Franta in Perioada Interbelica
3
5/21/2018 FrantainPerioadaInterbelica-slidepdf.com http://slidepdf.com/reader/full/franta-in-perioada-interbelica-561c13d01bd30 1/3 Franța în perioada interbelică Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit în urma primului război mondial a fost, fără îndoială, Franţa. Statisticile vorbesc de la sine: 1.385.000 de morţi, 700.000 de mutilaţi, 2.300.000 de răniţi şi peste 400.000 de dispăruţi. Practic, jumătate dintre bărbaţii care în 1914 aveau între 20 şi 32 de ani fuseseră ucişi în timpul conflagraţiei. Recuperarea Alsa ciei şi Lorenei, bucuria victoriei nu puteau şterge aceste realităţi, astfel că dorinţa Parisului de a se asigura că Germania va fi redusă la tăcere o perioadă cât mai lungă de timp este explicabilă. La 12 iulie 1919 era adoptată o nouă lege electorală potrivit căreia era introdus scrutinul pe bază de liste, care asigura reprezentarea proporţională pe băncile Parlamentului Republicii III. La alegerile din 16 noiembrie se vor înfrunta Blocul Naţional condus de premierul Georges Clemenceau şi un cartel al stângii, unit sub bagheta lui Edourd Herriott. Socialiştii, comuniştii şi regaliştii au preferat independenţa. În aceste condiţii, Clemenceau şi-a asigurat victoria. Totuşi, la alegerile prezidenţiale din 17 ianuarie 1920, deşi miza era mai mică decât la cele parlamentare întrucât preşedintele avea prerogative destul de reduse, Clemenceau va fi învins de Paul Deschanel, explicaţia fiind oferită de nemulţumirea populară faţă de prevederile tratatului de la Versailles. În consecinţă, Georges Clemenceau îşi va prezenta demisia şi din fruntea guvernului, fiind înlocuit de Alexandre Millerand (19 ianuarie - 24 septembrie 1920). Misiunea acestuia era îngreunată de faptul că îi succeda lui Raymond Poincaré, cel care a condus destinele Franţei între 1912 şi 1920 şi care a renunţat la candidatura pentru un nou mandat. La 23 aprilie era pronunţată sentinţa într-un proces care a afectat grav credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier Joseph Caillaux era condamnat la trei ani de închisoare pentru încheierea unor afaceri cu inamicul. În toamnă, din motive de sănătate, preşedintele Deschanel va fi nevoit să se retragă de la post, fiind înlocuit cu Alexandre Millerand (1859-1943). Noul şef al Republicii va încerca în cei patru ani de mandat, 19 septembrie 1920 - 11 iunie 1924, să lărgească prerogativele funcţiei aşa cum erau ele stipulate în Constituţie, continuând, în linii generale, linia politică a predecesorului său. El era adeptul unui stil mai autoritar de conducere, motiv pentru care iniţial a numit un premier obedient, Georges Leygues. Pentru români, de numele lui Millerand se leagă vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Palatul Elysée, din august 1921. Tot sub mandatul lui Millerand, în condiţiile acutizării tensiunilor sociale şi economice interne, după unintermezzo girat de Aristide Briand, conducerea guvernului va fi asumată de Raymond Poincaré (15 ianuarie 1922 - 1 iunie 1924). Fostul preşedinte va lua măsuri în vederea obligării Germaniei de a-şi plăti datoriile de război, ordonând în ianuarie 1923 trupelor sale să ocupe bogatul bazin al 88 Ruhrului. Scopul principal al acţiunii viza echilibrarea bugetului Franţei, însă, în condiţiile ştiute, ea se va solda cu un eşec. Tentativa eşuată a premierului de a determina guvernul de la Berlin să-şi plătească datoriile s-a reflectat în rezultatul alegerilor de la 11 mai 1924. Atunci, victoria a aparţinut Cartelului de Stânga condus de liderul Partidului Radical Socialist, Edouard Herriott. Pentru că acesta controla cel mai puternic grup parlamentar, a reuşit să forţeze demisia
description
Franta in Perioada Interbelica
Transcript of Franta in Perioada Interbelica
-
Frana n perioada interbelic
Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit n urma primului rzboi mondial a fost, fr ndoial, Frana. Statisticile vorbesc de la sine: 1.385.000 de mori, 700.000 de mutilai, 2.300.000 de rnii i peste 400.000 de disprui. Practic, jumtate dintre brbaii care n 1914 aveau ntre 20 i 32 de ani fuseser ucii n timpul conflagraiei. Recuperarea Alsaciei i Lorenei, bucuria victoriei nu puteau terge aceste realiti, astfel c dorina Parisului de a se asigura c Germania va fi redus la tcere o perioad ct mai lung de timp este explicabil.
La 12 iulie 1919 era adoptat o nou lege electoral potrivit creia era introdus scrutinul pe baz de liste, care asigura reprezentarea proporional pe bncile Parlamentului Republicii III. La alegerile din 16 noiembrie se vor nfrunta Blocul Naional condus de premierul Georges Clemenceau i un cartel al stngii, unit sub bagheta lui Edourd Herriott. Socialitii, comunitii i regalitii au preferat independena. n aceste condiii, Clemenceau i-a asigurat victoria. Totui, la alegerile prezideniale din 17 ianuarie 1920, dei miza era mai mic dect la cele parlamentare ntruct preedintele avea prerogative destul de reduse, Clemenceau va fi nvins de Paul Deschanel, explicaia fiind oferit de nemulumirea popular fa de prevederile tratatului de la Versailles. n consecin, Georges Clemenceau i va prezenta demisia i din fruntea guvernului, fiind nlocuit de Alexandre Millerand (19 ianuarie - 24 septembrie 1920). Misiunea acestuia era ngreunat de faptul c i succeda lui Raymond Poincar, cel care a condus destinele Franei ntre 1912 i 1920 i care a renunat la candidatura pentru un nou mandat.
La 23 aprilie era pronunat sentina ntr-un proces care a afectat grav credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier Joseph Caillaux era condamnat la trei ani de nchisoare pentru ncheierea unor afaceri cu inamicul. n toamn, din motive de sntate, preedintele Deschanel va fi nevoit s se retrag de la post, fiind nlocuit cu Alexandre Millerand (1859-1943). Noul ef al Republicii va ncerca n cei patru ani de mandat, 19 septembrie 1920 - 11 iunie 1924, s lrgeasc prerogativele funciei aa cum erau ele stipulate n Constituie, continund, n linii generale, linia politic a predecesorului su. El era adeptul unui stil mai autoritar de conducere, motiv pentru care iniial a numit un premier obedient, Georges Leygues. Pentru romni, de numele lui Millerand se leag vizita regelui Ferdinand i a reginei Maria la Palatul Elyse, din august 1921.
Tot sub mandatul lui Millerand, n condiiile acutizrii tensiunilor sociale i economice interne, dup unintermezzo girat de Aristide Briand, conducerea guvernului va fi asumat de Raymond Poincar (15 ianuarie 1922 - 1 iunie 1924). Fostul preedinte va lua msuri n vederea obligrii Germaniei de a-i plti datoriile de rzboi, ordonnd n ianuarie 1923 trupelor sale s ocupe bogatul bazin al 88 Ruhrului. Scopul principal al aciunii viza echilibrarea bugetului Franei, ns, n condiiile tiute, ea se va solda cu un eec.
Tentativa euat a premierului de a determina guvernul de la Berlin s-i plteasc datoriile s-a reflectat n rezultatul alegerilor de la 11 mai 1924. Atunci, victoria a aparinut Cartelului de Stnga condus de liderul Partidului Radical Socialist, Edouard Herriott. Pentru c acesta controla cel mai puternic grup parlamentar, a reuit s foreze demisia
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
-
preedintelui Millerand, la 11 iunie, refuznd s formeze guvernul att timp ct acesta era titular la Palatul Elyse. Millerand era acuzat de parlament c a susinut o politic personal, contrar spiritului Constituiei. Astfel, la 13 iunie, Gaston Domergue (1863 -1937) era ales preedinte, el meninndu-se n aceast funcie suprem pn n iunie 1931. A doua zi, era format guvernul Herriott, care va gestiona afacerile Franei pn la 10 aprilie 1925. Una din msurile importante ale acestui cabinet va fi recunoatereade jure a Uniunii Sovietice, la 28 octombrie 1924.
Totui, caracteristica primului deceniu postbelic rmne instabilitatea politic, vizibil mai ales la nivelul executivului. De exemplu, Aristide Briand va conduce nu mai puin de trei guverne de coaliie ntre 27 noiembrie 1925 i 15 iulie 1926, fr a reui s gseasc soluii marilor probleme generate n primul rnd de eecul n a obine despgubirile din partea Germaniei i de cderea francului. Aici trebuie gsite i explicaiile pentru nfrngerea stngii la alegerile din 1928.
Cel care va reui s redreseze economia francez va fi acelai Raymond Poincar, prim-ministru al unui guvern de uniune naional ntre 28 iulie 1926 i 26 iulie 1929. Printr-o politic de noi taxe, el va reface bugetul i va opri cderea monedei naionalei, asigurnd chiar o revigorare a francului. Potrivit legii din 25 iunie 1928, valoarea francului nou era fixat la 1/5 din cea a monedei antebelice, respectiv la valoarea de 65,5 miligrame aur. Din pcate, dup demisia premierului determinat de sntatea sa ubred, pe fondul crizei economice i mai ales al adoptrii de ctre aliaii si a Planului Young, prin care datoriile externe ale Germaniei erau reduse simitor, ceea ce contravenea liniei i luptei sale politice, instabilitatea guvernamental se va reinstala.Poincar se va stinge din via n urma unei comoii cerebrale, la 15 octombrie 1934.
Ales preedinte n iunie 1931 n dauna lui Aristide Briand, la vrsta de 74 de ani, Paul Doumer devenea cel de-al 13-lea preedinte al Franei. Mandatul su a fost marcat de aceeai instabilitate guvernamental, n numai un an el numind doi prim-minitri, Pierre Laval i Andr Tardieu. n plin campanie electoral, de fapt ntre cele dou tururi de scrutin programate la 1 i 8 mai, Doumer va fi asasinat. La 6 mai, un emigrant rus, Pavel Gorgulov, considerat de unii a fi nebun, l-a mpucat pe preedinte n timp ce vernisa o expoziie de carte. La rndul lui, Gorgulov va fi condamnat la moarte i executat la 14 septembrie.
Paul Doumer cdea victim violenei la nici dou luni dup Aristide Briand, ucis la 7 martie, mandatul de preedinte fiind preluat de Albert Lebrun (1871 - 1950). Seria atentatelor la cel mai nalt nivel avea s fie continuat la 9 octombrie 1934. Atunci ministrul de externe Louis Barthou era asasinat la Marsilia, mpreun cu regele Iugoslaviei, Alexandru. Muli observatori au fcut legtur ntre acest act i eforturile lui Barthou de construire a unei largi coaliii antinaziste. Un rezultat al acestor diligene poate fi considerat tratatul franco - sovietic din 2 mai 1935.
Alegerile din 3 mai 1936 au condus la victoria, n premier, a Frontului Popular, o coaliie de stnga format de socialiti, comuniti i radicali. La 5 iunie, liderul Partidului Socialist, Leon Blum, va forma un guvern sprijinit de Frontul Popular care va propune un program ambiios. Erau avute n vedere, ntre altele, ncheierea contractelor colective de munc, reducerea sptmnii de lucru la 40 de ore, plata concediilor, naionalizarea Bncii Franei, dar i interzicerea gruprilor fasciste. Efectele n plan intern ale politicii de reforme, dublate de contextul internaional ostil guvernului, respectiv ocuparea zonei
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
-
demilitarizate renane de ctre Hitler, atacarea Etiopiei de ctre Mussolini sau rzboiul civil din Spania vor conduce la devalorizarea puternic a francului. 90
La 19 iunie 1937, Leon Blum va demisiona n faa refuzului Senatului de a acorda guvernului puteri n domeniul politicii fiscale. Se va forma un nou cabinet n frunte cu radical-socialistul Camille Chautemps, Blum fiind meninut n structura executivului ca vicepremier. Instabilitatea guvernamental va rmne accentuat i dup ce, la 13 martie 1938, socialitii au retras sprijinul acordat lui Chautemps, determinnd cderea cabinetului, Leon Blum va forma un nou guvern de Front Popular.
Fr a reui s-i asigure sprijinul Senatului, Leon Blum nu va rezista nici o lun ca prim-ministru. La 10aprilie, Edouard Daladier (Partidul Radical Socialist), beneficiind i de suportul lui Blum, va prelua conducerea guvernului. mpreun cu noul ministru de externe Georges Bonnet, el se va ralia politicii de conciliatorism promovate de Chamberlain i va fi de acord cu soluia propus n septembrie 1938 n chestiunea cehoslovac, decizie care afecta unul din cei mai importani aliai ai guvernului francez din Europa de Est. Practic, dup cum au demonstrat evenimentele ulterioare, a fost ubrezit chiar sigurana naional a Franei. Efectul va fi resimit i n plan intern, marcnd sfritul Frontului Popular. Criticat de socialiti i comuniti pentru decizia de la Mnchen, Daladier va rupe relaiile cu acetia i va cuta noi aliane la dreapta spectrului politic. n martie 1939, Daladier va obine din partea Parlamentului puterea de a conduce prin decrete, situaie fr precedent n istoria celei de-a treia Republici. Pe de alt parte, la 5 aprilie, preedintele Lebrun obinea, nc din primul tur, un nou mandat la Elyse.
Edouard Daladier va folosi ultimele luni de pace schimbnd linia politic extern. El a luat msuri pentru a renarma Frana i a semna aliane cu statele estice cu care existau legturi de prietenie tradiionale, dorind, la fel ca i Marea Britanie, s atrag i Uniunea Sovietic. Daladier a acordat garanii pentru Polonia, Romnia, Grecia i Turcia, cu Varovia ncheind chiar un acord militar, la 25 august, prin care garanta graniele aliatului estic.
Fr a avea rezultate notorii n urma noului curs, Frana i va respecta totui angajamentele internaionale i va declara rzboi Germaniei la 3 septembrie 1939. Daladier anuna vestea prin intermediul radioului, la cteva ore dup o declaraie similar a premierului britanic Neville Chamberlain. La acea dat, ara era slbit i divizat, iar armata nepregtit s fac fa unei confruntri cu Hitler.
Efectele s-au vzut n primvara lui 1940, chiar Daladier fiind nevoit s se retrag din fruntea guvernului pentru a-i lsa locul lui Paul Reynaud, la 20 martie 1940. Noul premier nu a mai avut ns timpul necesar pentru a schimba datele problemei, astfel c atacul german din 10 mai a fost o reuit deplin
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
homeHighlight
