Universitatea ,,Ovidius” din Constanța

Facultatea de Istorie si Științe Politice

Specializarea: Istorie

Geoeconomia Mării Negre

Student Jipa Emilia

Constanța, 2015

Geoeconomia

Geoeconomia este considerată, pe drept cuvânt, „cheia” cunoaşterii lumii

contemporane în pragul sec. XI şi a apărut ca un nou curent în ştiinţa economică şi geografică

la finele sec. XX. Baza acestei ştiinţei o constituie geopolitica. Analiza interacţiunilor

economice şi geopolitice dintre regiunile şi ţările lumii permite a concluziona că avem o

situaţie principal nouă, asistăm la o restructurare globală a sistemului economic mondial.

Etapa postindustrială a generat formarea în lume a unor noi sisteme geoeconomice. În esenţă,

geoeconomia constituie o geopolitică economică contemporană ce are drept scop lichidarea

diferenţierelor dintre politica internă şi externă, dintre hotarele naţionale, politice şi

economice. Geoeconomia analizează politica şi economia într-o strânsă interacţiune cu

caracteristicele mediului geografic. Deci această ştiinţă, tratează nu numai factorul spaţial, dar

şi factorul ce ţine de asigurarea ramurilor economiei cu resurse naturale şi economice1.

Din denumirea acestei ştiinţe reiese, că Geoeconomia studiază legătura dintre

activitatea umană (homo economicus) şi spaţiul geografic şi influenţa factorului spaţial asupra

sferei de producere şidistribuire a bunurilor materiale şi spirituale.

Într-o altă definiţie se constată că Geoeconomia este ştiinţa despre strategia economică

a statului în atingerea unui nivel înalt de dezvoltare economică, atât la scara mondială, cât şi

regională.

Scopul suprem al strategiei geoeconomice constă în obţinerea unei dominanţe

regionale sau mondiale pe cale economică. În alt sens, geoeconomia este definită ca ştiinţa ce

studiază lupta concurenţională dintre subiecţii geoeconomici de diferit rang(economii

naţionale, corporaţii naţionale şi transnaţionale, bănci etc.) în vederea valorificării şi utilizării

resurselor naturale şi economice2.

Un mare aport în definirea Geoeconomiei ca ştiinţă a adus-o Edward N. Luttwark

(istoric american), el afirmă că Geoeconomia studiază politica şi strategia utilizată de subiecţii

geoeconomici pentru a-şi spori capacitatea lor concurenţională. Premisa de la care pleacă E.

1 Matei Mâtcu, Geoeconomie, Ed. Asem, Chișinău, 2006, p. 5.2 Ibidem.

Luttwark constă în reducerea importanţei puterii militare în afacerile internaţionale după

depăşirea " războiului rece ". Conform opiniei sale metodele comerciale aplicate în

promovarea strategiilor economice în viitor vor înlocui pe cele militare. Geoeconomia

porneşte de la premisa, că spaţiul economic şi piaţa nu mai corespund limitelor teritoriului

statal, iar spaţiul economic mondial numai este delimitat de hotarele naţionale, dar mai mult

de hotarele geoeconomice. Dezvoltarea statelor naţionale depinde în mare măsură, de gradul

de participare la competiţia internaţională şi de integrarea în sistemul economic mondial.

Obiectul de studiu al geoeconomiei.

Geoeconomia a apărut şi s-a dezvoltat ca o ştiinţă de sinestătătoare datorită

următoarelor împrejurări3:

S-a intensificat procesul de diviziune geografică a muncii dintre state şi regiunile

lumii.

S-a aprofundat interdependenţa sistemelor economice ale lumii, a economiilor

naţionale şi a agenţilor economici.

Criteriul de bază al potenţialului economic a devenit capacitatea de adoptare la

competiţia tehnico-economică. Geoeconomia, în acest sens, este chemată să analizeze

configuraţia schimbărilor legate de acest criteriu.

Se aprofundează dependenţa reciprocă a statelor în diferite sfere : comerţ, investiţii,

mişcare a capitalului, a tehnologiilor, a forţei de muncă etc.

Are loc integrarea statelor în spaţii economice mari, creându-se sisteme economice

comune.- La sfârşitul sec. XX se extind aşa evenimente ca trasparenţa frontierilor

naţionale, diminuarea rolului statului în dezvoltarea economică, sporirea rolului

companiilor transnaţionale în dezvoltarea şi amplasarea teritorială a ramurilor

economiei mondiale.

Destrămarea lagărului socialist, a schimbat idiologia de demaraj politic şi de blocuri

politice. Criteriile de bază în extinderea dezvoltării economiei devin capacitatea de

adoptare la noile condiţii economice şi creşterea competitivităţii tehnico-economice a

agenţilor economici.Referitor la conţinutul Geoeconomiei ca ştiinţă există mai multe

interpretări.

3 Ibidem, p. 7.

Geoeconomia Mării Negre

Marea Neagră constituie veriga ce realizează legătura între arealul strategic euro-

atlantic şi cel ce cuprinde Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, fiind un

punct nodal pentru două fluxuri strategice majore, reprezentate de fluxul dintre producătorul

de energie (Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi Federaţia Rusă) şi

consumatorul de energie (comuitatea euro-atlantică), respectiv fluxul dintre producătorul de

securitate(comunitatea euro-atlantică) şi principalii consumatori de securitate din Orientul

Mijlociu (Irak, Afganistan, Iran). De asemenea, marea Neagră se află la confluenţa a două

religii – creştinismul şi islamismul – şi a trei familii de popoare – de origine slavă, turcă şi

latină4.

Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic

diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după

11septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO un spaţiu de complicată

întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice şi un cadru de afirmare a noii

comunităţi euro-atlantice5.

Fiind localizată geografic la intersecţia spaţiilor de securitate europene euro-asiatice şi

ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele. În

acest sens explicaţia occidentală este clară: „Când a venit rândul Europei, prioritatea noastră

au reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali.

Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei

noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi

atenţia din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regulă la graniţa de sud a

Turciei”6.

La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie

a direcţionat în bună măsură atenţia spre acest spaţiu iar conflictele îngheţate (Transnistria,

Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii

Sovietice au fost ignorate. Socotită şi de către occidentali drept o zonă de „străinătate 4 Mostoflei Constantin, Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2005, p. 296.5 Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, București, 2004, p. 14.6 Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”,2004, p. 22.

apropiată” a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat

foarte puţin atenţia Occidentului7.

Principalii actori din regiune Mării Negre sunt ţările riverane – România, Bulgaria,

Turcia, Georgia, Federaţia Rusă şi Ucraina, dar există şi o multitudine de actori

internaţionali: UE, NATO, OSCE, SUA şi Comunitatea Statelor Independente (CSI). Toţi

actorii menţionaţi îşi au aici propriile interese8.

Din punct de vedere al teoriei relaţiilor internaţionale, pentru a beneficia de avantaje

economice, statele riverane Mării Negre ar trebui să ţină seama de următoarele aspecte:

-controlul ţărmului maritim (mărimea faţadei maritime, adâncimea şenalului navigabil

canalul Dunăre-Marea Neagră, Volga, Don);

-controlul rutelor maritime;

-controlul locurilor de trecere maritimă (strâmtorile) – cazul Bosfor şi Dardanele ce

fac legătura Mării Negre cu Marea Mediterană9

Din punct de vedere practic, statele regiunii Mării Negre şi Balcanilor depind în mare

măsură de asistenţa economică occidentală, asistenţă ce este esenţială pentru stimularea

proceselor de prefacere a bazei economico-socială a acestor state şi democratizarea lor

accentuată.

Statele regiunii din punct de vedere energetic depind de livrările de petrol şi gaze din

Federaţia Rusă, vulnerabilitate deosebit de importantă. Astfel, Occidentul, cu susţinerea

statelor de pe malul vestic al Mării Negre, caută să deschidă accesul spre sursele energetice de

la Marea Caspică şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, ceea ce ar reduce pe termen mediu

dependenţa Europei de Est – a UE în general – de Federaţia Rusă. Totuşi, participarea

companiilor ruse (Gazprom, Lukoil) la o competiţie economică regională este grevată de:

obligaţia ca ele să respecte regulile UE şi să-şi liberalizeze propria piaţă energetică,

necesitatea modernizării tehnologice, costurile ridicate ale transportului pe conducta Drujba,

pe calea ferată sau pe conducta Odessa-Brodii etc. Până la urmă, Federaţia Rusă trebuie să

accepte parteneriatul occidental şi cooperarea marilor companii transnaţionale şi să renunţe la

relaţiile de pe poziţii de forţă cu statele din imediata sa vecinătate.7 Ibidem.8 Constantin Mostoflei, op. cit., p. 296.9 Sarcinschi Alexandra, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări și configurări de securitate regional( Zona Mării Negre și Balcani) Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2005, p. 17.

În tot acest joc, Ucraina are o poziţie avantajoasă, folosind conducta Odesa-Brodi cu

scopul de a obţine avantaje din partea Federaţiei Ruse şi UE, transformându-se într-unfel de

dispecer petrolier regional. Pe de o parte, Federaţia Rusă încearcă să blocheze accesul

petrolului caspic pe această conductă, iar pe de altă parte UE a alocat fonduri pentru

prelungirea sa spre Baltică. Totodată, de poziţia Kievului depinde şi transportul pe conductele

ce unesc Ucraina de România şi Bulgaria. Pentru a-si menţine poziţia de lider energetic al

zonei şi a reduce avantajele de poziţie ale Ucrainei, Moscova stăruie în direcţia proiectelor

conductei Novorosisk-Balcanii de Est şi a gazoductul subacvatic din Marea Neagră, cu

terminalul la Istanbul. O altă direcţie de acţiune a Federaţiei Ruse o reprezintă „ofensiva”

companiilor energetice ruse în Europa de Est şi Sud-Est, cu intenţia de a „cumpăra tot ce se

poate cumpăra”. Controlând o serie de complexe moderne de prelucrare în străinătate, reţele

de benzinării şi de transporturi de petrol şi gaze, ruşii s-ar putea adapta, în afară frontierelor

proprii, la normele UE de activitate. Un alt stat esenţial pentru realizarea proiectelor de

transport al petrolului şi gazelor naturale dinspre Marea Caspică spre Europa, ocolind Rusia,

este Turcia. Ankaraeste interesată de gestionarea tranzitului de petrol şi gaze din Orientul

Mijlociu, Caucaz şiMarea Neagră. Astfel, începând cu 1994, Ankara a devenit unul dintre

promotorii proiectului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), ca alternativă la „Ruta Nordică”, propusă

de Moscova. Competiţia nu exclude însă, şi cooperarea în anumite limite. Turcia importă

masiv gaz natural din Federaţia Rusă, deşi încearcă să-şi diversifice sursele de aprovizionare

(gazoductul „Nabucco”, dintre Iran, Balcani şi Europa Centrală). Conductele Baku-Tbilisi-

Ceyhan şi Baku-Erzurum vor oferi Turciei o sursă energetică alternativă şi vor spori

importanţa strategică a acesteia10.

În toată această ecuaţie, România poate avea un important rol strategic în circuitele

economice internaţionale, atât pentru tranzitul de petrol din Federaţia Rusă sau bazinul Mării

Baltice spre zona consumatoare din vestul Europei (de exemplu, proiectulConstanţa-Belgrad-

Trieste), cât şi în calitate de exportator de electricitate şi produse petroliere. Dezvoltarea

inegală din punct de vedere economic a acestor state are efecte negative în transformarea lor

în parteneri economici credibili pentru investiţiile dinOccident. De aceea, în scopul întăririi

cooperării şi colaborării regionale, statele din zona Mării Negre au înfiinţat o serie de

organizaţii, precum OCEMN, sau sunt membre ale altora - CSI, GUUAM.

Cea mai importantă pentru zona Mării Negre se dovedeşte a fi Organizaţia de

Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN). Organizaţia a luat fiinţă la 25 iunie1992

10 Ibidem, p. 19.

(Istanbul), odată cu semnarea Declaraţiei de Cooperare Economică la Marea Neagră. Printre

membrii fondatori s-au aflat şi Bulgaria, Georgia, Federaţia Rusă. România, Turcia, Ucraina,

care, de altfel au cele mai mari interese în zonă.

Principiile sale sunt:

-dezvoltarea şi diversificarea cooperării bilaterale şi multilaterale în conformitate cu

principiile şi normele legislaţiei internaţionale;

-îmbunătăţirea mediului de afaceri şi promovarea iniţiativei individuale şi colective a

întreprinderilor şi companiilor implicate direct în procesul de cooperare economică;

-dezvoltarea colaborării economice;

-intensificarea respectului reciproc şi a încrederii, a dialogului şi cooperării dintre

statele membre ale OCEMN11.

Pe lângă cooperare economică în regiune, obiectivul principal al organizaţiei constă în

realizarea unui spaţiu de securitate, stabilitate şi prosperitate, mărturie fiind „Documentul

privind măsuri decreştere a încrederii şi securităţii la Marea Neagră – ce vizează cooperarea în

domeniul militar naval”12.

Totuşi, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi

proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde

atribuţiile şi se pregăteşte pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în

considerare şi asumarea unor responsabilităţi suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre

începe să fie privită într-o altă lumină. Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în

Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001 moment care a condus la o modificare a opticii

statelor occidentale faţă de întreaga regiune. Necesitatea creării unei „springboard” pentru

combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenţi în

regiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie şi

disparităţi economice, corupţie şi crimă organizată. Totodată, lărgirea NATO (2002) şi UE

(2007) până la graniţele Mării Negre şi mai ales aspiraţiile globale ale acestor organizaţii

determină ieşirea Mării Negre din „conul de umbră” al periferiei Europei şi afirmarea unei noi

realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu13.

11 http://www.mae.ro, accesat la data de 25. IV. 2015.12 A intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003.13 Ilie Bădescu, op. cit., p. 17.

Concluzii

Valoarea strategică a Mării Negre va continua să crească, pe măsura conştientizării

importanţei sale de către toţi actorii politici cu interese în zonă, globali şi regionali, şi a

definirii şi aplicării unor politici specifice acestui areal.

Procesul de securizare a zonei va impune o sporire a rolului organismelor de cooperare

şi securitate regionale care în coloborare cu U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O. să asigure realizarea

unei arhitecturi regionale de securitate reale şi eficiente, cu participarea activă a tuturor

factorilor politici implicaţi, ca parte a cadrului de securitate europeeană şi globală

Se poate spune că Marea Neagră este o regiune de convergenţă a intereselor marilor

actori globali, iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin raportarea

permanentă la aceste interese.

Bibliografia

ASMUS Ronald., Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică

pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale Nicolae Titulescu,

București, 2004.

BĂDESCU Ilie, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, București, 2004.

MÂTCU Matei, Geoeconomie, Ed. Asem, Chișinău, 2006.

MOSTOFLEI Constantin, Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre, Ed. Universității

Naționale de Apărare Carol I, București, 2005.

SARCINSCHI Alexandra, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări și configurări de securitate

regional( Zona Mării Negre și Balcani) Ed. Universității Naționale de Apărare, București,

2005.

Surse online

http://www.mae.ro