Gabriela Mimi Boroianu - Balada iubirii

Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului GABRIELA MIMI BOROIANU şi al Bibliotecii Cronopedia, realizată de Ioan Muntean

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului

şi pentru scopuri necomerciale.

Gabriela Mimi Boroianu

Balada iubirii


2

Redactor: Lenuş Lungu

Coperta: Ioan Muntean (prelucrare foto web)

Tehnoredactare: Ioan Muntean

Corectură: Gabriela Mimi Boroianu

Grafică, ilustrare: Gabriela Mimi Boroianu (colecţie foto web),

Ioan Muntean (aranjament)

Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei reţelei

Cronopedia (http://lenusa.ning.com)

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului

Gabriela Mimi Boroianuşi reţelei Cronopedia.

Tipărit la Editura StudIS

Adi Center® Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOROIANU, GABRIELA MIMI Balada iubirii: poveşti/Gabriela Mimi Boroianu

- Iaşi: Editura StudIS, 2015 ISBN

821.135.1-1

http://lenusa.ning.com/

Balada iubirii

3


BBAALLAADDAA IIUUBBIIRRIIII

Editura StudIS

- Iaşi 2015 -


4

Balada iubirii

5

Cuvânt înainte

Am citit cu deosebită atentie „Balada iubirii”, o combinație

interesantă între realitate și ficțiune. Realitatea este oferită de acea

scenă domestică, caldă, în care, în plină iarnă, bunica povestește

nepoților în faptul serii, fantastica baladă a haiducului sau

călătorului stelar. Întâmplările care se petrec, atât în spațiul cosmic

cât și pe pământ, mă duc cu gândul la Hermes Trismegistul și una

dintre legile sale cu caracter universal : Ceea ce se întâmplă în

cosmos, se repetă și în acest microcosmos care se numește

Pământul. O baladă sau un Cântec bătrânesc, este în definitiv o

epopee, este o istorie arhaică, este în felul ei o realitate pe care

inconștient sau nu, o înfășurăm în limbajul criptic al simbolurilor,

secretizând într-un fel acea întâmplare pe care o vom transmite

astfel generațiilor urmatoare.

Am citit de câteva ori balada. Interesul meu s-a legat nu atât

de modalitatea tehnică de a transforma aceasta întâmplare într-o

baladă, un produs folcloric de oirigine cultă, cât de mesajul pe care

produsul îl contine și îl transmite - așa cum am spus,- sub o forma


6

criptată, umanității noastre atât de trecătoare. Menționez că ea

este asemănătoare, chiar dacă nu se identifică, cu marile legende

baladeşti ale universului nostru cultural, depășind însă granițele

noastre culturale și devenind universală.

Personajele implicate în drama ce se desfășoară în fața

ochilor noștri sunt: Haiducul stelar, (fiul Demiurgului), Lebăda

Fecioară a cărei mamă este astrul nopții, Luna, și Moartea. Acest

motiv al ființelor muritoare apare în Vechiul Testament, când

consumarea fructelor din pomul interzis, va duce la prima rupere a

relației dintre Creator și creația sa, aceasta fiind alungată din Rai ,

fiind pedepsită cu moartea la sfârșitul zilelor înscrise în cartea vieții.

De aici și blestemul care apare repetat la cei doi protagoniști,

acestia fiind obligați să aibă două tipuri de comportamente diferite-

de ființe astrale, dar și omenești,-neputându-se integra la un

moment dat într-una dintre ele în totalitate. Trezirea sentimentului

de iubire între cei doi protagoniști, va da naștere acelei crize de

identitate, pe de o parte, îi va împinge să renunțe mai devreme sau

mai târziu la condiția lor cosmică și căutarea unei soluții trecătoare,

legată de natura perisabila a ființelor omenești.

Această finalitate, în care divinul se întrupează în om, se va

face în baza unor acceptări sau renunțări în care este introdusă și

Moartea. Este foarte firesc. Dumnezeu renunțând la natura Sa

divină se va întrupa în Hristos, singura soluție de întoarcere în

universul cosmic fiind tocmai distrugerea ființei de carne în care s-a

întrupat. Acesta este însă doar un singur aspect al problemei.

Lebăda și apa, amintesc despre fata lui Faraon, Batia, care îl va salva

pe Moise din mrejele apei și pe care îl va crește ca pe copilul ei.

Harap Alb, fiul Craiului va merge în aceeași zona la împăratul care

avea mai multe fete, acestea fiind fiicele lui Faraon. Iosif va face

același lucru. Soția lui va deveni Asineta sau Asenet, Asnat, care de

Balada iubirii

7

fapt este una dintre preotesele zeiței Neith. Mai tarziu într-o baladă,

Broasca Roasca, Solomon va trage cu arcul și își va lua de soție o

broscuță, simbolul împărăției lui Faraon care se găsea întinsă

îndelungul fluviului Nil.

Moartea Lebedei, poate fi pusă și în legătură cu Mitul lui

Orfeu, mit de origine românească, pierderea ființei iubite,

determinându-l pe Orfeu (sau pe Heracles) să coboare în lumea

infernală și să o aducă din nou la lumina binefacătoare a soarelui.

Putem vorbi foarte mult despre ce se întâmplă în balada doamnei

Gabriela Mimi Boroianu. Dar cred că cel mai bine ar fi să îi lăsăm

cititorului plăcerea lecturii și să descopere tainele pe care aceasta

autoare le poartă cu dânsa în paginile cărții.

Ion Vanghele


8

Balada iubirii

9

Balada iubirii

E iarnă. O pătură albă de nea acoperă totul în jur

parcă vrând să dea strălucire nopții ce începuse să-și

întindă umbrele peste curtea și căsuța ce se aflau la

marginea satului. Dinspre pădure se auzeau lupii urlând.

Focul ardea în sobă, copiii se jucau iar vocile lor erau

acompaniate de lemnele ce trozneau, agitate de câte-o pală

de vânt ce se aventura pe coș în jos. Bunica privea pe

fereastră dansul fulgilor de nea cu gândul dus departe la

anii când, lângă sobă, se jucau copiii ei acum duși departe.

Își alina dorul cu nepoții, bucățele din sufletul lor. Trebuia

să pregătească masa și apoi pe ei, pentru somn. Copiii de azi

sunt mai energici sau poate ea îmbătrânea și nu reușea să

mai țină pasul cu ghidușiile lor. Se desprinse de fereastră și

începu să pregătească cina. Când totul fu gata îi chemă la

masa nu foarte încărcată.

– Hai, spălați-vă pe mâini și veniți la masă, v-ați jucat

destul!

Trei glasuri ca trei clopoței răspunseră în cor:


10

– Dar bunico e vacanță! Mai vrem să ne jucăm. În plus

suntem în casă nu ne-ai lăsat afară.

– Hai, lăsați vorbăria și treceți la masă!

I-ar fi lăsat afară dar se temea să nu se-mbolnăvească.

Erau tare fuduli când era vorba să se îmbrace iar dacă se

mai și udau hăinuțele alea ale lor, răceala era gata venită!

Nu-i putea convinge să poarte acolo o căciuliță de lână, ceva

un flanel, o vestă, un fular cum crescuseră îmbrăcați copiii

ei. E clar, e mult mai ușor să fii părinte decât bunic!

– Bunico ne spui o poveste? zise Oana întrerupând

gândurile bunicii.

– Mâncați mai întâi.

– Dar bunico dacă mâncăm tot, ne spui?

– Mă mai gândesc!

– Hai, bunico te rugăm!

– Bine, bine, mai vedem.

– Bunico ne-o spui pe cea cu Ileana Cosânzeana?

întreabă Dana.

– Nu mă, voi nu știți! intervine Gabiță, ne-o spune pe

cea cu Haiducul Stelar și Lebăda fecioară!

– Da! Da! aprobară fetele la unison, neștiind despre ce

poveste vorbea băiețelul.

– Te rugăm bunico și ruga lor curată încălzi inima

bunicii care răspunse:

– Bine, bine v-o spun!

Se băteau turcii la gura lor așa de repede mâncau,

parcă aveau concurs.

Balada iubirii

11

Bunica zâmbea învârtindu-se după ei.

Când totul a fost strâns iar îngerașii urcați în pat

așteptau cuminți, nemaiputând găsi nici o scuză se așeză pe

marginea patului începându-şi povestea.

– A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost nu s-ar

povesti

– Hai buni, nu așa...zise Găbiță. Daca vroim asta te

puneam să ne zici Albă ca zăpada! Spune așa cum știi tu..

– Te rugăm buni! Trei glasuri de copii și șase ochișori

de veveriță implorau, iar inima bunicii se înmuie.

– Bine, bine! Dar să știți că nu-mi mai aduc aminte

chiar totul așa că să fiți și voi mai înțelegători dacă buni o

mai greși ceva. Bine?

– Da, buni!

Și povestea începu să-şi cearnă cuvintele precum

iarna fulgii într-o liniște deplină iar cei trei nepoței torceau

cuminți ca niște pisoi ascultând vocea caldă a bunicii.


12

A fost odată un astru mândru ce-n umbra Lunii sta ascuns. Cu raza lui scruta pământul și universul necuprins. Haiduc stelar neîmblânzit gonea prin codrii cerului În umbra Lunii învelit Stăpân al universului. Prea rece-n nemurirea lui, călcând pe veacuri fără teamă, Copil al Demiurgului născut fiind de-o pământeană, Haiducea Calea Lactee furtuni stelare ridicând Chemări ascunse-ntr-o scânteie le căuta, pe cer, flămând. Nu cunoștea supunerea, nu avea milă sau respect, Habar n-avea ce e iubirea, un sloi de gheață-n trup perfect. Dar laptele supt de la mamă și sufletul ce-n piept l-avea Nu-i dădeau pace și-l cheamau spre un ținut ce nu-l știa. Un loc unde minunile prind viață și se împlinesc, Acolo unde zânele în rând cu oamenii pășesc. Negându-și sufletul, chemarea, scruta cu raza-n-infinit Trăindu-și singur nemurirea până-ntr-o zi când, obosit Făcu popas într-o pădure lâng-un izvor cu apa rece... Mândrul haiduc cu plete sure n-a mai putut de-aici să plece. Descălecând la ceas de seară când Luna umbrele alungă Simți fiorul prima oară, știu c-aici trebuia s-ajungă!

Balada iubirii

13

Și firul poveștii se desfășura ca lâna de pe ghem,

împletindu-se cu vocea bunicii, întrerupt din când în când de

trosnetul unui lemn în sobă și de câte o întrebare curioasă a

unuia dintre cei trei nepoței cocoțați în mijlocul patului ce-şi

sprijineau căpşoarele pe brațe și-şi țineau ochișorii fixați pe

bunica dar care, defapt, priveau dincolo de ea în lumea magică ce

se țesea din cuvintele parcă aflate sub o vrajă, văzând aevea

haiducul si frumoasa lui...

– Bunico, bunico te rog nu te opri... -Ei, dar lăsați-mă să-mi

trag sufletul! Am obosit... vouă nu vă e somn?

– Hai bunico, e vacanță! Tu vrei să ne culcăm odată cu

găinile? Te rugăm...

– Bine, bine adu-mi un pahar cu apă, zisă bunica

neadresându-se special către unul anume.

Cei trei copii au sărit din pat ca la comandă îngrămădindu-

se să aducă un pahar cu apă bunicii.

Între timp bunica se ridică să mai bage un lemn în sobă,

uitându-se totodată pe fereastră la iarna ce-şi așternea liniștit

zăpada, ca o pătură, acoperind tot de parcă ar fi vrut să rămână

unica stăpână.


14

Oana a adus paharul cu apă bunicii, urcându-se mai apoi în

pat împreună cu verișorii ei mai mici și reluându-şi firul

întrebărilor au început toți deodată

– Hai bunico, ne spui?

– Ce s-a întâmplat la izvor?

– De ce s-a dus haiducul acolo?

– Aveți răbdare și faceți liniște altfel nu mai zic nimic să

știți.

Și trei copilași ca trei pisoiași ai rămas cu ochii pe bunica

cu boticul pe lăbuțe într-o liniște deplină. Iar bunica începu cu

vocea ei caldă să depene firul povești în timp ce mâna-i împletea

firul de lână:

În fâlfâit de aripi albe, o lebădă veni în zbor, Se așeză pe iarba moale să guste apa de izvor. Dar cum bău, se ridică, iar haina penelor căzând, În raza Lunii arătă, un trup de fată cu chip blând Și-un glas atât de plin de dor că răscolea pădurea toată. O străbătea ca un fior, ca un vin dulce ce te-mbată. Haiducul o privea uimit cu pielea toată-nfiorată. Ceva așa desăvârșit el nu văzuse niciodată! Păsările toate au venit cu ea-mpreună ca să cânte Iar animalele pădurii stăteau cuminți să le asculte.

Balada iubirii

15

O zâna ce s-a coborât dintr-o poveste de-altădată, Să-ncânte un întreg pământ cu vocea ei cea minunată. Dar timpul trece nemilos și zorii genele-și ridică, Lăsând un soare luminos pădurea-întreagă să cuprindă. Atunci cu ochii lăcrimând ea haina penelor îmbracă Și aripi dalbe ridicând frumoasa lebăd-acum pleacă. Căci în blesteme țintuită inima de zână i se zbate Ziua-i o lebedă ce-i mută regină albă peste toate. Doar noaptea poate să-și arate adevărata-nfățișare Iar glasu-i dulce să-și înalțe la ceruri, ruga lui, cântare. Și s-a tot dus… spre cer în zbor, haiducul o privea uimit. Rămas în urmă la izvor de un blestem părea lovit! – Eu când o să fiu mare o să fiu ca lebăda! zise Oana. – Și eu o să fiu! repetă Dana, în urma ei repede.


16

– Ce proaste sunteți! O să fiți pline de pene, câh...și n-o

să vă mai puteți juca cu păpușile și atunci îmi vor rămâne

mie și pot să le tai părul că voi n-o să mai puteți zice nimic...

Da, da faceți-vă lebede! E mai bine, e mai frumos...

– Ce știi tu săriră fetele amândouă gata de război.

– Bunico! strigă băiatul speriat.

– Ia, gata, fiți cuminți că nu vă mai spun nimic!

– Suntem bunico! Răspunseră trei glazuri tremurânde.

Bunica văzându-i liniștiți se ridică să mai arunce un

lemn în sobă. Viscolul se întețea afară iar zăpada parcă

dansa în brațele lui, un dans haotic acoperind cu fustele-i

răsfirate orice formă, nivelând totul, reducându-l la o mare

de alb...

– Bunico, da' unde s-a dus lebăda?

– Bunico, da' se mai întoarce?

– Bunico, da cum o va găsi haiducul?

– Ei, dragele mele aveți răbdare! Zise bunica luând

două guri de apă dintr-o cană, după care umplu o

crăticioară s-o pună pe sobă la fiert pentru un ceai.

Ce s-a-ntâmplat? Asta ce-a fost? și-l prinsă deodat' mirarea Atâtor zile fără rost când haiducea pe nouri zarea. Întors la ceruri astrul mândru vru să uite de-ntâmplare, Dar poți uita oare de cântul ce te-a cuprins în încântare?

Balada iubirii

17

Confuz stătea-n a Lunii umbră privind pierdut în infinit, Nu-nțelegea ce i se-întâmplă, haiducul s-a îndrăgostit. Neliniștit se-ntoarse iară în pădurea fermecată Dorindu-şi să se facă seară s-o vadă pe frumoasa fată. Ea, era visul lui ascuns pe care nu știa că-l are Fior în inimă pătruns fără să pună vreo-întrebare. ... În vremurile de demult când pe pământ trăiau titanii Când tinerețea stăpânea iar oamenii își uitau anii. Mai pe la răsărit cumva trăia-ntr-o țară-ndepartată Cu barba sură, fără vârstă, un rege ce avea o fată. Frumoasă cum niciuna nu-i și nu va fi alta vreodată Mândra Lebădă Fecioară de un blestem era legată.


18

Dar timpul şi-a uitat măsura rămânând în așteptare Poveștilor neterminate să le găseasc-o rezolvare... Fiică a regelui cu Luna sub greu blestem fiind născută Era femeie doar când lumina Lunii pe trup i-era căzută. Născută între două lumi revendicată de-amândouă Trăia la margini de genuni cu viața împărțită-n două. Nimic nu poate fi mai greu decât blestemu-a două lumi, Nu ești nici om nu ești nici zeu, nu poți doar una să ți-o-

asumi! Nimic nu e mai greu de dus decât blestemul de la stele Când haina penelor ți-au pus să zbori când nu le vezi pe ele. Chemată fiind de-un dor cumplit, zbura plină de cutezanță. Își căuta al ei iubit ducând pe aripi o speranță. Juma' de suflet ea avea legată fiind cu nemurirea Și negre veacuri străbătea să-și întâlnească fericirea. Căci nu poți să iubești o stea când sângele îți e fierbinte. Nici om că n-ar înțelegea o lebăda fără cuvinte. Doar seara când Luna se-arată şi codrul o cheamă cu dor, Ca lebădă frumoasa fată se-ntoarce iarăși la izvor.

Balada iubirii

19

Cum intră în a Lunii rază, cum haina penelor căzu. Minune ce te-ngenunchează Haiducul nostru-atunci văzu. Prinzând curaj spre ea se-ndreaptă și hotărât o luă de mână, Privind-o-n ochi îi zise: – Fată, vrei să rămânem împreună? Ea zise: – Frumosule haiduc sunt om doar pe jumătate Mi-e greu blestemul ce îl duc de-atâtea veșnicii în spate. Sunt fiica Lunii cu un rege, pot să-mi arăt obrazul gol Doar în lumina ei cea rece, altfel s-o lebedă ce zbor. Un om eu nu pot să iubesc, cu veșnicia mi-s legată. Ziua ca lebădă trăiesc și gura mi-este ferecată... Amare lacrimi îi curgeau, din ochii mari sclipind a lună Ca perle se rostogoleau pe-obrajii albi ca de smântână. – Și nici un astru n-aș putea să îl iubesc cu el să fiu Pentru că n-ar înțelegea căldura ce-n suflet o țiu.


20

Astfel grăi frumoasa fată privind în ochii de haiduc, Când el răspunse dintr-odată: – Și eu același blestem duc. Sunt fiul demiurgului iar mama mea-i o pământeană, Simțeam chemarea sângelui am ignorat-o cred, de teamă.. În lupte-mi dovedeam că sunt un astru rece și viteaz, Că nu mă leagă de pământ un suflet ce mă ține treaz. Am ignorat chemarea lui și sângele ce-mi arde-n vine. Sunt fiul Demiurgului, un astru nu un oarecine! Dar azi am înțeles ce sunt, că nu pot doar în cer trăi Că sunt legat și de pământ un om legat de veșnicii! Atâta timp am ignorat chemarea ce creștea în mine Și-atâtea zări am colindat până te-am întâlnit pe tine. Am înțeles că a mea soartă și dorul ce îmi arde-n piept, Legate sunt de tine, fată, dă-mi mâna că de mult te-aștept! Zâmbind atunci înfiorată cu lacrimi încă-n ochi jucând Ea-ntinse mâna rușinată, și zise cu glasul ei blând. – Prin negură de timp trecând te-aștept de-atâta timp

haiduce, Am să-ți dau mâna și-ascultând, te voi urma unde m-ai duce!

Balada iubirii

21

– Vai bunico! Ce bine, ce bine! Vor fi împreună... zice

Oana cu ochii visători parcă văzând nunta celor doi, iar

Găbiță deja coborâse din pat țopăind ca un iepuraș

strigând:

– Să cânte muzica! Să cânte muzica! Acompaniat de

aplauzele Danei.

– Ee ia potoliți-vă că nu vă mai spun nimic! zise

bunica, încercând să calmeze euforia celor doi gălăgioși dar

în același timp privindu-i cu ochii înlăcrimați văzând atâta

bucurie strălucind pe fața lor.

Imediat Găbiță a urcat în pat înghesuindu-se între

Dana și Oana așteptând ca bunica să reînceapă, iar firul

poveștii să se răsucească împletindu-se cu umbrele nopții

care pătrundeau în cameră făcând lumina să se strângă tot

mai aproape de becul ce licarea plăpând.


22

După ce puse câteva flori de tei în crăticioara cu apă

ce fierbea pe sobă verificând în același timp focul, bunica

continuă:

Dar undeva într-un adânc, mult mai negru decât noaptea, Certându-se cu Dumnezeu, trăia deplin stăpână Moartea. Putere să distrugă-avea, destine vieților să fure Și-o ură cruntă-n ea ducea haiducului cu plete sure. Dușmanul ei cel mai cumplit, ce-n toate luptele-a învins-o Și-un munte peste a prăvălit, sub el în lanțuri a închis-o. Cu șapte lacăte de-argint, lăsând-o-n brațele frustrării Tot așteptând un punct slăbit și ceasul dulce-al răzbunării. Atât de mult mort l-ar fi vrut și sufletul să-i chinuiască, Of! Câte nu ar fi făcut, dorința să-și îndeplinească. Și-n gânduri cum se perpelea primi o veste bunăoară Haiducul se îndrăgostea de mândra Lebădă Fecioară. Se zgudui pământul tot, răsună hăurile toate Iar iadul mai aprinse-un foc ce bucurie azi pe Moarte! Un chin mai mare nu există, decât să pierzi ființa iubită S-o ții în brațe fericită ș-apoi deodată-i dispărută.

Balada iubirii

23

Și să nu poți nimic să faci, când i se curmă firul vieții, Să vezi în juru-i mii de draci, cum îi dansează dansul morții.

Tensiunea era atât de mare în cameră încât aveai

impresia că se aude râsul rece al morții făcându-ți pielea să

se încrețească. Trei perechi de ochișori licăreau încărcați de

lacrimi argintii care abia așteptau să se rostogolească pe

obrăjorii îmbujorați de emoție.

Văzându-și deja biruința Moartea începu să râdă Închipuindu-și suferința când pe fecioară-o s-o răpună. Căci ăsta-i planul cel avea, gândul cel crud al răzbunării Lovind haiducu'-n ce iubea, îi lua șansa fericirii.

Trei glăscioare începură să suspine simultan iar

bobițe de cristal se rostogoleau pe obrajorii dolofani

înodându-se sub bărbițele ce tremurau gata, gata să dea

drumul unui plâns în toată regula.


24

Bunica continuă cu glasul ei cald povestea și iarna de

afară părea că ascultă, aducându-şi contribuția cu urletul

vântului ce se întețea, cu gerul ce făcea copacii să

troznească și, din când în când, cu un urlet al lupilor la luna

ce rotunjea în toată măreția ei pe boltă, vrând cumva să

pătrundă în camera mică atât de încărcată de emoție.

În poieniță la izvor, scăldați în razele de lună Doi tineri se iubeau cu dor făcându-și planuri împreună. Gândindu-se la viitor, pentru o-ntreagă veșnicie, N-au fost atenți c-al morții nor se-apropie cu frenezie. Dimineața în zori de zi Haiducu-n cer s-a ridicat. Lebădă, fata deveni, zburând pe lacul fermecat. Moartea chip de om îmbracă și la castel bate în poartă. În fața regelui se pleacă: – Am rege leac pentru-a ta fată! Trimite-un meșter iscusit haina penelor să-i fure Când soare fi-va răsărit fica ta fată va rămâne! Apoi un foc s-aprinzi, Mărite, în el s-arunci acest veșmânt Să ardă penele vrăjite să-ți auzi fata cuvântând! Să mergi Mărite la izvor, scăldată-n razele de soare Să-i privești ochii plini de dor și zâmbetul frumos de floare.

Balada iubirii

25

– Și îți mai dau un praf vrăjit, Tu să-l arunci peste-a ta fată Când soarele a răsărit vraja să-i fie ridicată! Și ai să vezi mărite rege, blestemul ce o stăpânește Ca abur peste lacuri trece, sub ochii tăi se risipește. – Cât vrei bătrâno să-ți plătesc? Vrei bani de aur sau pământ? – Vreau să pot și-eu să privesc blestemul risipit în vânt. Așa grăi Moartea vicleană zâmbind șiret din colțul gurii Văzând pe rege cum aleargă cuprins de febra pregătirii. Vuia cetatea ca un stup, toată treaba se făcea cântând. La butoaie cepur'le se rup vinul e mai dulce ca oricând. Se-aud lăutele cum cântă carnea sfârâie-n cuptor. Zici că-s pregătiri de nuntă, nu de ars, o piele la izvor!


26

Chiar și zidu-și scutură cenușiul din culoare Și-mprumută din căldură, din lucirea de la soare. Clepsidra timpului își uită secundele în așteptare, Privind la lume cum se-agită, fremătând de nerăbdare. Când noaptea umbrele-și arată si totu' intră-n amorțire Alaiul pe-a cetății poartă iese, mergând către pădure. Pășeau încet în liniște vegheați de stelele din cer, Înfiorați în suflete de-al codrilor adânc mister. De-odată pasar'le-au tăcut, liniștea a cuprins pădurea, Din cer haiducu'-a coborât să-și întâlnească fericirea. Alunecând pe-a nopții boltă, în zbor lin lebăda veni, Și-ntr-o mișcare dezinvoltă, frumosul trup și-l dezveli. Către cer glasu-și înalță, făcând să râdă stelele Cu sufletul plin de speranță, ea își cânta cântecele. Stăteau curtenii în contemplare vrăjiți de cântecul de dor Doar hoțul cela-n grabă mare fură haina de la izvor. O noapte-ntreagă-au așteptat privind iubire-a doi copii.. – O, Doamne! Fi-va binecuvântat Soarele când o răsări! Fără să știe cei așteaptă și cât de mult s-au înșelat, Nu vedeau Moartea deghizată cum râde-n sine pe-nfundat!

Balada iubirii

27

– Bunico, bunico, o s-o omoare, bunico? Întreabă Oana

plângând.

– Nu așa bunico, că regele e deștept și n-o s-o asculte

pe Moartea aia rea? Zice și Dana acompaniind plânsul Oanei

cu suspinele ei.

– Fată tu ești proastă? Păi regele de unde să știe că e

Moartea?

– Bunico! Uite cum îmi zice Găbiță! Prost ești tu să știi!

Regele trebuie să le știe pe toate!

– Ba nu sunt! Nu așa bunico că nu sunt? Nu așa că

regele nu știe? Că doar Moartea acuma arăta ca o femeie!

– Gata, gata! Sau nu vreți să aflați continuarea? întrebă

bunica.

– Ba da, bunico! zise Oana întorcăndu-se către cei doi

și zicându-le:

– Dacă nu tăceți odată vă dau bobârnace!

Bunica începând să râdă de autoritatea Oanei

continuă să spună povestea:


28

Cum văzură pleoapa zării tremurând că-şi saltă geana, Au pus foc pe la toți rugii înălțați să-i ardă haina. Dar fără haina fermecată, rămasă doar un om de-acum, În raza soarelui fu arsă, și-ncet se prefăcu în scrum. – Tăicuțule ce mi-ai făcut tocmai când mi-am găsit ursitul... Doar două nopți să fi trecut și se sfârșea tată blestemul! O, tată! O viață-aș fi trăit, alăturea de tine, în casă. Acum tăicuță m-ai pierdut, haina penelor mi-e arsă! Tăicuță, știu cât m-ai iubit, și cât ai vrut bine să-mi fie, Dar astăzi ai fost păcălit, căci m-ai pierdut pentru vecie. Rău te-a-nvățat, cin' te-a-nvățat, s-arunci asupra mea

pucioasă... Flăcări albastre-au transformat în fum pe fata cea frumoasă.

Balada iubirii

29

Păsările-au refuzat să cânte, izvorul apa își seca, Vântul a încetat să sufle, pădurea toată se usca. Stelele lumina-și sting de durere Luna s-a-nroșit, Îngerii din ceruri plâng, aripile și-au cernit. Haiducul privea-ncremenit, simțind că sufletul îi moare, Frumoasa fată dispărea deasupra lacului în soare. Un urlet sfâșie pădurea, fulger țâșnește către-nalt, Haiducul își striga durerea și ceru'-n două-a despicat. – O, Tată! Te rog să te-nduri, Pe Lebadă să nu mi-o iei! – De ce-mi ceri fiule minuni? Și moartea are rostul ei! – Atunci ia-mi tată nemurirea ș-aruncă-mă în iad să mor, Să ard în flăcări ca și ea, căci iad îmi este al său dor! Tu sufletul mi l-ai ucis, când mândra lebădă mi-ai luat, Gonindu-mă din paradis, de umbra Lunii m-ai legat. Luându-mi șansa fericirii, mi-ai făcut nemurirea chin, Ah! Blestem ceasul înserării ce-mi toarnă-n inimă venin! Azi nemurirea mi-e blestem, ce-n lanțuri de cer m-a legat, Renunț la tot! O zi mai dă-mi, o zi cu lebăda s-o-mpart!


30

– Dumnezeu nu e rău, nu va lăsa Moartea să-nvingă!

Nu așa bunico?

– Aveți răbdare! zice bunica, ascultați povestea în

liniște dacă vreți să aflați sfârșitul, altfel vă bag la somn și

continui mâine seară!

– Nu buni, te rugăm...

Dar sporăvăiala din cameră fu întreruptă de scârțâitul

unei mașini pe zăpada ce crescuse destul de mult.

Cei trei iezi cucuieți își ițiră capetele la fereastră

tropăind de bucurie.

– A venit mămica, a venit mămica!!!

– Treceți în pat imediat! strigă bunica, sunteți desculți,

hai fuga, fuguța, cu voi vorbesc!

Dar bucuria era prea mare ca cei trei să asculte.

Deodată ușa de la hol se dete de perete, o pereche de cizme

începură să-şi scuture zăpada pe prag iar o voce ca un

clinchet de clopoțel strigă:

– Pe mine nu mă întâmpină nimeni?

– Mami, mami!

Balada iubirii

31

– Tuși!

Și trei veverițe se cocoțară în brațele noii venite!

– Ce curaj pe tine să pleci la drum pe o astfel de

vreme! Și singură, zise bunica.

– Mami nu mă certa te rog, dar muream de dorul

cocoloaşelor astea! Haideți să vă arăt ce v-am adus! zisă

Elena intrând înăuntru și închizând ușa de la hol căci deja

pătrunsese frigul de afară.

Intră în camera mică și începu să scoată o grămadă de

bunătăți din plasele pe care le adusese împărțind tuturor

din ele și în același timp dând explicații bunicii cum de se

hotărâse așa deodată să vină la țară. Cum Gigi soțul ei

plecase în delegație la București și cum se hotărâse să-şi ia

liber a doua zi fiindcă era vineri, zi cu program scurt, să

vină să petreacă sfârșitul de săptămână la țară împreună cu

copiii. În oraș nu ningea așa că i se păruse o idee minunată.

– Și, ia spuneți-mi voi sunteți cuminți sau o supărați

pe buni? zise Elena aplecându-se și luându-i la gâdilat

ducându-i cu râsete și fără comentarii în pat.

– Hai povestiți repede, ce făceați voi acum?

– Mami, mami, tuși! Trei glasuri la unison începură să

spună fiecare în felul lui însoțind cuvintele cu mimica și

gesturile adecvate, povestea așa cum o înțelesese. Elena

asculta răbdătoare zâmbind unei amintiri dragi, frânturile

de povești spuse de cei trei privind din când în când peste

capetele lor în ochii mamei, într-o înțelegere tăcută,

împărțind aceeași amintire ce venea parcă de dincolo de

timp.


32

– Ce-ar fi s-o lăsăm pe buni să continue ea, zise Elena,

întrerupând sporovăiala celor trei, ridicându-se să-şi pună

o cană de ceai întrebându-şi din ochi mama dacă vrea și ea.

Bunica făcând semn că nu, începu cu glasul ei domol

să depene firul povești în liniștea ce se lăsase deodată în

cameră:

Urla pământul de durere scuipând cuvintele fierbinți, Marea s-a prefăcut în fiere lacrimi curgeau în ochi de sfinți. Plângea haiducu-nebunit și stele sfărâma în pumni, Din cer apoi le-a prăvălit închizând hăuri și genuni. Nicicând nu s-a mai auzit durere-așa copleșitoare, Nici cerurile n-au primit o rugă mai înălțătoare!

Balada iubirii

33

Atâta jale n-a văzut Pământul de când s-a creat! Plângea cel viu, cel nenăscut, plângea cel mort și îngropat. Dar ce-i făcut e bun făcut, soarta n-a fost scrisă-n stele! O greșală Demiurgul a făcut: A lăsat-o-n mâna Morții rele! Dar când durerea-i așa mare și vezi și pietre suspinând, Cum poți să fii nepăsătoare? Și Moartea s-a trezit plângând!

– Mărite Doamne am greșit, am venit să-mi faci dreptate Am vrut haiducul să-l înving, dar azi o vezi plângând pe

Moarte! Iartă Doamne al meu păcat eu în nemernicia mea Crezut-am că m-am răzbunat, ș-am ucis mândră Lebăda! Un suflet pur am condamnat dar am greșit cum vezi prea

bine, Ridică-mi pentru-al meu păcat, puterea de-a schimba destine. Ce satisfacție să-mi ofer văzând o lume-ngenunchind Ridicând ochii către cer și Mila-ți mare implorând? Cuprinsă-s de a lor durere cum nu aș fi crezut nicicând, Învii-o cu a ta putere! Te roagă Moartea azi plângând. – Tu înțelegi ce-mi ceri acum? Să schimb o-ntreagă rânduială, Să-nvii o lebăda ce-i scrum, doar să repar a ta greșală?


34

Și chiar de-aș vrea știi bine tu, cei bun făcut nu pot schimba! Pot doar să-i așez sufletu' pe cerul nopților o stea. – O, Doamne! Știu că poți mai mult... chiar dacă le iei

nemurirea Lasă-i ca oameni pe pământ să poat' să-și trăiască iubirea! Ursește-le un alt destin, căci stă-n puterea ta și-apoi, Așează-n codru de-un festin: Cunună-i Doamne, pe-amândoi! Arată-ţi Mila înc-o dată, dă-mi mie ce pedeapsă vrei, Mai dă-le-o șansa lor la viață și fii alăturea de ei!

– Doamne, uitasem ce frumos povestești,- zise Elena-,

prinzând mâna mamei să o sărute. Bunica zâmbi

mângâindu-i obazul iar camera toată parcă fu cuprinsă de o

magie stranie... Elena se revăzu copil împreună cu frații ei

plecați acum departe, strânși în jurul mamei care povestea

cu aceeași voce minunată și două lacrimi se rostogoliră pe

obraz.

Balada iubirii

35

Deodată cerul s-a-negrit, Pământul s-a cutremurat Și doar un fulger s-a înfipt direct în cloaca cu păcat. Focurile-au încetat să ardă diavolii speriați fugeau. Dâre de lumină albă din cer în iad se pogorau. Însuși Luna preschimbată în om, pe dâră cobora În Iad s-o salveze pe fata ce-n lanțuri legată era. Talpa Iadului văzând, urla... nicicând nu s-a mai pomenit În iaduri să coboare Luna ca să învie ce-a murit! Închisă-n fundul Iadului cu șapte lanțuri sta legată, Frumoasa Universului cum fuse și Moartea odată. Dar când lumina sfântă, albă, pătrunse-n Iadu-ntunecat, Iar Luna-n glas de om cuvântă, toate lanțurile-au picat! Din praf de stele plămădit udat în lacrimă de rouă, Din lanțurile de argint și-o rază luată de la Luna nouă, Ia naștere un trup de fată cum încă nu s-a mai văzut Și de la Lună prinzând viață Lebăda mândr-a renăscut! – O, Doamne! Mare ți-e puterea, toți dracii-au îngenunchiat,

Privind cum din neant se-adună UN TRUP! Minunea s-a-ntâmplat...


36

Când trupul rece prinde viață întregul Iad se înfioară: – O, mamă! În ale tale brațe azi m-am născut a doua oară! Stătea Haiducul la izvor plângând cu lacrimă amară, Când deodată lin, în zbor din ceruri pe pământ coboară, Dar nu în haina penelor ci ca o mândră domnișoară, Pe aripile îngerilor Frumoasa Lebădă Fecioară! Mă-ntreb cum aș putea să spun, că nu-s cuvinte să descrie Pământu'-i sărbătoare-acum iar Cerul este bucurie! Privind minunea-ncremenit, genunchii la pământ își pleacă Și către cer privind smerit Haiducu-a spus: – Iartă-mă, Tată! Atât de mare ți-e puterea minuni când vrei să-nfăptuiești... Cu toate după cum ți-e vrerea, Tu universul cârmuiești.

Balada iubirii

37

Ai dat Lebedei chip de fată și-o nouă viață-n ea ai pus, Azi în genunchi mulțumesc, Tată! Tu fericirea mi-ai adus. Renunț la a mea nemurire. Mă lasă doar să o iubesc Și-o viață în neprihănire, alături de ea s-o trăiesc. Să o iubesc, să mă iubească... În orice zi să-ți mulțumim, Să slăvim mila ta cerească cât pe pământ o să trăim. Din cer atunci un glas răsună zguduind codrul și câmpia, Ca toate să i se supună, Zise: – Să-nceapă veselia!” Și de la cer liber primind, Pământu-intră-n sărbătoare, Oameni și păsări în cor cântând, se pregătesc de-o nuntă

mare! S-au coborât stele din cer și chip de om au îmbrăcat, S-asculte-n crâng lăutele și-n horă s-au pus pe jucat. La proțap porcii se frigeau iar vinul din butoi curgea, Oile-ngropate-n jar erau căci un ospăț pe cinste se-ncingea!

Râzând, plângând, trei perechi de palmuțe începură să

aplaude asurzitor iar cei trei motănei să salte ca niște

mingiuțe în mijlocul patului.

– V-am spus eu! Decretă Găbiță cu o voce gravă.

– Da, tu ăla care le știi pe toate! Se întoarseră fetele

spre el luându-l la gâdilat.


38

– Mami!!!! Strigă încolțit băiețelul..

– Daaa, răspunde gâdilându-l, vrei mai mult? întrebă

râzând Elena.

– Ia lăsați-mi copilul în pace răutăților zise buna

luându-l în brațe pe piciul care abia mai respira de râs. Sau

nu vreți să știți ce s-a mai întâmplat?

– Ba da, ba da, buni!

– Ba da, mami! zise și Elena în ton cu cele două fetițe.

Și fericire-a coborât peste ținutul legendar Cu Lebada fiind regină și rege Haiducul stelar. Fiind oameni obișnuiți și-n suflete purtând credința Condus-au cu înțelepciune, binelui dându-i biruința! Și au avut și ei copii...e mult de-atunci, nu se mai știe Dar știm c-atunci când au murit ei s-au întors la veșnicie. Se mai coboară câteodată pe lacul de lângă izvor Ca două lebede în noapte... Să nu uităm povestea lor.

Balada iubirii

39

Când ultimele cuvinte au fost rostite o liniște adâncă

se lasă în cameră. După toată agitația adormiseră cu

toții, fetele cuibărite lângă Elena iar Găbiță în bratele ei.

Era atâta pace în sufletul bunicii văzându-i...

Așeză puiul mic lângă ea și ghemuită pe un colț de

pat așa ca în anii dedemult adormi zâmbind.

- Sfârşit -


40

Balada iubirii

41

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

În Biblioteca Cronopedia au apărut: Nicu Doftoreanu - Tangouri dintotdeauna Chronos - Penița de Aur, anul II, nr. 16-17-18, iunie – iulie - august, 2014 Izvorul tămăduirii (Vinerea Luminată) Nicu Doftoreanu - Tangoul veşnic tânăr Nicolae Vasile - Punctul de sprijin Constantin Mîndruță - Mai apropape de lună Cuvinte sculptate - antologie de versuri Nicolae Doftoreanu - Tangouri altfel Zborul frunzelor în ceruri - antologie de versuri Nicu Doftoreanu ~ Tangouri de ieri, tangouri de azi

În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia: Antologia bilingvă româno-italiană „Cuvinte pe aripi de iubire” Antologia bilingvă româno-franceză „Cuvinte pe aripi de gând” Marin Voican Ghioroiu – Maria Tănase spune Marin Voican Ghioroiu – Nuntă-n Grădinari Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: Viețile sfinților Tradiții Gastro&Literatura Mirific Povestiri cu tâlc Folclor internistic Călătorii virtuale Originea numelor Gânduri altfel Revista „Chronos – penița de aur – izvor de cultură”

Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: [email protected], [email protected] tel: 0771647750, 0763450054

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

Gabriela Mimi Boroianu - Balada iubirii

Documents

Transcript of Gabriela Mimi Boroianu - Balada iubirii