Foto TIENTAN ALICE LING - gestaltrelational.ro · cu Joseph Zinker. PAUL BARBER ..... 15 Eveniment...

Foto TIENTAN ALICE LING

www.gestaltrelational.ro 2

Revista CONTACT

O ABORDARE RELAŢIONALĂ A VIEŢII

Articol GESTALT

Suportul în mediu şi suportul de sine. O perspectivă relaţională.

TATIANA CHICU ......................................................................................... 2

De la om la om – GESTALT TERAPIA

INTERVIU. Prezentul nu mai este ceea ce era odată: o întâlnire fenomenologică

cu Joseph Zinker.

PAUL BARBER .......................................................................................... 15

Eveniment CORPORALITATE

Conferinţe: Plămânii şi dezvoltarea omului.

Dr. BRUNO CALLEGARO, Germania ........................................................... 20

Editare: Miruna Barbu


Suportul în mediu şi suportul de sine.

O perspectivă relaţională.

CUVINTE CHEIE: sine, câmp al dezvoltării, câmp suportiv, relaţie, proces de dezvoltare.

TATIANA CHICU

Prima carte de gestalt tradusă în limba română - Gestalt terapia – Arta contactului

prezintă psihoterapia Gestalt ca pe o „artă de a trăi în contact autentic” (Ginger, pag.

20, sublinierea autorului). O exprimare interesantă care evidenţiază două aspecte ale

viziunii Gestalt: expresivitatea personală ( i.e. autenticitatea născută din capacitatea

de conştientizare şi libertatea de a trăi şi exprima ceea ce există în mine acum) şi

existenţa unui proces de contact individ-mediu ( i.e. experienţa conexiunii sine-

celălalt).

În România, terapia Gestalt este cunoscută de către publicul specialist non gestaltist

mai degrabă prin prisma primului aspect şi anume exerciţiile experimentale de

creştere a conştientizării şi încurajare a exprimării de sine. Tehnici gestaltiste

expresive sunt utilizate de către terapeuţi non-gestaltişti pentru a încuraja clienţii să

experimenteze mişcări şi acţiuni, la libera (şi uneori nebuneasca!) creativitate a

terapeutului – lucru care ne arată că în exterior oamenii percep şi apreciază bogăţia

expresivă a intervenţiei de tip gestaltist.


În cele ce urmează am dori să ne focalizăm atenţia asupra celui de-al doilea

aspect menţionat mai sus şi anume procesul relaţional, de contact, definitoriu pentru

terapia Gestalt, aşa cum se reflectă el în dinamica suport de sine – suport în mediu,

bazată pe interdependenţa sine-mediu, pe viziunea câmpului, după cum o numim în

Gestalt. Vom încheia cu o imagine concretă a condiţiilor de câmp care oferă suport

optim, în perspectiva relaţională şi încorporată a Ruellei Frank.

Pentru terapeuţii de alte orientări sperăm că aceasta va reprezenta un suport pentru

a înţelege dimensiunea relaţională ce defineşte demersul gestaltist orientând

folosirea mult mediatizatelor tehnici gestaltiste.

PERSPECTIVA CÂMPULUI

Eşti „copil” atunci când ceilalţi îţi acordă suport şi devii „matur” atunci când te

susţii pe tine însuţi – iată o imagine binecunoscută a relaţiei suport în mediu–suport

de sine, idee agreată şi de Perls (citat în Lee & Wheeler 2013, p.105) în anii 50-70 –

o perioadă socială definită drept „societate narcisică”, în care „eului i se atribuia o

putere creativă şi autonomă”, de eliberare de norme (Spagnuolo Lobb 2014, p. 15-

16). Imaginea suportului în mediu/ceilalţi ca etapă necesar de depăşit (dependenţă

infantilă) şi a maturităţii ca suport de sine (în mod predominant) aparţine unei

paradigme individualiste în care sinele se dezvoltă anterior relaţiei (Wheeler, în

Wheeler & McConville, 2013). După Wheller, în modelul individualist al dezvoltării

(pentru o comparaţie între teorii ale dezvoltării a se vedea Wheeler & McConville

2013, Vol. 1) sinele este o instanţă interioară ce se dezvoltă ca urmare a unei

pulsiuni individuale, devine stabilă şi se eliberează treptat de dependenţa infantilă,

înainte ca relaţia intersubiectivă să poată începe.

Gestalt terapia oferă o perspectivă „alternativă” asupra sinelui şi dezvoltării, în

care „dimensiunea centrală a procesului nostru de dezvoltare este cea

interpersonală” (idem, p.58). Aceasta se află în prim plan comparativ cu interesul

acordat aspectului structural în interiorul individului şi este o perspectivă a câmpului,

care se preocupă de relaţia fiinţei umane cu mediul/câmpul/contextul său de viaţă.


Termenul „mediu” este utilizat în general cu referire la mediul fizic, care există

independent de individ (O’Shea, 2009). Însă pentru Kurt Lewin (creatorul teoriei

câmpului în psihologia gestalt) are relevanţă doar realitatea fizică ce face parte din

experienţa persoanei respective; câmpul este „spaţiul de viaţă” al unei persoane,

cuprinzând „persoana şi mediul psihologic, aşa cum există el pentru respectiva

persoană” (Lewin citat de O’Shea în Jacobs & Hycner, 2009). Această realitate

fenomenologică trebuie „privită în totalitatea sa” (Lewin citat de Parlett, 1991), căci

toate elementele sale sunt interconectate şi se organizează în moduri care dau sens

comportamentului persoanei. Parlett, teoretizând principiile teoriei câmpului vede

această teorie ca pe o „disponibilitate de a adresa şi investiga natura organizată,

interconectată, interdependentă şi interactivă a fenomenelor umane complexe”

(Parlett, 1991).

Totuşi, în accepţiunea lui Lewin câmpul rămâne limitat la realitatea individuală a

persoanei care îl percepe, iar între timp teoreticienii terapiei Gestalt au extins

dimensiunea fenomenologică a conceptului cu una relaţională. Conform Margheritei

Spagnuolo Lobb deşi experienţa câmpului este percepută într-un mod subiectiv,

aceasta nu aparţine doar individului, ci individului şi mediului ca întreg. Astfel,

deoarece „câmpul exprimă natura unitară a realităţii organism/mediu” (Spagnuolo

Lobb, Levi, Williams, 2016, p. 42), psihoterapeutul Gestalt ajunge să cunoască modul

în care clientul experimentează câmpul luând în considerare atât percepţia acestuia

cât şi propria percepţie asupra câmpului (din care face parte împreună cu clientul).

În acelaşi timp, lumea şi existenţa pot fi privite într-un mod complex în care toate

lucrurile care există independent unele de altele, pot fi conectate, dar, după O’Shea,

utilizarea termenului câmp în această largă generalizare nu are valoare practică în a

aprecia ce anume din câmp este relevant pentru experienţa prezentă a unei

persoane. De aceea, Jacobs (citată de O’Shea în Jacobs & Hycner, 2009) foloseşte

termenul „context” pentru a onora faptul că un câmp fenomenologic al unei

persoane emerge dintr-un context mai larg ce există independent de persoană şi

chiar anterior ei (de exemplu, influenţele culturale asupra comportamentului nostru

într-o situaţie dată).


Dacă fiinţa umană este întotdeauna parte a unui câmp al experienţei/al relaţiei,

atunci ce/cine organizează acest câmp şi cu ce suport?

SINELE, UN PROCES RELAȚIONAL

În terapia Gestalt sinele este un proces şi nu o entitate psihică fixă a cărei

dezvoltare şi maturizare sunt rezervate unei perioade a vieţii, de formare a identităţii

(Wheeler). El este activitatea continuă prin care procesăm experienţele din câmp şi le

dăm sens. Latner (citat de Parlett, 1991) descrie sinele ca pe un „proces de evaluare

a posibilităţilor din câmp, de integrare a lor, şi de finalizare a acestora în lumina

nevoilor organismului... sinele lucrează în direcţia desăvârşirii sale... sinele suntem

noi-în-proces”. Tot Latner (Nevis, 2013) numeşte sinele „forţa de dezvoltare” a fiinţei

umane. Înţelegem astfel că viziunea gestaltistă nu pune accentul pe formă –

personalitate, eu în sensul de gânduri, sentimente etc. prin care mă definesc, ci pe

procesul de dezvoltare însuşi – eu la limita lucrurilor care mă definesc, ca o prezenţă

palpabilă, vizibilă în căutarea unui nou sens.

Procesul sinelui în câmp arată aşadar:

Construcţia unei perspective subiective (în câmp) – evidenţiată în interacţiunea cu

celălalt prin modul în care fiecare persoană alege să-şi focalizeze atenţia pe lucruri

diferite. Focusul conştienţei noastre se modifică în funcţie de modul individual în care

decidem să ne centrăm atenţia asupra anumitor lucruri şi să lăsăm deoparte altele.

Din multiplele lucruri care zac în fundalul experienţei noastre (gânduri, amintiri,

senzaţii, experienţe de viaţă, etc.) fiecare dintre noi alege, într-un mod propriu,

distinctiv, ce e relevant sau figural pentru el la un moment dat. Acest proces figură-

fond dă o anumită coloratură procesului de contact sine-celălalt. Teoria Gestalt

acordă o atenţie specială procesului de contact şi îl analizează pentru a înţelege

modul distinctiv în care fiecare persoană dă sens experienţei sale.

Procesualitatea unei experienţe ne este evidentă în tot ce facem, ca o curgere

continuă prin momente de început, desfăşurare şi încheiere. Prin experienţe de viaţă

sinele se susţine pentru a se defini şi diferenţia de alte elemente ale câmpului/de alte


persoane. La rândul lui, un câmp astfel diferenţiat îi oferă sinelui posibilitatea de a se

simţi parte a unui întreg.

Existenţa umană încorporată într-un câmp relaţional – evidenţiată în conceptul de

intenţionalitate de contact: dorinţa (tendinţa înnăscută) a fiinţei umane de a fi văzută

şi recunoscută de către celălalt ca prezenţă deplină şi spontană, şi pentru contribuţia

pe care o are în relaţie (Spagnuolo Lobb, 2014). Intervenţia terapeutică gestaltistă se

preocupă mai degrabă cu întâmpinarea intenţionalităţii de contact a celuilalt, prin

crearea unei experienţe de contact, de conexiune (Lee în Lee & Wheeler 2013).

Un câmp care uneşte (creând continuu un întreg complex) susţine existenţa sinelui şi

impulsionează dezvoltarea şi manifestarea lui. La rândul ei, dezvoltarea sinelui va

crea o complexitate mai mare a câmpului, crescându-i capacitatea hrănitoare. Într-o

notă mai degrabă existenţialistă (decât constructivistă), Serge Ginger defineşte sinele

ca „modul meu de a fi în acest moment şi în acest loc” (Ginger, 2002, pag. 56,

sublinierea autorului).

Astfel, privind sinele din perspectiva dezvoltării, Wheeler afirmă că în Gestalt

identitatea (sinele) şi relaţia nu sunt etape distincte, ci „poli ai experienţei […],

fiecare ducând la dezvoltarea celuilalt sau altfel stagnând împreună, sau

împiedicându-se reciproc”. (idem, pag. 54).

RELAȚIA SUPORT ÎN MEDIU – SUPORT DE SINE ÎN CÂMP

Paradigma individualistă sugerează prin secvenţialitatea suport în mediu – suport

de sine că, în primă fază, mediul/ceilalţi trebuie să asigure o relaţie suportivă cu

sinele dependent pentru ca acesta din urmă să se dezvolte, iar ulterior, odată cu

dezvoltarea suficientă a sinelui, mediul trebuie să asigure o retragere a suportului

relaţional (frustrare), ceea ce va stimula dezvoltarea independentă a sinelui prin

experienţa de a fi pe cont propriu.


Perspectiva gestaltistă de câmp include „persoana şi mediul psihologic” – adică

persoana, mediul ei de viaţă şi relaţia dintre ele. De aceea o imagine a suportului

existent în câmp la un moment dat implică referinţe atât la suportul de sine, cât şi la

suportul în mediu şi este o imagine a interdependenţei, care transcende dihotomia

dependent-independent. Suntem cu toţii dependenţi unii de ceilalţi si de mediul în

care trăim, iar relaţia suport de sine – suport în mediu este una dinamică, devreme

ce, după cum spunea Wheeler mai sus, evoluţia sau involuţia oricărui element al

câmpului conduce la evoluţia sau involuţia întregului câmp. Existenţa umană în sine

reflectă existenţa unui suport în câmp (fără de care nu ar exista viaţă - Wheeler).

Pornind de la această premisă ca psihoterapeuţi sau traineri ne întrebăm mai

degrabă: Cum arată suportul din partea mediului?; Este necesar ca acest tip de

suport să fie mereu figural (în prim plan) pentru client?; Cum este suportul un

fenomen co-creat, în lumina unor sarcini de viaţă noi pentru client şi terapeut

deopotrivă?

În acelaşi sens, Philippson afirmă că este necesar să privim conceptul de sprijin ca

„un eveniment relaţional, mai degrabă decât ceva ce o persoană oferă celuilalt.

Sprijinul implică ceea ce este primit, precum şi ceea ce este dat” (Francesetti, Gecele,

Roubal, 2013).

Foto TIENTAN ALICE LING


Paradigma relaţională evidenţiază aşadar faptul că experienţa suportului este

rezultatul unei co-creaţii sine-mediu, baza suportului fiind chiar această conexiune

sine - celălalt, în câmp (cf. Wheeler & Lee 2014).

Interacţiunea constantă sine-mediu nu presupune însă o contopire a dimensiunii

interpersonale cu cea intrapsihică. După cum spune Macaluso (în Cavaleri, 2014)

„acest lucru (dimensiunea interpersonală) nu înseamnă că nu există o lume internă

cu organizarea sa”. Experienţele figurale (conştiente, ce pot fi relatate şi actualizate)

de suport din partea mediului, sau altfel spus de conexiune cu celălalt de-a lungul

dezvoltării vor deveni „structuri interne relativ stabile care fac parte din fondul

experienţei” (Wheeler citat de Macaluso în Cavaleri, 2014, pag 165). Aceste structuri

existente pot fi accesate de către sine, chiar şi în interacţiunea cu un mediu

intenţionat frustrat sau chiar distructiv. În cadrul paradigmei, capacitatea persoanei

de accesare a acestor structuri interne este ceva ce modifică imediat câmpul în

termenii suportului existent (perceput).

Terapia/învăţarea/dezvoltarea are loc la limita zonei de cunoaştere (learning edge),

acolo unde suportul de sine, aşa cum a ajuns să fie cunoscut de către persoană, se

dovedeşte a fi depăşit în faţa unor noi sarcini de viaţă. Mecanismele de

existenţă/relaţionare construite astfel încât să susţină cândva supravieţuirea

persoanei, acum o împiedică să-şi „folosească (alte) resurse de sprijin de care are

nevoie din ea însăşi sau din mediu” (Robine, în Francesetti, 2013) pentru a întâmpina

noutatea. În abordarea relaţională Gestalt acestă graniţă de dezvoltare nu pune

accentul pe diferenţierea sine-celălalt: persoana beneficiază de suport de la terapeut

atât cât să poată gestiona singură noutatea – un „a fi pe cont propriu” care trebuie

învăţat chiar cu forţa (prin frustrare). În anxietatea ce se instalează la limita zonei de

cunoaştere, după cum spune Robine: „nu persoana are nevoie de sprijinul

terapeutului (aşa cum se consideră în ceea ce este denumit „terapie suportivă”), ci

procesul formării Gestalt-ului” (idem, paranteza autorului), acel proces al sinelui,

menţionat în capitolul anterior. Prin aceasta înţelegem că preocuparea terapeutului

nu este aceea de a susţine persoana (i.e. mecanismele sale fixe), ci de a o

întâmpina într-un mod nou, acel mod în care ea să se simtă conectată la celălalt


şi văzută de celălalt ca prezenţă deplină, capabilă de transformare. În aceşti termeni

relaţionali, suportul din partea mediului care ameninţă (conştient sau inconştient) cu

diferenţierea şi independenţa riscă întreruperea temporară a relaţiei, fiind mai

degrabă un teren fertil pentru ruşine.

CÂMPUL SUPORTIV

Cum arată câmpul suportiv?

După Spagnuolo Lobb, câmpul suportiv este un câmp în care există „susţinerea

relaţională orizontală, care poate ajuta oamenii să se simtă recunoscuţi de şi prin

privirea celuilalt ca egal” (idem, p. 20). Ca şi la Wheeler şi Lee, această imagine

evidentiează experienţa conexiunii, a relaţiei ca bază a suportului.

Extinzând imaginea suportului pentru a include tot mediul fizic şi concretizând-o,

Ruella Frank (2003) investighează condiţiile de câmp care oferă un suport optim şi

conduc către un contact sănătos sau, în cuvintele autoarei, „permit şi simplifică

procesul unor ajustări creative şi dinamice” (ale sinelui). Aceste cinci condiţii reflectă

aşadar relaţia între suportul în mediu şi suportul în sine, aşa cum a fost discutată

anterior. Deşi vorbeşte despre câmpul copil-mediu (în lumina studiilor sale asupra

copilului între 0-1 an), autoarea invită la folosirea acestor condiţii ca ghidaj în

procesul terapeutic cu adulţi. Iată aceste condiţii descrise pe scurt, în încheiere.

Prezenţa îngrijitorului

Parintele oferă copilului experienţa unei prezenţe consistente, disponibile şi suficient

de predictibile încât să ofere o stabilitate aproximativă. Această stabilitate existentă

în fundal îi permite copilului să-şi exercite facultăţile în mod independent. Adultul

este o prezenţă activă şi receptivă, alăturându-se adesea copilului într-un mod

spontan, pentru a face din sarcinile de dezvoltare un eveniment social.

Suprafaţa suportivă a mediului fizic

Tot ca element al fundalului (cel mai adesea neconştientizat) simpla suprafaţă a

mediului fizic, precum şi braţele părintelui, susţin experienţa copilului asigurându-i


soliditate şi continuitate. Suprafaţa suportivă a mediului fizic oferă copilului

experienţa a „ceva care este separat de el, şi totuşi înclus în experienţa sa”.

Asimilarea acestui suport denotă un proces relaţional creativ care depinde atât de

calitatea prezenţei îngrijitorului cât şi de capacitatea copilului de a experimenta

suportul. Nivelul tonusului muscular general influenţează modul în care copilul

experimentează acest suport, reflectat în felul în care acesta stă, se ridică sau se

îndepărtează de o suprafaţă. Acest tonus muscular se modulează în funcţie de

suportul psihologic şi emoţional trăit în prezenţa adultului, iar mişcarea copilului în

lume are un impact asupra adultului.

Sarcini experienţiale co-create

Pentru a servi dezvoltării, sarcinile trasate de adult copilului trebuie să-l stimuleze pe

acesta. O stimulare prea mare însă poate lăsa copilul fără reacţie, tot aşa cum o

stimulare insuficientă îl poate plictisi. Caracterul stimulativ al sarcinii reprezintă un

suport în măsura în care se reglează relaţional între creativitatea adultului şi

capacitatea copilului de a tolera intensitatea.

Starea sistemului nervos

În faţa unui mediu stimulativ, capacitatea sistemului nervos de a fi activă într-un mod

adecvat, şi nu hiperactivă (ceea ce inhibă simţul proprioceptiv) sau foarte pasivă

(ceea ce amorţeşte simţul proprioceptiv, întârziind reacţia) va susţine o explorare

spontană a câmpului de către copil.

Este interesant faptul că Ruella Frank nu separă starea sistemului nervos (ca fiind pur

organismică) de intensitatea stimulării (ca fiind doar a mediului), susţinând că cele

două se co-crează. În acest sens, ea îl citează pe Mead care afirmă că „senzitivitatea

copilului ajută la descoperirea obiectului stimulativ, şi în acelaşi timp, posibilităţile

aduse de un obiect stimulativ scot la suprafaţă tocmai acele senzitivităţi”.

Caracterul flexibil al capacităţii de orientare

Capacitatea de a fi responsiv la schimbări în mediu se manifestă într-o vioiciune a

capacităţii perceptive. Unui sine vioi şi responsiv mediul îi oferă şi mai multe

lucruri/aspecte de descoperit şi de însuşit.


BIBLIOGRAFIE

Cavaleri, P. (2013) Psihologia Gestalt şi Neuroştiinţele. Bucureşti, Editura Gestalt Books. Francesetti, G. & Gecele, M. & Roubal, J. (2013) Aplicaţii Clinice ale Psihoterapiei Gestal. Bucureşti, Editura Gestalt Books. Frank, R. (2003) Embodying Creativity: The Therapy Process and its Developmental Foundation.

British Gestalt Journal Vol. 12, nr. 1. Ginger, S. (2002) Gestalt terapia – Arta contactului. Bucureşti, Editura Herald. Latner, J. (2013) Teoria terapiei Gestalt. În Nevis, E. C. Terapia Gestalt – Perspective şi aplicaţii. Bucureşti, Editura Gestalt Books. Philippson, P. (2013) Comentariu la Cap. 2. În Francesetti G., Gecele M., Roubal J. Aplicaţii Clinice ale Psihoterapiei Gestalt. Bucureşti, Editura Gestalt Books. Spagnuolo Lobb, M. (2014) Now-for-Next în psihoterapie. Abordarea Gestalt în societatea postmodernă. Bucureşti, Editura Gestalt Books. Spagnuolo Lobb, M. & Levi, N. & Williams, A. (2016) Gestalt Therapy with children. Siracusa, Instituto di Gestalt HCC. Wheeler, G. & McConville, M (2013). Câmpul dezvoltării. Alcătuirea unui model gestalt al dezvoltării. În Wheeler, G. & McConville, M. Psihologia dezvoltării. Abordări gestalt ale terapiei cu copii, adolescenţi şi lumile lor. Bucureşti, Editura Gestalt Books. Vol 1 şi 2. Wheeler, G. & Lee, R (2014). Psihologia Ruşinii. Bucureşti, Editura Gestalt Books.


Prezentul nu mai este ce era odată: o

întâlnire fenomenologică cu Joseph Zinker

PAUL BARBER

Traducere TATIANA CHICU

PARTEA I

Joseph Zinker s-a format cu Fritz Perls şi a lucrat cu Abraham Maslow. El nu este

doar un reprezentant de vază al Gestalt-lui, el este o punte către începuturile

acestuia. Am aflat pentru prima oară de Gestalt prin intermediul lucrării

fundamentale a lui Zinker, „Creative Process in Gestalt Therapy” (Procesul Creativ

în Terapia Gestalt) (Zinker, 1978), în cadrul căreia am descoperit o abordare a

Gestalt-ului care – deşi terapeutică într-un mod clinic şi elegant– reprezenta o

celebrare a vieţii şi expresia faptului de a exista; o integrare a artei cu ştiinţa

psihoterapiei.

De aceea, în 2001, atunci când am fost întrebat ocazional dacă aş dori să-i iau un

interviu lui Joseph Zinker, pentru British Gestalt Journal, am acceptat bucuros

propunerea. Astfel, în acest interviu îmi asum cu neruşinare înclinaţia către a fi


entuziasmat, dorinţa de a învăţa, de a mă bucura şi de a profita de experienţă cât

de mult pot. În timpul experienţei am primit mult mai multe decât mă aşteptam.

PRECONTACT

Cu o zi înainte de întâlnirea noastră, eu şi Joseph am avut o conversaţie telefonică

scurtă în care am planificat locul şi ora (ora 10.00, la Hotelul Grafton), iar eu am

fost de acord să le trimit prin fax o apreciere aproximativă a întrebărilor pe care le-

aş putea pune. Cum adresarea acestor întrebări în interviul efectiv are loc într-o

manieră fluidă, ele sunt descrise mai jos pentru referinţă:

Dragă Joseph,

Iată un exerciţiu interesant, să-mi invit

transferul la o plimbare ca să-mi încerc

puterile cu sinergia şi întrebările pe care eu şi

cu tine le-am putea co-crea. La nivel

imaginativ este ca şi cum m-aş întâlni cu

imaginea fantomatică a evenimentului înainte

de a mă întâlni cu evenimentul efectiv!

Trag nădejde că întrebările de mai jos nu sunt

exhaustive şi că, deşi oarecum stângace în

forma lor prezentă, ele se vor metamorfoza în

lumina întâlnirii noastre de mâine. Ele

surprind tendinţele mele şi ceea ce eu aduc în

această întâlnire:

„Aş dori să încep prin a te ruga să spui câte

ceva despre cum te-ai întâlnit cu Gestalt-ul şi

despre cum a influenţat această poveste de

dragoste viaţa ta şi ‘felul tău de a fi’ în lume?”

„Deci ce ai spune că este esenţa Gestalt-ului,

sufletul lui?”

„Deşi Perls pare a fi ţinut la o oarecare

distanţă de către Comunitatea Gestalt, observ

cu bucurie că la începutul anilor 1990 (Zinker,

1993) ai făcut o recenzie pentru „British

Gestalt Journal” (BGT) a unei cărţi de-a lui

Fritz Perls, recenzie în care ai dărâmat

convenţiile şi ţi-ai imaginat că-l intervievezi pe

însuşi Perls. Acest exerciţiu mi-a lăsat

impresia unei consideraţii profunde pentru

Perls atât ca om, cât şi ca o expresie a

Gestalt-ului.”

„La o întâlnire recentă a Prietenilor Gestalt

Journal am fost cu toţii de neclintit în opinia

noastră că Gestalt-ul este mai mult decât o

psihoterapie (...). Deşi modul în care arta

influenţează practica ta Gestalt a fost deja

confirmat, mă întreb oare cum influenţează

Gestalt-ul arta ta?”

„Într-un mod interesant, opera ta, mai mult

decât oricare alta, pare să fi militat pentru

„Arta şi estetica Gestalt” într-un moment în

care „Ştiinţa Gestalt”, acceptarea şi

acreditarea socială aveau tendinţa să

preocupe comunitatea Gestalt. Mă întreb, în

acest context, ai dori să spui mai multe

despre Gestalt ca expresie a iubirii?”

„Într-un interviu anterior cu Robin Skynner

pentru BGT (Hemnig 1995), membru fondator

al Institute of Family Therapy şi Institute of

Group Analysis, acesta a menţionat cât de


mult aprecia claritatea abordării tale şi viziunii

tale asupra rezistenţei, aşa cum apare ea în

„In Search of Good Form” (În căutarea Formei

Bune) (Zinker 1994). Te străduieşti într-un

mod conştient să stabileşti un dialog cu alte

discipline sau este asta ceva mai degrabă

întâmplător decât planificat?” (...)”.

Ataşez celor de mai sus un scurt CV al meu.

Dimineaţa următoarei zile este răcoroasă şi luminoasă – hotelul este întunecat şi

îngrăditor. Sosind cu câteva minute mai devreme şi cum nu primesc niciun

răspuns din camera lui Joseph, rătăcesc prin holul hotelului. Un domn distins

relativ slab dar vioi, cu părul alb şi privirea ageră, urmat îndeaproape de o femeie

atractivă, la fel de ageră, îmi atrage atenţia. Acest cuplu este Joseph şi Sandra

Zinker. „Ai nişte antene bune”, observă Joseph, punând uşor mâna pe braţul meu.

Mă roagă să aşteptăm cinci minute spre a pregăti camera pentru interviu.

JOSEPH ZINKER

CONTACT

Când ajung în camera lor sunt primit cu căldură, mi se oferă ceai, Joseph şi cu

mine stăm faţă în faţă, de-o parte şi de cealaltă a unei mese, Sandra stă pe pat,

ascunsă vederii. Dau drumul la casetofon.

(Paul) "Gata, ne-am pus în mişcare. Mai întâi, Joseph, tu ai întrebări pe care vrei

să mi le pui – sau vreo condiţie despre care ai dori să vorbim?”

(Joseph) "Nu, eşti un bărbat interesant, cu un background interesant şi te-ai

străduit să-mi trimiţi CV-ul tău.”

„Un lucru pe care l-am omis este că am fost atras de terapia Gestalt citind lucrarea

ta (...) în care am văzut ceva referitor la exprimarea vieţii şi nu la reţinerea acestei


exprimări, lucru pe care îl practicam deja la acea vreme lucrând cu grupuri într-o

manieră psihodinamică. Aşa că îţi mulţumesc că m-ai adus pe drumul Gestalt-ului.”

"Ei bine, cu multă plăcere – şi nici măcar n-am ştiut asta” (râdem împreună).

"Aşadar, îmi pun întrebări despre tine, cine este Joseph Zinker? Şi cum

demonstrează şi împărtăşeşte el celorlalţi Gestalt-ul?”

"Păi, cum să încep? Poate o să-ţi spun câte ceva despre mine prin intermediul

întrebărilor pe care le-ai pus referitoare la cum anume mi-a influenţat viaţa

această poveste de dragoste.

Am ajuns în America la şaptesprezece ani... un tânăr de şaptesprezece ani cam

afectat, deprimat... aşa că am intrat în psihanaliză. Locuiam în New York...

mergeam la NY University, am studiat puţin despre fenomenologie şi literatura

rusă şi am luat cursuri introductive în medicină, dar mai mult în ştiinţe sociale. În

orice caz, am intrat în psihanaliză – şi vreau foarte mult să-ţi spun că – devreme

ce New York-ul anilor 1950 însemna psihanaliză – nici nu exista altceva în afară de

psihanaliză.

Ei bine, mai era Willhelm Reich, dar am aflat despre asta mult mai târziu. Am

ajuns la Gestalt terapie pentru că am studiat filozofie şi existenţialism.

Existentialismul a fost foarte important pentru mine pentru că încercam să găsesc

un sens pentru toate crimele; pentru că eu sunt evreu şi supravieţuitor, un evreu

care a supravieţuit, şi voiam să găsesc un sens în toată lipsa de sens... a ceea ce

s-a întâmplat. Aşa că i-am citit pe Camus şi Sartre, pe Binswanger şi Cooper. (...)

Şi într-o zi am mers la o prelegere despre budismul zen şi psihanaliză, iar

conferenţiarul era un psihanalist olandez pe nume Eilhard Van Domarus. În timpul

pauzei m-am dus la Dr. Van Domarus şi ştii, când eşti puşti poţi doar să ceri o

programare, că nu prea şti ce altceva să faci (râdem). Aşa că am solicitat o

programare şi am intrat în terapie cu Dr. Domarus, pe vremea când eram tinerel.

Am fost în terapie şi la un alt psihanalist... şi o să-ţi povestesc de ce terapia cu

Van Domarus nu a mers. În ambele experienţe cu psihanaliza am stat întins pe

canapea... şi nu l-am privit niciodată pe tip. Amândoi erau bărbaţi.

"Lucrurile clasice"


"Lucrurile clasice, da, şi asta mă conduce să-ţi povestesc despre Fritz Perls. Am

fost foarte norocos, am avut profesori buni.

Cu Van Domarus aveam o programare regulată la ora 4 în Central Park West, în

micul lui cabinet. Şi într-o bună zi, după ce eram de ceva vreme în psihanaliză, am

intrat şi înainte ca el să mă pună să mă întind pe canapea m-am uitat la el şi i-am

spus... „Dr Van Domarus... sclera dumneavoastră (membrană exterioară a globului

ocular n.t.) ... sclera dumneavoastră este galbenă”. Şi ... el a fost şocat. Apoi a

zis... „Tinere, am avut pacienţi toată ziua, de la 8 dimineaţa, dar tu eşti prima

persoană care m-a văzut. Pentru că mi-ai spus ce ai văzut, o să-ţi spun şi eu

povestea mea şi anume că sunt bolnav de cancer de ficat şi voi muri din cauza

asta, iar asta va fi ultima noastră şedinţă” ... (linişte)

Aşa că după Van Domarus şi celălalt bărbat, am plecat la Cleveland şi am început

să caut un analist existenţialist. Pentru că era vorba despre anii 1959-1960 nu

exista aşa ceva în Ohio. Apoi l-am găsit pe Erv Polster iar el m-a prezentat lui Fritz

Perls. Şi asta m-a condus la a vedea, la a vedea cu adevărat pe cineva – aşa cum

mă uit acum şi te văd pe tine. Şi lucrul spectaculos la Perls era că el nu era

interesat de conţinut, el era interesat doar de ce vedea şi auzea, de procesul de a

vedea. Aşa că pentru mine a fost prima oară când m-am simţit văzut şi asta era

ceea ce îmi plăcea mie, căci eu sunt pictor şi-mi place să privesc şi sunt interesat

de proces.

Aşa că am avut această întâlnire cu Fritz în cadrul căreia m-am simţit văzut,

confruntat, chestionat. Iar el nu era atât de mult interesat de povestea mea ca

poveste în sine, cât era interesat de modul în care eu spuneam povestea, în care

vorbeam, de sunetul vocii mele şi modul în care mergeam şi tot aşa. Deci asta e

povestea drumului meu din lagărele PD (persoane deportate) din Germania la New

York, la NYU - de unde mi-am luat diploma de licenţă, la Ohio, la Cleveland - unde

mi-am făcut doctoratul şi unde i-am întâlnit pe Erv Polster, Fritz Perls, Isadore

Fromm, Carl Whitacker, Carl Rogers... Paul Goodman.

Şi apoi, pentru că eram studentul lui Maslow, am făcut o lucrare de dizertaţie pe

tema fenomenologiei morţii în cazul unei singure persoane şi impactul acesteia

asupra procesului de creştere a persoanei. Aşa că am făcut un studiu specific celor


lui Maslow în care am creat un sistem de ierarhie a nevoilor şi am făcut doar un

simplu proces de intervievare în mod repetat vreme de şase luni, evaluând ierarhia

nevoilor unei femei bolnave incurabil; Maslow era atât de entuziasmat, atât de

entuziasmat!”

"Această lucrare a fost publicată?"

"A fost publicată de către colegiul universitar în cadrul căruia am predat, într-o

ediţie limitată, în anul 1966 şi s-a intitulat „Rosa Lee: Motivaţia şi Criza faptului de

a Muri”. Era o carte mică şi cred că încă mai am două copii. Dar profesorul meu,

Abraham Maslow, pe care l-am întâlnit la o convenţie APA, şi care era profesor la

Universitatea Brandice, a fost atât de entuziasmat de lucrare întât m-a invitat

acolo, să predăm împreună. Dar am refuzat pentru că deja îl întâlnisem pe Fritz,

iar el a fost cu adevărat cel mai însemnat profesor al meu.

Am studiat cu Fritz aproape lună de lună, în cadru de workshop, vreme de

aproape 10 ani, între 1960-1970. Cred că a murit în Martie 1970.

Asta aşa, ca pentru început.”

"Am fost impresionat de călătoria pe care ai făcut-o (...) şi de valurile de tristeţe

pe care le-am simţit (...) De asemenea, am fost impresionat de blândeţea ta cu

privire la ceva care este haotic şi traumatizant.”

"Da, îţi mulţumesc. Cred că asta este adevărat despre mine... Sunt un bărbat trist

şi blând – Sunt un bărbat blând şi trist... Şi... pot deveni şi foarte entuziasmat!”

(strigăte de râs)

Ieri, când vorbeam cu Sandra despre acest interviu, aveam puţin mai multă

energie. Acum, în timp ce stau cu tine, sunt puţin mai timid. Dar pot deveni

entuziasmat de munca mea, cu grupurile mele, plin de energie... dar tristeţea este

mereu acolo. Sunt un caz post traumatic. Nu mai am atât de multe coşmaruri pe

cât obişnuiam să am, dar... ştiu că sunt încă un caz post traumatic.

"Unele răni nu se vindecă niciodată – ele sunt o parte a vieţii – ele ne influenţează

caracterul şi fiinţa.”

"Da... trăiesc o viaţă plină."


"Nici nu mă îndoiesc de asta" (râdem uşor împreună).

"Da, o viaţă entuziasmantă" (...).

"Ai putea să spui mai multe lucruri despre Fritz Perls şi despre impactul pe care l-a

avut asupra ta?” (...).

"Da, m-aş bucura să-ţi povestesc.”

CONTINUAREA în numărul următor al Revistei CONTACT.

REFERINŢE Heming, J. (1995) Robin Skynner on Gestalt: Interview with Judith Heming. British Gestalt Journal, Vol. 4, n0 2. Zinker, J. (1966) Rosa Lee: Motivation and the Crisis of Dying. Lake Eyrie College, Painesville, Ohio. Zinker, J. (1994) In Search of Good Form. Jossey-Bass, San Francisco. Zinker, J. (1993) [Book Review] Fritz Perls: By Petruska Clarkson and Jennifer Mackewn. Vol 2, no 2. Zinker, J. (1978) Creative Process in Gestalt Therapy. Vintage Books, Random House, NY.

ASOCIAŢIA GIMNASTICA BOTHMER şi GESTALT RELAŢIONAL vă invită la seria de conferinţe:

PLĂMÂNII ŞI DEZVOLTAREA OMULUI

25-27 Noiembrie 2016

Str. Vişinilor nr. 17, etaj 1

Despre conferinţe:

Conferinţele abordează rolul plămânilor şi al procesului de respiraţie în viaţa

omului. Ele propun publicului o abordare relaţională asupra acestui sistem bazal

de suport tratând din această perspectivă relaţiile care există între: formarea

organelor şi provocări/posibilităţi în dezvoltare; procesul respirator şi procesul

individual de învăţare şi dezvoltare; aspecte patologice şi viaţa socială; moduri

individuale de respiraţie şi consecinţe asupra vieţii personale şi profesionale.

Despre invitat:

Dr. Bruno Callegaro este medic în cadrul unei şcoli de educaţie specială şi

curativă, profesor şi co-director al Institutului Rudof Steiner de Educaţie Curativă

din Kassel, Germania, şi conferenţiază pe plan internaţional, pe teme de

medicină, educaţie şi educaţie curativă.

Vineri, 25 Nov. 2016, orele 19.00-20.30

Formarea plămânilor înainte de naştere şi maturizarea lor după naştere

Sâmbătă, 26. Nov. 2016, orele 19.00-20.30

Respiraţia omului, aspecte fiziologice şi rol în educaţie

Duminică, 27. Nov. 2016, orele 11.00-12.30

Aspecte comportamentale şi psihiatrice referitoare la plămâni şi respiraţie

Duminică, 27. Nov. 2016, orele 14.30-16.00

Pattern-uri individuale de respiraţie observate în mişcare, viaţă socială şi

educaţie

Cost: 30 RON/conferinţă sau 100 RON/toate conferinţele. Reduceri disponibile la

cerere, în funcţie de situaţie.

Înscrieri: 0726 343 323, [email protected]

Asociaţia Gimnastica Bothmer Romania Gestalt Relaţional https://bothmero.wordpress.com www.gestaltrelational.ro

mailto:[email protected]

https://bothmero.wordpress.com/

http://www.gestaltrelational.ro/

Foto TIENTAN ALICE LING - gestaltrelational.ro · cu Joseph Zinker. PAUL BARBER ..... 15 Eveniment...

Documents

Transcript of Foto TIENTAN ALICE LING - gestaltrelational.ro · cu Joseph Zinker. PAUL BARBER ..... 15 Eveniment...