Gheorghe RACOVEANU

MIªCAREA LEGIONARÃ ªI BISERICA

FIINÞA ªI EXISTENÞA MIªCÃRII LEGIONAREMÃRTURII

Cu o prefaþã de Constantin PAPANACE

NOTÃ

Reeditãm lucrarea distinsului teolog ºi cãrturar, discipol al lui Nae Ionescu, intitulatã MIªCAREA LEGIONARÃ ªI BISERICA. FIINÞA ªI EXISTENÞA MIªCÃRII LEGIONARE. MÃRTURII, cu o introducere ºi postfaþã de Constantin Papanace.

Prima ediþie a fost publicatã în strãinãtate (exil), în condiþii precare, într-un numãr restrâns de exemplare, la editura ARMATOLII, Biblioteca Verde, Freiburg, Germania, fiind epuizatã mai de mult. Solicitãrile de retipãrire au fost multe ºi insistente, fapt care m-a impulsionat în a înfãptui un anume act de cutezanþã, dar necesar, de a publica aceastã lucrare din Colecþia Armatolii, prin forþele proprii, fiind singurul moºtenitor testamentar în viaþã al arhivei fratelui meu Constantin Papanace.

Factorul determinant, însã, este valoarea intrinsecã a acestei lucrãri, atât din perspectiva din care este abordatã, dar mai cu seamã prin originalitatea problematicii ºi a conþinutului, rãspunzând cerinþelor unei generaþii dinamice, care promova cu perseverenþã ºi statornicie elanul eroic al dãruirii, voind sã aprindã credinþe nebãnuite, sã transforme ºi sã revoluþioneze sufletul românesc, stimulând energia ºi forþa moralã a neamului, fãrã de care nu poate exista niciodatã biruinþã, având ca bazã de plecare Omul, nu programul politic. „Reforma omului, nu reforma programului politic.“ (C.ª.C.)

Era o miºcare politicã ce se îndrepta cãtre Dumnezeu, structuratã religios, cu temeliile adânc înfipte în teologia creºtinã, având ca scop „învierea moralã a neamului românesc.“

Totodatã, publicãm în aceastã ediþie un eseu al autorului de mare valoare, impresionant prin originalitatea ºi substanþa lui, privind structura psihicã ºi moralã a românului, în care este prefigurat adevãratul profil moral al românului autentic, nedeformat de tarele iobãgiei ºi ale stãpânirilor strãine. Ni se prezintã tipul originar, omul de omenie, românul adevãrat, în eseul intitulat „Omenia ºi frumuseþea cea dintâi“, cu un cuvânt înainte de nimeni altul decât Mircea Eliade.

Sperãm ca noua ediþie sã fie de folos ºi sã sensibilizeze conºtiinþele ºi inimile cititorilor.

Carol Papanace18.XI.2002, Bucureºti

Lucrarea de faþã este finanþatã integral de Carol Papanace, iar distribuþia se va face gratuit.

PREFAÞÃ

În acest volum publicãm niºte texte ale mult regretatului cãrturar ºi erudit teolog care a fost Gheorghe Racoveanu. Unele dintre aceste texte sunt inedite.

În partea I se reproduce o conferinþã intitulatã „Miºcarea Legionarã ºi Biserica“, pe care G. Racoveanu a þinut-o la 15 martie 1943, la trei ani de la moartea maestrului sãu Nae Ionescu, în faþa grupului legionar internat în lagãrul Buchenwald. Dupã cum se va vedea din cele ce urmeazã, autorul, pornind de la convingerea cã „examinarea unei probleme care – orice s-ar spune – rãmâne problema centralã a Miºcãrii noastre ºi mândria noastrã cea mare“ – analizeazã, în lumina doctrinei creºtine ortodoxe, mai toate aspectele acestei importante probleme. Perspectiva din care discutã faptele este aceea a unui mãrturisitor. Dupã ce, în prealabil, atrage atenþia asupra hermeneuticei, adicã operaþia care „cu ajutorul citatelor din Noul Testament se poate susþine orice; se pot susþine ºi contrariile…“, el contureazã „criteriul adevãrului în ortodoxie“. În aceastã luminã, Racoveanu discutã cu toatã francheþea ºi cazul acelor camarazi care, în momente de disperare, au recurs la fapte de extremã violenþã. Cum se exprimã dintru început, lui „nu-i place sã ocoleascã dificultãþile“. Precizeazã cã „uciderea cu voie, fãrã voie, în legitimã apãrare ori în atac… rãmâne un pãcat. Cã uneori Biserica iartã pãcatul, asta nu modificã situaþia. Pãcatul iertat nu poate fi confundat cu fapta, cu porunca evanghelicã. Referindu-se la fapta Nicadorilor, "plenipotenþiari ai destinului comunitãþii noastre, care au fost în situaþia de a pedepsi pe cãlãii sufletului naþiei", þine sã aminteascã cã "Biserica Ecumenicã nu pedepseºte pe împuterniciþii comunitãþilor de destin ca pe niºte singuratici. Iarã fapta care se chiamã ucidere, uneori, e numai Necurãþie a mânilor."“

Dupã ce face mai multe confruntãri între textele hotãrâte în cele ºapte sinoade ecumenice (325-787), care recunosc cã trãirea Evangheliei, fiind un fapt istoric este relativ – (aºa cum a precizat ºi Cãpitanul când a recunoscut cã „suntem pãcãtoºi fiindcã trãim în veac“) – ajunge la concluzia cã „învãþãtura Cãpitanului nu se deosebeºte de învãþãtura pãrinþilor Bisericii“. Desigur, problema este prea vastã pentru a putea fi epuizatã în cadrul unei conferinþe. Totuºi, documentata sintezã fãcutã de Gh. Racoveanu, prima încercare de acest gen în scrisul legionar, poate constitui o solidã bazã de plecare pentru alte studii în aceastã direcþie.

Trebuie remarcat faptul cã, cu prilejul acestei conferinþe, a þinut sã facã unele precizãri semnificative în legãturã cu misticismul legionar al Cãpitanului. A spus: „Þin sã fac aici o remarcã. ªi sã dau un îndemn: sunt unii camarazi care înclinã a crede cã în vremea din urmã Cãpitanul ar fi cãzut în misticism. Cã adicã unul ar fi Cãpitanul din „Pentru Legionari“ ºi altul Cpitanul din „Însemnãri“. E o eroare gravã. ªi o impietate“. Se referea la unele insinuãri puse în circulaþie de „oamenii Comandantului“ Sima, cu scopul perfid de a minimaliza valoarea politicã a Cãpitanului. Faptul cã denunþarea acestei erezii o fãcea chiar în cadrul unui grup, iscodit, intimidat ºi manevrat de aceºti rãtãciþi, aratã nu numai luciditate, dar ºi mult curaj moral.

2

În partea a II-a, se reproduce planul de lucru (schiþa) unei lucrãri de largã respiraþie, intitulatã: „Fiinþa ºi Existenþa Miºcãrii Legionare a lui Corneliu Codreanu“. Din structura acestui plan de lucru se poate aprecia cât de cuprinzãtoare era viziunea lui Gheorghe Racoveanu despre Miºcarea Legionarã. Neaºteptata moarte l-a surprins tocmai când se apucase sã scrie aceastã lucrare. Din numeroasele capitole cu diviziunile ºi subdiviziunile lor, n-a apucat sã schiþeze decât câteva. ªi acelea, cum rezultã din manuscrisele rãmase, fragmentar ºi la primul condeiu. Acest fapt ne face sã ne dãm seama încã o datã cât de mare a fost pierderea lui pentru scrisul românesc în general ºi cel legionar în mod special.

Poate pentru Gheorghe Racoveanu care, cum se ºtie, avea cultul unei documentãri cât mai perfecte, expusã într-un stil impecabil ºi o limbã româneascã ca „un fagure de miere“, cum au caracterizat-o unii, sã parã publicarea acestor fragmente ca ceva nedorit. ªi pe drept cuvânt. Ne putem închipui cu câtã migalã le-ar fi amplificat ºi cizelat el, spre a face din aceste scrieri adevãrate bijuterii. Totuºi, ne-am dat permisiunea sã le scoatem la luminã, fie ºi incomplete, cu speranþa cã vor fi fecunde pe ogorul scrisului legionar. Atât planul de lucru, care reflectã laturile esenþiale ale gândirii Cãpitanului, cât ºi paginile scrise ce, în forma lor concentratã, par mai mult niºte aforisme, pot constitui sursã de inspiraþie ºi îndreptar în cercetãri pentru toþi aceia care se intereseazã de fenomenul legionar. Din aceastã perspectivã, ele pot rodi mai mult decât ne putem închipui.

De altfel, procedeul de a reproduce texte inedite fragmentare dupã moartea autorilor nu este un fapt rar în domeniul culturii. Uneori, asemenea texte au avut o influenþã mai mare chiar decât acele opere publicate în timpul când trãia autorul respectiv. Este suficient sã ne amintim de influenþa pe care a avut-o „Wille zur Macht“ a lui Nietzsche care, cum se ºtie, a fost mai mult o colecþie de reflecþii fragmentare asupra aceluiaºi subiect. Pãstrând proporþiile, s-ar putea spune acelaºi lucru ºi despre aceastã încercare.

Oricum, pe plan legionar ºi aceste pagini fragmentare ale lui Gheorghe Racoveanu vor contribui substanþial la combaterea ereziei simiste pe care anumite elemente dubioase sau derutate au cãutat sã o difuzeze în rândurile legionarilor, prin falsificarea sublimului crez legionar formulat de Cãpitan, pentru mãrturisirea cãruia ºi-au dãruit viaþa cei mai buni dintre camarazi.

În partea a III-a, redãm spre completare o serie de 12 articole sau note apãrute fãrã semnãturã sau cu iniþialele lui Gheorghe Racoveanu, în oficiosul Miºcãrii, „Orientãri pentru Legionari“. Dupã cum se va putea vedea, cele mai multe dintre aceste articole au un caracter precumpãnitor creºtin, determinat cu ocazia sfintelor sãrbãtori. Sunt însã ºi unele ca acelea intitulate: „pe cine au omorât“ sau „Îndemn la asasinat“, care ar putea fi considerate ca un început al capitolelor anunþate în programul sãu de lucru, dar nescrise din cauza morþii sale neaºteptate. Mãrturia fãcutã în articolul „Îndemn la asasinat“, din care rezultã ºi rãspunderea lui Iorga la asasinarea Cãpitanului, a devenit de o mai mare actualitate, în urma articolului profesorului Constantin Marinescu, apropiat colaborator al marelui istoric, publicat în oficiosul partidelor „România“ din iunie 1971. De aceea, vom zãbovi puþin asupra acestui caz.

Cum se va vedea din acest articol, Racoveanu, dupã ce aminteºte ordinea ºi liniºtea ce au domnit tot timpul înmormântãrii mucenicilor Moþa ºi Marin, ordine asiguratã de porunca Cãpitanului, redã urmãtoarele afirmaþii ale lui

3

Nicolae Iorga, fãcute la Senat, înconjurat fiind de miniºtrii ºi senatorii guvernamentali, pe care voia sã-i îmbãrbãteze:

„Ei, Domnilor! V’aþi speriat de niºte copii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odatã pe Colonelul Boyle: cum ai putut Dumneata, Domnule, sã salvezi singur colonia româneascã din Odesa, în vremea revoluþiei bolºevice? (n.red.: Colonelul Boyle, ataºat militar englez). ªi Colonelul Boyle mi-a rãspuns: Domnule Profesor! Eu sunt canadian ºi vânãtor. ªi la noi, în Canada, vânatul cel mai al dracului e câinele sãlbatic. Te atacã în haitã. Poþi sã dobori Dumneata unul, doi, trei, patru; cei ce rãmân, te sfâºie. Ei, dar de eºti vânãtor cu exprienþã, vei observa Dumneata cã în grãmada care te atacã este unul care conduce. Pe acesta de-l þinteºti între ochi, toatã liota se împrãºtie.!“

Mã aflam în localul redacþiei „Cuvântului“ când a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: „Auzi, mãi, Nebunul! Auzi ce vorbeºte? Asta e îndemn la asasinat!“ (ªi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat. Despre „povestea cu câini canadieni“ a ºi scris Nae Ionescu nu mult dupã aceea).

Aºa a mãrturisit Profesorul Nae Ionescu acum trei decenii ºu jumãtate . Recent, Profesorul Constantin Marinescu scrie în ziarul menþionat mai sus, dupã trei decenii ºi mai bine, urmãtoarea mãrturisire, cu adevãrat senzaþionalã:

„În dimineaþa imediat urmãtoare odioasei executãri (n.n. sublinierea autorului) a ºefului miºcãrii ºi a camarazilor sãi, verde la faþã ºi tremurând, s-a înfãþiºat Armand Cãlinescu la casa în care locuia Nicolae Iorga, în ºoseaua Bonaparte, ºi a cerut sã vorbeascã cu Profesorul. Prin servitoarea care îi transmitea aceastã dorinþã, acesta, în culmea indignãrii, a trimis urmãtorul rãspuns tãios: "Nu stau de vorbã cu asasinii! "“ (n.n. sublinierea autorului)

Nu punem la îndoialã mãrturia Profesurului Marinescu, mai ales cã ea rezultã „din isvor direct ºi dupã un amãnunþit control“. Totuºi, mai multe întrebãri se nasc spontan: de ce nu a manifestat Profesorul Iorga aceastã atitudine faþã de odiosul asasin Armand Cãlinescu ºi în mod public, nici imediat ºi nici mai târziu? Cãci dacã ar fi manifestat-o, desigur, nu s-ar fi produs ireparabila greºealã cu moartea lui, pe care cu toþii, în frunte cu Tatãl Cãpitanului, am regretat-o.

Sã-l fi ºantajat Armand Cãlinescu cu vreun alt „îndemn la asasinat“ mai puþin alegoric, cu care îl avea la mânã? Sau ºantaje de altã naturã? Cam aceeaºi întrebare se pune ºi pentru Prof. Marinescu: de ce a aºteptat sã treacã trei decenii ºi mai bine ca sã facã aceastã extrem de importantã mãrturie? Cãci dacã ar fi destãinuit-o la timp, ar fi atenuat legitima repulsie a unei întregi generaþii de tineri faþã de memoria unui învãþat excepþional care, peste toate greºelile lui, va ocupa un loc de frunte în istoria culturalã a Neamului românesc.

În ceea ce priveºte mãrturiile menþionate mai sus, noi le credem pe ambele adevãrate. Ele reflectã caracterul pasional ºi irascibil al lui Iorga. Gelos pe oricine putea sã-i rivalizez influenþa, cu deosebire asupra tineretului, el slobozea sãgeþi veninoase. E cunoscutã pizma ce o manifesta faþã de oameni superiori ca Vasile Pârvan, Nae Ionescu etc. Faþã de Cãpitan, pizma lui l-a împins pânã la îndemn la asasinat, ºtiind cã aceasta ar fi pe plac atât politicienilor care îl adulau, cât ºi sceleratului rege Carol al II-lea, cu Esterele ºi traficanþii lui aleºi. Poate, când a vãzut cã îndemnul sãu s-a realizat prin sugrumarea Cãpitanului, a Nicadorilor ºi Decemvirilor, ºi-a dat seama cã a fost folosit ca paravan. Atunci a rostit înfierarea pe care o redã Prof. Marinescu: „Nu stau de vorbã cu asasinii“.

4

Dar aceastã înfierare a fost numai un foc de paie. Cãci, chiar a doua zi dupã odiosul asasinat, Nicolae Iorga atenueazã, dacã nu chiar anuleazã, afirmaþia „nu stau de vorbã cu asasinii“, fãcutã în ajun. Dintr-o mãrturie certã fãcutã de secretarul de ºedinþe al Academiei Române, Ion P. Sachelarie, rezultã urmãtoarele: „În dimineaþa urmãtoare nopþii în care a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu, membrii Academiei Române se gãseau întruniþi în sala cea mare a Academiei într-o ºedinþã obiºnuitã. Printre cei din urmã sosiþi a fost profesorul Gh. Ionescu ªiºeºti. Aducea vestea monstruosului asasinat, relatându-l cu informaþiile pe care le avea. Toþi membrii tãceau consternaþi. Numai Iorga a rãspuns: "DA! DAR S-A PROCEDAT FOARTE STÂNGACI!"“

Aºadar, Nicolae Iorga nu regreta odiosul asasinat, ci numai faptul cã a fost „stângaci“ în camuflarea lui.

Mai târziu, când a redactat ultimul sãu volum din Istoria Românilor, redã acest cutremurãtor eveniment în urmãtorii termeni anodini:

„Peste puþin, dupã ce se dovedise cã aparatul de stat funcþioneazã, un comunicat anunþa împuºcarea, în anumite condiþii, a asasinilor lui Duca ºi ai lui Stelescu, ºi chiar a ºefului miºcãrii, a cãrui eliberare se cerea ºi cu anumite înteþiri strãine“.

Din toate acestea rezultã cã Nicolae Iorga nu numai cã a continuat sã stea de vorbã cu asasinii, dar, îmbrãcat în uniforma aºa-zisului „Front al Renaºterii Naþionale“ a defilat în prima linie, dând onorul ºefului bandei de asasini, care a fost Regele Carol al II-lea.

Acesta este caracterul marelui nostru savant Nicolae Iorga. Cum am arãtat mai pe larg cu alt prilej (vezi articolul Comemorarea lui N. Iorga, Orientãri, nr. 99, dec. 1965), acest caracter „aminteºte de un faimos cãrturar bizantin din sec. Al XI-lea, Mihai Pselos, care era pe cât de erudit, pe atât de versatil“. Din cauza aceasta a ieºit o mare tragedie naþionalã, prin moartea prematurã a douã personalitãþi de mare calibru, cum au fost Cãpitanul ºi însuºi Nicolae Iorga. Ei ar fi adus încã mari servicii Neamului românesc, dacã cel din urmã nu s-ar fi lãsat derutat de duºmanii acestui neam.

COMEMORAREA LUI NICOLAE IORGA

De la început trebuie sã recunoaºtem cã, oricâte circumstanþe atenuante s-ar invoca (ºi în diferite note din „Orientãri“ noi am arãtat destule), totuºi, omorârea lui Iorga a fost – ca sã folosim o cunoscutã expresie a lui Talleyrand – mai mult decât o crimã, a fost o greºealã . Faptul cã ºi Profesorul Ion Zelea Codreanu, Tatãl Cãpitanului, care ºi-a vãzut fiul ucis în mare parte datoritã ºi instigaþiilor lui Nicolae Iorga, a deplâns în termeni aspri omorârea „marelui învãþat al neamului “, clarificã pe deplin situaþia. De aceea, noi înþelegem legitimitatea diferitelor comemorãri care se fac de cãtre români sau strãini, cu ocazia unui sfert de secol de la tragica lui moarte. Cãci toþi recunosc cã Nicolae Iorga a fost o capacitate culturalã ce rar se întâlneºte. Cum bine îl caracteriza cineva: „Nicolae Iorga n-a fost istoric, n-a fost poet, n-a fost om politic etc., etc., dar a fost Nicolae Iorga !…“ Comemorarea lui, deci, pe toate meridianele culturale, ar fi pe deplin îndreptãþitã. Aceasta însã nu ne împiedicã sã vedem ºi latura subiectivã sau partizanã, de multe ori ostentativã, a acestor comemorãri. Cu toate meritele sale culturale prodigioase ºi incontestabile, marele savant român n-ar fi fost comemorat, mai ales în strãinãtate, dacã el, „profetul

5

naþional“, nu ºi-ar fi mâncat – cum a scris sarcastic Octavian Goga – „tablele legii “. Adicã dacã n-ar fi renunþat la naþionalismul lui genuin manifestat alãturi de A.C. Cuza, în prima fazã a vieþii sale. De altfel, deºi un geniu precoce, consacrãri oficiale cu titlul de „Honoris causa“ sau cooptãri ca membru la diferite academii europene sa de peste ocean, au început sã se producã dupã ce Iorga ºi-a renegat trecutul, renunþând a mai pune o „anumitã problemã “. Academia Italianã de Lincei, spre a da un exemplu, care a luat iniþiativa comemorãrii lui Iorga la a XXV-a aniversare a morþii sale, s-a eschivat sã comenteze – dupã câte ºtim noi – pe Giovanni Gentile, cel mai mare filosof italian contemporan, asasinat de antifasciºti. Spiritul partizan care animã pe mulþi dintre „nemuritorii“ sãi, apare evident. Din acest spirit purcede conspiraþia tãcerii care învãluie pe marele endocrinolog PENDE, unul dintre fãuritorii acestei discipline medicale, pentru cã în unele situaþii ale sale s-ar reflecta „concepþii rasiste“!

Cât priveºte complexa personalitate a lui Nicolae Iorga, caracterizatã de o congenitalã nestatornicie, ar fi greu de explicat într-o notã scurtã ca aceasta. În esenþã, ea s-ar putea înþelege mai bine dacã s-ar þine seama de ascendenþii familiei sale. Dupã tatã, Iorga se trage – dupã cum singur mãrturiseºte în „ O viaqþã de om “, 1834, p. 8 – din familia „Iorguleºtilor, oameni din Pind, de la Adriaticã, care ºi-au trimis pe la 1760 odrasla la Botoºani, ca negustor .“ În sângele lui aromânesc se gãsea deci ºi acea dimensiune iliricã , caracterizatã prin combativiiate, emotivitate excesivã ºi mândrie.

Dupã mamã însã – cum tot el mãrturiseºte – provenea din familia Arghiropolilor, „o familie bizantinã, care a dat mari dragomani ai Porþii…“ Adicã o familie unde tarele omului levantin, în climatul despotic al Sultanilor, erau adânc imprimate prin înseºi funcþiunile subalterne, ce stimulau linguºelile, pizma ºi caracterul versatil. Antinomia între aceste douã dimensiuni ancestrale moºtenite de savantul nostru era organicã. Blajinul sânge moldovenesc care s-a inserat între timp în vinele sale n-a reuºit sã închege o sintezã durabilã a acestor douã dimensiuni contrastante. De aceea, discrepanþa lor se va manifesta în toatã activitatea multilateralã a lui Nicolae Iorga. Dimensiunea iliricã (sau dinaricã ), caracterizatã prin impulsivitate, îndrãznealã, sensibilitate ascuþitã, spirit revoluþionar în toate domeniile ce creeazã miºcãri de idei ºi fermenteazã revolte, îi va da lui Nicolae Iorga acel spirit animator plin de vrajã, care îl va profila ca un adevãrat profet naþional ; dupã cum dimensiunea bizantinã sau levantinã va lãsa sã se întrevadã, mai ales în momente grele, „acel iz de slãbiciune în fenomenele vieþii noastre publice“ – cum scrie Eminescu – „sub forma linsã a bizantinismului ºi a expedientelor.“

Expresia acestei dimensiuni levantine a fost pizma pe care Nicolae Iorga o nutrea pentru oamenii superiori contemporani, ca Vasile Pârvan, Nae Ionescu etc. mai ales când aceºtia începeau sã aibã influenþã asupra noilor generaþii. Din aceastã pizmã s-a alimentat ºi oarba pornire împotriva Cãpitanului, cu instigaþii pentru asasinarea lui (vezi nota „Îndemn la asasinat“, Orinetãri, nr. 18, martie, 1959) sau procese la Consiliul de Rãzboi, preludiul nimicitoarei prigoane din 1938-1939.

Imaginea acestei stranii ambivalenþe sufleteºti este redatã de o fotografie în care Marele Cãrturar, alãturi de alþi politicieni, îmbrãcaþi în uniforma „Frontului Renaºterii Naþionale“, defila în prima filã, în faþa Regelui derbedeu Carol al II-lea: pieptul umflat de orgoliu ca un rãzboinic ilir ºi mutra schimonositã de un surâs ambiguu de curtean levantin, ce se preteazã la orice

6

spre a fi pe plac stãpânului… Acest tablou aratã, de altfel, cât de mult se degradase clasa noastrã politicã zisã „democraticã“, ce se târa defilând în faþa unui tiran paranoic ºi putred pânã în mãduva oaselor. Am þinut sã amintim aceste trãsãturi contrastante ale personalitãþii lui Nicolae Iorga într-un moment când se fac panegiricuri de circumstanþã, spre a se avea o imagine mai apropiatã de adevãr. Numai aºa se va putea înþelege mai bine atât orbitoarele dâre de luminã lãsate de prodigioasa lui inteligenþã, cât ºi petele negre ca noaptea, ce mânjesc mizerabilul lui caracter, de o facturã levantinã ce aminteºte de un faimos cãrturar bizantin din secolul al XI-lea, Mihail Pselos. De aceea, regretând moartea lui Nicolae Iorga, sã reþinem ºi sã venerãm ce a fost mare ºi românesc în el ºi sã ardem, cum spune Cãpitanul, „în focul cel mai mistuitor“, amintirea omului levantin , cu toate tarele lui ancestrale, care au provocat tragedia generaþiei dintre cele douã rãzboaie, drama noastrã naþionalã.

Am fãcut aceastã parantezã pentru a arãta cã ºi partea a III-a a acestui volum de „Mãrturii creºtine ºi legionare“ prezintã, cum am vãzut, un interes atât istoric, cât ºi de actualitate.

Legionarismul lui Racoveanu

Ca încheiere a acestor însemnãri, gãsim necesar sã amintim ceva ºi de poziþia lui G. Racoveanu în cadrul Miºcãrii Legionare. Desigur, dupã cum se constatã ºi din scrisul sãu, reprodus aici, ca ºi în alte publicaþii, Racoveanu, deºi manifesta o admiraþie nemãrginitã pentru personalitatea Cãpitanului ºi doctrina lui, totuºi nu-l numeºte cu apelativul „Cãpitanul“, aºa cum obiºnuiesc legionarii încadraþi. Acest fapt ar arãta cã el dorea sã se menþinã, fie ºi în aparenþã, pe o poziþie mai detaºatã de Miºcare, spre a putea contempla ºi discuta fenomenul legionar ºi în mod formal, cu mai multã obiectivitate. În acest fel, cum îºi încheia articolul „Îndemn la asasinat“:„vreau sã le dau (legionarilor prigoniþi) o mânã de ajutor“.

Pentru acest motiv, ºi noi când am scris despre Gh. Racoveanu, i-am respectat aceastã dorinþã tacitã, prezentându-l numai ca un „mare prieten al Legiunii din vremuri grele“. Cu ocazia împlinirii a 60 de ani, scriam în „Orientãri“ (nr. 29, februarie, 1960): „Dupã cum se ºtie, Gheorghe Racoveanu, ca ºi Maestrul sãu adorat, Nae Ionescu, n-a fost încadrat în Miºcare. A râvnit sã fie numai „un prieten“. ªi a fost. Dar nu din prietenii de paradã, care dispar ca potârnichile când vin prigoanele, ci „un prieten din vremuri grele“. S-a declarat cu mândrie prieten al legionarilor în prigoanele din timpul Cãpitanului, iar de aproape douã decenii a împãrtãºit alãturi de legionari (la Rostock, Buchenwald etc.) prigoanele ºi mizeriile exilului. Dacã Dl. Racoveanu s-ar fi îndepãrtat de Miºcare ºi ar fi denigrat-o – aºa cum au fãcut alþi discipoli de-ai lui Nae Ionescu – s-ar fi bucurat de multe avantagii. El însã nu numai cã nu s-a îndepãrtat, dar s-a apropiat ºi mai mult ºi a pus umãrul la greu. Acest lucru, desigur, nu-l uitã adversarii Miºcãrii. Aºa se explicã de ce a 60-a aniversare a acestui teolog, publicist de rasã, care a adus contribuþii substanþiale în scrisul românesc, a rãmas învãluitã în conspiraþia tãcerii. Dl. Racoveanu însã, care þine sã rãmânã un „om liber“, nu se impresioneazã de aceasta. Marea lui mulþumire sufleteascã este cã a fost consecvent pe linia Maestrului sãu Nae Ionescu, a cãrui directivã spiritualã o continuã, ºi loial faþã de Cãpitan, de a cãrui preþuire ºi prietenie s-a bucurat.

7

Poate aceste însemnãri sã parã superflue D-lui Racoveanu. Dar noi am þinut sã le facem ca un omagiu pentru þinuta ºi activitatea sa, marcând prin contrast, jalnica poziþie a „prietenilor din vremuri bune“. În acelaºi timp, am vrut sã dãm un exemplu acelor legionari de vremuri bune sau „gradaþi“, legionari care se degradeazã renegând-i pe Cãpitan ºi crezul pentru care s-au jertfit martirii noºtri.

În acelaºi sens am scris la moartea sa ºi „Cuvinte pentru Gheorghe Racoveanu“, pe care le reproducem la sfârºitul acestui volum. Astãzi însã, când se cunosc ºi paginile lui inedite, scrise cu atâta dragoste, despre Cãpitan, a cãrui Miºcare o considerã drept „cea mai profundã revoluþie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la creºtinarea lui încoace“, revoluþie care, prin calitãþile ei, „este valabilã pentru naþiunile care vor sã porneascã pe calea încreºtinãrii efective“, adevãrata lui calitate rezultã de la sine, în mod strãlucitor: Gheorghe a fost nu numai un convins adept al Cãpitanului, dar ºi un mare îndrumãtor, care a apãrat cu tãrie dreapta credinþã legionarã pe care au încercat sã o deruteze ºi altereze anumiþi impostori manevraþi de forþele întunericului. Prin scrisul lui, impecabil ca formã ºi ca fond, el se aºeazã alãturi de cei mai autorizaþi exegeþi ai Miºcãrii Legionare.

Sã citim cu luare aminte paginile mult regretatului cãrturar Racoveanu, scrise în spiritul Cãpitanului. Numai cãlãuziþi de asemenea scrieri vom fi feriþi de ispitele duºmane care duc la rãtãcire. Numai aºa, pe mãreþul fundament spiritual trasat de Întemeietorul Miºcãrii Legionare, se va putea construi armonios, evitând „falsele creºteri“ denunþate de Racoveanu. ªi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va dura neîncetat, din generaþie în generaþie, pânã la marea înviere a neamului românesc, care trebuie sã vie.

Constantin Papanace

8

Partea I-a

MIªCAREA LEGIONARÃ ªI BISERICA

Grija pentru unitatea noastrã în gând mã face sã vã poftesc la examinarea unei probleme care, orice s-ar spune, rãmâne problema centralã a Miºcãrii noastre ºi mândria noastrã cea mai mare, iarã, prin noi, mândria neamului care a putut da lumii un om de proporþiile duhovniceºti ale lui Corneliu Codreanu.

Am þinut sã vorbesc astãzi, 15 martie, fiindcã astãzi s-au împlinit 3 ani de la moartea în credinþã legionarã a Profesorului Nae Ionescu, cãruia problema aceasta i-a fost întotdeauna aproape de suflet ºi a cãrui capacitate de formulare a realitãþii trãite direct a contribuit hotãrâtor la rezolvarea ei.

Titlul conferinþei – indicând mai degrabã o obiºnuinþã de limbaj decât raportul real dintre doi termeni – nu e lipsit de justificare.

Este adevãrat cã într-o enciclicã a Patriarhilor din 1848, pe numele ei adevãrat „Scrisoare enciclicã a bisericii, una, sfântã, soborniceascã ºi apostolicã“ (scrisoare semnatã de patru patriarhi ºi 29 episcopi Rãsãriteni ºi conþinând un rãspuns la scrisoarea Papei Pius IX Littere ad Orientales) stã scris cã „pãstrarea dogmei ºi curãþia rânduelii n-au fost date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler ºi popor bisericesc, strâns unit în dragoste“ care, fiind însuºi trupul bisericii, sub cãlãuzirea Duhului Sfânt, nu poate greºi.

Potrivit acestei definiþii – care este cea justã – Legiunea ar fi o parte a trupului Bisericii.

Când, însã, o parte a totului se organizeazã singurã în vederea unui scop, partea aceasta suferã, uneori, transformãri – fiecare ins din noua grupare nu mai este fiecare, ci este aºa cum îl hotãrãºte structura comunitãþii de destin, gruparea din care face de-acum parte. ªi când noua comunitate cultivã o concepþie despre lume opusã creºtinismului ºi activeazã în sensul ei, conflictul este deschis. O examinare, deci, a noilor poziþii, devine necesarã. Iatã de ce titlul conferinþei nu este, deocamdatã, lipsit de îndreptãþire.

Fãrã îndoialã cã în chestiunea aceasta fiecare dintre dumneavoastrã are o pãrere formatã. ªi e bine cã o are. Rãu ar fi dacã nu ar avea-o. Problema raporturilor dintre Miºcarea Legionarã ºi Bisericã poartã asupra vieþii însãºi a miºcãrii noastre. Iatã de ce spun eu cã e bine cã, aici, fiecare dintre dumneavoastrã aþi ajuns la o soluþie.

Cã ar fi justã ori falsã? Evident cã o soluþie falsã e un rãu. Ca orice lucru fals. Dar mai bine o soluþie falsã, decât lipsa preocupãrii. Cãci o soluþie falsã este alunecare; dar alunecare înlãuntrul unui domeniu. Pe câtã vreme lipsa preocupãrii însemneazã situarea ta în afara graniþelor acelui domeniu.

Spre slujirea adevãrului ºi spre uºurarea sarcinei mele þin sã afirm, din capul locului, cã pãrerea fiecãruia dintre dumneavoastrã, ca ºi pãrerea mea în aceastã chestiune, nu intereseazã. Aici intereseazã numai douã pãreri:

a. pãrerea Bisericii;b. pãrerea Miºcãrii Legionare.Iatã cã rostul meu aici, astã searã, este unul singur: acela de mãrturisitor.

Nu voiu veni, deci, cu adevãrul meu. Ci voiu mãrturisi, pur ºi simplu, adevãrul care este.

Dacã, însã, asupra pãrerii Miºcãrii Legionare ne vom înþelege repede, nu tot aºa se vor petrece lucrurile cu privire la pãrerea Bisericii.

Domeniul pe care va trebui sã-l parcurgem împreunã este foarte dificil: mãrãciniºuri dese ºi prãpastii la tot pasul. Voiu fi, dar, nevoit sã procedez, în prealabil, la unele defriºãri; voiu cãuta sã întind unele punþi de trecere peste genuni.

Desigur cã o conferinþã despre criteriul adevãrului în Ortodoxie ar fi fost bine sã o preceadã pe cea de astã searã. Þin sã vã amintesc, cu acest prilej, numai atât: cã adevãrurile religiei creºtine ortodoxe nu sunt adevãruri individuale. Viaþa lor se desfãºoarã într-o comunitate, ºi anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Iarã formularea lor – înscrierea la conºtient – se face de cãtre sinoade, (sub cãlãuzirea Duhului Sfânt), plecându-se de la principiul, absolut

just, cã adevãrul creºtin – chiar atunci când e vorba de înþelegerea cuvântului lui Hristos – e de naturã soborniceascã (conciliarã, sinodalã) ºi nu raþionalã, raþiunea individualã neavând nimic de spus într-o asemenea problemã.

Iarã garanþia desvoltãrii ºi formulãrii juste a unui adevãr al Bisericii stã în organicitatea lui – în concordanþa lui cu tradiþia; el trebuie sã stea, adecã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte adevãruri; trebuie sã se integreze în unitatea organicã a învãþãturii. Nu e în concordanþã cu cele formulate pânã la el, se respinge. Stã în concordanþã cu ele – rãmâne.

În învãþãtura noastrã ortodoxã, ºi om, ºi episcop, ºi sinod sunt supuºi erorii. „Nu e om care sã fie viu ºi sã nu greºeascã“ spune doctrina. Numai trupul Bisericii întreg, unit în dragoste, nu greºeºte. ªi istoria confirmã acest adevãr: au fost episcopi ºi patriarhi cari au greºit; au fost sinoade care au greºit. ªi ce s-a rupt de trup, s-a uscat ºi a murit; iarã trupul a rãmas ºi va rãmâne, de vreme ce Duhul Sfânt stã cu el, cãlãuzindu-l. Aºa stând lucrurile, în Biserica Ortodoxã vom întâlni o ierarhie a autoritãþii în materie de cunoaºtere a adevãrului. Hotãrârii unui Sinod Ecumenic nu i se poate opune, de pildã, hotãrârea unui Sinod al bisericii naþionale din vremea noastrã. Dacã hotãrârea unui Sinod din vremea noastrã contrazice hotãrârea unui Sinod Ecumenic, avem în aceasta dovada cã Sinodul din vremea noastrã a greºit. Tot astfel nu putem opune pãrerii unui Sfânt Pãrinte al Bisericii pãrerea unui episcop oarecare, fie el om oricât de luminat. ªi nici arãtãrile imnografiei bisericeºti nu le putem rãsturna cu ajutorul vreunei alcãtuiri a cine ºtie cãrui Doctor, profesor de teologie din vremurile de azi. Într-o disputã teologicã în care eu aduceam mãrturia unui Pãrinte bisericesc, cineva m-a combãtut, sprijinindu-se pe o pãrere a lui… Châteaubriand.

Discutând în chipul acesta, nu numai cã ne pierdem vremea zadarnic, dar producem confuzii; încâlcim drumul înþelegerii. Nãdãjduiesc cã atenþia dumneavoastrã binevoitoare ºi osteneala mea – ºi una ºi alta în condiþii în care sunt departe de a fi optime – ne vor duce, totuºi, la înþelegerea lucrurilor. Din expunerea faptelor se vor desprinde, pe încetul, definiþiile; va fi mai bine aºa.

Pentru soluþionarea raporturilor dintre Miºcarea Legionarã ºi Bisericã nu voiu recurge la citate din Noul Testament, pentru foarte puternicul motiv cã metoda aceasta nu duce la nimic. Sau duce la orice. Ceea ce e tot una! Cu ajutorul citatelor din Noul Testament eu pot susþine orice; pot susþine contrariile. Cine are cunoºtinþe elementare de ermineuticã biblicã înþelege ce spun eu aici.

În Noul Testament aflãm lucruri privite sub aspecte diferite; aflãm figuri de stil; aflãm alegorii; aflãm paronomasii (jocuri de cuvinte). În Noul Testament sunt înfãþiºate faptele lui Dumnezeu ºi cuvinte ale lui Dumnezeu pentru noi; adecã porunci date nouã.

6

Interpretând ad litteram o figurã de stil, putem ajunge – precum s-a ºi ajuns – la concluzia cã, prin bunavestirea pãcii, Hristos ne îndeamnã sã ne cumpãrãm sãbii.

Uitând condiþia noastrã omeneascã, uitând cã noi nu suntem Dumnezei, vom fi gata a imita gesturi ale Dumnezeirii. Dumneavoastrã ºtiþi cã în Noul Testament se aflã porunca neîmpotrivirii: „nu staþi împotrivã celui rãu“. ªi precizarea: de te sileºte cineva sã mergi cu el cale de o milã, tu mergi cu el douã; de vrea cineva sã se judece cu tine ca sã-þi ia haina, tu dã-i ºi cãmaºa; de te loveºte peste o parte a obrazului, tu întoarce ºi partea cealaltã. Aceastã poruncã a neîmpotrivirii la rãu – din care Tolstoi face cheia de boltã a sistemului sãu ºi pe care Gandi, mare admirator al lui Tolstoi, o impune ca armã politicã unei comunitãþi de 400.000.000 de persoane – a fost datã peste cap, cu ce credeþi? Tot cu un citat – numai cu un citat – din Noul Testament. ªi anume, cu o faptã a lui Dumnezeu: cu biciuirea de la Templu. (Uitând interpretatorii acestei fapte cã, pe lângã aceasta, Dumnezeu mai fãcuse vreo dou-trei fapte: soarele, cerul ºi pãmântul, de pildã!)

Omul nu are dreptul sã se aºeze, cu obrãznicie, lângã Dumnezeu pe Tron. El nu are dreptul sã judece din punctul de vedere al Providenþei, sã judece sub specie æternitatis. Pentru cã atunci îºi poate permite orice. κi poate permite, de pildã, sã ierte orice, fãrã sã aibã calitatea de a ierta. (Poate sã ierte fapta lui Iuda; sau pãcatul comis împotriva comunitãþii de destin din care el face parte; el n-are decât dreptul ºi datoria de a ierta ce i s-a fãcut persoanei lui).

Nemul nostru – neam de bun simþ – a ºtiut sã evite, în trecut, primejdia: neamul nostru n’a cetit Noul Testament. Exemplarele Noului Testament ajunse pânã la noi – cele din veacurile XVII, precum ºi cele din veacurile XIX – sunt noi-nouþe; n-au fost cercetate. Deºi s-au tipãrit la lungi intervale de timp – între prima Biblie (1688) ºi a doua (1795), stau peste 100 de ani. Asta nu însemneazã însã cã neamul nostru a rãmas ne-evanghelizat. Nu. În tot acest interval de timp s-au tipãrit mulþime de prãvilioare ºi de ciasloave. În ele era destul din Noul Testament, cu dreaptã tâlcuire. Toate aceste cãrticele sunt tocite de rãsfoiri neîntrerupte ºi pline de picuri de cearã de lumânare. ªi mai este ceva: înaintaºii noºtri se duceau la bisericã , unde cântãrile de la stranã aveau dreapta înþelegere a Evangheliei ºi a Apostolului.

Mai îndreptãþitã ar fi o discuþie a problemei pe baza Evangheliei. Cãci între Noul Testament, pe care îl purtãm noi în buzunar, ºi Evanghelie, e deosebire. Din Noul Testament eu citesc ºi judec cu judecata mea. Judecãtorul suprem al adevãrului e RAÞIUNEA MEA.

Evanghelia stã în bisericã, în altar, pe sfânta masã. Credincioºii o sãrutã. (O sãrutã ºi preotul, dupã cetire.) Evanghelia conþine cuvântul lui Dumnezeu învestit cu putere; cuvântul într-un singur înþeles; în adevãratul lui înþeles. (Înþelesul acesta al Evangheliei se aflã în cântãrile ºi în cetirile ce se fac pe cãrþile de la stranã sau din altar.)

Dar ce este, în esenþa ei, Evanghelia? Evanghelia este legea desãvârºirii datã omului ce se abate sub povara pãcatului ºi a nedesãvârºirii . Adevãrul Evangheliei este adevãrul absolut, lãsat spre a fi trãit de oameni în istorie; deci, sub semnul relativului. Învãþãtura Evangheliei culmineazã cu porunca: fiþi desãvârºiþi precum ºi Tatãl nostru din ceruri desãvârºit este!

Învãþãtura lui Hristos cuprinsã în Evanghelie n-a fost datã ca lumea sã se uite la ea, prin sticlã, ori chiar sã i se închine – spune Nae Ionescu. Învãþãtura Evanghelicã a fost lãsatã de Dumnezeu spre a fi trãitã de oameni. Trãirea

7

aceasta a ei fiind un fapt istoric, nu poate fi decât relativã. Consideratã în totalitatea ei în timp ºi spaþiu, trãirea aceasta constituie însãºi viaþa învãþãturii. La învãþãtura evanghelicã se adaogã astfel trãirea ei de cãtre noi. Ea nu mai este Evanghelie pur ºi simplu, ci Evanghelie care a rodit în noi – Evanghelie roditã. Sã nu se confunde, aºadar, cuvântul lui Dumnezeu (Evanghelia), care este absolut, cu trãirea lui de cãtre oameni care, fiind un fapt istoric, nu poate fi decât relativã. Învãþãtura lui Hrisots se dovedeºte, aºadar, a fi un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente ce se înscriu pe o curbã. Curba aceasta este însãºi legea de desfãºurare a posibilitãþilor cuprinse în Evanghelie . Creºterea normalã a Evangheliei în comunitatea de dragoste a Bisericii se cheamã CREªTINISM.

Am spus: creºtere normalã. Cãci s-ar putea sã vedem ºi creºteri anormale. Dar împotriva acestor creºteri nefireºti – anorganice, cum am spus, ca ºi împotriva formulãrii false a unei creºteri normale, Biserica are garanþii. Toate creºterile, toate rodirile Evangheliei în sânul comunitãþii omeneºti ºi toate formulãrile acestor creºteri sunt – în Ortodoxie – examinate în lumina unui îndreptar sigur: ÎNVÃÞÃTURA ECUMENICÃ A BISERICII; adecã învãþãtura recunoscutã valabilã de întreg trupul Bisercii din primele opt veacuri pânã la anul 787 d. Hr., datã la care s-a þinut ultimul sinod ecumenic. Cãci pânã în veacul al VIII-lea, Biserica lui Hristos nu se rupsese de fapt. Ceea ce întreg trupul Bisericii din vremea celor 8 veacuri, povãþuit de Duhul Sfânt, socotise fãrã greº, s-a chemat învãþãturã ecumenicã.

Învãþãtura aceasta a fost fixatã în ºapte sinoade generale, þinute între anii 325-787, ºi denumite, prin Glasul Bisericii, SINOADE ECUMENICE.

Pentru vremurile de azi, ecumenicitatea unei învãþãturi nu este altceva decât constatarea IDENTITÃÞII acestei învãþãturi cu învãþãtura fixatã în Sinoadele Ecumenice; deci, cu învãþãtura fãrã de greº a Bisericii de totdeauna.

Deosebirea dintre Evanghelie ºi Creºtinism nu este, deci, alta decât deosebirea dintre o sãmânþã ºi floarea crescutã în condiþii normale din acea sãmânþã. Floarea aceasta – deºi virtual este cuprinsã în sãmânþã, este totuºi altceva decât sãmânþa.

Trebuie sã adaog, pentru lãmurirea unora dintre dumneavoastrã, cã Evanghelia existã prin glasul Bisericii. Ea a fost formulatã în Bisericã, sub purtarea de grijã a Duhului Sfânt. Cea dintâi Evanghelie – cea de la Matei – a fost scrisã cãtre anul 60, adecã la 30 de ani dupã învierea Domnului; iarã cea din urmã – cea dupã Ioan – cãtre anul 90, adecã la 60 de ani dupã învierea Mântuitorului. ªi garanþia transmiterii ei, nealterate, în literã ºi spirit, este Biserica.

Biserica în care se aflã prezent Dumnezeu – Duhul Sfânt.Din cele expuse pân’aici, aþi putut desprinde raportul dintre Evanghelie ºi

Creºtinism.Un om de geniu – care n-a înþeles creºtinismul (cel puþin creºtinismul

nostru, al rãsãritului nu l-a înþeles) – l-a caracterizat drept moralã a sclavilor. E fals. În primul rând, deoarece creºtinismul este mai mult decât un sistem de moralã. CREªTINISMUL ESTE O ÎNÞELEGERE PROFUND REALISTÃ A EXISTENÞEI. În metafizica creºtinã, existenþa este îmbrãþiºatã cu durerea. Dar nu numai atât: recunoscând existenþa de fapt a durerii, creºtinismul recunoaºte, totodatã, ºi drepturile la viaþã ale durerii (cãci durerea nu a venit în lume fãrã pricinã). Recunoaºterea dreptului la existenþã a durerii nu duce, în creºtinism, la resemnare. Pãcatul originar, de la care derivã în TIMP rãul, nu prezintã o

8

demonstrare a necesitãþii rãului. Creºtinismul nu luptã, cu orice preþ, împotriva durerii. El are altceva mai bun de fãcut. Creºtinismul primeºte durerea, în care lumea se zvârcoleºte ca o râmã pe jãratec, ca pe o realitate; pe care el o valorificã. Dacã, adecã, durerea îndeplineºte un rost, dacã îºi capãtã un sens în ancorarea noastrã înspre mântuire, durerea poate deveni izvor de nesfârºitã bucurie. Acesta este esenþialul.

În metafizica creºtinã – metafizicã lipsitã de dialecticã – deosebirea dintre Evanghelie ºi Creºtinsim nu e o floare dialecticã. Ci o realitate vie. Deosebirea aceasta nu o fac eu. Ci chiar sinoadele ecumenice – sinoadele cari ne-au dat Evanghelia. Sinoadele acestea ale Bisericii ecumenice recunosc cã trãirea Evangheliei, fiind un fapt istoric, este relativã. Dar sã venim cu fapte.

Dvs. cunoaºteþi doctrina Evangheliei cu privire la ucidere. Atâþia oameni de bunã credinþã, dar de perspectivã îngustã, ºi-au devastat mintea ºi ºi-au împovãrat sufletul de pãcat cãutând sã justifice uciderea de om cu Evanghelia; cu citate, adecã, din Evanghelie. Cãci adevãrul rãmâne neclintit: Evanghelia, porunca desãvârºirii, nu conþine – nu poate conþine – motive, prime de încurajare, pentru uciderea vieþii semenului nostru. Uciderea aceasta, cu voie, fãrã voie, în legitimã apãrare ori în atac, rãmâne – nu numai pentru sãmânþa absolutului care e Evanghelia, ci pentru Biserica în care rodeºte Evanghelia – un pãcat. (Cã uneori Biserica iartã pãcatul, asta nu modificã situaþia – PÃCATUL IERTAT nu poate fi confundat cu fapta, cu PORUNCA EVANGHELICÃ. Sã vã feriþi de aceastã mare confuzie.) Biserica ecumenicã, paznicã a poruncilor din Evanghelie, dar ºi singura deþinãtoare a "adevãrului lucrurilor" nu priveºte în acelaºi chip pãcatul uciderii; ci felurit. Cãci, iatã, dacã un ins singuratec a ucis, fãrã voie ori în legitima lui apãrare, Biserica îl opreºte de la împãrtãºanie vreme de 10 zile, ca UCIGAª. Pe cei care ucid însã – cu bunã ºtiinþã – pentru salvarea comunitãþii de destin, pentru salvarea naþiei lor, aceeaºi Bisericã ecumenicã îi opreºte de la împãrtãºanie vreme de 3 ani, ca pe niºte NECURAÞI CU MÂINILE. ªi cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre este atins.

Pentru Biserica lui Hristos, pentru Biserica creºtinã ecumenicã, comunitatea de destin – naþiunea – din care facem parte este un fapt firesc. (Cã naþiunea, ca realitate istoricã, e o consecinþã a pãcatului originar, prin care s-a început istoria, prin care noi am cãzut în istorie, asta e altã chestiune!) Comunitatea de destin – naþiunea – nu e numai categoria logicã, ci ºi colectivitatea realã, care ne defineºte pe fiecare dintre noi; locul, cadrul ºi principiul întregii noastre acþiuni ºi existenþe în veac. Iarã naþionalismul nu este altceva decât atitudinea care trage toate consecinþele îngãduite din faptul firesc cã fiecare dintre noi aparþinem – fãrã putinþã de sustragere – unei naþiuni. Comunitatea de destin, neaflându-se principal în conflict cu Biserica, ci, dimpotrivã, poate totuºi în fapt intra în conflict cu Biserica, ºi anume când ea – comunitatea – propagã o concepþie despre viaþã ºi o eticã potrivnicã (sau nu în totul conformã) doctrinei Bisericii. Când, adecã, sãmânþa Evangheliei a rodit nefiresc în aceastã comunitate. Sub acest unghiu vom examina, dar, creºterea Evangheliei în grãdina Legiunii, spre a putea înþelege apoi raportul real dintre Miºcarea Legionarã ºi Bisericã.

În Miºcarea Legionarã nimeni dintre noi nu face doctrinã. Doctrina a fãcut-o cel ce a creat Miºcarea – CÃPITANUL – ºi, în împlinirea testamentului lui, doctrina creeazã fapta Legiunii. Sã vedem, aºadar, care e doctrina ºi cari înfãptuirile Miºcãrii Legionare. Sarcina mea e aici uºoarã – faptele vã sunt cunoscute. Împreunã vom arunca o privire asupra doctrinei Cãpitanului ºi asupra

9

acþiunii Miºcãrii lui, spre a vedea dacã nu cumva ne aflãm în faþa unei concepþii despre viaþã ºi au unei etici potrivnice creºtinismului.

Miºcarea Legionarã – Miºcare de mântuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar ºi de la Icoanã. "De la icoanã ºi de la altar am pornit – mãrturiseºte Moþa – apoi am rãtãcit o bucatã de vreme, purtaþi de valurile omeneºti ºi n-am ajuns la nici un mal, cu toatã curiþia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, rãsleþiþi, sfârtecaþi, ne strângem la adãpost, la singura cãldurã ºi alinare, tãrie ºi reconfortare a noastrã, readucãtoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei strãluciri a cerului: la Icoanã. " (La Icoanã)

Despre vremurile începutului scrie Cãpitanul: "Toþi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi." (Pentru Legionari)

ªi iarãºi: "Ne-am strâns ºi mai mult în jurul icoanei. ªi cu cât greutãþile ne vor asalta ºi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail ºi la umbra sãbiei lui." (Pentru Legionari) Arhanghelul Legiunii nu e vreun arhanghel al vreunui cult oarecare, ci e Arhanghelul Bisericii Creºtine a Rãsãritului, aºa cum îl aratã dogma ºi rânduiala acestei Biserici:

"El nu era pentru noi o fotografie pe o icoanã; ci îl simþeam viu. Acolo, la icoanã , fãceam de gardã cu schimbul, zi ºi noapte, cu candela aprinsã." (Pentru Legionari)

Despre alcãtuirea lãuntricã a legionarului ºi despre rolul rostul Bisericii în viaþa neamului nostru stã scris în Cãrticica ªefului de Cuib: "Legionarul crede în Dumnezeu ºi se roagã pentru biruinþa Legiunii. Sã nu se uite cã noi, poporul român, stãm aici pe acest pãmânt prin voia lui Dumnezeu ºi prin binecuvântarea Bisericii creºtine." prin urmare, legionarul crede în Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atâta întrucât este legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru CÃPITAN, legionarul care nu crede în Dumnezeu este un infirm.

În circulara din 23.II.1936, odatã cu prilejul consumãrii unei miºelii, el spune, despre unul care izbutise sã se înalþe pânã la treapta de Comandant legionar: "L-am sfãtuit atunci sã se retragã cavalereºte din rândurile legionare, neputându-se acomoda acestui spirit ºi credinþei necesare unui legionar, pentru a nu crea mai târziu dificultãþi organizaþiei din cauza construcþiei lui sufleteºti aparte, cãreia eu îi gãsisem o infirmitate: imposibilitatea de a crede în Dumnezeu." (Pe care timp de un an încercasem s’o tratez; însã cu rezultatul care se vede.)

Deschid aici o parantezã: situaþia eventualilor „infirmi“ din casa noastrã e limpede:

a) Infirmul care nu se mândreºte cu infirmitatea lui rãmâne, în nãdejde, în lazaretele dragostei noastre.

b) Infimul care ºi-ar afiºa ostentativ infirmitatea, ca pe o normalitate ºi superioritate faþã de camarazii lui, s-ar dovedi a fi un inconºtient.

c) Anticristul – legionarul luptãtor împotriva lui Hristos – de va încerca sã dea pietrii unghiulare a casei noastre lovituri – cu atât mai pieziºe cu cât uneltele minþii lui sunt mai ascuþite – va trebui þintit, fãrã milã, sub sticlã, drept pildã miºeliei, pentru generaþiile viitoare. Trecerea cu vederea, îngãduinþa, ar fi, în cazul acesta, mare pãcat împotriva datoriei de a þine porunca ºi a împlini testamentul lãsat de CÃPITAN.

În circulara din 25.X.1936 citim:

10

"Se vor lua cele mai severe mãsuri cu privire la recrutarea noilor elemente, în aºa fel încât sã nu pãtrundã decât acelea capabile de credinþã în Dumnezeu ºi în viitorul acestui neam."

ªi spre a nu mai lãsa loc de interpretãri, iatã ce scrie CÃPITANUL despre Hrisots, Dumnezeul legionarilor: "Vom învia din morþi în numele lui Hristos; adecã în afarã de credinþa lui Hristos, nimeni nu va fi mântuit." (Însemnãri)

Sau:"A înviat Hristos, sãdind nãdejdea Învierii din morþi; cã viaþa nu se

terminã aici, la aºa de trecãtori 60-70 de ani; cã se prelungeºte dincolo; cã ne vom întâlni iar… ºi nu ne vom mai despãrþi niciodatã." (Însemnãri)

La Jilava, în noaptea de Paºti a anului 1938, Cãpitanul aºtepta cu înfrigurare ceasul învierii. Dupã multe osteneli izbuteºte sã îºi procure o lumânare. Scrie el în Însemnãri: "O fi trecut de 12 (noaptea). Poate ºi de 1. N’am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea ºi zic: Hristos a înviat!"

socotesc inutil a mai continua. Învãþãtura Cãpitanului despre Hristos ºi despre rânduiala Bisericii creºtine se aflã la tot pasul, aceeaºi, neschimbatã. Ea nu se deosebeºte de învãþãtura Pãrinþilor Bisericii .

Þiu sã fac aici o remarcã. ªi sã dau un îndemn. Sunt unii camarazi care înclinã a crede cã în vremea din urmã Cãpitanul… ar fi cãzut la misticism. (Vom vedea imediat ce e ºi cu misticismul.) cã, adecã, unul ar fi Cãpitanul din "Pentru Legionari" ºi altul Cãpitanul din "Însemnãri". E o eroare gravã. ªi o impietate. Cãpitanul este un bloc. Existenþa lui pãmânteascã ni-l aratã ca pe un mare credincios. A crezut, totdeauna, în Dumnezeu. A crezut în Hristos cel înviat din morþi. A fost totdeauna adânc respectuos faþã de rânduielile Bisericii. Cã în Însemnãri a formulat mai mult? Este evident: prilejul de sta mai mult de vorbã cu sufletul sãu asupra celor netrecãtoare l-a fãcut sã formuleze mai mult. Dar oare în Pentru Legionari ºi în Circulãrile nãscute pe câmpul de bãtaie, n-a spus el exact acelaºi lucru? Paºii lui au fost paºii Legiunii lui. Cãci aºa a fãcut el Legiunea: pe mãsura adâncimii ºi a bogãþiei lui. Nici un pas al ei n-a fost fãcut fãrã asistenþa Bisericii pãrinteºti. Amintiþi-vã de recrudescenþa credinþei creºtine din anii de blestem – recrudescenþã al cãrei punct culminant l-a însemnat primãvara anului 1938 – ºi veþi înþelege ce au însemnat pentru Biserica rumâneascã fapta ºi cuvântul Miºcãrii Legionare. Se mira lumea cã Bisericile au devenit neîncãpãtoare. La citirea Evangheliei – la care doar femeile mai în vârstã mai îngenuncheau – îngenuncheau acum, cu evlavie, legiuni de tineri. Ei se spovedeau ºi se împãrtãºeau, ca moºnegii.

Drept nevroit omagiu s-a aruncat, deci, Legiunii lui Codreanu acuzaþia de… misticism. Atunci mintea cea mai luminatã, inteligenþa cea mai rodnicã a timpului nostru – Nae Ionescu – a avut prilejul sã punã lucrurile la punct. Din expunerea sa dau aici numai un fragment: "Sunt oameni, culturi ºi civilizaþii care cred cã realitatea aceasta sensibilã în care trãim noi ºi care constituie experienþa noastrã imediatã, nu epuizeazã existenþa; cã, mai mult, existã oarecum douã lumi, dintre cari una tangibilã – de aici – ºi alta intangibilã, invizibilã – de dincolo – principiu oarecum ºi raþiune de a fi a celei de aici. Putinþa omului de aici de a pãtrunde dincolo, în chiar aceastã viaþã, constituie experienþa misticã a fiecãruia dintre noi. Pãtrunderea vieþii de dincolo în viaþa de aici, prezenþa ei în fiecare moment al istoriei, constituie înþelegerea misticã a existenþei. Misticismul deci poate fi contestat – dar cu o condiþie: ca anume cei cari o fac sã-ºi dea seama cã contestã însãºi existenþa religiei; sau, dacã vreþi, a oricãrei religii…"

11

Înainte de a trage o concluzie, aº vrea sã spun douã vorbe ºi un cuvânt despre Moþa, cu care Cãpitanul în credinþa în Hristos ºi în Bisericã a trecut pragul veºniciei îmbrãþiºat. Moþa a fost creºtin adevãrat. Împreunã cu Cãpitanul el a fost ctitor al Miºcãrii Legionare. Încã din tinereþe el scrie despre rostul ºi puterea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos; despre "nesfârºitul ºir al Apostolilor, al Sfinþilor Pãrinþi ai Bisericii ºi al celorlalþi Sfinþi ºi Martiri, cari rãspândirã ºi întãrirã Biserica." În "Pãmântul Strãmoºesc" el scrie: "Nu suntem fãuritori ai mântuirii dorite; ci vrem sã fim simple unelte ale mântuirii, pe care n’a cãutãm în altã parte decât la singurul loc unde se aflã: la Dumnezeu."

Despre legãtura dintre creºtinãtate ºi neamul nostru, el scrie din Spania: "Neamul nostru nu poate trãi fãrã credinþa noastrã creºtinã. Apãrând creºtinãtatea, chiar pe pãmânt strein, noi apãrãm o putere care este izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de cruce, noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru neamul nostru românesc." (Prezent)

Moþa a trãit precum a învãþat. ªi a murit precum a trãit: a murit pentru Hristos ºi Legiune. (Nu pentru Legiune.)

Mã opresc aici ºi fac constatarea cã nu numai în þara româneascã, ci nicãiri pe tot pãmântul strãjuit de umbra crucii, sãmânþa Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat ºi de falnic, precum în casa la a cãrei temelie s-a îngropat însuºi Cãpitanul, creatorul ei. Între Miºcarea lui Corneliu Codreanu ºi Biserica lui Hristos nu existã cale deschisã conflictelor. Dimpotrivã. Precizând poziþiile, Cãpitanul scrie, ca un Dascãl al Bisericii: "Linia istoricã este una: aceea pe care o trãim sub condamnare ºi sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, ale lumii ºi ale moºi-strãmoºilor noºtri. Recunoaºtem cã suntem pãcãtoºi; aceasta este atitudinea legionarã faþã de Bisericã." (Pentru Legionari) Prin urmare: recunoaºtem cã suntem pãcãtoºi; cã purtãm, de-a lungul existenþei noastre, pãcatele noastre ºi ale lumii. ªi în starea în care ne aflãm, noi ne zbatem, ne jertfim viaþa, sub aripa ocrotitoare a Bisericii strãbune, pentru apãrarea crucii; ºi pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Nu-mi place sã ocolesc dificultãþile. Fãrã îndoialã cã în sufletele dvs. stãruie o întrebare: "Camarazi de-ai noºtri – plenipotenþiari ai destinului comunitãþii noastre – au fost aduºi în situaþia de a pedepsi pe cãlãii sufletului naþiei; cum stau ei, cu fapta lor, faþã de învãþãtura lui Hristos?" Rãspunsul la aceastã întrebare îl dã Cãpitanul: suntem în starea de oameni pãcãtoºi. La rândul ei, Biserica ecumenicã nu pedepseºte pe împuterniciþii comunitãþilor de destin ca pe niºte inºi singurateci. Iarã fapta care se cheamã ucidere, uneori e numai NECURÃÞENIE A MÂINILOR. Doctrina Bisericii spune cã la Judecata cea de pe urmã – unde trebuie sã se þinã seama de toþi ºi de toate – vor învia ºi trupurile, ca unii cari au fost tovarãºi ale sufletelor în timpul vieþii ºi deci solidar rãspunzãtoare. Ei bine, judecata aceasta – judecata desãvârºirii – nu va trece cu vederea vremile, stãrile ºi motivele care au determinat hotãrâri ºi gesturi. Cãci dacã Nicadorii noºtri n-ar fi trãit adânc toatã tragedia neamului lor; dacã ar fi fost niºte "cetãþeni ai lumii" (adecã acea pãlãmidã þigãneascã pe care vântul o mânã pe faþa nisipului ºi unde se aflã umezealã, prinde rãdãcinã, iarã când umezeala s-a dus, îºi ia ºi ea drumul spre alte locuri) n-ar fi pedepsit, niciodatã, pe Duca.

Hotãrârile Sinoadelor Ecumenice – adecã ale supremei autoritãþi formale în Bisericã – nu se pot discuta. Dar cum nu e bine ca în inimile dvs. sã rãmâie vreo urmã de îndoialã cu privire la adevãrul Evangheliei, vreau sã vã previn cã Evanghelia nu este o utopie. Vreau sã spun cã, adecã, a vrut Dumnezeu ca ea sã

12

fie trãitã ºi în absolut, chiar în viaþa aceasta. Cãci scrie în cãrþile de slujbã ale Bisericii: "unde vroeºte Dumnezeu, acolo se biruieºte rânduiala firii". Biserica noastrã cântã biruinþa cuvioasei Parascheva, care s-a desprins ºi de patrie ºi de rudenie. Troparul slujbei sfintei începe chiar cu aceste cuvinte: "Patria ºi rudenia ai lãsat…" (Aceastã trãire în absolut a Evangheliei o cântã Biserica ºi Sinoadele ei. Adecã aceleaºi Sinoade care ne învaþã cum sã înþelegem Evanghelia.) Pânã acum însã, aceste biruinþi, aceste scoateri din istorie, s-au operat numai individual, colectivitãþile rãmânând, cu legile lor, în istorie. (Aceasta n-a înþeles-o Ghandhi când a propus unei colectivitãþi de 400.000.000 trãirea poruncii neîmpotrivirii, poruncã cu care se biruie hotãrât; însã dincolo de istorie.) Funcþiunea Evangheliei este aceea de a chema spre înãlþimi; de a þine în noi treazã nostalgia absolutului ºi a desãvârºirii. Ne înãlþãm pe cât ne ajutã neputinþa noastrã. Nu avem dreptul sã spunem cã de cãdem de pe "scara lui Iacov" nu avem vinã. Vinã avem. Cã nu suntem singuri în aceastã lume. De aceea ne vom ruga neîncetat pentru pãcatele noastre. Am vãzut cum a rodit Evanghelia în casa noastrã; în Miºcarea noastrã Legionarã. Am înþeles cã doctrina ºi fapta Legiunii închid poarta oricãrui conflict între Miºcarea Legionarã ºi Biserica ecumenicã. Biserica lui Hristos cel înviat din morþi aflã în aceastã Miºcare un instrument prin care neamul nostru este abãtut pe calea mântuirii. Biserica ecumenicã nu poate sã nu se bucure vãzând cum floarea unui tineret se rupe de bucuriile sortite muritorilor ºi se jertfeºte de bunã voie pentru zidirea unei þãri frumoase ºi curate ca soarele ºi puternice ºi ascultãtoare de Hristos.

Dacã însã Biserica ecumenicã nu poate sã nu se bucure vãzând florile crescute din sãmânþa Evangheliei semãnate în grãdina Legiunii, bucuria aceasta s-ar fi cuvenit ca, în primul rând, sã fie a Bisericii lui Hristos din þara rumâneascã. Ei bine, cum a fost primitã apariþia Legiunii de cãtre Biserica "oficialã", de cãtre clerul nostru bisericesc?

Cum ne-au primit Pãrinþii Episcopi cari sunt chip Tatãlui o aratã în chip plastic însuºi Cãpitanul, în Însemnãrile sale din 1938: "Un copil care nu ºi-a vãzut de mult pe tatãl sãu se repede sã-l îmbrãþiºeze. Când copilul se apropie, tatãl îl primeºte cu rãcealã ºi-l loveºte cu palma peste gurã, scoþându-i doi dinþi…" ªi mai departe: "Biserica pãrinteascã", "biserica strãbunã", ne loveºte. Patriarhul e ºi prim-ministru, în numele cãruia se fac toate; de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri! În palatul Patriarhiei, în ziua de Paºti a anului 1938, Patriarhul acesta rosteºte, în faþa a 60 de preoþi veniþi sã-i ureze viaþã cu pace ºi iertare tuturor, potrivit cântãrii Bisericii "Sã iertãm toate. Pentru Înviere", sentinþa: "mai bine sã moarã unul pentru popor". (Patriarhul Miron se dovedea a fi un om umblat prin Scripturã.) Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar faptul îndeletnicirii lui cu "ocârmuirile publice" – aducea, aºadar, citat din Evanghelie! El adãoga, pentru a întãri cuvântul, cã în vinele Cãpitanului "nu curge un strop de sânge românesc". Sfatul lui a fost urmat chiar în cursul acelui an: Cãpitanul a þinut naþiunei cel mai mare discurs al sãu. ªi cel din urmã.

Urmaºul în cinste al patriarhului Miron, Patriarhul Nicodim, avea sã procure guvernului, în toamna anului 1939, tot din scripturã, o motivare a îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnã. ªi toate acestea nu pentru vreun temeiu doctrinar. Cã aceasta nu era mãcar cu putinþã. Ci pentru cã aºa cereau cei ce-i fãcuserã episcopi ºi patriarhi; aºa cerea guvernul. Au ieºit atunci din rânduri cãlugãrii ºi preoþii de mir cei sãraci. Cãlcând disciplina cãlugãreascã ºi ascultarea preoþeascã, pãrãsind pe pãstorii cei nãimiþi, ei au îmbrãcat cãmaºa verde, au înfruntat primejdia, au plãtit cu viaþa credinþa lor. ªi au spãlat, astfel,

13

ruºinea de pe obrazul clerului Bisericii româneºti din al 4-lea deceniu al veacului XX.

Pãrinþii episcopi n-au întrebat niciodatã stãpânirea de ce au fost aceºti clerici împuºcaþi; nici mãcar asupra numãrului celor împuºcaþi n-au cerut lãmuriri. Au primit decoraþii ºi portofolii ministeriale. ªi au tãcut.

Este adevãrat cã aceastã atitudine a lor, constantã, faþã de Miºcarea Legionarã, a fost pãrãsitã o singurã datã: în primãvara anului 1937. Dupã înmormântarea lui Moþa ºi Marin, guvernul a cerut, ca de obiceiu, Sinodului sã ia unele mãsuri împotriva clerului care a participat la înmormântarea celor doi luptãtori ai Crucii. Spre surprinderea generalã, Sinodul a dat un rãspuns care a smuls Cãpitanului cuvinte de admiraþie. A scris el atunci:

"Pentru mine, atitudinea de acum, istoricã, a Bisericii Ortodoxe, este un început de mãrire, un început de atitudine de Împãrat." (Circulara 64, 1937) Iarã Nae Ionescu scrie despre aceeaºi atitudine:

"Rãspunsul Sfântului Sinod al bisericii noastre privitor la amestecul preoþilor în politicã este – de la 1919 ºi pânã acum, adecã de când urmãresc eu linia pe care se miºcã acþiunea Bisericii oficiale – cel dintâi act izvorât din rãspunderea faþã de aºezarea, rosturile ºi destinul Ortodoxiei." (Predania, Nr. 4, 1937)

Atitudinea aceasta din 1937 a Sinodului a rãmas fãrã a doua zi. Cãci acelaºi Sinod a rãmas mut, fãrã glas, la ororile comise de demenþa stãpânitoare. Mai mult: fiecare episcop în parte ºi toþi laolaltã au felicitat, încurajând crima. Cum se explicã atunci gestul din 1937? Simplu: dupã înmormântarea celor doi martiri legionari, þara întreagã nu se mai îndoia de biruinþa Miºcãrii Legionare. Guvernul însuºi a mãrturisit-o mai târziu: "am avut noroc cã n-au îndrãznit mai mult."

Pãrinþii episcopi, deci, cãutaserã ºi ei sã se punã bine cu stãpânirea ce se zãrea, falnicã, la orizont. (Dupã vechea rânduialã…) în România Legionarã; într-o Românie în care apele vor intra în matca lor fireascã, nimeni nu se va mai încurca în câmpul de activitate al altuia. Starea de dezechilibru în care se afla comunitatea încetând, va înceta ºi rãzvrãtirea împotriva vechii rânduieli. Cãci ceea ce pân’aici era lucru firesc, de-acum nu va mai fi firesc. Clerul bisericesc va trebui sã rãmânã la rosturile lui fireºti: povãþuitor cu putere spre calea mântuirii; sfinþitor al fãptuirii, prin oficierea ierurgiilor al cãror sâmbure sunt Sfintele Taine.

O Românie legionarã – care va crea condiþiile necesare unei dezvoltãri fireºti a lucrãrii preoþeºti – va fi în drepturile ei sã pretindã clerului exact ce pretinde legionarului: seriozitate, muncã, credinþã, spirit de jertfã. Pe plan duhovnicesc.

Deci, darã:1) Pãrinþii episcopi ai României legionare îºi vor aduce aminte cã

Pãrinþii Apostolici ºi Sfinþii Pãrinþi i-au numit "Chipuri ale Tatãlui ceresc".2) preoþii de mir nu vor avea nicicând prea mult timp spre a se îngriji de

sufletele încredinþate lor spre mântuire.3) În România Legionarã cel mai legionar dintre cãlugãri va fi acela care-

ºi va þine mai cu strãºnicie fãgãduinþele lui cãlugãreºti; cele trei fãgãduinþi: sãrãcia desãvârºitã, omorârea voinþei proprii, castitatea. (În România Legionarã, cãlugãrul ori preotul de mir în uniformã legionarã ºi cu pistol la centurã ar fi o sinistrã arãtare.) În mãnãstiri nu va mai seca untul-de-lemn al rugãciunii. Atât de fundamental lucru este rugãciunea Bisericii pentru mântuirea

14

neamului omenesc, încât Sfinþii Pãrinþi nu se opresc a spune cã "Mai bine sã înceteze soarele din cãlãtoria sa decât sã înceteze cetirea Psaltirii . "

Iarã Cãpitanul nostru scrie:"În momentul în care mãnãstirile ºi bisericile nu se vor mai ruga, þara

aceasta se va prãbuºi." În rânduiala Bisericii creºtine a Rãsãritului, sãvârºirea Liturghiei are o atât de mare însemnãtate, încât stã scris cã de se va întâmpla sã ia foc Biserica în vremea Liturghiei – dupã ce se va fi trecut de un anumit moment al ei – preotul nu va mai putea pãrãsi altarul: el va arde acolo împreunã cu Sfintele Taine. Iarã dupã cucerirea Constantinopolului ºi transformarea Sfintei Sofii în moschee, evlavia creºtinã a nãscut o legendã de adâncã semnificaþie. Spune legenda aceasta cã se oficia Liturghia în biserica lui Iustinian I, când necredincioºii nãvãlirã înlãuntrul strãlucitului locaº, spurcând ºi pângãrind. Atunci s-a întâmplat minunea: preotul liturghisitor a dispãrut cu Sfintele Taine, dupã un zid tainic. De atunci el tot aºteaptã ca Sfânta Sofie sã fie redatã slujbei creºtine; ca sã-ºi continue Liturghia întreruptã. ªi aceasta se va întâmpla, cu certitudine absolutã, de vreme ce Liturghia nu poate rãmâne întreruptã.

În România Legionarã, Biserica lui Hristos va trebui sã cunoascã viaþa ºi calea împãrãteascã. Dar aceasta prin vrednicia ei. Închei aceastã mãrturisire de credinþã cu cuvintele Cãpitanului, aflate în Circulara nr. 64, 1937.

"Cred cã e bine ca Ortodoxia noastrã sã ºtie cã cineva nu-i Împãrat pentru cã împãrãþia de alãturi s-a dãrâmat; ci întrucât are inimã de Împãrat ºi ia hotãrâri ºi atitudini de Împãrat. Am credinþa cã în marea lume a Ortodoxiei, Biserica României va juca cândva cel mai mare rol."

Gh. RACOVEANU

(Conferinþã þinutã în faþa grupului legionar Weimar-Buchenwald, în seara zilei de 15 martie, 1943)

15

Partea a II-a

DESPRE FIINÞA ªI EXISTENÞA MIªCÃRII LEGIONARE

A LUI CORNELIU CODREANU

Freising1965

I. MÃRTURISIRE

II. DESPRE FIINÞA ªI EXISTENÞA MIªCÃRII LEGIONARE

III. CONFESIUNE

IV. INTRODUCERE(Treizeci de ani de denigrare, de urã ºi prigoanã. Explicaþia.)

V. REALITATEA LEGIUNE (Capital de gând ºi faptã, constituind un instrument de salvare naþionalã):

VI. Legiunea fiinþã (sâmbure substanþial a ceea ce este).VII. Legiunea existenþã (înfãþiºarea externã a ceea ce este).

VI. FIINÞA (Componente esenþiale):VII. Credinþa în DumnezeuVIII. Iubirea de PatrieIX. Dragostea de trecutul de mândrie româneascãX. Dragoste de muncãXI. Lupta împotriva rãului din sufletXII. Sentimentul onoareiXIII. Omenia româneascã

VII. EXISTENÞAA) Legiunea, ºcoalã spiritualã:B) ªedinþa de CuibC) Disciplina acceptatãD) Tabãra de muncãE) MarºurileF) Cântecul G) RugãciuneaH) EroulI) Legiunea, organism politic:J) PartidulK) ProgrameleL) AntisemitismulM) Violenþa materialãN) Haiducismul

VIII. LEGIONARISM ªI CREªTINISM:IX. Omul sfântX. Omul erouXI. Patrie ºi rudenie

IX. DESPRE "ÎNVIEREA NEAMURILOR"

X. "ECUMENICITATE NAÞIONALÃ"

XI. COLABORATOR PE PLAN NAÞIONAL (NU INDIVIDUAL) AL BISERICEI CREªTINE

XII. STIL LEGIONAR (definiþie):XIII. Expresie a rezultatului unui proces de cunoaºtere (fie imediatã, fie

nemediatã).Condiþionat de:1. Structurã spiritualã:

2. Naturã logicã3. Naturã misticã4. Naturã mixtã

5. Grad de culturã6. Natura lucrãrii (Circulãri, însemnãri etc.)7. Talente speciale

(Semne distinctive)B) Expresia rezultatului unui proces de educaþie (þinuta legionarã)

XIII. OMUL MODEL = EDUCATORUL

XIV. CÃPITANUL!

XV. DESPRE CREªTEREA REALITÃÞII:XVI. Creºtere fireascã (normalã)XVII. Creºtere nefireascã (anormalã)XVIII. Operaþia de confruntare = organicitatea creºterii

Motto:"Ca un arhitect priceput, eu am pus temeliile. Altul a zidit pe ele. Însã fiecare sã ia bine seama cum zideºte; cã altã temelie, în afarã de cea pusã, nimeni nu mai poate pune…"

(I Cor., III, 10-11)

XVI. CRITERIUL ADEVÃRULUI LEGIONAR: adevãr-realitateDefiniþie = Concordanþa (unei afirmaþii, atitudini, acþiuni) cu esenþialul legionar.(Esenþial – accesoriu)

XVII. CONSIDERAÞII FINALE ("ªeaua pe destin")

XVIII. CONCLUZIE:XIX. Cea mai profundã revoluþie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român

de la încreºtinarea lui încoace.XX. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãþi ºi peremtatea ei,

revoluþia lui C.C. este valabilã pentru toate naþiunile care vor sã porneascã pe calea încreºtinãrii efective.

I.

DESPRE FIINÞA (1) ªI EXISTENÞA (2) MIªCÃRII LEGIONARE

Legiunea lui Corneliu Codreanu n-avea sã fie, dintru început, un tot organic. Între 24 iunie 1927 – data înfiinþãrii "Legiunii Arhanghelului Mihail" – ºi 17 aprilie 1938 – data arestãrii întemeietorului ei – Legiunea, în pofida condiþiilor cu totul nefavorabile ei, a crescut neîncetat. În profunzime, ca ºi în suprafaþã. De la cele 4 dreptare iniþiale – credinþa în Dumnezeu, încrederea în misiunea lor, dragostea reciprocã ºi cântecul – care cãlãuzeau paºii legionarilor, pânã la cucerirea sufletului poporului (cucerire pe care o dovediserã alegerile parlamentare din 1937), legiunea parcursese un drum lung. Din 1927 ºi pânã în aprilie 1938, data arestãrii, ea crescuse mereu, sub controlul sever al lui Corneliu Codreanu. Temeliile fuseserã puse. Dar construcþia nu era încheiatã încã. Pe temeliile puse, se clãdea neîncetat. ªi ne putem închipui cât s-ar fi construit ºi cum s-ar fi construit dacã arhitectul priceput ar fi supravieþuit celui de-al doilea rãzboi mondial… Cãci însuºi întemeietorul se afla în continuã creºtere, devenire spiritualã. Formal, el îºi începuse opera la vârsta de 28 de ani. Când l-au ucis, împlinise 39. ªi faþa lumii avea sã se schimbe.

Arhitectul a pus temeliile ºi a început zidirea. Dupã el, altul a continuat construirea. În continuarea aceasta, s-a þinut, oare, seama de sfatul sfântului Pavel, aflat în scrisoarea I cãtre Corinteni (III, 10-11). S-a construit adecã pe temeliile puse? S-a respectat planul construcþiei? Ori s-a continuat zidirea pe alte temelii? Cu alte cuvinte, creºterea Legiunii dupã dispariþia Întemeietorului a fost creºtere fireascã (normalã)? Ori a fost creºtere nefireascã (anormalã)? Mai precis: în ce mãsurã creºterea aceasta a fost fireascã ºi în ce mãsurã nefireascã?

Viaþa, creºterea Legiunii, se înscriu pe o curbã. În cazul creºterii normale (fireºti), fiecare moment al acestei curbe stã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte momente; fiecare moment se integreazã în unitatea organicã a curbei. Dacã momentul nu se integreazã, însemneazã cã el introduce o anormalitate în curbã, un dezechilibru în situaþie, ºi trebuie respins. (Un exemplu: când practica infamiei, a miºeliei în luptã în locul legii legionare, care spune cã e mai bine sã cazi pe drumul onoarei decât sã învingi printr-o miºelie, practica aceasta trebuie respinsã ca anormalã, ca una care introduce un dezechilibru în situaþie.)

II.

CRITERIUL ADEVÃRULUI ÎN LEGIUNE

O afirmaþie este adevãratã în mãsura în care ea este conformã realitãþii. O judecatã este adevãratã sau falsã în mãsura în care ea se reazemã sau nu pe starea de lucruri la care se referã; când concordã sau nu concordã cu starea de lucruri la care se referã. Necunoaºterea exactã a stãrii lucrurilor face imposibilã judecata adevãratã, la judecata dreaptã. Confundarea esenþialului cu neesenþialul, a permanentului cu accidentalul, a necesarului cu superfluul, duce fatal la judecata strâmbã, la judecata falsã.

Am trãit ºi trãim vremi în care dreptarul adevãrului era Führerul ori Partidul. Pe Corneliu Codreanu eu l-am auzit odatã declarând cã "se va da afarã din Legiune" dacã el, Cãpitanul, va cãlca o anumitã lege moralã impusã de el Legiunii lui. Iarã altãdatã dãdea dispoziþii unuia dintre bunii lui comandanþi legionari pentru cazul în care acesta va trebui sã ia hotãrâri urgente ºi nu va

avea posibilitatea de a cere instrucþiuni de la centru. Într-o astfel de situaþie – spunea el – înainte de a pune în aplicare hotãrârea luatã, trebuie sã te întrebi:

I. Dacã prin aceastã hotãrâre a ta nu mânii pe Dumnezeu;II. dacã hotãrârea ta este spre folosul Patriei;III. Dacã ea nu nesocoteºte legile fundamentale ale Legiunii.Evident cã aceste norme sunt valabile în cazul în care cel ce hotãrãºte

este, spiritual ºi moraliceºte, într-o stare de elevaþie. Dar ce intereseazã aici este altceva: este ierarhia valorilor. Dumnezeu, Patria, Legiunea. Nu pe dos.

Evident cã pentru tot ce se lucrase pânã în vremea despãrþirii lui de Legiune, el, cel ce-i pusese temeliile, putea spune dacã lucrul este sau nu legionar. Dar el, întemeietorul, nu s-a socotit niciodatã îndreptãþit sã schimbe temeliile odatã puse. Într-un fel el era prizonierul operei pe care o înfãptuise; mai exact: prizonierul legilor fundamentale ale acestei opere. Când el spune aceste cuvinte de testament legionarilor sãi: "Iubiþi camarazi, de acum ºi cât va fi viaþã legionarã, sã ºtiþi cã unde veþi vedea apãrând, fie în sufletul vreunui luptãtor, fie în propriul vostru suflet, rânjetul interesului personal, acolo a încetat de a mai exista Legiunea." (Pentru Legionari) El intuise prin aceasta criteriul adevãrului în Legiune. Dreptarul adevãrului în Legiunea lui Corneliu Codreanu este concordanþa (unei acþiuni, unei atitudini, unei afirmaþii) cu esenþialul legionar.

III.

LEGIONARISM ªI CREªTINISM

Faptul cã legionarii lui Codreanu erau în covârºitoarea lor majoritate creºtini practicanþi – oameni care se mãrturiseau ºi se împãrtãºeau – faptul cã nici o lucrare de seamã a Legiunii nu se începea fãrã binecuvântarea preoþilor, faptul cã la mesele comune ale legionarilor se spunea rugãciunea ºi-acolo unde era, preotul da binecuvântarea, a nãscut confuzii chiar în unele cercuri clericale. Miºcarea lui Codreanu însã nu a cãutat sã se substituie bisericii româneºti creºtine. Asupra acestuia adevãr Corneliu Codreanu a þinut sã spulbere, dintru început, orice echivoc. El vorbeºte în termeni limpezi despre "linia" bisericii ºi "linia" Miºcãrii Legionare. "Linia istoricã – scrie Cãpitanul – este una: aceea pe care o trãim noi. Cãci noi trãim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastrã. Cãtre ea tindem, dar nu realizãm decât puþin. Pentru cã trãim sub condamnare ºi sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, a lumii ºi a moºi-strãmoºilor noºtri. Recunoaºtem cã suntem pãcãtoºi: aceasta este atitudinea legionarã faþã de Bisericã." Din scrisoarea – rãspuns unui preot-profesor. (Circulãri, pag. 109)

Într-adevãr, între viaþa lui Hristos ºi viaþa legionarã nu poate exista confuzie. Este vorba aici de planuri de miºcare deosebite. Omul care poate spune despre sine: mihi enim vivere Christus et mori lucruim (Filipeni, I, 21); se miºcã pe alt plan decât omul legionar. Idealul omului creºtin e sfinþenia. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai poate clinti din mersul sãu nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninþarea, nici exilul, nici moartea. Arhiereul Vasile al Cesareei Capadiciei (+ 379), ameninþat de Modestus, prefectul împãratului arian Valens, cu confiscarea, cu exilul, chinuirea ºi moartea, l-a întrebat, senin, pe atotputernicul Modestus: "Asta este tot ce-mi puteþi face? Altceva mai rãu nu ai?

Confiscarea averii? Dar în afarã de aceste haine vechi de pe mine ºi de câteva cãrþi nu posed nimic. Exilul? Dar care e patria mea? Eu mã simt bine oriunde pe acest pãmânt, care nu e al meu, precum nici al tãu. Chinurile? Vrei sã spui „prima lovire“, cãci trupul acesta slãbit nu o va putea suporta pe a doua. Iarã despre partea morþii, ea va însemna tocmai împlinirea dorului meu de a fi împreunã cu Domnul, Dumnezeul ºi Mântuitorul meu Iisus Hristos…"

Omul nou al Evangheliei nu mai cunoaºte dificultãþi din afarã. Viaþa în Hristos depãºeºte proporþiile naturii noastre; nesocoteºte drepturile ºi înfruntã energiile ei. Silit de un oricine sã meargã cu el cale de o milã, omul Evangheliei va merge cu el douã mile. De va vrea careva sã se judece cu el spre a-i lua haina, el îi lasã nu numai haina, ci ºi mantaua, numai sã fie pace. Îl loveºte cineva peste obrazul drept, el îi oferã spre lovire ºi obrazul stâng. Ucis fiind cu pietre, se roagã ca Dumnezeu sã-i ierte pe ucigaºi. Acesta este omul Evangheliei. Între omul acesta ºi omul legionar e deosebire.

Înfiinþând Legiunea lui, Corneliu Codreanu nu s-a gândit sã punã bazele vreunui ordin nou cãlugãresc. Nici mântuirea individualã a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfinþitoare. Pe acestea le are numai biserica. Setea adâncã a sufletului, singurã Biserica o putea potoli. Asupra acestui lucru, doctrina ºi practica legionarã nu lasã loc îndoielii. Când Corneliu Codreanu spune cã "linia Bisericii" stã la uriaºã înãlþime faþã de "linia Legiunii", la aceastã putere supranaturalã a ei se gândea. Corneliu Codreanu nu avea intenþia sã facã din legionarii lui sfinþi. El voia altceva: voia sã pregãteascã din suflete tari ºi din braþe vânjoase o Românie sãnãtoasã, puternicã ºi temãtoare de Dumnezeu. Cu românii din vremea lui, el nu era mulþumit. El deschidea o ºcoalã spiritualã, un organ de educaþie cetãþeneascã. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, creºtini practicanþi. Se spovedeau ºi se împãrtãºeau. Aflându-se în serviciul naþiei, punând preþ pe omeneasca onoare, ca virtute de sine stãtãtoare, fiind oricând gata sã moarã în slujba patriei, legionarul nu era în situaþia de a da tiranilor rãspunsul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl dãduse prefectului arian Modestus. Þelul ºcolii lui Codreanu nu era sfinþenia. Ci omenia româneascã. Omenia nu e sfinþenie. Omul de omenie nu se lasã pãlmuit. Legionarului nu-i era indiferentã nedreptatea omeneascã. El nu poate sta cu braþele încruciºate când vede jefuindu-se averea þãrii. Organizarea de rezistenþe active, necesare ºi îndreptãþite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducãtorilor – legali sau ilegali – mulþimilor. Conºtient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, rãspicat: recunoaºtem cã suntem pãcãtoºi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârºit: "Adu-i aminte, Doamne, de toþi ai mei. Ia-i sub scutul tãu. Iartã-i ºi odihneºte-i în pace. Celor vii dã-le tãrie ºi biruinþã asupra potrivnicilor, ca România legionarã sã înfloreascã ºi sã se apropie de tine, Doamne al neamului nostru românesc, în speranþa învierii lui. Amin!" (Însemnãri)

Activitatea ºcolii lui Codreanu, însemnând o însãnãtoºire a sufletului tineretului, era totodatã un ajutor imens dat Bisericii. Omenia ºi eroismul nu erau sfinþenie, dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie ºi rudenie. Faptul cã bisericile erau pline de tinereþe legionarã este grãitor. E de mirare neînþelegerea întâlnitã la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preoþii de mir ºi cãlugãrii au simþit de unde le vine ajutorul. ªi au îmbrãþiºat, cu riscuri, strãduinþa lui Corneliu Codreanu.

IV.

DESPRE ÎNVIEREA NEAMURILOR

Am arãtat mai sus cum Corneliu Codreanu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranþa "învierii lui". În altã parte, revine, cu preciziuni, asupra acestei credinþe, atât de mult ironizate de adversarii lui politici. Redau aici un întreg pasagiu:

"Þelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaþia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru aceastã înviere. Dar cultura este rodul capacitãþilor ºi dispoziþiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtãm toatã rãspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pãmântului se vor întrece pentru aceastã ultimã înviere; toate neamurile, cu toþi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecãrui popor locul hotãrât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceastã clipã covârºitoare, aceastã înviere din morþi, este cel mai înalt ºi mai strãlucit þel spre care se poate pregãti o naþiune." (Pentru Legionari)

Nu e de prisos sã adaug cã aceastã învãþãturã a Educatorului neamului românesc, Codreanu, este scoasã din Noul Testament.

V.

ECUMENICITATE NAÞIONALÃ

Corneliu Codreanu obiºnuia sã vorbeascã de "ecumenicitate naþionalã"… expresie care, desprinsã de context, ar putea sã parã unora nelalocul ei. De aceea socotesc aici necesare unele lãmuriri.

Cuvântul grecesc oikos = a locui: oikoumeni (ghi) = pãmântul locuit, apoi lume. În Evanghelia dupã Luca, citim: „Ieºit-a poruncã de la Cezar August sã se înscrie toatã lumea (pasan oikuménin = universus orbis).“

Prin "ecumenicitate naþionalã" Codreanu înþelege totalitatea neamului românesc: Românii prezenþi, Românii care au rãposat ºi Românii care se vor naºte în viitor pe acest pãmânt. Conºtiinþa permanenþei neamului românesc era la el totdeauna vie. Odatã, la o orã de teorie fãcutã lucrãtorilor unei tabere de muncã, vorbea de frumosul obiceiu strãmoºesc de a sãdi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sãdesc nuci; ci caiºi. De ce? Fiindcã nucul creºte încet; de multe ori, n-ajungi sã mãnânci din roada lui. Pe câtã vreme caisul creºte repede ºi te poþi bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea moºilor ºi pãrinþilor noºtri creºteau nucii mai repede ca azi? Nu. Creºteau la fel. Dar înaintaºii noºtri ºtiau cã de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii ºi nepoþii lor. ªi va fi tot una; ba va fi mai bine; cãci aceºtia le vor binecuvânta amintirea.

VI.STIL LEGIONAR

S-a vorbit adesea de un "stil" legionar. Nu de un stil de viaþã, nu de o þinutã legionarã, rezultat al unui proces de educaþie. (Aceasta reiese limpede

din întreaga expunere asupra fiinþei ºi existenþei Legiunii.) S-a vorbit despre stilul scrisului legionar. ªi anume, cu un regret pentru lipsa de uniformitate a acestui stil.

Stilul este expresia rezultatului unui proces de cunoaºtere. El este condiþionat de:

a. Natura individului: logicã, misticã, mixtã;b. Gradul de culturã;c. Daruri speciale;d. Natura operei.

Într-un fel scrie Corneliu Codreanu, în altul Ion Moþa, în altul Puiu Gârniceanu, în altul Vasile Marin. ªi iarãºi la acelaºi autor: într-un fel sunt scrise Circulãrile lui Codreanu pentru legionari, în alt fel Însemnãrile lui de la Jilava. Diversitatea stilului e semnul bogãþiei ºi al firescului.

ªi totuºi, nu se pot tãgãdui anumite note ale scrisului legionar: sobrietatea, gravitatea, sinceritatea. De altfel, Legionarii lui Codreanu vorbeau ºi scriau puþin. Pentru ei aveau sã vorbeascã faptele. Îndemnul înþelepciunii populare. Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea, era la ei în cinste.

*

Consideraþiile acestea sunt valabile pentru toatã perioada de timp 1927-1938; pentru timpul în care Corneliu Codreanu, întemeietorul Legiunii, ºi-a putut continua opera ºi a putut supraveghea lucrãrile colaboratorilor sãi. Din anul 1938, înainte chiar de sugrumarea lui în închisoare (29-30 noiembrie 1938), Legiunea ºi-a urmat drumul fãrã controlul sãu; a stat sub alte directive, sub alt control, uneori fãrã nici un control. De aceea, tot ce s-a clãdit de la 1938 încoace – acþiuni, atitudini, teorii – trebuie supus unei operaþii de verificare, spre a se vedea dacã ce s-a clãdit dupã dispariþia întemeietorului s-a clãdit conform planului hotãrât de el, în stilul voit de el.

Tot ce s-a fãcut dupã 1938 – toate acþiunile, toate dispoziþiile, toate teoriile – trebuie, aºadar, supuse unei operaþii de verificare. Dreptarul adevãrului în Legiune fiind concordanþa cu esenþialul, cu permanentul legionar, operaþia de confruntare este posibilã. Când legea legionarã "Luptã ºi nu fi niciodatã miºel… Decât sã învingi printr-o infamie, mai bine sã cazi, luptând, pe drumul onoarei" (Cãrticica ªefului de Cuib) ar fi înlocuitã cu deviza " învinge prin orice mijloc, oricât de abominabil", atunci ne-am afla în faþa unui caz de denaturare. ªi aceastã denaturare trebuie respinsã hotãrât. Când întemeietorul cere ca legionarul sã fie un om de cuvânt (Idem); sau când se spune cã legionarul nu cunoaºte tragerea pe sfoarã a altui om (Idem), acestea sunt norme care nu pot fi infirmate de urmaºii la conducerea Legiunii. Când C. Codreanu afirmã cã ideea fundamentalã de la care porneºte Legiunea este omul, nu programul politic (Pentru Legionari); când el spune cã Legiunea va birui numai cu desãvârºirea unui proces de conºtiinþã la poporul român; numai când acest proces de conºtiinþã va cuprinde majoritatea poporului ºi va da roade. (Circulãri) A voi sã ajungi la conducerea þãrii cu orice preþ – chiar cu preþul loviturii de stat – ca apoi sã impui procesul de conºtiinþã de care este vorba, însemneazã a aºeza carul înaintea boilor. Iarã a practica convingerea cã "misticismul" legionar, credinþa în învierea lui Hristos ºi credinþa în "învierea neamurilor" sunt "plumb în aripile

Legiunii", însemneazã a dovedi cã n-ai înþeles nimic din rodnicia unei credinþe care constituie actul de nobleþã al poporului român creºtin.

Catalogul semnelor creºterilor false în sânul Legiunii ºi catalogul falselor formulãri ale creºterilor normale poate fi continuat. Aici am indicat doar calea de urmat în întocmirea lui.

CONCLUZIE

Miºcarea Legionarã a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundã revoluþie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la creºtinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãþi ºi perenitatea ei, revoluþia lui C.C. este valabilã pentru toate naþiunile care vor sã porneascã pe calea încreºtinãrii efective.

NOTE

1. FIINÞA (opoz. EXISTENÞÃ) (Wesenheit) (Dasein)Fiinþã – spre deosebire de existenþã – este sâmburele substanþial a ceea ce este; este

fiinþialitatea lãuntricã a lucrurilor, spre deosebire de înfãþiºarea lor (exterioarã). Spre deosebire de existenþã (Dasein), fiinþialitatea (Wesenheit) este esenþã. Faþã de plinãtatea fiinþialitãþii, existenþialitatea cuprinde doar un sector al posibilitãþilor fiinþialitãþii. Fiinþialitatea este potenþã subiectivã; existenþã, act. Pe când înfãþiºarea vizibilã (existenþa) este supusã schimbãrii, sâmburele substanþial (fiinþa) e permanent durabilã . Fiinþa este ceea ce e esenþial, în opoziþie cu ceea ce este neesenþail. În altã accepþiune: fiinþele singuratice ale lumii vizibile; fiinþele singuratice de acelaºi fel.

2. EXISTENÞA (Dassein)Existenþa este momentul fundamental care, împreunã cu esenþa (Wesenheit)

constituie tot ce existã. Pe când fiinþialitate spune ce este un lucru, existenþa exprimã cã ceva existã, cã nu doar e gândit ori reprezentat de fantezie, ci existã în sine însuºi, realmente. Ne lovim de prezenþa lui, de el aºa cum este; nu cum am vrea noi sã fie. Metafiziceºte existã douã feluri de existenþe, fundamental deosebite:

a. Existenþa noastrã ºi a tuturor existenþelor lumii sunt limitate în timp ºi spaþiu; sunt un da-sein (un sein limitat). Aceastã mãrginire vine de la finalitatea noastrã mãrginitã. Fiinþialitatea mãrginitã nu atinge plinãtatea fiinþei: se deosebeºte de ea prin finire. De aceea, existenþa are caracter contingent (ne-necesar); poate fi sau nu; existând realmente sau fiind doar posibilã.

b. Fiinþãrii limitate în timp îi stã în faþã existenþa infinitã, a cãrei fiinþare se confundã cu a fi (esse), desãvârºire care se acoperã cu existenþa sensibilã. Sein (a fi) însemneazã a exista realmente. A fi, ideal, conþine doar structurile fiinþiale ale diverselor existenþe.

Partea a III-a

MÃRTURII LEGIONARE ªI CREªTINE(Publicate în Orientãri pentru Legionari)

1) LA NAªTEREA LUI HRISTOS

Cei ce slujeau stelelor, de la stea au învãþat sã se închine Þie, soarelui dreptãþii.

Acum aproape douã milenii, învãþaþii de la Rãsãrit, cei ce se îndeletniceau cu mersul stelelor, alergaserã sã se închine, umili, Pruncului din Galileea, recunoscând în el adevãrul. Irod, tiranul, încercase sã-ºi facã din cei trei magi aliaþi în tentativa lui de ucidere a adevãrului. Dar "Pruncii Haldeilor" nu s-au pus în slujba tiranului: îngerul le arãtase calea de urmat. ªi Irod n-a izbutit decât sã ucidã prunci nevinovaþi…

Tiranii de azi – irozii de la Rãsãrit – vor ºi ei sã ucidã adevãrul. Cãci adevãrul acesta bareazã drumul lor smintit. ªi ca tentativa sã nu fie lipsitã de analogii, ºi tiranii de azi vor sã-ºi facã aliaþi din învãþaþii care stau în slujba stelelor. ªi în beþia primelor zile de irelevantã izbândã ne-a fost dat sã auzim chiote de victorie: cerul fusese, pasã-mi-te, golit de taine; nerozia umilise pe Dumnezeu… ªi chiotul de victorie al tiranilor din Rãsãrit impresionase multã lume blajinã din Apus. Uitaserã oamenii cã ºi mintea tot de la Dumnezeu este, spre folosul omului; dar cã ºi ei i se pusese hotar, pe care nu-l poate trece…

Noi, legionarii lui Corneliu Codreanu, porniþi la drum sub ocrotirea sfântului Mihai, arhistrategul oºtilor cereºti, nu cunoaºtem spãrietura; noi avem "cetate tare", stãm pe stânca adevãrului creºtin. Drumul nostru e drumul luminii care va risipi puterile întunericului. Naºterea lui Hristos este sãrbãtoarea Cunoaºterii. Împotriva lumii care, speriatã, ar fi gata sã facã pace cu diavolul, noi trebuie sã afirmãm cu tãrie poziþia noastrã faþã de lumea ce ne înconjoarã ºi faþã de eternitate. Pentru noi nu pot exista surprize care sã infirme adevãrul adus lumii de Hristos-Dumnezeu. Noi frãþie cu adversarii "Soarelui dreptãþii" nu putem încheia. Noi credem cã uneltirile ucigaºilor, ale pângãritorilor ºi ale palavragiilor vor fi stricate.

Chiar dacã în slujba acestora s-au pus ºi unii oameni care trebuiau sã rãmânã numai în slujba stelelor. În aceastã credinþã stând, noi strigãm, cu sutele de milioane: Hristos se naºte: cântaþi-L! Hristos din ceruri: întâmpinaþi-L!

2) PE CINE AU OMORÂT"expedit, unum hominem mori pro populo"

Caiafa arhiereul

În ziua de Paºti a anului 1938, în prezenþa a ºaizeci de preoþi veniþi sã-i spunã "Hristos a înviat!", marele arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneºti din acea vreme a rostit sentinþa: "mai bine sã moarã unul pentru popor, decât sã se prãpãdeascã poporul din cauza unuia". Cine era de data aceasta cel pe care marele preot îl socotea vrednic de moarte "pentru popor"? Era vreun duºman al aºezãrilor creºtine ale poporului român? Era vreun predicator de învãþãturã potrivnicã adevãrului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tânãr, plin de râvna ºi puterea de a face din þara româneascã o þarã "temãtoare de Dumnezeu", ºi din neamul românesc un neam încrezãtor în învierea fãgãduitã de Hristos neamurilor care se vor fi dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era "unum hominem" pe care "arhiereul anului aceluia" îl osândea la moarte.

Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaþa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român care, în cântecele speranþei lui, îl îmbrãcase pe tânãrul "cãpitan" în "suman de viorea"? Erau, oare, þãranii români care, în februarie 1937, îmbrãcaþi în haine de Paºti ºi în mâini purtând fãclii, alergaserã sã îngenuncheze în faþa sicrielor cu trupurile lui Ion Moþa ºi Vasile Marin, cãzuþi luptând pentru Hrisots ºi Legiune? Era, oare, poporul care – trecând peste toate ademenirile, peste toate ameninþãrile, peste toatã teroarea jandarmilor ºi peste toate abuzurile judecãtorilor nedrepþi – ridicase pe scut pe acest tânãr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul universitãþilor; ori elevii ºcolilor de pe cuprinsul þãrii româneºti? Ori erau cãlugãrii mãnãstirilor? Ori preoþii bisericilor? Nu. "Poporul" care se simþea ameninþat ºi în numele cãruia vorbea, în ziua de Paºti a anului 1938, marele preot al Bisericii Ortodoxe româneºti, era altul. "Poporul" pentru salvarea cãruia trebuia sã moarã "unul" putea fi aflat în tagma arhiereilor necredincioºi, arghirofili, trândavi, pãcãtoºi, cu dosare compromiþãtoare în "cassa de fier" a partidelor politice; putea fi aflat în lumea pãpuºarilor politici care ruinaserã þara întregitã; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanþele; "poporul" arhiereului din acel an de blestem putea fi identificat în venitura galiþianã ºi greco-armeneascã. Patronul acestui "popor" se întâmpla sã fie însuºi regele þãrii – rege imoral, deºuchiat, prãdãtor al avutului public, apãrãtor al intereselor evreieºti în þara de la gurile Dunãrii. Acesta era "poporul" pentru care trebuia sã moarã Corneliu Codreanu.

Un an de zile înainte de rostirea sentinþei de cãtre arhiereu, cãrturarul Nicolae Iorga arãtase ºi chipul în care trebuia sãvârºit omorul. În februarie 1937, într-una din secþiunile Senatului, înconjurat fiind de miniºtri ºi de senatori guvernamentali, cãrturarul recomandase metoda aflatã de el de la un vânãtor canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneºti din Odessa revoluþiei bolºevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aºa: sã þinteºti între ochi pe cel care conduce. ªi totul ia sfârºit…

Miºelia cu orgoliul s-au întâmpinat. Ura cu demenþa s-au sãrutat. Au uneltit sfat ºi au hotãrât. L-au închis. L-au osândit hoþeºte. Apoi l-au omorât. Noaptea, tâlhãreºte. Relatarea oficialã vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura…

Vestea omorârii "omului" i-a înmãrmurit pe români. Poporul de plugar l-a plâns, în cuviinþã ºi tãcere, pe Corneliu Codreanul, nãdejdea lui. În localuri de petrecere, lãutarii ºi-au atârnat viorile în cuiu ºi au plecat. Universitãþile, în care el readusese pe Hristos, s-au îmbrãcat în doliu. Monstruozitatea era atât de mare, încât multã lume nu i-a dat crezare – se legãnau pe aripa speranþei cã e vorba numai de o "minciunã de stat".

Dar mai era o "lume" care ºtia bine cã "omul" era mort. "Poporul" arhiereului Miron Cristea era mulþumit – înþelepciunea lui Caiafa îl ferise de rãu. Poporul acesta – numai el – a sãrbãtorit, cu ritualul cuvenit, moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi dispoziþii sã se facã rugãciuni polihronice pentru regele asasin. Cãrturarul a tipãrit, drept adevãr, într-unul din volumele lui, relatarea ucigaºilor (povestea cu fuga de sub escortã). Pentru istorie. Cãci o mânã mânjeºte pe alta ºi amândouã faþa…

Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci. În aceºti 20 de ani am putu auzi ºi am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu ºi despre opera lui ucigaºii, hoþii, neînþelegãtorii ºi ucenicii lui . Ticãloºia celor care, într-un fel sau altul, au fost pãrtaºi la crimã, a fost datã în vileag prin uluitoarele mãrturisiri

fãcute în 1940 de cei ce au executat porunca. Exagerãrile ucenicilor – câte vor fi fiind – îºi aflã explicaþia în marea lor evlavie faþã de dreptul omorât hoþeºte. Neînþelegãtorii de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de a transplanta la noi revoluþia lui Adolf Hitler ori a lui Benito Mussolini… La 20 de ani de la consumarea abominabilei crime, ajutaþi de sfatul pe care ni la-u dat bogatele întâmplãri ale acestui interval de timp, putem judeca drept ºi mãrturisi fãrã teamã de pãcat ce s-a pierdut prin retezarea vieþii acestui bãrbat care nu împlinise încã vârsta de 40 de ani.

În încercarea de apreciere a oamenilor se comite de obicei o greºealã fundamentalã: se cautã la ei tocmai ce nu le este esenþial. Se preþuiesc arhierei pentru abilitatea lor politicã; diplomaþi, pentru elocinþa lor; comandanþi de armate, pentru credinþa lor în Dumnezeu; regi, pentru inteligenþa lor sclipitoare; cãlugãri, pentru frumuseþea glasului; oameni politici, pentru vasta lor culturã. Se-nþelege cã în asemenea cazuri, unitatea de mãsurã nefiind proprie, judecãþile sunt false. Cãci arhiereul se distinge prin tãria credinþei în Hristos; diplomatul, prin tact ºi abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin înþelepciune; cãlugãrul, prin adâncimea evlaviei; bãrbatul de stat, prin simþul lui pentru real.

Prin ce se distingea Corneliu Codreanu, întemeietor de ºcoalã spiritualã ºi de miºcare politicã, totodatã?

Am auzit pe mulþi vorbind cu admiraþie despre noutatea ideii ce stã la baza miºcãrii lui – rãul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevãrat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaºte doctrina creºtinã, nu existã aici nici o noutate. Nu în domeniul ideilor stau mãreþia ºi podoaba acestui om neobiºnuit. Ci altundeva.

Dupã secole de despãrþire ºi de luptã între fraþi, o generaþie de patrioþi izbutise, în 1859, sã facã unirea Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani dupã acest însemnat pas, sfârºitul primului rãzboi mondial adusese împlinirea visului atâtor generaþii de români patrioþi – poeþi, scriitori, ziariºti, cãrturari, oameni politici, soldaþi. Transilvania, Basarabia, Bucovina fãceau cu Regatul vechi un singur trup. Þara se mãrise, bogãþiile se adãugaserã, puterile spirituale sporiserã. Dar în þarã sporitã lucrurile mergeau prost. Corupþia, jaful, înstrãinarea îºi dãduserã aici mâna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregãtire? Nu. Naþia românã dãduse avocaþi strãluciþi, medici celebri, cãrturari, gânditori, oameni de ºtiinþã, tehnicieni, poeþi, scriitori, mari gazetari. Existau în þarã partide politice cu programe seducãtoare ºi pãpuºari politic abili. Nu de astfel de lipsuri suferea naþia. Naþia suferea de lipsã de cinste. Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice (aplicate de suflet de tâlhar), ci altceva: naþia avea nevoie de un mare EDUCATOR. ªi pe acest educator ea îl dãduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu.

Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaþie creºtinã; nu era dascãl de pedagogie. Ci era ÎNVÃÞÃTORUL, ORGANIZATORUL, CÃLÃUZITORUL. El învãþa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu n-a avut numai intuiþii geniale, ci ºi darul de a formula pregnant adevãruri din care ne hrãnim noi astãzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui ºi de a formula. Ci a avut ºi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fãrã îndoialã, marele lui simþ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea zgura ticãloºiei omeneºti, gonea boarea leneviei, pregãtea sufletele spre fapta eroicã,

spre totala jertfire de sine. În aceastã putere, în acest dar excepþional stã valoarea lui. Aici, extraordinarul lui prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit numai sã punã pe picioare – în pofida tuturor adversitãþilor inimaginabile – o miºcare de mari proporþii. Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrãcat sufletul în hainã de nuntã. Într-o þarã ºi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus ºi desfrâul erau la ele acasã, Corneliu Codreanu a aºezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stãtãtoare, a fãcut din corectitudine ºi din cinste sufleteascã condiþia primordialã a vieþuirii împreunã, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptãtorilor lui. Iarã cununa acestor virtuþi era credinþa în Iisus Hristos. Aceste virtuþi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iatã de ce neamul românilor vedea în el cãlãuza, capul, cãpetenia, cãpitanul sãu. Decapitându-l, sceleraþii de la 1938 au decapitat Naþiunea.

Fãcând aceastã afirmaþie, nu mã gândesc la rolul pe care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stãvilirea puhoiului de la Rãsãrit ori în schimbarea profilului politicii europene. Ocupaþia ruseascã se va curma odatã cu înfrângerea Rusiei sovietice, înfrângere în care credem cu tãrie. Dar cu alungarea ruºilor, procesul de vindecare a Naþiei nu s-a sfârºit. Pentru vremea de dupã liberare, Naþia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dãduse ºi pe care nu-l mai poate da decât la intervale de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis "pro populo".

ªtim cã Nae Ionescu, care a înþeles toatã adâncimea operei lui Corneliu Codreanu ºi care a simþit chemarea lui, a spus – pe când Codreanu trãia încã – cã minunea înfãptuitã de acesta e atât de mare, cã de acum îl depãºeºte ºi pe el. Iarã dupã omorâre, tot Nae Ionescu ne-a învãþat cã cea mai rodnicã rãzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfãptuirea vrerii lui.

Ucenicii ºi prietenii lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare sã nu trãdeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. ªi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iatã de ce, prin decapitarea de la 1938, Naþia româneascã a rãmas sãracã.

Dar Dumnezeul îndurãrilor va face cu ea semn spre bine. Cãci pãcatul nu l-a sãvârºit Naþiunea. Ci duºmanii ei de moarte.

3) ªI PE PÃMÂNT PACE…

"Nolite arbitrari quia pacem vererim mittere interram – non veni pacem mittere, sed gladium." (Mat. X-34)

De ziua întrupãrii lui Dumnezeu-Cuvântul, de ziua în care se pune început mântuirii neamului omenesc, se obiºnuieºte a se preamãri PACEA. Nu pacea izvorâtã din actul împãcãrii omului cu Dumnezeu – pace cântatã de îngerii Betleemului – pacea din suflete; ci pacea încheiatã între douã sau mai multe împãrãþii care au ceva de împãrþit. Se întâmplã cã predicatorii "pãcii pe pãmânt" sunt tocmai cei care au tâlhãrit ceva ºi vor sã þinã ce au luat. Cei mai neobosiþi propagandiºti ai "pãcii între popoare" sunt conducãtorii împãrãþiilor zidite pe nedreptate, furt ºi pe crimã. Despre împãrãþiile zidite pe nedreptate, pe furt ºi pe crimã, Biserica lui Hristos – Domnul Pãcii – spune prin gura sfântului Augustin cã nu sunt altceva decât "mari tâlhãrii" (magna latrocinia). Marile tâlhãrii, care þin în robie popoare creºtine, care ucid libertatea ºi vor sã alunge pe Hristos din suflete, trâmbiþeazã, uneori chiar prin arhiereii creºtini prea-plecaþi lor, mesajul PÃCII lui Hristos: pace pe pãmânt! Arhiereii lui Hrisots, aflaþi în slujba "pãcii"

dorite de ucigaºii libertãþii omeneºti, uitã cã pacea Evangheliei e pacea sufletului. Nu pace între tâlhari ºi tâlhãriþi; nu pace între mai mulþi tâlhari care au de stãpânit popoare. Ci pace în sufletele oamenilor pãmântului încreºtinat. Deosebirea dintre oameni nu þine nici de rang, nici de instrucþie, nici de limbã, nici de sânge. Deosebirea þine de credinþã.

Când Iisus spune – sã nu socotiþi cã am venit sã aduc pe pãmânt pace – n-am venit sã aduc pace, ci sabie, – de deosebirea aceasta, de deosebirea de credinþã, vorbeºte; de cei ce cred în Hristos-Dumnezeu ºi de cei ce stau împotriva lui Hristos-Dumnezeu. În creºtinism, pacea încheiatã între împãrãþiile pãmântului nu e scop în sine. Scopul e mântuirea sufletului. Condiþia mântuirii e însã LIBERTATEA. ªi cine sugrumã libertatea omului stã de-a curmeziºul în calea mântuirii lui. Iatã de ce uneori mântuirea sufletului se poate cuceri tocmai prin jertfirea trupului; adicã prin sabie.

Împotriva oºtilor necreºtine ºi anticreºtine – împotriva barbarilor – Biserica lui Hristos are, din vechi, o cântare care vorbeºte de biruinþa binecredincioºilor creºtini asupra potrivnicilor lor. De ziua întrupãrii Cuvântului, de ziua naºterii lui Hrisots, noi, moºtenirea Sa, preamãrindu-I gloria, sã intonãm cu glas sporit:

Dã, Doamne, biruinþã binecredincioºilor creºtini asupra duºmanilor rodirii Evangheliei Tale în lume!

4) SPRE UN SINOD ECUMENIC?

Un comunicat al Serviciului de Presã al Vaticanului spune cã în alocuþiunea þinutã înaintea cardinalilor, în biserica Sfântul Paul din Roma, cu prilejul sãrbãtoririi sfântului Apostol, Papa Ioan al XXIII-lea a anunþat þinerea unui sinod ecumenic, la care vor fi invitaþi ºi conducãtorii "comunitãþilor despãrþite", spre a se ajunge la unirea spre care tind toate marginile pãmântului creºtin. Comentând ºtirea, postul de radio al Vaticanului precizeazã cã sunt indicii cã la acest sinod – care nu se va þine înainte de 1961 – vor fi invitaþi, în afarã de Episcopii Ortodocºi, Episcopii Anglicani, Episcopii Chinezi hirotoniþi fãrã aprobarea Papei ºi conducãtorii comunitãþilor evanghelice.

Astfel prezentatã, evident cã ºtirea nu se putea sã nu producã nedumerire în cercurile teologice. Sinoadele ecumenice sunt impunãtoare adunãri de episcopi (numai de episcopi) ºi se þin la vreme de primejdie grea. În aproape 2000 de ani, Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã n-a cunoscut decât ºapte sinoade ecumenice: Nicea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (681), Nicea (787). Biserica Ortodoxã Apuseanã, mai norocoasã, a mai þinut treisprezece: Constantinopol (869), Lateran (1123), Lateran (1139), Lateran (1215), Lyon (1245), Lyon (1274), Vienne (1311), Konstanz (1414/1418), Basel (1431), continuat în Ferrara (1438) ºi Florenþa (1439), Lateran (1512-1517), Trient (1545-1563), Vatican (1869-1870) prorogat. În total 20. Bisericile Rãsãritene nu numãrã printre ecumenice aceste 13 sinoade þinute dupã anul 789.

Dificultãþi în calea þinerii unui sinod ecumenic astãzi.

I. Din partea Bisericii Apusene, dificultãþile s-ar rezuma într-o frazã a revistei "Vers l’Unité Chrétienne", buletinul catolic de informaþie al centrului de studii "Istina": "Le mot „oecuménique“ a été entendu comme s’éntendent à toutes les confessions chrétiennes, d’où l’on a conclu que toutes celles-ci seraient invitées à y participer. C’était ne pas tenir compte que, dans la législation cannonique actuelle, l’Eglise catholique est considéré comme „oecuménique“ un concile convoqué par le Souverain Pontife et assemblant les l’évêques résidentiels de tout l’univers catholique romain, c’est-à dire actuellement en communion avec l’évêque de Rome." (Le prochain Concile et l’Unité Chrétienne, numéro spécial, Janvier-Février, 1959)

II. Din partea Bisericii Rãsãritene, dificultãþile sunt tot aºa de mari. Mai întâi trebuie recunoscute de Rãsãriteni drept ecumenice cele 13 sinoade þinute de Apuseni dupã anul 787, lucru aproape imposibil, mai ales în situaþia de acum a Bisericilor autocefale aflate sub stãpânire comunistã.

III. Alte dificultãþi. La sinoadele ecumenice au participat numai episcopi adevãraþi ( cu succesiune apostolicã, cu credinþa în cele 7 taine; cu cultul Pururea-Fecioarei etc.). Care ar fi situaþia întâistãtãtorilor protestanþi – ºi chiar a episcopilor anglicani – într-o adunare care se mãrturiseºte solidarã cu deciziile dogmatice ºi morale ale celor ºapte sinoade ecumenice ale vremei neîmpãrþirei?

Aceasta ar fi numai schiþarea unora dintre dificultãþile care stau în calea þinerii unui sinod ecumenic astãzi.

Porunca vremei. Dacã un sinod, anunþat aºa cum a fost anunþat, nu va putea duce la nimic, o astfel de iniþiativã ar putea, credem, sã ducã la înfãptuirea mult doritei unitãþi de acþiune în faþa primejdiei care paºte ordinea creºtinã a lumii. Realizarea unui bloc al lumii care mãrturiseºte pe Hristos împotriva dracilor ce-l tãgãduiesc pe Hristos. Împotriva dracilor din Rãsãrit, mai întâi; apoi împotriva dracilor din Apus, din Miazãzi ºi din Miazãnoapte, de vor fi. Ar fi, aceasta, porunca instinctului de conservare. Ar fi treabã de bun simþ. (O, fericite oseminte ale tinerilor români, care au vãzut limpede, care au vãzut din capul locului rãul crescut la sânul miopiei politice a marilor Puteri ºi ajutat de drãcescul calcul confesional "creºtin"!) Sã se realizeze, dar, un bloc de acþiune creºtinã în faþa Anticristului, lãsând pentru vremi mai bune grelele dispute teologice. Cãci bãtãlia, iatã, se dã între douã lumi.

În faþa acestui imperativ al vremii, însemnãm aici, cu bucurie, atitudinea a douã foi româneºti reprezentative: una a românilor uniþi cu Roma, alta a românilor ortodocºi. UNIREA (foaia Asociaþiei Românilor Catolici din America) salutã vestea cã "înaltul Pontif de la Roma are de gând sã convoace, într-un viitor apropiat, un Consiliu Ecumenci al Bisericii, cu scopul principal de a rezolva problema dezbinãrii bisericeºti ºi a uni astfel forþele creºtine într-un bloc compact, care sã poatã rezista ºi înfrânge atacurile violente ale comunsimului ateu." (Vol. 10, No. 2, februarie, 1959)

SOLIA (foaie publicatã de Episcopia Ortodoxã Românã din America), referindu-se la aceeaºi ºtire, scrie: "Ateismul comunist ameninþã astãzi nu numai fiecare Bisericã sau Confesiune în parte, ci Biserica lui Hristos, în totalitatea ei. Deci, pentru un duºman comun, se cere un front comun." (15 februarie 1959) (Oare nu poate "Solia" sã renunþe, acum ºi aici, la atacurile fãrã rost împotriva "intoleranþei catolice?")

Cele douã publicaþii româneºti "au pus degetul pe ranã". Cãci de aceasta este nevoie: de realizarea unui front comun împotriva duºmanului comun. Iniþiativa revine Romei. Pentru atâtea ºi atâtea motive. Sã nu i se spunã "sinod

ecumenic". Cã, iatã, se ivesc dificultãþi; precum am vãzut, întâi din partea romano-catolicilor. Despre ceilalþi sã nu mai vorbim. Sã i se spunã altfel! Oricum. Dar sã fie într-o adunare a tuturor conducãtorilor liberi ai Bisericilor ºi comunitãþilor ce se numesc creºtine. Roma trebuie sã-i sileascã pe unii sã iasã din echivoc. (Cãci nu poþi fi ºi cu Hristos ºi cu Anticrist). ªi apoi sã se întocmeascã un plan de acþiune unitar.

Unirea Bisericilor? Sã fie lãsatã în grija Duhului Sfânt, prin care cele slabe se întãresc ºi cele neputincioase se vindecã. Deocamdatã sã se înfãptuiascã Fraternitatea în lupta dintre "cele douã lumi".

ªi, cine ºtie? Poate cã prin aceastã frãþie, dupã risipirea primejdiei, sã se ajungã acolo unde, odatã ºi odatã, trebuie sã se ajungã.

5. ÎNDEMN LA ASASINAT

Dupã ceremonia îngropãrii trupurilor lui Ion Moþa ºi Vasile Marin, un Subsecretar de Stat (venetic) dãduse, de pe banca ministerialã, expresie stãrii de spirit a stãpânirii româneºti din zilele acele: "Domnilor , am avut noroc cã n-au îndrãznit mai mult!" Cei ce "nu îndrãzniserã mai mult" erau legionarii. Ce "îndrãzniserã?" Îndrãzniserã sã dovedeascã o ordine ºi o disciplinã nemaipomenite în viaþa publicã româneascã. În toatã vremea ceremoniei nici o palmã grea nu cãzuse pe gura vreunui insultãtor al jertfei, care înnobilase iar chipul omului român; nici un cuvânt greu la adresa îndobitocirii omeneºti. Însã miile de þãrani în haine de Paºti, fãcliile aprinse, îngenuncherea în faþa sicrielor, sutele de preoþo în odãjdii, ºirul nesfârºit al sutelor de flãcãi români – studenþi ori plugari – tãcerea ºi seriozitatea lor cuceriserã respectul ºi iubirea nu numai ale poporului, ci în bunã mãsurã ºi ale aparatului de Stat. De aceea veneticul de pe banca ministerialã avea dreptate sã vorbeascã de norocul stãpânilor. Norocul acesta era însã asigurat, din capul locului. Cãci Corneliu Codreanu nu se gândea la lovituri de Stat!…

În vremea aceasta în care stãpânitorii þãrii rãsuflau uºuraþi cã "primejdia" trecuse, la Senat, înconjurat de miniºtri ºi senatori guvernamentali, marele cãrturar Nicolae Iorga aflase de bine sã aducã oareºcare cuvânt de îmbãrbãtare:

"Ei, domnilor, v-aþi speriat? V-aþi speriat de niºte copii? Eu, domnilor, l-am întrebat odatã pe Colonelul Boyle: cum ai putut dumneata, domnule, sã salvezi, singur, colonia româneascã din Odessa, în vremea revoluþiei bolºevice? (N. red. Colonelul Boyle, ataºat militer englez). ªi Colonelul Boyle mi-a rãspuns: domnule Profesor! Eu sunt canadian ºi vânãtor. ªi la noi, în Canada, vânatul cel mai al dracului e câinele sãlbatic. Te atacã în haitã. Poþi sã dobori dumneata unul, doi, patru; cei ce rãmân, te sfâºie. Ei, dar de eºti vânãtor cu experienþã, vei observa dumneata cã în grãmada care atacã este unul care conduce. Pe acela de-l þinteºti între ochi, toatã liota se împrãºtie!"

Mã aflam în localul redacþiei "Cuvântului" când a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: "Auzi, mãi, nebunul! Auzi ce vorbeºte! Ãsta e îndemn la asasinat!" (ªi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat. Despre "poveºtile cu câini canadieni" a scris ºi Nae Ionescu, nu mult dupã aceea.)

Public aceste însemnãri nu pentru ca sã justific o faptã pe care eu n-am aprobat-o ºi n-o voi putea aproba niciodatã. Dar constat cã anumiþi români din exil încearcã sã scrie – ºi anume, pe dos – istoria celei mai zbuciumate generaþii

româneºti: generaþia de la 1922. Vreau sã le dau o mânã de ajutor. N-am terminat.

6) UNELTELE TRÃDÃRII

"De somn diavolesc fiind cuprins, Iuda a dormit întru moarte"(În sfânta ºi marea Joi seara)

Acum 22 de ani, în sãptãmâna sfintelor patimi, un scriitor român, membru al Academiei, vrând sã facã educaþie creºtinã poporului român, publica, într-un organ de mare rãspândire, aceste meditaþii:

"Nu-mi trebuie sã fac nici un efort pentru a-mi închipui cã, pe când aici, pe pãmântul nostru, oamenii împãrþiþi în filosemiþi ºi antisemiþi se urãsc ºi se învrãjmãºesc, undeva, departe, într-o grãdinã frumoasã, stau pe o bancã Crist ºi Iuda, ca doi buni prieteni, de mult ºi definitiv împãcaþi. Pot auzi desluºit pe Crist zicând prietenului sãu: Ce rãu îmi pare cã numele tãu a ajuns atât de odios oamenilor!" (I. Al. Brãtescu-Voineºti)

Cã pentru împãcarea lui Dumnezeu cu omul de el zidit trebuia sã pãtimeascã Dumnezeu-Omul; cã trebuia sã fie spânzurat pe lemn cel ce spânzurase pãmântul pe ape; cã împãratul îngerilor trebuia sã fie îmbrãcat cu "profirã mincinoasã" ºi încununat cu cununã de spini; cã toate acestea trebuiau sã se întâmple "ca sã se împlineascã scripturile", o ºtim. A spus-o însuºi Hristos cel înviat din morþi, pe când cãlãtorea, cu Luca ºi Cleopa, spre Emmaus. Dar cã Iuda, Vânzãtorul, ºi-ar fi jucat bine "rolul", asta n-a spus-o nici Hristos, n-au spus-o nici Ucenicii lui ºi nici Biserica n-o spune. Dimpotrivã. De aproape 2000 de ani, Biserica lui Hristos blestemã pe Iuda, "fiul viperelor care mâncau mana, în pustie, ºi cârteau împotriva Hrãnitorului" (Slujba din sfânta ºi marea Joi, la Vecernie); pe "Iuda prieten ºi diavol" (Joi, la Laude); pe trãdãtorul care "a adormit întru moarte" (Joi seara). Biserica lui Hristos nu are înþelegere pentru miºelia omeneascã; nici nu preþuieºte leºinãtura literarã a omului care vrea sã depãºeascã graniþele Patri ºi Rudeniei altfel decât prin sfinþenie: prin aptitudini de "pãlãmidã þigãneascã".

Sensul pãtimirii ºi al jertfirii insului singuratic ori al comunitãþii de destin – naþia – nu poate fi scrutat de om; cã omul nu are dreptul de a judeca sub specie æternitatis. S-ar putea ca nesfârºita Sãptãmâna a Patimilor a poporului român sã fie spre folosul lui. S-ar putea ca suferinþa ºi jertfa atâtor vieþi tinere ale generaþiei dintre cele douã mari rãzboaie sã fi fost spre folosul neamului nostru, rãmas în urmã cu plata pãcatelor. (Cãci rãscumpãrarea nu se poate face decât cu jertfã curatã; pocitura moralã neputând constitui, în nici un fel, o jertfã.) S-ar putea. Dar uneltele prin care vin pãtimirea ºi moartea rãmân, totdeauna, subt piatra de moarã a blestemului: binele izvorât din jertfã nevinovatã nu poate vorbi în favoarea miºeliei. Sã ne ferim de confuzii. Cã nu putem noi arãta mai multã "înþelegere" pentru fapte decât poate arãta Biserica lui Hristos cel trãdat de Iuda. Trãdarea rãmâne trãdare. Iudele rãmân, pânã la sfârºitul veacurilor, Iude.

7) DESPRE ÎNVIEREA NEAMURILOR

"Celor vii dã-le putere ºi biruinþã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României creºtine, legionare ºi spre apropierea de Tine, Doamne al neamului nostru românesc, întru nãdejdea învierii lui.

Amin!"Corneliu Z. Codreanu

Realismul bunei-vestiri creºtine se dovedeºte ºi în atitudinea ei faþã de comunitatea de destin care e naþiunea. Evanghelia nu face abstracþie de aceastã realitate în sânul cãreia ne ivim, trãim ºi trecem pragul veºniciei. Biserica lui Hrisots, înglobând în unitatea ei feluritele popoare ale pãmântului, nu o face reducându-le pe acestea la un numitor comun; sãrãcindu-le de ce au ele mai de preþ: specificul, unicul lor. Fãrã îndoialã, Biserica lui Iisus Hristos nu este nici greceascã, nici latineascã, nici slavoneascã, nici rumâneascã. Dar "ne-grecia" ori "ne-slavonia" ei nu se opereazã prin de-naturalizare, ci prin supra-naturalizare. Cãci Sfntul Pavel spune cã "omul nou" nu mai nici "grec", nici "scyt", spune altceva decât cã acest om ºi-a valorificat în Hristos "grecia" ori "scytia".

Una dintre cãrþile Noului Testament ne pune înainte viziunea defilãrii popoarelor în cetatea Ierusalimului ceresc, dupã ce marea ºi înfricoºata Judecatã s-a fãcut: "Popoarele vor umbla în lumina ei (în lumina cetãþii) ºi regii pãmântului vor aduce într-însa gloria ºi onoarea lor." (Apoc. XXI-24) "ªi vor fi aduse aici gloria ºi onoarea naþiunilor." (vers. 26) Dar nu toþi câþi au aparþinut naþiunii vor intra în cetate, cãci: "Nimic din ce este întinare, ori grozãvie, ori necinste nu va intra în ea" (vers. 27) Cei ce n-au sãvârºit fapte vrednice a fi trecute în cartea vieþii vor avea parte de "moartea a doua" (XX-14), care e moartea veºnicã.

Viaþa veºnicã (ori moartea veºnicã) este plata faptelor. Dar faptele omului stau subt semnul lui hic et nunc. Ele se sãvârºesc într-un anumit loc, într-un anumit timp, într-o anumitã împrejurare. Patria ºi Rudenia (de Dumnezeu lãsate) au avut aici cuvânt greu de spus. Adevãrul creºtin se trãieºte "cu inimã romanã, cu inimã germanã, cu inimã românã." Dar atât. Miºelia, neomenia nu pot fi scuzate. Aberaþia nu poate afla iertare. În cetatea vieþii, în faþa Tronului dumnezeiesc, va defila numai neamul aflat vrednic de înviere; celãlalt "neam", care prin nemernicie ºi-a agonisit moartea a doua, va fi lipsã la numãr; cãci "nimic din ce este întinare, ori grozãvie, ori necinste" nu va intra împreunã cu drepþii neamului. Prin lipsa miºeilor, neamul nu va apãrea nici împuþinat, nici sãrãcit înaintea Împãratului Hristos. Dimpotrivã!

Aceasta este ceea ce s-a zis poporului român prin Corneliu Codreanu:"Va veni o vreme când toate neamurile pãmântului vor învia, cu toþi regii

ºi împãraþii lor; având fiecare neam locul sãu înaintea Tronului lui Dumnezeu. Acest moment final – învierea din morþi – este þelul cel mai înalt ºi mai sublim cãtre care se poate înãlþa un neam."

Pe acest vestitor al învierii neamului românesc miºeii l-au omorât."Pentru popor"…

8) SÃ CINSTIM ZIUA

În ziua de 13 septembrie a anului 1899 s-a nãscut Corneliu Codreanu, pricinuitorul celei mai adânci revoluþii morale pe care o cunoscuse poporul

român de la creºtinarea lui încoace. Naþiunea – aproape toatã la un loc – avea nevoie de un mare EDUCATOR. ªi ºi-l dãduse, la vreme. Pe acesta duºmanii ei l-au ucis. Prea târziu, cãci el indicase calea de urmat ºi opera lui începuse sã dea roade.

Crescut în credinþa lui Crist cel înviat din morþi ºi în disciplina celui mai bun liceu militar al þãrii, patriotismul lui afla frâna în universalismul învãþãturii creºtine. Puternicul lui simþ pentru real îi precizase limitele acþiunilor izvorâte din datoria faþã de cele douã grele moºteniri: Patria ºi Rudenia. "Cerul ºi pãmântul românesc", pe de o parte, "strãmoºii din noi", pe de alta, nu-l împiedicaserã sã vadã, limpede, rostul adânc al existenþei colectivitãþii româneºti: pregãtirea pentru înviere. "þelul final, sensul ultim – spunea el – nu este viaþa! Sensul final al neamului este învierea: învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos." ªi rugându-se pentru noi: "Dã-le (Doamne) putere celor vii ºi biruinþã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României creºtine, legionare ºi apropierea de Tine, Doamne al neamului nostru, în nãdejdea învierii lui. Amin."

În istoria spiritului românesc, Corneliu Codreanu va rãmâne apostolul învierii neamului românesc. Cinstind ziua în care acest mare "pedagog spre Hrsitos" s-a nãscut, cinstim Naþia care l-a dat.

ªi stigmatizãm stârpiturile morale care au vrut sã-i pecetluiascã Naþiei mormântul.

R

(No. 24, sept. 1959)

9) GOLGOTA LEGIONARÃ

"A înviat Hristos. Aºa va învia ºi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui sã batã drumul pe care a mers Iisus; sã li se punã pe cap coroanã de spini, sã urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, ºi sã se lasã rãstigniþi!… legionari, fiþi voi copiii aceºtia."

CÃPITANUL (Pãmântul strãmoºesc, 15.IV.1928)

… ªI AU CÃZUT DRACII

În anul 30 al erei creºtine (783 de la zidirea Romei), la 16 Nisan, dupã miezul nopþii, înainte de vãrsatul zorilor, a înviat Hristos, precum fãgãduise. Piatra de pe intrarea mormântului rãmânea neclintitã, sigiliile neatinse, iar ostaºii, nesimþind nimic din mãreþia Tainei, continuau a pãzi mormântul gol, mormântul care "luase trup ºi se lovise de Dumnezeu, luase pãmânt ºi se întâmpinase cu cerul – luase ce vãzuse ºi cãzuse peste ce nu vãzuse". Dupã ce stãpânul firii ºi Domnul atomilor a înviat, a venit îngerul ºi a prãvãlit piatra, ca lumea sã vadã cã un mormânt nu poate sã încapã pe "cel neîncãput". Atunci s-au înspãimântat ostaºii. Îngerul – arhanghelul Gabriel – a fost, cu fapta ºi cu vorba, cel dintâi vestitor al Învierii.

Fondatã pe credinþa în învierea din morþi a lui Hristos – pentru Elini "nebunie", pentru Jidovi "smintealã" – comunitatea creºtinã îºi are privirile

aþintite spre þãrmul tainic al învierii celei de obºte. Viaþa creºtinã este viaþa transfiguratã de faptul învierii. Cimitirul creºtin este o grãdinã în aºteptarea învierii. Teologia creºtinã este o teologie a învierii. Cãci fãrã învierea din morþi a Domnului, nici întruparea, nici rãstignirea Lui n-ar fi avut sens. "Dacã n-a înviat Hristos – scrie sfântul Pavel – zadarnicã este predica noastrã; zadarnicã ºi credinþa voastrã.!" Din scrisul sfântului Pavel desprinde Corneliu Codreanu "dovezi hotãrâtoare" despre înviere. Actul de nobleþe al spiritualitãþii legionare poartã acest sigiliu al credinþei în înviere. Rãsãritã pe pãmântul care se reazemã astãzi ºi pe oasele tinere ale miilor de legionari ºi hrãnitã din tradiþia creºtinã româneascã, Legiunea va intra în istorie cu acest sigiliu al harului. Acesta este temeiul mândriei ºi acesta tâlcul liniºtei soldaþilor lui Corneliu Codreanu. Solidari cu fraþii noºtri cei adormiþi în credinþa învierii, noi ne vom mãrturisi împotriva "Elinilor" ºi a "Jidovilor" din þara robitã ºi din diaspora, credinþa în puterea "Celui care – prin moarte, moartea cãlcând – a dãruit lumii viaþa." Pãtrunºi de adâncimea tainei, în aceastã zi a "banchetului credinþei" ºi a îndrãznirii fãrã margini, noi ne rugãm biruitorului morþii sã schimbe în bine soarta neamului nostru creºtin.

Cã, iatã, dupã omoruri, dupã schingiuiri drãceºti ºi dupã spurcãri de cinstite datini, slugile iadului se muncesc sã ºteargã orice urmã a rodirii Evangheliei în pãmântul românesc.

Curmã, Doamne, zilele robiei! Ca adunându-ne toþi cei ce credem în Tine, sã putem împreunã cânta:

Veniþi toþi credincioºii sã ne închinãm sfintei Învierii lui Hristos; cã iatã, a venit, prin Cruce, bucurie în toatã lumea!

R.No. 31, aprilie 1960

10) DUPÃ CONGRESUL EUHARISTIC

Congresul euharistic mondial, þinut la München în prima sãptãmânã a lunii lui august, a fost o magnificã demonstraþie de forþã a Bisericii romano-catolice. 25 de cardinali, 450 de arhiepiscopi ºi episcopi, multe mii de preoþi de mir ºi cãlugãri ºi peste un milion de credincioºi din toate pãrþile pãmântului lui Dumnezeu au luat parte la solemnitãþi. Peste impecabila organizare trecem: numai în lumea occidentalã se poate întâlni atâta geniu organizatoric. Momente covârºitoare au fost multe în aceastã sãptãmânã închinatã "vieþii lumii". Liturghiile, corurile, trompetele, clopotele, cuvântãrile – toate – au impresionat pânã ºi pe falnicii, pe "obiectivii" reporteri ai posturilor de radio-difuziune. Poate cã cel mai rãscolitor a fost momentul în care 1200 de preoþi în odãjdii, purtând în mâini sfintele Potire, au început, din înãlþimea uriaºului altar ridicat pe "Theresienwiese", sã "se reverse" în mulþimea de 1.300.000 de credincioºi, pentru sfânta cuminecare.

Mesajul Sfântului Pãrinte citi aici vorbea de "întunecaþii nori ai primejdiilor", de "ameninþarea pãcii popoarelor" ºi de "demnitatea omului".

Congresul euharistic a toatã lumea a fost o impunãtoare afirmare a dorinþei de a trãi în respectul demnitãþii omului ºi în libertatea de a te închina Dumnezeului pe care numai tu singur þi l-ai ales. Aceasta este semnificaþia uriaºei manifestãri din capitala Bavariei.

Congresul euharisitc nu putea fi nicicum o manifestaþie cu implicaþii politice. Manifestarea dorinþei de a trãi în respectul demnitãþii omului ºi în pace – care este "fiica iubirii ºi opera dreptãþii" rãmâne însã nevinovatã manifestare platonicã dacã nu se pãºeºte la acþiune – la campania menitã sã creeze acea stare de spirit care sã-i constrângã pe incapabili ºi pe pãpuºari sã-ºi vinã în fire.

Pentru aceastã acþiune de luminare nu este suficientã o predicã domoalã la interval de o lunã de zile. Astãzi avem nevoie de oameni de curaj. De oameni care sã îndrãzneascã a vorbi deschis. Predicatorii de talia pãrintelui iezuit LEPPICH sunt rari. Dar dacã fiecare preot romano-catolic ar atrage atenþia îmbuibaþilor asupra primejdiei care îi paºte, s-ar realiza mult. Cã primejdie ca cea de acum n-a mai cunoscut istoria de douã milenarã a Creºtinismului.

R.(No. 35, august 1960)

11) CHIP AL GLORIEI DUMNEZEIEªTI…

omul, în cinste fiind, n-a cunoscut ºi s-a asemãnat dobitoacelor…

Sãrbãtoarea Întrupãrii Domnului este sãrbãtoarea înnoirii chipului duhovnicesc al omului. Creat dupã chipul lui Dumnezeu, i se dãduse omului posibilitatea de a ajunge, prin fapte, la asemãnarea cu Dumnezeu. Dar el "în cinste fiind, nu cunoscuse ºi se asemãnase dobitoacelor". Pentru repunerea lui "în frumuseþea cea dintâi", Fiul lui Dumnezeu se fãcuse prunc al omului, ca astfel noi, pruncii oamenilor, sã putem deveni fiii lui Dumnezeu. De aceea Crãciunul e sãrbãtoarea cunoaºterii demnitãþii omului. Crãciunul e sãrbãtoarea OMENIEI. Nu sãrbãtoarea "umanitãþii". Omenia nu creºte ºi nu rodeºte într-o atmosferã din care Dumnezeu a fost alungat. Cãci omenia e tocmai expresia chipului dumnezeiesc în om.

Înnoirea chipului spiritual al omului este act al Harului; act al iubirii dumnezeieºti. Actul acesta însã nu siluieºte vrerea omului. Omul e liber sã aleagã între îmbrãcarea chipului dumnezeiesc ori coborârea la chipul cel dobitocesc. Putinþa de ridicare i s-a dat. Dar libertatea voii nu i-a fost luatã.

Într-o foaie româneascã de departe erau prezentate pregãtirile febrile pentru Crãciun: purceii, curcanii, bãuturile, darurile bogate. Nimic din ce-i trebuie trupului nu era uitat. Despre împodobirea – despre adãparea – "chipului lãuntric" al omului botezat, nimic; nici despre þinerea cuvântului dat, nici despre iubirea de sãraci, nici despre cei care îndurã lipsuri pentru dârzenia lor de a rãmâne oameni adevãraþi, nimic despre datoria de "a face binele ºi a-l da pe apã" (nu despre binele fãcut în faþa fotografilor, în mijlocul adunãrilor, publicat la ziare). Într-un cuvânt: nici un semn al prezenþei omeniei româneºti…

Dar aceasta însemneazã cã sãrbãtoarea lui Dumnezeu – Cuvântul ºi-a pierdut semnificaþia. Coborârea ei la rostul de pretext pentru îmbuibare, pentru risipã, pentru îndobitocire e act de prihanã grea. Creºtinii care întâmpinã astfel faptul "pogorârii cerurilor" sunt mai vinovaþi decât cei care au cel puþin curajul sã proclame sãrbãtoarea "tainei din veac ascunsã ºi de îngeri neºtiutã" simplã "sãrbãtoare de iarnã".

R.No. 39, Decembrie, 1960

Partea a IV-a

OMENIA ªI FRUMUSEÞEA CEA DINTÂI

– cu un cuvânt înainte de

MIRCEA ELIADE –

CUVÂNT ÎNAINTE

Paginile acestea de exegezã le-am ascultat pentru întâia oarã citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o dupã-amiazã din septembrie 1961, la Cà Foscari, unde aveau loc ºedinþele Congresului Internaþional al Societãþii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fãrã greº, densã ºi clarã a lui G. Racoveanu, ºtiam cã o seamã de observaþii, precizãri ºi nuanþe îmi vor scãpa la o primã lecturã. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos ºi totuºi concis, aproape laconic! Nu mã îndoiesc cã exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alãturi de late interpretãri clasice ale realitãþilor româneºti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu ºi Haºdeu la Lucian Blaga ºi Mircea Vulcãnescu.

Cândva se va scrie istoria culturii româneºti altfel decât a putut fi ea scrisã pânã acum. Adicã o istorie integralã a creativitãþii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaþiilor culte, livreºti. Nu cã acestea din urmã n-ar fi importante sau reprezentative; e destul sã ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea ºi semnificaþia lor. Dar asemenea creaþii culte sunt, la noi, de datã recentã. Noi de-abia am început sã scriem bine româneºte. Pânã la Eminescu, majoritatea „intelectualilor“ nu ºtiau sã scrie româneºte, deºi, probabil, vorbeau destul de bine; cel puþin la ei acasã, în satul sau în târgul lor, ºtiau sã vorbeascã. Dar aproape nimeni, pânã la Eminescu, nu îndrãznea sã scrie limba vorbitã, þãrãneascã. Limba noastrã scrisã urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavoneºte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele douã secole, adicã neo-greaca, italiana ºi franceza. Problema e prea complexã pentru a o putea dezbate aici. Destul sã spunem cã autorii români au reuºitã sã scrie bine româneºte de-abia de la Eminescu încoace, adicã de mai puþin de o sutã de ani. Or, e limpede cã o culturã – înþelegând prin acest termen exclusiv creaþiile autentice – nu se poate judeca numai dupã producþii atât de recente.

Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adicã a instituþiilor ºi credinþelor, a creaþiilor lingvistice ºi folclorice. Redusã doar la documentul scris, cultura româneascã – ºi nu numai ea – pare sãracã, timidã, provincialã. De fapt, în orizontul culturii moderne suntem provinciali. Ca ºi alte culturi din Europa rãsãriteanã, am împrumutat modélele de la „centru“, din Occident. Cam tot ce s-a scris în româneºte de la ªcoala latinistã încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnã numaidecât lipsã de „originalitate“. Cultura europeanã, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitaþiei creaþiilor efectuate în câteva „centre“ din Occident. Autorii ruºi au învãþat meºteºugul prozei literare de la englezi ºi francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influenþat la rândul lor întreaga literaturã europeanã. Probabil cã un fenomen analog ar fi avut loc ºi cu anumiþi prozatori, eseieºti ºi gânditori români, dacã n-ar fi intervenit ocupaþia sovieticã. Nu trebuie sã uitãm cã în România s-a putut crea liber, adicã fãrã a urmãri un obiectiv politic, numai dupã împlinirea idealului naþional ºi pânã în preajma celui de-al doilea rãzboi mondial. Cu totul ºi cu totul, cam vreo douãzeci de ani. Iar scriitorii români au început sã aibã la dispoziþie un instrument de expresie adevãrat numai de pe la 1890…

Dacã în orizontul culturii europene am rãmas „provinciali“, nu e numai vina noastrã. „Istoria“ – care în cazul nostru mai înseamnã ºi inconºtienþa

politicã a occidentalilor – ne-a zãvorât din nou în ãntunerec, mai rãu decât am fost zãvorâþi în Evul Mediu, prin nãvãlirile barbarilor.

Dar o culturã nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adicã, în cele din urmã, la creaþiile personale. Dimpotrivã, atenþia cercetãtorilor se îndreaptã tot mai mult astãzi spre creaþiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenþã, tradiþii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcãtuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimã geniul unui neam. Asemenea limbaje sunt universale, în sensul cã ele releveazã moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sunt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric ºi arhaic. Datoritã acestor „limbaje“, culturile sunt „deschise“ ºi pot comunica între ele. Prin însãºi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale“, pentru cã ele nu depind de un „centru cultural“, nu imitã un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje“: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodeazã“, într-o generaþie-douã, 90% dintre creaþiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor ºi basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar ºi „clipa“ în care trãiesc sfinþii, contemplativii, poeþii, logodnicii.

Dintr-un asemenea „limbaj“ face parte, alãturi de atâtea noþiuni, nostalgii ºi moduri de a fi, ºi conceptul românesc de „omenie“. Nu voiu încerca sã rezum aici iscusita hermeneuticã a lui G. Racoveanu. Nu voiu ºtirbi bucutria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuþii se pregãteºte ziua când se va putea scrie adevãrata istorie a neamului ºi culturii româneºti. ªi de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer ºi profund, Occidentul, a cãrui atenþia o jinduim atât.

Pânã acum am încercat sã trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele ºi sacrificiile noastre istorice (rezistenþa contra turcilor) ºi prin producþiile culturii româneºti moderne. Trebuie sã recunoaºtem cã, nenorocul urmãrindu-ne ºi de data aceasta, am eºuat în ambele cazuri. Neizbutind sã ne traducem poeþii, literatura româneascã n-a interesat. În ceea ce priveºte misiunea pe care ºi-au asumat-o Domnii români de a þine piept iureºului otoman, în speranþa cã occidentalii vor înþelege, pânã la urmã, cã împlinesc rolul propriei lor avantgarde, dezamãgirea e ºi mai mare. Ne-am fi aºteptat cã, dacã n-am fost înþeleºi de ºefii politici ºi militari de acum câteva veacuri, vom fi înþeleºi mãcar de istoricii de astãzi. Dar, din nefericire, conºtiinþa istoriograficã occidentalã n-a reþinut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.

S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepãrtatã, lucrurile sã se schimbe. Occidentul începe sã se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiþionale, de alte valori culturale decât cele care-i sunt familiare. S-ar putea ca într-o bunã zi, descoperind adevãrata noastrã istorie ºi culturã, Occidentalii sã se laude cu noi (cãci, în fond, ºi noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lãudat dacã am fi dat un Shakespeare sau un Dante…

Chicago University MIRCEA ELIADE15 Aprilie 1962

OMENIA ªI „FRUMUSEÞEA CEA DINTÂI“*

Omenia, expresie verbalã a unei noþiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor când au încercat sã traducã, convenabil, cuvântul. Fiindcã a traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate, prin cuviiinþã, prin bunãtate ori, pur ºi simplu, prin umanitate, însemneazã a-l traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaþã, omenia este un tot unitar, constând din numeroase componente esenþiale. Omenia nu este o anumitã virtute, ci o adevãratã antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de strãini, þinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziþie de jertfã, spiritul de dreptãþii, mãrinimie, modestie, credinþã în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei.

I.

a. Dintre virtuþile omeniei româneºti, cel mai des numitã este IUBIREA DE OASPEÞI. Este adevãrat cã „a omeni“ pe cineva însemneazã a-l primi cu inimã deschisã, a-l ospãta ºi a-i da cinstea cuvenitã omului. Cu aceasta însã nu s-a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeþi nu este o virtute exclusiv româneascã: toate popoarele pãmântului se dovedesc, mai mult sau mai puþin, ospitaliere. Ceea ce caracterizeazã ospitalitatea româneascã este iubirea de strãini. În casa românului, strãinul, nu ai casei, primeºte ce e mai bun. Iubirea de strãini – spune poporul – dar dumnezeesc. Strãinul cãlãtor, care vine la tine flãmând ºi ostenit, trebuie primit cu dragoste de pãrinte: Când vine la tine strãinul, întâmpinã-l ca un pãrinte. Sau: Pe strãin nu-l îndepãrta de la casa ta ‘nainte de a-l îndestula. Pentru român este strãin nu numai omul de alt neam, ci ºi omul necunoscut lui. Strãin poate fi italianul, germanul, bulgarul, ca ºi „frãtutele“ din Banat (pluralul: frãtuþi) ori „ungureanul“ (român din Transilvania).

Cineva s-ar putea întreba dacã nu cumva în aceastã revãrsare de dragoste a românului faþã de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explicabile vanitãþi omeneºti. Cine a cunoscut însã bucuria care inunda sufletul gazdei când vedea pe strãin mulþumit, nu poate avea pentru faptã decât un rãspuns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fãrã cunoscuþi, fãrã aºezare, fãrã cãmin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului.

b. Un semn sigur al omeniei este ÞINEREA CUVÂNTULUI DAT. Fii totdeauna om pe cuvântul cãruia poþi zidi – spun legile omeniei. Din ele s-a inspirat cântecul poporan: Furnica, de e furnicã; lighioana micuticã, la trup mare, la cap micã, se târãºte pe pãmânt, ºi se þine de cuvânt. Dar noi, oamenii bitezaþi de cuvânt c’am fost lãsaþi! La omul de omenie, þinerea de cuvânt îmbracã hainã religioasã: Pe unde iese vorba, ºi sufletul! De aceea pune el mare preþ pe cumpãnirea oricãrui cuvânt, fiindcã: Vorba când a ieºit din gurã, n’o

* Comunicare fãcutã în ºedinþa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaþional de Studii al Societãþii Academice Române (Veneþia, 6-12 septembrie 1961)

mai poþi ajunge nici cu armãsarul, nici cu ogarul . În consecinþã, sfatul: þine-þi limba’n gurã ca’n temniþã. Zãbava la vorbire ar fi indicatã omului de Dumnezeu chiar de la Creaþiune: Dumnezeu a dat omului douã urechi ºi numai o limbã; ca mai mult sã audã, decât sã spunã. Pentru vorbire existã, de altfel, numai o justificare: Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea.

c. FACEREA DE BINE. Binele fãcut de ochii lumii – binele cu zurgãlãi – nu-ºi meritã numele. Facerea de bine numai atunci ãºi meritã numele când nu e cu socotealã ascunsã; când nu e fãcutã cu scop de câºtig. Poporul spune: Fã binele ºi dã-l pe apã. Nu-þi poþi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal ºi va da roade. Omul de omenie face binele ºi uitã cã l-a fãcut: Când dãruiºti, uitã; când þi se dãruieºte, nu uita, în veac . Mila nu cunoaºte deosebire între buni ºi rãi: Milostiv cu cel rãu de eºti, omenia cinsteºti.

d. MÃRINIMIA. Cel care nu e în stare sã uite rãul pe care i l-a fãcut altul ºi abia aºteaptã sã-ºi vadã adversarul la greu, ca sã-i rãsplãteascã rãul cu rãu, e un om mic, om pãmântesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Oamul de omenie are inimã mare: Când îþi cade’n mânã potrivnicul tãu – spune el – nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui ºi la îndreptarea lui. ªi iarãºi: Braþul ce nu dã moarte când poate, multe poate. Inima omului de omenie e logoditã cu iertarea: Iertarea poartã-o’n sân, ca s’o ai la îndemânã , spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobileazã pe om: Cel puternic, când iartã, atunci puternic s’aratã.

e. SPIRTUL DREPTÃÞII. Omul de omeie este încredinþat cã: Slujitor al dreptãþii de vei rãmânea, nici înaintea lui Dumnezeu fricã vei avea; cã Dumnezeu dreptatea este. Om drept, cu adevãrat, nu este întotdeauna cel care nu lucreazã nedreptatea; cã unii n-au fost în situaþia de a face nedreptate: Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n’o face, acela drept se socoteºte. Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcã e lege“ (Pascal). Dreptatea legalã poate, în anumite împrejurãri, sã devinã fãrã noimã ºi pãgubitoare. Aºadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptã“. Criteriul? Iatã-l: Þine-te de legea care te sfãtuieºte spre calea omeniei.

f. DISPOZIÞIA DE JERTFÃ. Nu e vorba numai de jertfã de timp, de muncã, de bani; ci chiar de gãtirea de a-þi pune capul pentru altul: Binele pe care þi l-a fãcut chezaºul tãu – spune omenia – nu-l uita nicicând; cã el pentru tine capul ºi-a pus.

g. ÎNFRÂNAREA. Desfrânarea fiind duºmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuþilor acesteia. Experienþa poporului ºtie cã: Frâul când slãbeºte, în prãpastie te trânteºte. Ca sã poate fi de folos, însã, înfrânarea trebuie practicatã de timpuriu, fiindcã: Înfrânarea la bãîtrâneþe, nici o laudã; cã nu omul se înfrâneazã, ci neputinþa lui îl aratã a fi înfrânat. Despre pofta de mâncare aþãþatã de bãuturã: Omul de va bea, ca porcul va mânca. Despre înfrânarea pasiunilor: Acela e stãpân mare, care-ºi stãpâneºte patimile sale rele.

h. MODESTIA. Orice faptã vrednicã de laudã vei sãvârºi – spune înþelepciunea poporului – nu arãta a o fo sãvârºit tu: lasã sã vorbeasãc fapta

pentru tine. Despre îmbrãcãmintea menitã sã te arate om de seamã: Nu haina sã te cinsteascã, ci tu sã cinsteºti haina.

i. ONOAREA. Onoarea este temelia încrederii între oameni. Omul de omenie nu-ºi pãteazã onoarea, chiar dacã în joc e viaþa lui: Luptã ºi nu fi niciodatã miºel; e mai bine sã cazi luptând pe drumul onoarei, decât sã învingi printr-o miºelie. Duºmanul onoarei este ruºinea: Omul de omenie nu se teme de alta, fãrã numai de ruºine.

j. UMILINÞA. Umilinþa înfrâneazã, însã nu stã-n calea iubirii de onoare. Din respect faþã de chipul lui Dumnezeu în el, omul vrea sã evite exagerate exigenþe de onoare. Umilinþa cu orgoliul nu pot locui împreunã: Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; cã unul se uitã la pãmânt, altul la cer – spune poporul.

Despre orgoliul de a fi de neam mare: Nu cel de neammare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeºte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.

l. CREDINÞA ÎN DUMNEZEU. Cununa tuturor virtuþilor omeniei este credinþa în Dumnezeu. Om de omenie fãrã credinþã-n Dumnezeu nu s-a dovedit nicicând.

Omul de omenie ºtie cã: Unde voieºte Dumnezeu se biruieºte rânduiala firii. Dar aceasta nu dupã socoteala noastrã, ci dupã purtarea de grijã a lui Dumnezeu: Pronia dumnezeiascã întrece socoteala muritoreascã. Omul de omenie e încredinþat cã: Spre pedepsirea noastrã, Dumnezeu ne dã uneori stãpâni cumpliþi. Pentru aceea se cuvine sã: Mulþumim lui Dumnezeu ºi de bine ºi de rãu. Ce ne dãruieºte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aºteptarea darurilor de sus, omul trebuie sã activeze, spre a fi vrednic de dar: Dumnezeu îþi dã, dar în traistã nu-þi bagã.

ªi, ca sã încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie: Omul lipsit de omeie, pe oricine întâlneºte, prihãneºte. Locul omeniei în domeniul harurilor: Îmbrãþiºarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iarã omenia, dovedirea credinþei.

II

Omenia îºi are rãdãcinile în învãþãtura Evangheliei; de aici îºi trage seva. În iubirea de strãini a omului de omenie se oglindeºte îndemnul Apostolului: Fraþilor! Nu uitaþi, iubirea de strãini, prin care unii, fãrã sã ºtie, au ospãtat îngeri. (Evrei, XIII, 2) Împotriva cãlcãrii cuvântului dat: Fraþilor! În numele Domnului nostru Iisus Cristos, vã îndemn: fiþi una în ce spuneþi! (I Corint., I, 10) Sau: Pentru aceea: lepãdaþi minciuna ºi fiecare din voi sã grãiascã adevãrul cãtre aproapele sãu. (Efes. IV, 25) Despre celelalte virtuþi: Drept aceea, fraþilor: câte sunt adevãrate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte demne de iubit, câte de bun auz, orice virtute, orice este vrednic de laudã, la acestea sã vã fie gândul. (Filip. IV, 8) În sfârºit, îndemnul: Cugetaþi la cele de sus, nu la cele de pe pãmânt. (Colos. III, 2)

III

Omenia însã nu se acoperã, fãrã rest, cu viaþa lui Cristos. Omul de omenie nu se identificã cu omul nou al Evangheliei. Omul care poate spune despre sine: Mihi enim vivere Christus est, est mori lucrum (Filipeni, I, 21): omul care într-adevãr „s-a îmbrãcat în Hristos“ se miºcã pe alt plan spiritual decât omul de omeie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninþarea, nici lovirea. Oamul care la toate ameninþãrile poate rãspunde tiranului: Mã ameninþi cu exilul… dar care e patria mea? Eu mã simt tot aºa de bine oriune pe acest pãmânt, care nu e al meu, dupã cum nici al tãu; de confiscat, nu-mi poþi confisca altceva afarã de cele câteva cãrþi pe care le posed; cât despre moarte, ea nu poate decât sã grãbeascp unirea mea cu Domnul ºi Mântuitorul meu, dupã care suspin, – omul acesta a biruit toate dificultãþile. Omul care a izbutit sã se supunã poruncii de a nu sta împotrivã celui rãu (non resistere malo) pluteºte pe late înãlþimi. Împotriva violenþei el nu-ºi mai îngãduie altã ripostã fãrã numai cea datã de Cristos: De am grãit rãu, aratã cã e rãu; iarã de am grãit bine, de ce mã loveºti? (Ioan, XVIII, 23)

Viaþa în Cristos, viaþã care depãºeºte proporþiile naturii noastre; care nesocoteºte drepturile ºi înfruntã energiile ei ºi care nu e reclamatã de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung ºirul aºa-ziselor „scoateri din istorie“. Toate sunt însã cazuri individuale. Popoare întregi n-au atins niciodatã aceastã culme.

IV

OMENIE ªI VIOLENÞÃ. Cu porunca de a nu sta împotrivã celui rãu (Matei, V. 39) am ajuns la sâmburele temei noastre generale: omenie ºi violenþã. Porunca Evangheliei împotriva violenþei fizice este clarã; iar contextul nu lasã nici o posibilitate de escamotare. Te sileºte un nebun sã-l întovãrãºeºti o milã de cale? Mergi cu el douã, chiar dacã n-ai timp pentru asta. Vrea cineva sã se judece cu tine spre a-þi lua haina ta? Lasã-i lui ºi mantaua. Te loveºte careva peste obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire ºi pe cel stâng. (Matei, V, 39-41)

Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea sã parã celui neprevenit cã dezice nu numai porunca limpede a non-violenþei, ci întreg spiritul învãþãturii evanghelice: biciuirea de la Templu. „ªi Iisus intrã în Templul lui Dumnezeu ºi alungã pe toþi cei ce vindeau ºi cumpãrau în Templu, ºi rãsturnã mesele schimbãtorilor de baji ºi scaunele celor ce vindeau porumbei ºi le zise lor: Scris este: „Casa mea casã de rugãciune se va chema; iarã voi aþi fãcut din ea peºterã de tâlhari.“ (Mat. XXXI, 12-13) Pe acest fapt petrecut la Templu îºi construiesc unii creºtini justificarea violenþei fizice. Atunci când nu interese personale sunt în joc – spun ei – ci interese de ordin general, interesele comunitãþii (de dragoste ori de destin), biciul ori sabia din mâna ta sunt sfinþite prin însuºi zelul tãu dezinteresat. Toþi aceºtia trec cu vederea un fapt esenþial, anume cã cel care a biciuit pângãritorii Templului era Dumnezeu: Dumnezeu adevãrat, din Dumnezeu adevãrat… de o fiinþã cu Tatãl… prin El toate s-au fãcut . Uitã aºadar cã între El ºi noi, oamenii, e deosebire. Uitã cã înainte de a fi pedepsit pe pãcãtoºii de l aTemplu „toate le zidise“, iarã dupã fapta de la Templu, El,

stãpânul materiei, înviase din mormânt cu trupul, fãrã sã strice sigiliile mormântului.1

Partizanii violenþei fizice în slujba cauzelor mari uitã cã omul nu are dreptul sã judece sub specie aeternitatis; fiindcã atunci îºi poate îngãdui orice. Uitã cã omul nu are alt drept decât acela de a împlini poruncile date lui spre urmare. ªi pentru creºtini porunca este: non resistere malo!

Bogate sunt interpretãrile poruncii non-violenþei. Peste toatã ascuþimea ºi strãlucirea lor rãmâne, limpede, adevãrul cã împlinirea acestor porunci este privilegiul câtorva aleºi; privilegiul acelora despre care imnele bisericii creºtine a Rãsãritului spun cã „patria ºi rudenia au lãsat“; privilegiul celor care s-au liberat din cãtuºele onoarei ºi a tot ce este pãmântesc în noi.

*

Douã sunt posibilitãþile de a te desprinde din legãturile patriei ºi rudeniei: supranaturalizarea (prin câºtigarea harului) sau denaturalizarea (prin agonisirea blestemului). Prima e sfinþenia. Ea cinsteºte neamul omenesc. A doua – denaturalizarea – este degradarea chipului de om. Fãpturile care þin de aceastã categorie se simt bine oriunde cerinþele lor trupeºti le sunt satisfãcute. Pentru aceasta sunt gata, oricând, sã lepede: credinþã, onoare, omenie. Pe aceste vieþuitoare poporul românesc le-a numit „pãlãmidã þigãneascã“. 2

Omul de omenie nu s-a eliberat de subt legile onoarei omeneºti. Când el spune cã nu se teme de altceva, fãrã numai de ruºine , este aci vorba nu numai de fapta de ruºine pe care ar sãvârºi-o el însuºi; ci ºi de ruºinarea lui venitã prin altul. Cãci omul de omenie nu se lasã pãlmuit . Iubirea de patrie nu s-a stins în pieptul lui. Iubirea de patrie – spune el – patimã cinstitã. ªi iarãºi: Cine pentru patria lui grãeºte, oricât ar grãi, puþin se socoteºte . Nici de rudenia de sânge ºi de cea spiritualã nu s-a putut lepãda. Cã deºi el ºtie cã: Noi oamenii toþi o rudenie suntem, cã toþi dintr-un neam ne tragem, nu poate sã nu recunoascã faptul firesc cã: Mai aproape e cãmaºa decât haina…

V

„RÃNILE PÃCATELOR“ ªI „FRUMUSEÞEA CEA DINTÂI“. Omenia nu este expresia unei condiþii umane a cãrei cea mai înaltã traptã ar indica-o cunoscutul vers al lui Terntius: homo sum: humani nihil a me alienum puto, iarã cea mai joasã ar arãta-o spusa: gurã de om, gurã de câne: cere pâne. Omenia nu e logoditã cu acel homo humanissimus3 al lui Cicero. Ea nu tinde neapãrat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: Toatã demnitatea omului constã în gândire. (Pensées) Cãci toate aceste înãlþãri pot fi rezultate fireºti ale

1 „Pãstrând peceþile întregi, Cristoase, ai înviat din mormânt… N-au simþit când ai înviat ostaºii cei ce Te-au strãjuit.“ (Cântãrile Penticostarului)

2 Buruianã uscatã ºi de forma ariciului închis. Când vântul suflã tare, ea se lasã purtatã de vânt pe faþa pãmântului. Aflã undeva puþinã apã, prinde rãdãcinã; bate iarãºi vântul cu putere, se desprinde din loc ºi-ºi continuã rostogolirea.3 „homme très humain parce qu’homme très cultivé“, N.I. Herescu, L’Humanisme latin comme forme de liberté, în ACTA PHILOLOGICA (Societas Academica Dacoromana), tomus II, Romae, 1959, p. 13

condiþiei umane date. Omenia însã trãdeazaã setea dupã altã condiþie umanã . Cu toate cã supus locului ºi timpului, omul de omenie înseteazã dupã o stare de splendoare, dupã o mãreþie iniþialã, dupã „ frumuseþea cea dintâi“ cu care fusese el împodobit. Conºtient de faptul cã poartã „ranele pãcatelor“, el ºtie cã este, totuºi, „chipul gloriei lui Dumnezeu, cea negrãitã.“4

Setea dupã aceastã „frumuseþe“ iniþialã îl mânã pe om pe anumite cãi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate de învãþãtura evanghelicã. Adevãrul Evangheliei este însã absolut. Trãirea lui de cãtre oameni fiind fapt istoric, poartã urmele condiþionãrii. Sãmânþa învãþãturii a cãzut pe terenuri felurite. Limbã, culturã, tradiþie, temperament, mentalitate ºi-au lãsat, totdeauna, urmele lor în trãirea adevãrului evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc cu învãþãtura evanghelicã – aºa cum o predã Bisericã – a nãscut omenia.

OMENIA ESTE REZULTATUL TRÃIRII ROMÂNEªTI A ADEVÃRULUI EVANGHELIEI.

VI

OMENIE ªI SFINÞENIE. Omenia nu este sfinþenie. Omenia constituie însã climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptã la care cheamã învãþãtura lui Cristos: Fiþi desãvârºit precum ºi Tatãl vostru cel ceresc desãvârºit este! (Mat. V, 48)

Poporul român are despre sfinþenie o idee atât de înaltã, cã niciodatã nu a îndrãznit sã treacã pe vreunul din ai sãi în catalogul sfinþilor, adecã în rândul acelora care prin desãvârºirea vieþii lor s-au unit cu Dumnezeu. Pânã la anul 1855 – dupã obþinerea autocefaliei – Românii n-au îndrãznit sã facã un astfel de pas.5

Lipsa canonizãrilor nu însemneazã lipsa sfinþeniei pe pãmântul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildã, în vremea în care tânãrul Platon Velicicovski – marele Stareþ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trãisteni din Þara Munteneascã, trãia acolo un sfânt cãlugãr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrãbiilor“. Vrãbiile îl aºteptau totdeauna la uºa chiliei ºi, aºezându-se pe umerii ºi pe braþele lui, îl însoþeau pânã la uºa bisericii. Aici aºteptau sfârºitul slujbei, ca apoi, la fel, sã-l petreacã pânã la chilie. ªi sãvârºindu-se sfântul cãlugãr ºi fiind purtat la groapã, s-au aruncat vrãbiile în mormânt, tãvãlindu-se de durere. ªi nu putea arunca pãmântul în groapã din pricina vrãbiilor surori.) Dumnezeu singur ºtie câþi sfinþi bãrbaþi ºi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaþa lor pãmântul românesc, – pãmânt care a cunoscut adevãrul creºtin înaintea tuturor vecinilor lui de astãzi. Cãci poporul românesc a fost încreºtinat înaintea ruºilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.

Apocalipsa sfântului Ioan ne înfãþiºeazã defilarea neamurilor pãmântului în cereascã cetate luminatã de gloria lui Dumnezeu: ªi se va duce în ea gloria ºi

4 Evhologhion, Binecuvântãrile Înmormântãrii

55 A trebuit sã vinã vremea stãpânirii ruseºti – comuniste – asupra României, ca actualii conducãtori ai bisericii ortodoxe româneºti – rupând-o cu cinstitia tradiþie – sã pãºeascã la canonizarea unui însemnat numãr de episcopi, cãlugãri, preoþi de mir ºi laici.

cinstirea neamurilor. (XXI, 26) prin „gloria ºi cinstea“ neamurilor se înþelege aici specificul ºi unicul popoarelor.6

Fi-va, acum, neamul nostru românesc ruºinat, înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?

La aceastã întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptãþit a da un rãspuns.

Freising

6 „ce que les peuples ont de plus spcifique et de plus unique“ M.-J. CONGAR, OP, Chrétiens désunis, Paris, 1937, p.139

POSTFAÞÃ

Aproape întreaga presã românã din exil a scris despre moartea lui Gheorghe Racoveanu, regretând moartea lui prematurã, pe care o considera ca o mare pierdere pentru scrisul românesc. E greu a reproduce aici tot ce s-a scris în aceastã privinþã. Ne vom mãrgini sã reproducem mai jos numai douã articole.

CUVINTE PENTRU GHEORGHE RACOVEANU

În dimineaþa zilei de 1 mai a.c. s-a stins din viaþã Gheorghe RACOVEANU. Discipol apreciat al lui Nae Ionescu, Gheorghe Racoveanu s-a apropiat de Miºcare odatã cu Maestrul sãu. Ca ºi acesta, ºi-a pãstrat o poziþie independentã, fãrã a se încadra oficial, mult timp. Aceastã independenþã nu însemna rezervã faþã de Miºcare. Mai degrabã ea pornea din dorinþa de a o servi pe acest plan, cu acelaºi devotament de legionar, dar cu mai multã eficacitate. Pe aceastã linie, Gheorghe Racoveanu a adus mari servicii Miºcãrii Legionare: în mod indirect, prin difuzarea unei spiritualitãþi creºtine, care servea de suport pentru doctrina legionarã; ºi în mod direct, prin studii scrise pentru prezentarea acestei doctrine. În ultimul timp, el lucra la un studiu menit sã evidenþieze elementul teologic în doctrina legionarã. Moartea lui neaºteptatã a întrerupt desãvârºirea unei lucrãri pe care numai el ar fi putut s-o scrie cu toatã competenþa necesarã.

Dar Gheorghe Racoveanu n-a fost numai un intelectual distins, el a fost un curajos luptãtor. Când a vãzut cã elemente dubioase, promovate de forþe obscure, tindeau sã deruteze Miºcarea Cãpitanului prin nesocotirea legilor morale ce-i stau la bazã, Gheorghe Racoveanu a trecut în primele rânduri, spre a o apãra. Astfel, el a fost ºeful presei legionare ºi în aceastã calitate a redactat oficiosul Miºcãrii Legionare, "LEGEA". De asemenea, a colaborat la buletinul nostru "Orientãri pentru legionari". Mai mult: Gheorghe Racoveanu a participat la toate adunãrile legionare din exil ºi totdeauna a susþinut cu ardoare linia Miºcãrii fixatã de Cãpitan, singura care poate duce Neamul Românesc spre adevãrata lui mântuire.

Nãpraznica moarte vine deci sã sece un izvor de înaltã spiritualitate româneascã, de inepuizabilã energie animatoare, de spirit combativ, de dragoste pentru treabã româneascã ºi creºtinã, de robust optimism pentru viaþã. Prezenþa lui era mereu tonifiantã. Oriunde se ducea, rãspândea voie bunã ºi dor de viaþã. De aceea, lipsa lui se va simþi adânc în acest exil plin de amaruri. Mulþimea de camarazi ºi prieteni, români ºi strãini, care au venit sã-i aducã ultimul salut, a arãtat, prin prezenþa ei, cât de dureroasã a fost despãrþirea de Gheorghe RACOVEANU. A fost înmormântat în cimitirul Waldfriedhof, pe un deal frumos, împodobit cu brazi ºi mesteceni, care strãjuieºte oraºul Freising, unde ºi-a petrecut un sfert de veac din amarul exil.

"KLUG, HEITER, LIEBENSWERT"

Sub acest titlu, ziarul "Münchener Merkur – Freisinger Zeitung" din 6-7 mai 1967 publicã urmãtorul necrolog pentru Gheorghe Racoveanu, pe care-l redãm, în traducere româneascã:

"La 1 mai s-a stins din viaþã, la Freising, în urma unui atac de inimã, scriitorul ºi jurnalistul român Gheorghe Racoveanu. S-a nãscut la 10 februarie 1900 în Crãgueºti (România). A fãcut studiile teologice la Universitatea din Bucureºti, specializându-se apoi în problemele Bisericii Orientale (Ortodoxe). A fost unul dintre discipolii cei mai apropiaþi ºi apreciaþi ai profesorului ºi gânditorului român Nae Ionescu, cunoscut în strãinãtate, în cercurile de specialitate, care a jucat un rol însemnat în viaþa culturalã româneascã dintre cele douã rãzboaie. Împreunã cu el a fondat ºi redactat revista teologicã "Predania" ºi a colaborat regulat la ziarul acestuia (Cuvântul)".

Frãmântãrile vieþii politice româneºti începând din 1940 l-au constrâns sã ia spinoasa cale a exilului.

Constantin Papanace

CUPRINS

Prefaþã ……………………………………………

Partea I – Miºcarea Legionarã ºi Biserica …………………….

Partea a II-a – Despre fiinþa ºi existenþa Miºcãrii Legionare a lui Corneliu Codreanu ………………

Partea a III-a – Mãrturii legionare ºi creºtine ………………………. (publicate în Orientãri pentru Legionari)

Partea a IV-a – Omenia ºi „frumuseþea cea dintâi“ …………………16 cu un cuvânt înainte de Mircea Eliade –

Postfaþã .....................................................