminiscenţe ale organizării obşteşti se mai păstrează şi astăzi, de ex., islazul comunal, menţinut la

multe popoare europene, comunitatea familială zadruga, la slavii din Peninsula Balcanică,

grânarele comune ale sătenilor din insula indoneziană Sulawesi, turnurile bisericilor fortificate

destinate păstrării în comun a slăninilor afumate, din satele săseşti din Transilvania ş.a.

Cu timpul, satul a evoluat, fie în direcţia destrămării marii familii şi a divizării proprietăţii,

din aceasta derivând mica proprietate individuală (foarte caracteristică în sud-vestul Germaniei,

în Elveţia, în nordul Olteniei, din România etc.), fie în direcţia acaparării terenurilor de către

marea proprietate, feudală, capitalistă sau de stat. S-a produs astfel o diferenţiere socială între

locuitorii aşezării, care, în cazul Indiei a ajuns la cote maxime – sistemul castelor, caste între care

nu există contacte şi care trăiesc în cartiere bine precizate, în cadrul vetrelor de sat.

Aşezarea rurală permanentă este, pe de o parte, în expansiune, pe seama tipurilor de

aşezare mai puţin evoluate, mai ales în zona intertropicală, zona subpolară ş.a., iar, pe de

altă parte, în special în ţările dezvoltate, unele din aceste aşezări evoluează spre urbanizare

sau suburbanizare, în funcţie de centralitate, de apropierea de marile metropole urbane, de

dezvoltarea activităţilor turistic-recreative etc.

2.4.4. Tipologia morfologică (fizionomică) a aşezărilor rurale poate fi făcută după mai

multe criterii, însă considerăm ca deosebit de caracteristic criteriul modului de dispunere a

locuinţelor în vatra aşezărilor. În conformitate cu acesta, s-au deosebit patru tipuri mari –

aşezările rurale dispersate, aşezările disociate şi aşezările concentrate.

2.4.4.1. Aşezarea rurală dispersată (sau risipită după terminologia propusă de V.

Mihăilescu) se prezintă ca o arie destul de largă de etalare a unui număr variabil de locuinţe

izolate, situate la distanţe de peste 50 m una de alta, distanţe care pot ajunge uneori şi la

câţiva kilometri. Fiecare locuinţă reprezintă, în acelaşi timp, nucleul unei proprii celule agrare,

în cadrul căreia modul de folosinţă agricolă a terenului este distribuit, de regulă, în mod

aproximativ concentric (terenul arabil, de multe ori destul de limitat – în apropierea

locuinţelor, apoi – fâneaţa, păşunea ş.a.). Uneori între gospodării rămân şi fragmente din

vegetaţia naturală (pădure etc.).

Prezenţa aşezărilor rurale dispersate este determinată adesea de orientarea

caracteristică a agriculturii, astfel de aşezări fiind de multe ori caracteristice pentru

agricultura specializată în zootehnie, din regiuni puţin favorabile pentru culturile de câmp, cu

soluri destul de puţin fertile – de ex., în Europa oceanică (vestul Franţei şi al Marii Britanii,

Peninsula Scandinavă), în unele arii montane (M.ţii Alpi, M.ţii Pădurea Neagră, partea

centrală a Munţilor Apuseni, versantul sudic al M.ţilor Himalaya etc.). Aceasta nu exclude

însă nici prezenţa aşezărilor dispersate în unele regiuni în care se practică o agricultură

intensivă, bazată pe cultura orezului, de ex. în câmpiile litorale din Japonia.

Aşezarea rurală dispersată, sub forma sistemului fermelor distanţate una de alta, este

caracteristică şi pentru regiunile de colonizare agricolă relativ recentă, din centrul S. U. A.

(Podişul Preeriilor), din partea central-sudică a Canadei, din Argentina, Australia ş.a., unde

terenul agricol, slab valorificat înaintea venirii europenilor, a fost parcelat în mod geometric,

fiecare parcelă, de dimensiuni standard destul de mari, purtând câte o fermă.

Fig. 1. Habitat rural dispers consecinţă a unei colonizări sistematice, în California (S.U.A.), după harta topografică la scara 1: 63 300

Uneori, dispersia rurală are un caracter secundar, fiind rezultatul unor reforme agrare

care au divizat marile proprietăţi. O astfel de situaţie este întâlnită şi în unele regiuni din

România, unde, mai alea ca urmare a reformei agrare din 1921 – 1924, au fost parcelate marile

moşii iar familiile împroprietăriţilor au ieşit din sate şi şi-au construit noi gospodării pe

proprietăţile obţinute, în afara vetrelor vechi (de ex., în nordul Câmpiei colinare a Jijiei). De

asemenea, în Suedia, în sec. XVIII, sub impulsul autorităţilor statale, o serie întreagă de sate cu

gospodării grupate s-au dispersat, în ideea de a asigura o întreţinere optimă a culturilor, în

centrul vechilor sate rămânând doar biserica şi eventual 1 – 3 gospodării.

Locuinţele izolate, din cadrul acestui tip de aşezare, se pot transforma, prin divizarea

proprietăţii ca urmare a moştenirilor, în grupuri de locuinţe care evoluează spre cătune propriu-

zise (de ex., în Munţii Apuseni, unde acestea poartă denumirea tipică de crânguri).

O variantă de dispersie rurală este proprie şi unor popoare din Oceania, Insulinda şi

America de Sud, prezentându-se sub forma locuirii comune în casa mare, ce adăposteşte pe toţi

membrii marii familii patriarhale, mare familie care poate depăşi cifra de 100 de membri.

Principala problemă a aşezării rurale dispersate este aceea a lungimii excesive a reţelei

de drumuri dintre locuinţe, drumuri care adesea nu pot fi întreţinute într-un mod

corespunzător. Datorită dificultăţii accesului populaţiei spre serviciile elementare, mai ales în

timpul iernii, uneori se face apel şi la mijloace de transport mai puţin obişnuite – de ex.,

transportul cu telecabine particulare, spre şcoală, al copiilor din unele ferme izolate din Tirolul

de Sud (nordul Italiei).

2.4.4.2. Aşezarea rurală disociată (răsfirată, după terminologia lui V. Mihăilescu). Acest tip

de aşezare este constituit din locuinţe situate la distanţe mult mai mici decât în primul caz – de

regulă, sub 50 m, fără totuşi ca acestea să se juxtapună. Vatra aşezării rurale se conturează mai

precis, spre deosebire de aşezările dispersate, iar cea mai mare parte din terenul agricol, mai

ales culturile de câmp, rămâne în moşia aşezării; o parte mai mică din acest teren agricol este

cuprins, totuşi, şi în vatră, mai ales cel folosit pentru o serie de culturi care necesită o îngrijire

mai atentă (mici parcele de vie, culturi legumicole sau horticole) şi pe care se practică o

agricultură mai intensivă. Aşezarea disociată are o reţea mult mai bine constituită şi mai stabilă

de uliţe, în comparaţie cu aşezarea dispersată, această reţea, ca şi dispunerea locuinţelor în

vatră, manifestând adaptări variate şi ingenioase la relieful local şi la reţeaua hidrografică

locală, mai ales că aşezările de acest tip sunt frecvent situate în regiuni cu un relief având un

grad de fragmentare destul de avansat (de ex., Podişul Moldovei, nordul Depresiunii

Transilvaniei ş.a.).

Aşezările rurale disociate cunosc numeroase variante şi poartă denumiri foarte diferite,

şcoala antropogeografică germană remarcându-se prin detalierea analizei variantelor în cauză,

dintre care nu menţionăm decât două :

A. Satul nebulos (Haufendorf), caracterizat printr-o reţea complicată de uliţe, cu o vagă

tendinţă de orientare radiară. Uneori, aşezarea respectivă prezintă o densitate ceva mai mare a

locuinţelor în apropierea intersecţiilor, evidenţiind un caracter polinuclear derivat din

concreşterea unui anumit număr de cătune preexistente. Satul nebulos este cel mai răspândit

dintre toate tipurile de sat din România (Podişul Moldovei, Subcarpaţi etc,) dar este prezent, pe

spaţii largi, şi în vestul Ucrainei, Germania ş.a.

B. Satul linear (Reihendorf, în terminologia germană) este dezvoltat unidirecţional, de

regulă în lungul unei văi (mai ales, în zone montane şi colinare, cu un relief mai mult sau mai

puţin energic), pe o parte sau pe ambele părţi ale văii, alteori în lungul grindurilor fluviale din

delte (de ex., în Asia Musonică). În România este cât se poate de caracteristic pentru majoritatea

văilor fluviale din Carpaţi, din Podişul piemontan Getic ş.a.

Fig. 2. Formarea unui sat nebulos polinuclear (după H. Wilhelmy): 1. gospodării izolate iniţiale; 2. creşterea numărului de construcţii ca urmare a creşterii numerice a marilor familii patriarhale; 3. formarea cătunelor de origine familială; 4. fuzionarea cătunelor.

Fig. 3. Sate disociate lineare în Germania centrală (după harta topografică la scara 1:25 000)

2.4.4.3. Aşezarea rurală concentrată (adunată, după terminologia lui V. Mihăilescu) se

caracterizează prin faptul că locuinţele sunt, în cea mai mare parte, juxtapuse, prezentând spre

uliţă un front continuu, fără spaţii libere, cu un aspect cvaziurban. Terenul agricol este dispus

aproape exclusiv în moşia aşezării, în vatră rămânând doar fragmente insignifiante (câteva

straturi de legume sau flori, câţiva pomi fructiferi).

Aşezarea rurală concentrată este, în primul rând, expresia tendinţei de valorificare

optimă a disponibilului de teren agricol şi a menţinerii în folosinţă agricolă a porţiunilor celor

mai productive din moşie – de ex., aşezările foarte compacte din oazele Africii de Nord.

Foarte frecvent, aşezarea rurală concentrată este o consecinţă a folosirii tradiţionale a

moşiei satului, într-un sistem comunitar, în maniera asolamentului bianual sau trienal, care

impunea rotaţia anuală a modului de utilizare a celor două sau trei sole (A, B, C), fiecare familie

dispunând de cel puţin câte o parcelă (1...n) în fiecare solă. De multe ori, astfel de sate, legate de

asolamentul tradiţional, sunt sate de colonizare medievală, aşa cum au fost satele coloniştilor

germani din estul Germaniei, vestul Poloniei sau sudul Depresiunii Transilvaniei (fostele sate

săseşti). Caracterul concentrat al satelor germane a fost împrumutat şi de populaţia locală –

cazul satelor româneşti din Depresiunea Sibiului.

Concentrarea locuinţelor în vatră poate fi şi rezultatul necesităţilor de apărare – cazul

satelor din situri defensive (dominante) ale Europei mediteraneene sau din M.ţii Atlas (satul de

tip ksar, din Maroc). Dintre variantele de sat concentrat, menţionăm doar patru :

A. Satul concentrat cu un spaţiu neconstruit central, folosit ca păşune (green, în Marea

Britanie) şi ca loc de piaţă, loc de dans, loc pentru biserică şi cimitir etc. În estul Germaniei sau

în ţinutul Bistriţei, din nord-estul Transilvaniei, acest spaţiu central are o formă lanceolată şi

este cunoscut sub numele de Anger, satul de acest gen fiind numit Angerdorf.

B. Satul-stradă, axat pe o arteră preferenţială de circulaţie, foarte frecvent în vestul

Poloniei, Ungaria etc. În literatura germană poartă denumirea de Strassendorf.

C. Satul concentrat cu o reţea rectangulară, nu excesiv de regulată, de uliţe, cunoscut din

timpuri foarte îndepărtate în Asia Musonică (India, China).

D. Satul labirintic, cu o reţea foarte complicată de uliţe, multe fără ieşire, specific ţărilor

arabe sau de influenţă musulmană.

2.4.4.4. Aşezarea rurală circulară se caracterizează prin dispunerea locuinţelor şi a anexelor

gospodăreşti pe un cerc, întrerupt din loc în loc pentru a permite accesul oamenilor şi al

animalelor domestice, cerc care înconjoară un vast spaţiu circular central, destinat în principal

animalelor domestice, care astfel sunt păzite de animalele de pradă, în timpul nopţii. Cel mai

caracteristic sat circular este kraalul, prezent la o serie de popoare de păstori africani din savană, în

special la hottentoţi. În insulele Trobriand, din apropierea Noii Guinee, în jurul spaţiului liber

circular, din centru, se organizează două cercuri concentrice de construcţii – un cerc interior,

format din hambarele destinate depozitării ignamelor (hrana principală a locuitorilor), relativ

apărate prin această poziţie, şi un cerc exterior, format din locuinţele propriu-zise. În schimb, la

amerindienii bororo, din bazinul fluviului Paraguay, care nu practică decât foarte puţin cultura

plantelor, cercul hambarelor lipseşte, ăn jurul spaţiului liber circular central conturându-se unul

sau mai multe cercuri de locuinţe, apropiate una de alta. În Louisiana actuală au fost descoperite

urme de sate preistorice, datând din mileniul I î. Hr., în care locuinţele erau dispuse în şase şiruri

octogonale concentrice (C. Lévi-Strauss, ed. 1974).

2.5. Locuinţa rurală

Locuinţa rurală este elementul constituent al ţesutului aşezărilor rurale şi se

caracterizează printr-o mare bogăţie de forme, între care, însă, nu există o delimitare tranşantă

ci o serie de tipuri de tranziţie. Deşi, mai rar, locuinţa rurală poate servi şi numai ca reşedinţă,

totuşi, spre deosebire de locuinţa urbană modernă, locuinţa rurală joacă cel mai adesea şi alte

roluri de bază –de loc de muncă (atelier, cramă etc.), de adăpost pentru animalele domestice (mai

ales în timpul anotimpului rece) ş.a. Nu rareori locuinţa rurală este concepută şi pentru a oferi o

anumită apărare.

2.5.1. Locuinţa rurală cunoaşte trei tipuri mari de organizare, care, în linii mari, pot fi

considerate ca făcând parte dintr-o serie evolutivă : adăpostul, casa şi gospodăria.

Adăpostul este o locuinţă compusă dintr-o singură încăpere. Este construit, de cele mai

multe ori, dintr-un singur gen de material şi nu se poate face o distincţie netă între pereţi şi

acoperiş. Mai rar, pot fi amenajate ca adăposturi şi unele excavaţii naturale.

În rândul adăposturilor intră :

- Cortul populaţiilor nomade de păstori sau vânători, cu schelet de lemn şi înveliş din material

textil, coajă de copac, piei de animale etc.;

- Cortul producătorilor de mangal din pădurea intertropicală, construit din trunchiuri de ale

arborilor tineri, cu interstiţiile umplute cu lut sau cu muşchi;

- Colibele cu acoperiş în două ape, sprijinit direct pe sol şi cu stâlpi centrali;

- Colibele-stup, cu schelet din ramuri de copac, acoperit cu lut;

- Colibele de piatră sau lut;

- Paravanele;

- Grotele naturale;

- Nişele de la baza pereţilor de stâncă ş.a.

Casa se distinge de adăpost prin existenţa mai multor încăperi, fiecare cu o

destinaţie precisă – pentru locuit, pentru pregătirea hranei, depozitarea alimentelor etc.

Pereţii se deosebesc în mod evident de acoperiş, chiar dacă acesta din urmă nu se sprijină

totdeauna pe pereţi ci pe stâlpii interiori.

Casele sunt mai variate decât adăposturile, mai ales în ceea ce priveşte planul, acesta

putând fi rectangular (cel mai frecvent), poligonal, circular, oval etc.

Forma cea mai complexă de casă este casa unitară (casa-bloc), caracteristică pentru zona

alpină a Germaniei, Austriei, Elveţiei şi nordului Italiei, casă care reuneşte sub acelaşi

acoperiş, camerele de dormit, spaţiile de depozitare a recoltei (în special a fânului), grajdul

vitelor, atelierul, spaţiul de depozitare a uneltelor agricole ş. a. Alte variante de casă unitară

sunt cunoscute din sudul Peninsulei Arabice, din Lorena, din Peninsula Balcanică şi Oltenia

(cula).

Gospodăria este formată din mai multe corpuri de clădire grupate, fiecare având o

destinaţie, încă şi mai bine precizată decât încăperile casei – casa principală de locuit, grajdul,

şura, bucătăria de vară, locuinţa muncitorilor agricoli etc.

Gospodăriile sunt de două mari tipuri :

- Gospodării disociate, în care fiecare corp de clădire este autonom, şi

- Gospodării compacte, la care elementele componente sunt juxtapuse, într-o anumită ordine,

termenul extrem al seriei fiind acela al gospodăriilor cu curte închisă, adevărate cetăţui rurale,

caracteristice pentru Peninsula Iberică, statele arabe, China etc., dar prezente şi în România (de

exemplu, în satele săseşti, la românii din platoul înalt Bran – Rucăr ş. a.).

2.5.2. Repartiţia geografică a diferitelor tipuri de locuinţe rurale

Se poate constata cu uşurinţă un grad înalt de subiectivitate în generalizarea tipurilor de

locuinţă rurală, ca urmare a faptului că în una şi aceeaşi arie geografică pot coexista mai multe

tipuri de locuinţă, în funcţie de persistenţa tradiţiei etno-istorice, de coexistenţa unor grupuri

etnice diferite sau de standardul material diferenţiat al păturilor sociale.

2.5.2.1. Mai întâi, locuinţele rurale se deosebesc din punctul de vedere al materialului de

construcţie folosit, acesta depinzând de resursele locale de roci utile sau material vegetal într-o

măsură mult mai mare decât locuinţele urbane, ai căror locuitori îşi pot permite adesea să aducă

materiale de construcţie de la distanţe destul de mari. Astfel, putem menţiona :

- Lutul sau argila, folosite frecvent sub forma cărămizilor nearse (chirpici în România,

adobe în America Latină), casele de lemn predominând în unele regiuni sărace în material

lemnos, ca nord-vestul Mexicului, Peninsula Arabică, oazele din Sahara, Sahel, estul şi sud-estul

României, Ucraina, India, China etc.

- Piatra (calcar, roci vulcanice etc.), combinată adesea, pentru acoperişuri, cu ardezia, şisturi

sau plăci de fonolit10, tipică pentru vestul şi centrul Franţei, Munţii Atlas, Europa mediteraneană

(Grecia, Peninsula Iberică), Basarabia centrală11 etc.

10 De exemplu, aşa numitele lauzes, din Masivul Central Francez

- Cărămida, promovată pe o scară largă de civilizaţia romană şi rămasă predominantă

pînă astăzi pe o arie largă, influenţată de civilizaţia romană – sudul Franţei, nordul Italiei etc.

- Lemnul, bun izolator termic şi relativ uşor de fasonat, utilizat pe suprafeţe foarte

întinse, de preferinţă acolo unde resursele forestiere sunt abundente (toată zona intertropicală

umedă, zona pădurilor de răşinoase), indiferent de standardul de viaţă12;

- Lemnul, folosit pentru grinzile scheletului locuinţei, îmbinat cu cărămida sau chirpiciul,

pentru completarea pereţilor, cât se poate de comun la casele medievale din Europa central-

vestică (aşa numitele case în Fachwerk din Germania, multe locuinţe din nord-estul şi nordul

Franţei, din Anglia etc.);

- Coaja arborilor, frunzele şi iarba uscată, folosite pentru amenajarea locuinţelor efemere ale

unor grupuri de vânători şi culegători din pădurea ecuatorială, aşa cum sunt pigmeii din

pădurea congoleză;

- Turba, utilizată la construcţia unor locuinţe în regiunile arctice, şi acestea sărace în

material lemnos, ca nord-estul Siberiei sau nordul Americii de Nord, odinioară şi în Islanda;

- Pieile, oasele animalelor mari (aşa cum sunt balenele) şi tendoanele, folosite pentru

amenajarea locuinţelor de către unii amerindieni din America de Nord şi de către eskimoşi, în

timpul verii;

- Produsele textile, aflate în componenţa unor locuinţe temporare, aşa cum este iurta de

pâslă a mongolilor sau cortul tradiţional al nomazilor din Africa de Nord şi Orientul Apropiat,

făcut din ţesături de lână;

- În fine, zăpada întărită de ger, foarte bună termoizolatoare, tăiată în blocuri, utilizată

de către eskimoşi pentru amenajarea locuinţelor de iarnă (igluuri).

2.5.2.2. În ceea ce priveşte forma şi modul de construcţie ale locuinţelor rurale,

întâlnim din nou o mare varietate, în raport cu tradiţia etnografică, standardul de civilizaţie,

materialul disponibil etc. Dintre tipurile de locuinţe mai răspândite sau, dimpotrivă, mai

particulare, menţionăm :

11 Piatră de talie, extrasă din calcare sarmaţiene, denumită cotileţ. 12 De exemplu, în S. U. A., în pofida standardului înalt de viaţă, în mediul rural 80 % din locuinţe sunt

construite din lemn, expresie a tradiţiei casei de lemn ridicate expeditiv de pionierii colonizării, într-o arie odinioară

foarte bogată în lemn.

- Locuinţele dreptunghiulare, cu una sau mai multe încăperi şi acoperiş cu două sau

patru ape, sprijinit pe stâlpi centrali sau pe căpriori, cu o răspândire foarte largă – în zona

pădurilor de conifere din Eurasia (izba rusească este o variantă a acesteia), în America de

Nord (inclusiv aşa numita log cabin a pionierilor care au defrişat pădurea), Asia Musonică,

Oceania ş. a. m. d.

- Locuinţele din palisadă, construite din stâlpi, jumătăţi de trunchiuri de copac sau dulapi

ascuţiţi, strâns bătuţi vertical în pământ, odinioară mai răspândite dar prezente şi astăzi în unele

zone din Peninsula Scandinavică ş.a.

- Locuinţele palafitice, construite în apropierea ţărmului lacurilor, râurilor sau mării, pe

stâlpi de lemn, suspendate la o anumită înălţime deasupra apei, uneori şi deasupra solului,

concepute ca un mijloc de apărare împotriva inundaţiilor, a duşmanilor potenţiali şi a animalelor

sălbatice, dar şi pentru a facilita aerisirea şi răcorirea interiorului, în climatele calde; sunt întâlnite

astăzi mai ales în regiunile de pădure intertropicală umedă (Amazonia, bazinul fluviului Congo,

Indochina, Insulinda, Noua Guinee) dar în preistorie au fost comune şi în Europa (de exemplu, în

nordul Italiei - pe malurile marilor lacuri glaciare din sudul Alpilor etc.).

- Casele cu mai multe încăperi, fiecare de formă pătrată, în plan, dar cu acoperişul

fiecărei camere sub formă de boltă, în formă de calotă sferică sau de con, prezente în Orientul

Apropiat sau în Europa mediteraneană (de exemplu, în provinciile italiene din Mezzogiorno -

Apulia, Basilicata ş.a.);

- Casele cu acoperiş plat, specifice zonelor mai mult sau mai puţin aride – de exemplu,

în ţările arabe din Africa de Nord şi Orientul Apropiat sau în Podişul Tibet (unde dau un

aspect foarte caracteristic aşezărilor rurale, mai ales dacă locuinţele se succed pe un versant,

la distanţe foarte mici între ele);

- Locuinţele trogloditice, care nu sunt propriu-zis construite ci excavate în rocă, aceasta

trebuind să fie suficient de moale pentru a permite săpatul, dar şi suficient de rezistentă pentru

ca tavanele să nu se prăbuşească13, cum este gipsul în care sunt săpate locuinţele trogloditice din

La Mancha (Spania); în Podişul de Loess din China, locuinţele trogloditice sunt săpate sub

terasele artificiale care modelează versanţii, pentru a economisi la maximum terenul cultivat;

sunt şi cazuri în care locuinţele trogloditice sunt săpate în pereţii unei mari excavaţii artificiale

13 În regiunile cu precipitaţii mai bogate (nordul Orientului Apropiat, America Centrală etc.) trebuie lăsat şi

un tavan mai gros, pentru a nu permite infiltrarea apei sau se foloseşte un strat protector, solid – de exemplu, un strat

de calcar mai dur, care protejează un stat de marnă în care se sapă locuinţa.

(sate – puţ), intrările, situate la mai multe nivele, fiind legate prin scări săpate în aceeaşi pereţi

(situaţii cunoscute din Libia şi Tunisia); o variantă tranzitorie este aceea a locuinţelor parţial

excavate într-un perete natural de stâncă şi parţial construite, în faţa acestuia (de exemplu, în

Franţa, locuinţele trogloditice din calcarele cretacice de pe versantul stâng al văii Loirei, la sud-

est de Saumur);

- Bordeiele, locuinţe care sunt pe jumătate săpate în adâncime şi pe jumătate construite

deasupra excavaţiei, uneori folosindu-se însuşi materialul argilos excavat (dar şi alte materiale),

de cele mai multe ori de formă dreptunghiulară, în plan, dar uneori şi ovală; bordeiele erau

odinioară foarte frecvent întâlnite în Asia Centrală şi Europa de Sud-Est (inclusiv în sud-estul

României) dar astăzi au rămas mai mult ca o curiozitate;

- Colibele-stup (denumite şi colibe-obuz sau colibe cu cupolă), cu un schelet din crengi

îndoite şi legate, completat şi acoperit cu lut sau argilă modelată, uneori şi ornamentată – sunt

locuinţele cele mai răspândite în aşezarea rurală africană, atât la popoarele bantu cât şi la cele

din Sahel;

- Paravanele, de regulă locuinţe efemere, construite din material vegetal, având o formă

semicirculară (mai rar putând fi şi plate dar aşezate, ca şi primele, pe verticală); paravanele

asigură doar o protecţie relativă, împotriva vântului şi soarelui, prea puţin împotriva

precipitaţiilor – de exemplu, cele ale australienilor aborigeni, ale boschimanilor sau ale unora

din amerindienii din Ţara de Foc.

În sfârşit, locuinţele plutitoare, sub forma bărcilor şi a plutelor, utilizate în ţinuturile foarte

dens populate şi străbătute de ape mari, mai ales în ţările Asiei de Sud-Est (Thailanda,

Indonezia etc.).