Cel care se minte pe sine devine suspicios şi este primul care găseşte motive de supărare, Nu-i aşa că, uneori, e foarte plăcut să te superi? Cu toate ca omul stie ca nimeni nu l-a jignit cu ceva, ca el insusi si-a inventat supararea si a mintit pentru impodobirea exagerata a unei singure clipe, ca a inflorit unele fapte ca sa-si creeze un tablou cat ma convingator pentru sine, ca s-a legat de un cuvint si a facut dintr-o boaba de linte un munte, este primul care se imbufneaza si se enerveaza doar ca sa-si faca placere, ajungand, totodata, sa devina dusmanul propriului adevar. (Vol. I, Partea I, Cartea a doua – O întîlnire inutilă, Cap.2 – Bătrînul măscărici)

Eu iubesc lumea, dar ma minunez chiar de felul meu de a iubi; cu cat mai mult iubesc oamenii, in general, cu atat mai putin ii iubesc in particular, adica pe fiecare in parte, ca entitati diferite. În visele mele am ajuns adese la idei pătimașe de slujire a omenirii și presupun că m-aș fi lăsat și răstignit pe cruce pentru oameni, dacă ar fi fost necesar;cu toate acestea, eu nu aș fi în stare să stau cu cineva într-o camera nici două zile. Dacă cineva se află mai aproape de mine, atunci personalitatea lui mă sufocă, lezîndu-mi amorul-propriu și limitîndu-mi libertatea. Până și pe cel mai bun dintre semenii mei aș ajunge să-l urăsc chiar și după douazeci și patru de ore, fie pentru că manîncă prea încet, fie pentru că smiorcăie încontinuu dacă are vreun guturai. Eu devin un adevărat dușman al oamenilor chiar și numai dacă îndrăznesc să se atingă de mine.În schimb, mi se întîmplă în așa fel în cît cu cît urăsc mai mult fiecare om în particular, cu atît dragostea mea devine mai fierbinte și mai puternică pentru omenirea întreagă, în general. (Vol. I, Partea I, Cartea a doua – O întîlnire inutilă, Cap.4 – O doamnă fără credință)

Ceea ce vi se pare că aveți dezgustător în interiorul propriei finite se curate doar prin simplul fapt că reușiți să vă dați seama singură de asta. ( idem)

Spre deosebire de dragostea contemplativă, iubirea activă este un sentiment intolerant care poate să sperie prin amploare și dezordine sufletească. Cel care se manifestă printr-o dragoste visătoare este pregătit pentru o faptă eroică subită, prin care și uimește semenii pe moment. Sunt oameni care ajung să-și dea chiar și viața pentru o cauză oarecare în schimbul unei recunoașteri imediate și a unei aprecieri necondiționate și garantate a celor din jur, de parcă s-ar afla pe o scenă și ar aștepta să fie venerați sau aplaudați îndelung. Dragostea vie însemnă însă o muncă temerară și rezistentă, aproape ca o știință. ( Idem)

Fără o cunoaștere fermă a obiectivului suprem al vieții sale, omul nu va dori atît de mult să trăiască, ba chiar va prefera să se distrugă cît mai repede cu putință decît să supraviețuiască în mod inutil pe pămînt, chiar pe un pămînt plin de pîine de la un capăt la altul… Pentru orice om, liniștea și chiar moartea sunt mai scumpe decît dreptul de a alege între bine și rău. Nu există nimic mai tentant pentru om decît libertatea conștiinei sale, însă, deopotrivă, nu există nimic altceva mai chinuitor.

Așa să fie oare creată natura umană încît să nu recunoască minunea în toată măreția ei în astfel de cazuri și în astfel de momente cumplite din viață, momente de-a dreptul chinuitoare, de cumpănă, de grele încercări sufletești și trupești, și să rămînă doar cu libera decizie a inimii?

Și deoarece omul nu poate rămîne fără minuni, el își va crea propriile minuni, și va ajunge să se închine minunilor făcute de vrăjitori, de ghicitoare, fie el oricît de rebel, oricît de eretic sau de necredincios. Tu ai refuzat să cobori de pe cruce atunci cînd mulțimea te întărîta și îți striga în bataie de joc : ”Coboară de pe cruce și atunci vom crede că Tu ești Acela”. Tu nu ai coborît, pentru că nu ai vrut să subjugi omul nici de data aceasta, folosindu-te de miracole; Ți-ai însușit cu ardoare o credință liber consfințită, și nu influențată de miracole. Ți-ai dorit o dragoste liberă și nicidecum un entuziasm supus, al celui înrobit pentru totdeauna de o putere străină care să-l subjuge prin înficoșare.

Respectîndu-l peste măsură, ai procedat ca și cum ai fi încetat să-l compătimești pentru greutățile pe care tot Tu i le-ai așezat în cîrcă în tot acest timp. Respectîndu-l mai puțin, i-ai fi cerut să facă mai puțin, iar această atitudine ar fi fot mai apropiată de dragoste, pentru că și povara lui ar fi fost mai ușoară în felul acesta… (Vol.I, partea a doua, cartea a cincea, cap.4)

Dacă bobul de grîu căzut pe pămînt, nu moare, rămîne doar el; iar dacă moare, dă o recoltă bogată. (Vol.I, partea a doua, cartea a șasea, cap.1);

Durerea veche trece ca o taină mare a vieții omenești, transfoermîndu-se puțin cite puțin într-o bucurie plină de calm și de duioșie; în locul tinereții cu singele care fierbe în vine, începe bîtrănețea senină și blîndă (Idem)