CONCEPTE OPERATIONALE 1. PERSONAJUL

Personajul (fr. personnage, lat. persona - „mască de teatru, rol”). Personajul este un individ sau un obiect implicat în raporturi intratextuale, pe care le determină şi pe fundaţia cărora se determină. Este specific genurilor epic şi dramatic. De-a lungul veacurilor, termenului i s-au dat multiple şi variate accepţiuni. Prima apariţie a personajului se atestă în tragedia antică, unde avea alura eroului rezultat din unirea unei divinităţi cu omul. Clasicismul ilustra prin personaj o idee sau o calitate umană: avarul, mizantropul, cinicul ş. a. Personajele romantice sînt pur negative sau pur pozitive, ele sînt în conflict cu lumea, cu sine, evadează în vis, în trecut, în istorie, în himeră etc. Realismul sondează, prin personajul de roman îndeosebi, profunzimile sufleteşti ale omului reprezentîndu-l în continuă evoluţie psihologică. În modernism, apare insul banal, anonim, numit şi antierou. Este omul obişnuit, absorbit de griji cotidiene, purtător şi de virtuţi şi de vicii, în funcţie de circumstanţe. Fiecare dintre cititori se poate regăsi în el.

Clasicismul a insistat asupra unităţii personajului, concepând foarte riguros ideea de consecvenţă, străduindu-se să creeze caractere universal-valabile, nu simplificând trăsăturile umane, ci ierarhizându-le în funcţie de cea dominantă. Fiind inspirat din antichitatea greco-romană, este dominat de raţiune, are simţul onoarei şi al datoriei, iar tipul uman creat concordă cu firea, nivelul geografic, cu era istorică, cu vârsta modelului din realitate. Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este sfâşiat de trăirile interioare antagonice, se transformă, suferă mutaţii spectaculoase, este „un monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate sau de răutate ori de toate astea amestecate (…), e bizar, enigmatic, rebel” Ca tipuri întâlnim acum visătorul, inadaptatul, geniul, demonul, titanul, mesianicul, scepticul, cinicul etc.

Realismul promovează eroii văzuţi în transformare, fără ca, în acest mod, caracterele să-şi piardă unitatea. Dacă romanticii fuseseră interesaţi de formule atipice, de genii şi de monştrii, iar clasicii se ocupaseră de omul normal, echilibrat, cei mai mulţi scriitori realişti revin la omul normal, considerat nu în generalitatea lui clasică, ci în diversitatea lui individuală şi istorică, în nenumărate le lui întruchipări pe care le conferă observarea realului. El provine din toate straturile sociale şi poate avea orice vârstă, iar psihologia lui se poate desprinde din portret, comportament, îmbrăcăminte, vorbire şi mediul în care trăieşte. Ca tipuri, acum circulă avarul, parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul etc. În naturalism, comportamentul şi acţiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare, boală, instincte, obsesii.

Literatura modernă promovează personajul ca expresie a unei sensibilităţi, nu a unei dimensiuni caracterologice; acesta îşi pierde consistenţa şi coerenţa pentru a întruchipa deseori un simbol. Prin analiză şi autoanaliză,se sondează zonele cele mai ascunse ale trăirii şi ale gândirii personajelor, se caută răspunsuri la întrebările fiinţei. Acum, eroul suferă un proces al

dezeroizării reflectat în planul vieţii interioare, e capabil de acte gratuite şi refuză normele sociale, psihologia proprie încadrându-se în sfera abisalului

Tipologia personajelor:

• Personajul – tip (caracter) este reprezentativ pentru o anumită cate- gorie umană: tiranul sângeros, avarul, îndrăgostitul etc. Este specific prozei clasice şi realiste;

• Personajul – narator şi personajul – actor: primul este responsabil de actul narării, pe când celălalt joacă un rol în evenimentele narate.

Personajul-narator relatează faptele în care este implicat ca protago- nist şi este necreditabil deoarece, intenţionat sau involuntar, oferă operspectivă subiectivă asupra celor relatate;

• Personajul alter-ego este „purtătorul de cuvânt” al autorului. În romanul realist, prin personajul alter-ego autorul asigură un grad mai mare de obiectivitate discursului său (ex. Titu Herdelea, care apare în romanele Ion, Răscoala şi Gorila, de L. Rebreanu);

• Personaul reflector este „purtătorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu o capacitate superioară de a înţelege resortul intim al întâmplărilor. Faptele sunt dezvăluite pin intermediul gândurilor, trăirilor şi reacţiilor sale;

• Personajul artefact (marionetă) este un personaj care se construieşte pe parcursul naraţiunii, capabil să se metamorfozeze şi să se transgreseze regnurile. Nu are psihologie distinctă. Nu are trecut sau viitor şi trăieşte într-un spaţiu aglomerat de obiecte cu care intră în raport ciudat, inclusiv amoros (personajele din proza lui Urmuz);

• Personajul rotund/ plat – distincţia aparţine lui E.M. Foster, în lucra-rea sa Aspecte ale romanului: personajul plat este construit în jurul unei singure idei sau calităţi (el impresionează pe cititor la o simplă apariţie şi este uşor de recunoscut, produce propria lui atmosferă), personajul rotund este, de cele mai multe ori, personajul principal al naraţiunii, reacţiile sale imprevizibile surprind cititorul, devine memorabil prin gesturi şi reacţii;

• Personaje mobile/ statice. Personajele mobile sunt cele care se schimbă profund pe parcursul acţiunii, transformarea lor trebuie să fie plauzibilă, justificată, convingătoare (apar în proza psihologică). Personajele statice rămân neschimbate pe parcursul povestirii: „tipul” uman (avarul, trădătorul, mizantropul) care apare în literatura clasică.

2.ACTIUNEA s-a caracterizat mult timp prin unitate cronologică şi cauzală, prin linearitate şi raţionalitate, însă, evoluînd în timp, a suportat modificări substanţiale. Astfel, proza secolelor XIX-XX deviază de la tiparul picaresc al acţiunii tradiţionale şi va propune prin romanul de tip balzacian acţiunea cu planuri paralele întîlnită în

romanele-fluviu sau în cronicile de familie de tipul Forsyte Saga de J. Galsworthy.Naratiunile paralele se realizeaza prin tehnica anacroniei de tipul analepsei sau

prolepsei.Fragmentarismul şi discontinuitatea prozei moderne pulverizează acţiunea, o

supun dicteului subiectivităţii, ea poate fi imaginară, poate fi o trăire interioară. Ex.: romanele lui M. Proust, F. Kafka, V. Woolf, Noul roman francez.

Naratiunea discontinua se realizeaza prin procedeul memoriei affective/involuntare sau al fluxului constiintei, generand elipse temporale

3. CRONOTOPUL(gr. chronos - „timp” şi topos - „spaţiu”) este un concept dicotomic care se constituie din indisolubilitatea parametrilor temporali şi spaţiali ai unui univers artistic (ai unei opere literare).

Există categoria generală a cronotopilor mari, esenţiali şi categoria subordonată a cronotopilor mici, speciali. De ex., cronotopul general drumul îl încorporează şi pe cel al întîlnirii, al despărţirii etc.

În istoria literaturii universale de-a lungul secolelor au funcţionat cu valoare simbolică o serie de cronotopi ca: drumul (Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea lui Homer, Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă, Baltagul de M. Sadoveanu), insula (Shakespeare, Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte, Furtuna), castelul (într-un mare număr de basme, Castelul lui Kafka), salonul (în romanele lui H. de Balzac, Stendhal), orăşelul provincial (în romanele lui Turgheniev, în proza lui A. P. Cehov), oraşul (în romanele lui C. Petrescu), satul (în romanele lui L. Rebreanu, M. Preda, I. Druţă).

4.NARATIUNEAa) subiectivă (se centrează pe confesiune, pe utilizarea verbului la persoana I, în

acest tip de naraţiune funcţia naratorului şi a personajului se cumulează) ex.: Maitreyi de M. Eliade, Amintiri din copilărie de I. Creangă, Cel mai iubit dintre pămînteni de M. Preda;

b) obiectivă (se bazează pe observaţie, pe utilizarea verbului la persoana a III-a, presupune detaşarea autorului ca narator) - ex.: Moromeţii de M. Preda, Răscoala de L. Rebreanu, O sută de ani de zile la porţile Orientului de I. Groşan.

5.PERSPECTIVA NARATIVĂ

Este un concept prin care se definește punctul de vedere al naratorului în raport cu universul diegetic (modul narativ de expunere), cu personajele care evoluează în spațiul ficțiunii artistice. Modelul narativ tradițional avea ca prezență dominant naratorul omniscient (de la Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, la Ion al lui Rebreanu, de exemplu), în timp ce proza modernă optează pentru viziune internă a unui personaj narator (Ștefan Gheorghidiu, de pildă), ori pentru focalizarea multiplă, asociind punctele de vedere ale mai multor instanțe narative ( narator și personaje –Pădurea spânzuraților, Enigma Otiliei, Moromeții – sau numai personaje ca în Patul lui Procust). Caracteristicile fiecărui tip de perspectivă sunt:

1. Perspectiva omniscientă (focalizare zero/ povestire nonfocalizată):

- Naratorul este omniscient (știe totul despre personajele sale – informații biografice, reflecții interioare, trăiri psihoafective, etc.);

- El descrie, interpretează, motivează trăirile cognitive și afective / stările de conștiință ale personajelor sale;

- Informațiile date de către narator depășesc informațiile deținute de fiecare personaj în parte;

- Se relatează evenimente exterioare și interioare, utilizându-se tehnici analitice indirecte (observația și analiza psihologică, introspecția);

- Destinele eroilor sunt dirijate riguros de către naratorul-demiurg (proza realistă de observație socială și de problematică morală).

2. Perspectiva internă (”din interior” / focalizare internă):

- naratorul adoptă punctul de vedere al unui personaj – narator sau personaj

focalizator (”narație cu punct de vedere care prezintă o omniscient selectivă”);

- realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din punctul de vedere al personajului (ce vede, ce aude, ce gândește eroul – perspectiva ”avec”);

- se relatează ”evenimente” interioare, utilizându-se tehnici analitice directe (autoscopie / introspecția, monolog interior / confesiune sunt frecvente în proza de analiză psihologică).

3. Perspectiva externă (”din exterior” / focalizare externă):

- Naratorul se situează în perspectiva de observator imparțial, obiectiv al evenimentelor;- Naratorul ”știe” mai puţin decât personajele, surprinzându-i doar comportamentul ;

- Sunt narate evenimente exterioare;

- Se notează, uneori, reacțiile manifeste ale trăirilor psihoafective, utilizându-se tehnici analitice indirecte (observație comportamentală);

- Naratorul nu își asumă judecăți de valoare / opinii;

- Uneori se textualizează ipostaza uniscientă a naratorului printr-un ”joc al aproximărilor”, prin supoziții / ipoteze (proza modernă, ”romanul comportamentist”).

4. Pluriperspectivism / focalizare multiplă (variabilă / difuză):

- multiplicarea perspectivelor este generată de proliferarea ”vocilor” narative /a eurilor – narator;

- trecerea de la un tip de focalizare la altul produce o ruptură de perspectivă (externă internă) sau o ambiguizare prin transferul de perspectivă (punctul de vedere al naratorului este înlocuit de

perspectiva unui personaj focalizator, chiar dacă discursul nu-și modifică indicii – discursul rămâne al naratorului, dar punctul de vedere este al personajului);

- se combină, în formule diverse, perspective convergente / complementare / divergente, rezultanta fiind o perspectivă difuză care relativizează eroii și lumea lor.

6.REALISMULTrăsături:

- Reflectarea fidelă a realităţii: veridicitatea este principiul de bază al realismului. Mimesis-ul (imitarea) are în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal romanul este „o oglidă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiţi oglinda! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla.” – Roşu şi negru. Dacă în clasicism lumea e văzută aşa cum ar trebui să fie, în realism lumea e văzută aşa cum este.

- Tematica socială – societatea e înţeleasă ca un organism viu, dimanic, ca un mediu care explică comportamentulpersonajelor.

- Obiectivitate perspectivei narative - autor impersonal, omniscient, omniprezent. Scriitorul trebuie să fie imparţial. Flaubert afirma că „artistul trebuie să fie pentru operă ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie; să fie simţit pretutindeni, dar niciodată văzut”.

- Rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului semnificativ. Autenticitatea şi veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară operelor realiste.

- Critica aspectelor negative- Lipsa de idealizare- Personaje tipice în împrejurări tipice. Realiştii sunt preocupaţi de crearea de tipuri

umane, caracteristice societăţii vremii. Ei nu mai cultivă omul abstract clasic, nici visătorul inadaptat romantic, ci omul aievea. Acesta este structurat sufleteşte în jurul unei pasiuni dominante, la faculté maîtresse. În funcţie de această pasiune, personajul devine tipologic: avarul, arivistul, tiranul etc.

- Determinarea socială a personajului- Literatura realistă se inspiră exclusiv din prezent. Omul este analizat hic et nunc,

utilizându-se metode ştiinţifice de investigare- Se remarcă predilecţia pentru descrierea mediului (satului, oraşului, străzilor, caselor

etc.) ca modalitate indirectă de caracterizare a personajelor.- Apare tehnica detaliului semnificativ, pentru că are relevanţă în economia textului.- Analiza psihologică- Afirmarea prozei şi a romanului ca forme literare ale viitorului- Stil sobru, impersonal, lipsit de artificii

- Economie de mijloace artistice- Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul şi

descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică.