TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

152
1 | Page i UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE FILOSOFIE TEZĂ DE DOCTORAT DOCTORAND: COORDONATOR: ONORIA LUPU PROFESOR DR. ION BĂNŞOIU BUCUREŞTI 2014

Transcript of TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Page 1: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

1 | P a g e

i

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FILOSOFIE

TEZĂ DE DOCTORAT

DOCTORAND: COORDONATOR:

ONORIA LUPU PROFESOR DR. ION BĂNŞOIU

BUCUREŞTI

2014

Page 2: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

CONCEPTELE DE "FORŢA", "INFINIT" ŞI "MEMORIE" ÎN

FILOSOFIA LUI GIORDANO BRUNO. EVOLUŢIA ŞI ACTUALITATEA

IDEILOR SALE IN SFERA ŞTIINŢEI

Page 3: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

3 | P a g e

PLANUL LUCRĂRII:

I. Giordano Bruno - Radiografia unui scandal istoric. Incercare de biografie a unui filosof eretic.

II. Paradigmele Nolanului 1. Conceptul de ”forţă”. Urme de viaţă într-un

univers dezlănţuit

2. Conceptul de “infinit”. La frontierele cunoaşterii. Ultima alegere a Nolanului.

3. Conceptul de “memorie”. Regandirea materiei, între ecuaţieşi magie. Ars memoriae şi gradele cunoaşterii. Divinitatea în oglindă.

4. Concept şi scriitură. Dialoguri bruniene – Analiză şi interpretare. Semiotică finală. Receptarea textelor într-o cheie inedită.

III. Evoluţia şi actualitatea ideilor lui Giordano Bruno în sfera ştiinţei. Giordano Bruno – Un precursor al

astrofizicii. Multitudini de teoreme şi întrebări fără răspuns. Direcţii noi în fizica

actuală. Ultimul testamentul al Nolanului si ultimul sau avertisment.

Page 4: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

I. 1. RADIOGRAFIA UNUI SCANDAL ISTORIC

Pendru a intelege meandrele gandirii lui Giordano Bruno, trebuie sa ne situam in contextul epocii, sa urmarim sursele si parcursul constructiei acestei inteligente, impactul ei asupra contemporanilor, controversele si scandalurile nesfarsite, pe planul ideilor, si urmarile acestora in actualitatea imediata. Oare ne-ar mai fi fascinat figura filosofului, daca nu ar fi sfarsit in mijlocul flacarilor, iar scrierile sale nu ar fifost puse la index, timp de mai multe secole? Sa fi fost filosoful victima unor conspiratii ale unor forte politice oculte? Ar mai fi fost opera lui atat de citita si s-ar fi bucurat de acel success in epoca, daca in centrul preocuparilor sale nu s-ar fi aflat mnemotehnica? Si mai ales, oare ce a determinat punerea lui sub acuzare si judecarea ca eretic, mnemotehnica, pe care o studia si o practica, sau teoria sa despre un univers infinit, populat de nenumarate lumi, asemenea cu a noastra? Giordano Bruno era descris de către unii contemporani drept o personalitate enciclopedică, preocupata cu scrisul, având multă imaginaţie şi capacitate de invenţie, dar mereu aflat in căutarea unor himere si fiind lipsit de credinţa în Dumnezeu, un fel de aventurier, eretic, mereu în conflict cu cercurile universitare europene. Singur se caracteriza ca “un academician al niciunei academii”, cu un fel de orgolioasă amărăciune, deşi visul său era să câştige discipoli valoroşi şi să reuşească să împărtăşească experienţele sale enciclopedice unor oameni de talia lui, acest lucru neputându-se realiza decât de la o importantă catedră ştiintifică, dintr-un ilustru centru european. Cel putin aşa credea el. De aceea, a străbătut o importantă parte a Europei occidentale, în căutarea unui principe cu vederi universale si cosmopolite şi a încercat să se stabilească la curţile mai multor figuri marcante ale politicii vremii, printre care se numărau, desigur, Henric III, Elisabetha I sau Rudolf II. Giordano Bruno a trăit într-o epocă a manierismului târziu, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi a murit, simbolic parcă, la întretăierea dintre secolul ştiinţelor magice şi cel al ştiintelor raţionale, careerau orientate spre cercetarea adevarurilor palpabile, obtinute in urma experientelor si a cercetarii asupra naturii. Bruno îmbina, în filosofia lui, cele două orientări, imaginativă şi riguroasă, poetică şi “pozitivista”. Un

Page 5: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

5 | P a g e

anumit eclectism, de altfel, caracterizează gândirea lui Bruno şi o constantă a universalităţii o răsfrânge în mai multe planuri: ontologic, cosmologic, metafizic, matematic, geometric, mnemotehnic, fizic, logic, moral, hermetic, şi cred că mereu, în decursul unor îndelungate cercetări, se vor descoperi aspecte şi discipline atinse de interesele Nolanului, unele de-abia în prezentul nostru imediat, atât de actuală este figura filosofului, uitat periodic, dar care renaşte, la intervale semnificative, în decursul unor epoci în căutare de nou şi de insolit. Se poate spune, cu multă îndreptăţire, că există o concordanţă perfectă şi o pregnanţă de manifestare şi de reprezentare între existenţa filosofului şi opera scrisă. Originalitatea, inventivitatea, fulguranţa şi imaginaţia caracterizează omul şi scrierile sale, personalitatea şi creaţia şi foarte rar, în cazul unor figuri excepţionale ale istoriei gândirii şi civilizaţiei, se poate întâlni o asemenea puternică individualitate şi determinare ştiintifica. Esentialele contributii ale lui Brunola istoria gandirii se situeaza pe doua coordonate, respectiv, mnemotehnica, si teoria infinitului. In jurul celor doua semnificatii majore ale gandirii sale se situeaza, de fapt, toate celelalte teoreme, enunturi, raspunsuri si intrebari, pe care le descoperim in scrierile sale, hermetice sau stiintifice. În realitate, gândirea lui Giordano Bruno se situa pe coordonatele filosofiei şi ale cercetării ştiinţifice, cu toate registrele amintite mai sus, iar principala metodologie şi instrumentul cercetării sale erau reprezentate de mnemotehnică, o practica de cercetare străveche şi preluată de filosof în mod cu totul original pentru timpul său şi unic în istoria gândirii. De aceea, imediat după execuţia lui, când încă nu se cunoştea prea bine opera sa, decât de către o elita intelectuală, şi după ce şi tratatele lui fuseseră arse în piaţa publică din Roma şi puse la index, principala contribuţie a filosofului era considerată mnemotehnica, artă carecapta interesul multora, şi datorită căreia avea sa i se aducă acuzaţia de eretic şi denunţul lui Mocenigo către Inchiziţia veneţiană, cu toate că, pe parcursul desfăşurării procesului, capitolul mnemotehnicii nu a mai părut, nici să deranjeze, nici să intereseze prea mult cercetările Sfântului Oficiu. Sursa de inspiraţie pentru arta memoriei la Bruno a fost, în principal, opera mnemotehnică a lui Raymundus Lullus, “Ars Magna”, dar la Nolan arta memoriei a cunoscut o altă direcţie şi amplitudine, înnoindu-şi şi diversificându-şi teoriile si metodele, în spirit renascentist. El pare sa se fi inspirat din scrierile autorilor antici, inclusiv de la vechii egipteni, de la greci, de la filosofia hermetica a kabbalei, etc. Bruno creează un sistem de învăţare, de asimilare, de memorizare, dar şi de analiza şi deducţie, printr-o metodă de reprezentare a ideilor, cu ajutorul imaginilor, în aşa fel incât, fiecare concept, luat în parte, se ramifică în mai multe imagini şi semnificaţii, în funcţie de simbolurile suscitate şi de conexiunile lor logice şi căutate sau create direct de reprezentarea intelectuală a practicantului acestui “joc”. S-a avansat chiar ideea că metoda conservării memoriei şi a folosirii conexiunilor prin deducţie şi modalitatea de asociere a termenilor, ar fi un fel de prefigurare a invenţiei internetului. Bruno e un bun

Page 6: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

cunoscator al filosofiei lui Plotin şi susţine ideea divinitatii care se manifestă în opera creata; Dumnezeu este tot şi se află în tot, în oameni, animale, plante, minerale, lucruri, idei, gânduri, sentimente, psihologia fiecăruia, totul este incărcat de potenţa divină, totul este o manifestare a creativităţii inteligenţei universale şi orice formă de pe pământ şi de pe orice planetă din spaţiu sau orice stea, reflectă şi conţine o forţă divină, ascunsă sau manifestă. Platon, neoplatonismul şi Plotin sunt câteva dintre sursele sale de inspiraţie din filosofia antică şi aceea a antichităţii târzii. Filosofia emanaţionistă a lui Plotin este reflectată în lucrările sale, atunci când filosoful compară forţa divină şi manifestarea ei permanentă, în oameni şi lucruri, cu o voce puternică, al cărei ecou se răspândeşte pretutindeni în jur, cu o intensitate diferită, nevăzută, dar prezentă. Bruno a fost comparat cu filosofi renascentisti, precum Ficino, Pico della Mirandola sau Tommaso Campanella, acuzat şi închis pe nedrept, în aceeasi perioadă şi chiar în aceeaşi închisoare, dar mult mai abil in arta disimulării şi beneficiind de suficiente relaţii şi conjuncturi favorabile, pentru a scăpa de o eventuală execuţie şi de a-şi continua cariera dupa ieşirea din închisoare.

Printre multe alte aspecte, care atrăgeau atenţia asupra sa, în mediul eclesiastic, cel mai mult a uimit şi l-a făcut renumit o mare cuprindere a memoriei, astfel incât, după declaraţiile unor intelectuali ai anturajelor frecventate de Bruno, acesta ar fi reuşit sa asimileze, într-un timp extrem de scurt, pasaje întregi din operele filosofice, literare sau teologice clasice, şi ar fi reuşit să reproducă fragmente, din volume de scrieri clasice, sau să le traducă, în limbile străine cunoscute, graţie posibilitaţii sale extraordinare de memorare.

Există multe puncte comune în biografiile lui Bruno si Campanella, iar acesta din urma l-a apreciat pe filosof, când l-a considerat un precursor al lui Galilei.

I. 2. INCERCARE DE BIOGRAFIE A UNUI FILOSOF ERETIC

Giordano Bruno s-a născut în 1548 în orăşelul Nola din viceregatul Neapole, într-o familie din clasa de mijloc, tatăl având o carieră militară iar mama, o situaţie relativ bună, o cultură bogată, o sensibilitate accentuată şi un interes deosebit pentru studiu. Bruno studiază laUniversitatea din Neapole şi aici participa la cursurile de dialectica ale profesorului Giovanni Vincenzo Calle (1), numit “Il Sarnese”, si la cursurile de logica, predate de un preot augustinian, pe nume Teofilo de Vairano. (2). In 1565, devine calugar dominican la mănăstirea ordinului, San Domenico Maggiore din Neapole. Nu se stie exact ce anume l-a

Page 7: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

7 | P a g e

determinat pe Bruno sa devina calugar al ordinului dominican, dar e posibil sa fi fost atras de un mediu propice studiului si meditatiei, in care sa doreasca sa cerceteze manuscrisele religioase, pentru a-si satisface curiozitatea si a-si desavarsi cunoasterea unor scrieri si manuscrise rare, in scopul interpretarii lor si e posibil sa fi fost atras de ideea de perfectionare a sistemului mnemotehnic, prin cercetarea acestor scrieri, unele apartinand chiar autorilor pe care el ii admira de la Universitate si care practicasera ei insisi mnemotehnica. Pe de alta parte, viata in manastire insemna si o asigurare a mijloacelor de existenta si parea, in acea epoca, sa ofere mai multa stabilitate si securitate materiala, decat alte institutii. Foarte multi tineri se angajau pe drumul eclesiastic, pentru a trai mai bine si foarte multi proveneau, fie din familii scapatate, precum cea a lui Bruno, fie din cele sarace, iar viata in manastire le oferea acest avantaj, siguranta, educatie si respectabilitate sau chiar autoritate, in cazul celor mai ambitiosi. Aici, in manastire, Bruno îşi continuă preocupările pentru mnemotehnica şi scrie un tratat, intitulat “Arca di Noe”, pe care doreşte sa i-l prezinte Papei Pius V, căruia i-l dedicase, motiv pentru care se deplasează la Roma. Lucrarea nu s-a păstrat, din păcate, dar se poate presupune că aici se schiţează structura principalelor idei ale filosofiei bruniene. De altfel, Bruno face mai multe trimiteri la aceasta prima lucrare a lui, in dialogurile scrise in limba italiana, si din care se poate deduce, in esenta, ceea ce a dorit autorul sa trateze,in prima sa incercare filosofica. În 1575 obţine diploma in teologie, cu lucrările: “Verum est quicquiddicit D. Thomas in “Summa contra Gentiles” şi “Verum est quicquid dicit MagisterSententiarum”. Pleacă la Roma, unde este prins într-un proces, din cauza unor denunturi care vizau concepţiile sale despre doctrina Trinităţii şi se presupune ca si datorită faptului că îl studiază pe Erasmus din Rotterdam; este acuzat că neagă divinitatea lui Christos, pe care îl consideră un magician şi un maestru spiritual, că îl consideră pe Moise un mag care a invatat ştiinţa hermetică de la egipteni şi că a devenit mai priceput decât aceştia, în arta magiei, pe care a aplicat-o, atunci când a scris codurile de legi ale poporului evreu rătăcitor şi când a înfăptuit minunile descrise în istoria veterotestamentară. El contestă, de asemenea, icoanele sfinţilor şi subliniază inutilitatea lor în chiliile călugărilor şi neagă, în acelaşi timp, virginitatea Fecioarei Maria şi Imaculata Concepţie. Este denunţat de două ori Inchiţiei, pentru erezie, iar, după unii autori, ar fi fost implicat, în mod ciudat, într-un caz de omor, atunci când a fost descoperit cadavrul unui călugar, care, de fapt, era angrenat direct in procesul lui, ca martor al acuzarii, însă nu se cunoaşte cu certitudine în ce mod s-ar fi putut petrece incidentul şi nici nu au existat dovezi clare impotriva lui Bruno. Faptul rămâne neelucidat şi oarecum de competenţa unei cercetări criminologico-istorice, vizând întâmplările bizare care însoţesc, de cele mai multe ori, biografiile personalităţilor de excepţie, supuse controverselor şi curiozităţiimereu nesatisfăcute ale amatorilor de scandaluri livreşti. Cele doua denunţuri şi urmăriri penale vor contribui mai târziu la adăugarea de probe şi de motive pentru extrădarea filosofului la Roma, după judecata de la

Page 8: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Veneţia, căreia îî va cădea victimă, graţie denunţului neaşteptat şi suspect al lui Giovanni Mocenigo. Bruno părăseşte, Roma, pentru a se salva de urmarirea Inchizitiei, şi rătăceşte un timp în Italia, apoi pleacă spre Geneva, în 1579. Aici renunţă la viaţa clericală şi se înscrie la Universitate. Lucrează, intre timp, la o tipografie, în calitate de corector, ca sa se intretina. Aderă la cultul calvinist, probabil dintr-un anumit spirit de frondă, cunoscându-se şi reacţiile sale puternic temperamentale, atunci când simţea că, într-o modalitate sau alta, i se încălcau drepturile elementare la oexprimare liberă, ceea ce pentru Nolan era de neconceput şi de netolerat; dar în scurt timp este excomunicat, din cauza publicării unui pamflet împotriva rectorului Universităţii din Geneva, Antoine de la Faye. Nu reuşeşte să afle, în cadrul bisericii calviniste, libertatea de gândire şi de expresie, pe care o căuta, atunci când părăsise Italia Inchiziţiei catolice şiiiordinul dominican. De aici pleacă, in Franta, la Toulouse, unde va ţine un curs de astronomie, ale cărui idei vor deranja autorităţile şi mediul universitar. Il regăsim la Paris, în anul 1581, unde îl cunoaşte pe Henric III şiscrie patru lucrări, dintre care trei se referă la arta memoriei si o piesă de teatru: “De umbris idearum”, “Cantus Circaeus”, “De compendiosa architectura et complemento artis Lulli” şi “Il Candelaio” (“Lumânărarul”). Este pentru prima data când Bruno îşi expune cu minuţiozitate şi claritate, principiile esenţiale privind arta memoriei, în nişte tratate aplicate, şi pentruprima oară, el se exersează în arta dramaturgiei, în unica sa piesă de teatru.La Paris va ţine cursuri de filosofie, la Sorbona, unde se va bucura de succes şi aprecieri şi va reuşi să se impună, cel puţin pentru un timp. In aceste imprejurari, se răspândeste ştirea că Bruno se ocupă cu arta magicăa memoriei şi că predă cursuri de mnemotehnică, în care un loc important îlocupă interesul acestuia pentru realizarea unui dispozitiv sau maşinării, format din cercuri concentrice, care rotindu-se, în mod simultan sau consecutiv, ar fi produs infinite combinaţii de cuvinte, producând asocieri şi analogii, care ar stimula şi ar facilita memorarea de pagini şi volume întregi de cărţi. Sistemul sau mnemotehnic e compus din simboluri şi asocieri mitologice, astrologice, kabbalistice din sistemele filosofice antice,combinaţii magice, exersate de către filosof, care era recunoscut ca un intelectual cu un volum de informatii şi cu o memorie ieşite din comun. El i-a predat, la un moment dat, Regelui Henric III, cursuri de mnemotehnică şi a câştigat aprecierea sa necondiţionată, precum şi sprijinul său, atât în Franţa, cât şi la plecarea spre Londra, prin intermediul ambasadorului său.

În 1583 Bruno pleacă la Londra, deci, împreună cu ambasadorul francez, Michel de Castelnau de Mauvissiere.

În Anglia, Bruno este foarte bine primit şi câştigă aprecierea Reginei Elisabeta I, o admiratoare a culturii italiene şi care îl va sprijini, împreuna cu Sir Robert Dudley, favoritul ei. Se pare ca aceasta suverana, stralucita si tenace, a lasat o amprenta unica, in scrierile sale, el considerand-o, simbolic si metaforic, insasi emblema inteligentei, a frumusetii, fizice si spirituale, a puritatii si curajului, intruchipate de figura zeitei Diana, o ilustrare a luminii si misterului, a cunoasterii vizibile, dar si a

Page 9: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

9 | P a g e

stiintei magice ascunse, pe care eterna si salbatica zeita a vanatorii si protectoare a naturii, ar fi revelat-o. Figura Dianei il va insoti, in scrierile sale, ca un simbol divin sau semidivin, o alta fateta a adevarului, umbrit de mister, avand drept astru Luna, spre deosebire de fratele ei, Apollo, simbolul Soarelui si al adevarului revelat.

Bruno vizitează Oxfordul, o alta cetate universitara de cucerit, unde îsi atrage mulţi admiratori, dar şi mai mulţi duşmani, datorită atitudiniisale critice faţă de sistemul ptolemaic, în astronomie, şi a susţinerii tezei heliocentriste a lui Copernic, pe care o expune, o predă şi o analizează logic, contrazicându-se in public cu mai mulţi doctori în ştiinţe, de la Universitate, pe care îi învinge în dispute, folosindu-se de argumente abile si captând atenţia unui public numeros, la fel cum se întâmplase şi la Sorbona. El captiveaza o mare parte a intelectualitatii, prin discutiile stiintifice, referitoare la sistemul heliocentric, pe care il sustine, dar care il va propulsa, in schimb, catre speculatii, teorii si proiecte mult mai indraznete, mai personale si mai vizionare, si care vor schita un inceput al rasturnarilor teoriilor stiintifice, in secolul imediat urmator si, fara indoiala, rasturnarile de viziune inca se resimt si in contemporaneitate. Este vorba, desigur, despre teoria infinitista a lui Bruno, teoria unui univers infinit, populat de lumi infinite, asemanatoare Pamantului, locuite de populatii, maimult sau mai putin evoluate, decat locuitorii planetei noastre. Ca orice personalitate de exceptie, ganditorul Bruno, si-a castigat o popularitate rapida, in acel mediu universitar conservator al Oxfordului, dar, in mod imprudent, si-a atras multe antipatii, prin modul sau de a contrazice si ridiculiza, in dispute, cu verva si sarcasmul sau obisnuite, pe acei doctori in stiinte si personalitati consacrate, in Anglia. Poate ca o atitudine temperata si prevenitoare, o anumita doza de subtilitate, ca si o ironie fina, bine plasata, cu o condescendenta mascata, ar fi facut din Bruno un curtean perfect. Lui Bruno, insa, ii placea sa straluceasca, ii placea duelul ideilor, ii placeau, de asemenea, oamenii cu o inteligenta vie si prompta, neputandu-se multumi cu discutii amiabile si plate si, fara indoiala, ii placea provocarea unor minti sclipitoare, in actiune, pe care sa le aprobe sau sa le combata. Mai era la mijloc, in aceasta atitudine de zbucium intelectual a lui Bruno, nu neaparat un temperament de foc, nestapanit si arogant, cat o mare vanitate stiintifica, placerea de a demonstra, de a demonta si de a creea teorii si sisteme, dupa o indelunga cercetare a lor, dar poate mai ales un fel de satisfactie a invingatorului, stapan pe propriul intelect, pe propria sa cunoastere, ajutat fiind de o capacitate de analiza bine pusa la punct. Aici el scrie lucrarile mnemotehnice “Ars reminiscendi”, “Explicatio triginta sigillorum” şi “Sigillum sigillorum”, care au ca subiect mnemotehnica.

În 1584 scrie patru dintre cele mai originale dialoguri filosofice, scrise in limba italiana, cu un accentuat simt literar si artistic, in care relatarea faptelor stiintifice, a ideilor esentiale ale filosofiei sale, se impleteste cu o expresie artistica de o plasticitate deosebita, ca si cum insesi ideile ar lua corp, s-ar sculpta, de la sine, in materialitatea verbului,

Page 10: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

intr-un act creativ de o intensitate aparte. “Operele italiene”, în limba italiană: “La Cena de le Ceneri”, “De la causa, principio e uno”, “De l'infinito, universo e mondi” sunt considerate, in genere, si pe buna dreptate, scrieri cosmologice, pe cand urmatoarele trei, “Spaccio de la bestia trionfante”, “Cabala del cavallo pegaseo” şi “De gli eroici furori”, - (titlul initial pare sa fi fost “De gli eroici furore”, dar, in cele din urma, formula pluralului, a ramas, in titlul oficial al ultimului dialog amintit) -, au fost numite “dialoguri etice”, ultimele doua fiind publicate in 1585. “De gli eroici furori”, atrage atentia, in mod special, prin inlantuirea ideilor si prin modul relatarii si al demonstratiei plina de nerv si de subtilitate, ilustrand un fel de epopee a descoperirii frumusetii si cunoasterii, idealul ultim al oricarui filosof, in drumul catre idealul indepartat mereu, dar pe care tindem sa-l cautam si sa-l urmam, iar calatoria amintita ia parca o amploarede dimensiuni mitice tulburatoare. Toate dialogurile italiene vor figura, in mod abil, ca fiind editate la Venetia, bine cunoscuta fiind, in epoca, retinerea autoritatilor italiene in fata unei tari ca Anglia, avand o cultura situata in afara sferei catolicismului. Pare oarecum exagerata aceasta precautie a lui Bruno si dorinta de a evita diverse susceptibilitati de ordin politic si clerical, si, in fapt, chiar exista o doza de exagerare, care s-ar putea explica prin faptul ca temeritatea ideilor sustinute in lucrarile sale si o anumita intemperanta a expresiei literare, necesitau o asemenea prudenta a conditiilor de editare, cu scopul de a atenua, pe cat posibil, printr-un fel de compromis minor si care nu i-ar fi afectat orgoliul, inevitabilele reactii dure, din partea oficialitatilor, reactii care oricum s-ar fi produs si care s-au si impus, in cele din urma. Nu atat prietenia cu Regina Elisabetha, si nici mediul de la curtea Angliei ar fi deranjat, in momentul publicarii cartilor, si nu au deranjat nici mai tarziu, de altfel, probabil nici macar in imprejurarile interminabilului sau proces, ci mult mai mult au contat si au decis, pentru Bruno, conjuncturile, intamplatoare sau voite, stiintifice, politice sau religioase; intr-un mod, transparent sau nu, a existatsi s-a accentuat, pe parcurs, dorinta de a-l combate pe Bruno, aceasta subminare venind din planuri diferite si intretaindu-se intr-un punct final si probabil ca, indiferent ce ar fi decis Bruno, la un moment dat, in finalul procesului, chiar si dorinta de abjurare, lucrurile ar fi luat, in cele din urma, aceeasi turnura, iar jocurile erau deja facute, in destinul filosofului nolan.

Aşa cum va relata Bruno, în dialogul său, “Cena de le Ceneri”, în Anglia nobilii vorbeau limbile italiană, franceză şi spaniolă, aşa că, frecventând doar cercurile celor mai mari case nobiliare, el nu a fost nevoit vreodată sa înveţe limba engleză, neintrând în contact cu vulgul, unde s-ar fi cerut o mai bună comunicare în limba autohtonă. Unul dintre personajele dialogului sau sustine chiar ca Nolanul ar intelege foarte bine limba engleza, dar ca nu doreste sa recunoasca, pentru a reusi sa afle ce se discuta, in jur, pe socoteala sa sau ce discuta englezii, in general, in fataunui strain, pe care il considera ignorant al limbii lor. E discutabila exactitatea aceastei remarci si e posibil sa fie plasata in contextul unei discutii conviviale, de altfel, pentru a crea o deruta si o aura impenetrabila

Page 11: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

11 | P a g e

in jurul Nolanului. Bruno nu a redactat vreun material in limba engleza si foarte putine replici ale personajelor sale sunt redate in engleza. Un literat ca Bruno, adept al intelegerii si prelucrarii limbii in textele scrise, ar fi dezvoltat o adevarata demonstratie in limbajul saxon, daca intr-adevar ar fi avut niste cunostinte temeinice, in domeniul limbii engleze. Numele personajelor reprezentand nobili englezi, din dialogurile italiene, sunt prelucrate in stil italienizant si nici cand vorbeste, in pasaje ample, despre Regina Elisabetha, Buno nu utilizeaza vreun termen sau vreo sintagma imprumutate din limba engleza. Un orgoliu personal, de italian al Renasterii, vorbind o limba, pe atunci universala, italiana, precum e engleza, astazi, o anumita retinere, poate, fata de niste forme lingvistice, pecare, in mod cert, le considera ca avand rezonante barbare, un dispret nedisimulat fata de poporul englez xenofob, si poate o oarecare indiferenta fata de ceea ce nu considera pe moment util, in interactiunile sale la CurteaAngliei, il faceau sa ramana aproape imun fata de splendorile si bogatia de conotatii specifice acestei limbi, in continua afirmare. Aceasta atitudine insensibila a lui Bruno fata de frumusetile limbii engleze constituie un dezavantaj, in abordarea lui lingvistica si sociala, daca ne-am imagina doar cat de mult ar fi avut de castigat, atat Bruno, cat si limba engleza, daca ar fi fost exploatata si valorificata de o imaginatie prodigioasa ca a sa. Personal,consider ca, de fapt, limba engleza pastra si raspandea, inca de pe atunci, o aura de modernitate, cu totul fascinanta, ca si o capacitate de expresie, literara si metaforica, aproape sculpturala.

Bruno mai întreţine relaţii cu politicieni şi savanţi, filosofi, nobili englezi şi străini, sosiţi temporar în Anglia, - precum contele Laski -, cu ocazia sosirii căruia, la Oxford, a avut loc o dispută memorabilă între Bruno şi universitarii, filosofii şi teologii britanici, în care filosoful triumfă din nou, susţinând teoria copernicană heliocentrică. Acesta pare sa fie unuldintre cele cateva momente de apogeu, din viata si cariera lui Bruno, al carui destin oscila, in mod straniu, intre succese rasunatoare, si infrangeri sau retrageri la fel de spectaculoase si rapide. Nu era un personaj al extremelor, asa cum s-ar putea crede, ci, mai degraba, se poate spune ca extreme erau afirmatiile si reactiile celor care il ascultau sau care ii citeau scrierile, iar ripostele Nolanului erau pe masura, caci, oricat de concilianta ar fi fost natura sa, sau oricat de prudenta atitudinea (ceea ce, oricum, nu era cazul), mai ales ca filosof si fost calugar dominican, cu o formatie teologica de elita, Bruno nu era, in realitate, nici atat de iertator si nici atat de prudent, incat sa lase nepedepsita o afirmatie nedreapta, un atac nejustificat, o teorie nefondata, si respingea tot ceea ce atenta la echilibrul sau moral si etic, asa cum le intelegea el, in intreaga lor expresie si determinare, a unei complete libertati si vointe asumate cu luciditate. In cele din urma, datorită împrejurărilor politice nefavorabile, Bruno se întoarce în Franţa, împreună cu ambasadorul francez care l-a susţinut pânăatunci, dar care, intre timp, isi pierduse autoritatea si puterea, datorita jocurilor politice de la Curtea Frantei si a tensiunilor sociale si religioase din epoca. Nimic nu va mai fi la fel, după aceea, nici în Franţa, nici în

Page 12: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

celelalte ţări, în care se va mai perinda, până la sfârşitul său prematur, Bruno, şi, de aceea, se poate spune că Franţa şi Anglia au fost ţările în cares-a întâlnit cu cea mai mare apreciere, recunoaştere, deschidere şi libertate, din partea societăţilor intelectuale de acolo. Va purta mereu nostalgia acestor perioade prolifice şi efervescente şi a acestor cercuri cosmopolite, în mijlocul cărora şi-a dorit să trăiască şi să evolueze. În 1586 publică mai multe lucrări, în latineşte, printre care trei referitoare la geometrul Fabrizzio Mordente, cu care avusese un conflict: “Dialogiduo de Fabricii Mordentis salernitani prope divina adinventione ad perfectam cosmimetria praxim”, “Idiota triumphans seu de Mordentio inter geometras Deo dialogus” şi “Dialogas qui de somnii interpretatione seu geometrica sylva inscribitur”. Se pare ca si Fabrizio Mordente a ripostat, la randul lui, precum si unii aparatori ai sai, iar acest conflict va mai adauga un motiv de ranchiuna si chiar de un fel de ura generala, impotriva filosofului, toate conflictele urmand sa se inlantuie, ca un leitmotiv fatal, care avea sa-l duca spre un gen de situatie in care ajung unii oameni de exceptie, controversati, izolati, excomunicati sau combatuti, uneori in mod barbar si iremediabil. Iar Bruno apartinea acestei unice categorii de ganditori, aflandu-se, acum, in conflictul amintit, inconjurat din nou de multiple dezaprobari si atacuri virulente. Nu se stie exact din ce motiv si poateca nu se va intelege niciodata acest gen de controverse, indreptate impotriva unui personaj de exceptie, dar este de remarcat faptul ca, atat in cazul lui Bruno, cat si in general, aceste personaje blamate de multime, stiu sa se apere, in mod exemplar, ( ceea ce le si ofera o indubitabila credibilitate postuma), imprumutandsatira si arma ironiei, un umor sarcastic si chiar agresiv, spre deosebire de cei care ii combat si ii acuza de nonconformism, prin argumente vulgare, brutale, lipsite de orice maiestrie argumentativa. Omul simplu sau oamenii putin inzestratiintelectual, vor uza mereu de violenta verbala, atunci cand nu folosesc ca arma defaimarea sau minciuna, menite sa loveasca, inevitabil, reputatia unui om de geniu. Nu se stie exact, si din ce motive, Bruno s-ar fi decis sa-l atace pe Fabrizio Mordente, pe care, initial l-a apreciat, ca geometru, avand o inventie, un tip de compas, nou in epoca, si de care filosoful s-a aratat impresionat, la inceput. E posibil ca Bruno sa fi ajuns la o altercatie cu Mordente, in urma unor discutii purtate cu acesta, asa cum I se intampla adesea, desi nu exista dovezi certe ca Bruno ar fi stat de vorba, in realitate, cu geometrul, sau ca acesta i-ar fi fost prezentat, la un moment dat. Motivatia pamfletelor latinesti scrise de Bruno, impotriva lui Fabritio Mordente, ramane deocamdata neelucidata, poate cu exceptia argumentatiei sale expuse in materialele amintite. Oarecum derutant ramane incidentul si daca ne gandim ca Mordente era un personaj destul de capabil si inzestrat, in domeniul in care se exersa, fara sa fi avut totusi capacitatea de a intui, de a imagina si de a analiza, pe care o manifesta Bruno.

Bruno mai publica şi o critică la fizica lui Aristotel, cu titlul: “Centum et viginti articuli de natura et mundo adversus peripateticos”ceea ce nu mai surprinde pe nimeni, dintre cei care il cunosteau, ci trezeste interesul sau dezaprobarea, dupa caz. El părăseşte Parisul, în acelaşi an, şi pleacă la Marburg, unde se înscrie la Universitate, apoi la Universitatea din Wittenberg. Aici va publica, în anul următor, patru lucrări de mnemotehnică: “De lampade

Page 13: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

13 | P a g e

combinatoria lulliana”, “De progressu et lampade venatoria logicorum”, “Animadversiones circa lampadem lullianam” şi “Lampas triginta statuarum”.

În 1588 publica la Praga, in timpul unei sederi de sase luni, lucrările: “De lampade combinatoria Raymundi Lulli”, “De lulliano specierum scrutinio” şi “Articuli centum et sexaginta adversus hujus tempestatis mathematicos atque philosophos”, in care dezvolta si enumeraprocedeele filosofiei mnemotehnice, de exersare si prelucrare a memoriei si a capacitatii de stocare si de filtrare a informatiilor. În 1589 se află la Helmstadt, la Academia Julia şi, în acelaşi an, este excomunicat de biserica lutherană. Tot aici scrie operele sale dedicate magiei: “De magia”, “Theses de magia”, “De magia mathematica”, “De rerum principiis et elementis et causis” şi “Medicina lulliana”.

Pleacă la Frankfurt, in 1590, unde cere găzduire, dar se afla pe punctul de a fi expulzat. I se permite, în regim special, sa locuiasca la mănăstirea carmelitelor. Aici va publica lucrarea “De triplici minimo et mensura”. Urmeaza un nou sejur al sau, de data aceasta de cinci luni, în Elveţia, la Zurich, unde ţine lecţii de filosofie, apoi se întoarce în Frankfurt, unde publică următoarele lucrări: “De monade, numero et figura”, “De innumerabilis, immenso et infigurabili” şi “De imaginum, signorum et idearum compositione”. În acelaşi an Giovanni Mocenigo îl invită la Veneţia, pentru a-i preda mnemotehnica. Bruno pleaca initial la Padova, unde predă la Universitate si unde ar fi dorit sa candideze, pentru un post vacant, la catedra de matematică,dar nu reuşeşte să convingă, iar postul respectiv va fi ocupat de Galilei, însa cu un an mai tarziu. La Padova sunt definitivate încă patru lucrări în limba latină: “Lampas triginta statuarum”, “De vinculis in genere”, “Praelectiones geometricae”şi “Ars deformationum”.

In scurt timp, pleacă la Ventia si se stabileşte la reşedinţa lui Mocenigo, mutare absolut neinspirată şi care avea să-l coste viaţa. De aici, întâmplările se vor succede rapid şi iremediabil pentru Bruno. Se produc multe neintelegeri intre cei doi, Mocenigo nu pare mulţumit de rezultatele lecţiilor de mnemotehnică, iar Bruno nu îl consideră apt pentru o asemenea invăţătură. La decizia filosofului de a se reintoarce la Frankfurt, Mocenigo il retine în casa lui, privandu-l de libertate, si il denunta imediat Inchizitiei venetiene, pentru erezie. În 1539, la cererea insistentă, din partea Inchiziţiei din Roma, care doreşte să judece cazul luiBruno, acesta e transferat, în cele din urmă, în închisoarea Sfântului Oficiu. Nunţiul papal, pe nume Taverna, având o reputaţie foarte bine stabilita, în domeniul proceselor inchizitoriale, a cerut tribunalului din Veneţia ca Bruno să fie extrădat, intrucat acest caz ar fi ţinut de competenţa Sfântului Oficiu Roman, aducând drept argument faptul că acuzatul ar figura deja, în documentele acestuia, ca eretic şi apostat, fiind urmarit deja de catre Inchizitie, din anii in care se afla la Napoli si Roma, deoarece ar fi negat divinitatea lui Iisus Christos. Timp de mai multi ani, cat va dura procesul, Bruno este cercetat şi interogat, uneori prin

Page 14: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

intermediul torturii. Apar mereu noi capete de acuzare si noi martori, inclusiv cei cu care impartise celula, in inchisoarea din Venetia, şi cărora le dezvăluise poziţia si ideile sale faţă de catolicism şi faţă de religie. Bruno este acuzat de blasfemii, de injurii aduse bisericii romano-catolice şipreoţilor catolici, de faptul că ar nega existenţa Infernului şi că ar susţine teoria transmigrării sufletelor, că nu ar recunoaşte legitimitatea venerării relicvelor sfinte şi că ar respinge imaginile sfinţilor, cu excepţia crucifixelor,în mănăstiri şi biserici, că ar fi declarat cu mândrie că este un duşman al “oricărei legi şi al oricărei credinţe”, - (afirmatie reala, de altfel, dar plasata în contexte speciale şi nu cu conotaţiile blasfemiatoare prezentate de martorul respectiv),- şi că ar fi intenţionat sa infiinteze, - sau că ar fifacut-o deja -, în Germania, o sectă a “giordaniştilor”, fapt neverificat prin documente, si care poate parea absolut bizar, daca nu in limitele ridicolului, dar care, în contextul respectiv căpăta o greutate şi o credibilitate extrem de periculoasă pentru evoluţia procesului.

Dintre atat de multe acuzatii,care I se aduc lui Bruno, mai mult sau mai putin intemeiate, mai mult sau mai putin absurde, teoria transmigrarii poate capata o importanta esentiala, in gandirea filosofica a Nolanului, cu ramificatii peste timp, o contributie la istoria ideilor, care il face pe filosof sa fie reconsiderat acum, peste secole, ca fiind unul dintre ganditorii cei mai evoluati si mai aplicati ai teoriei infinitului, de acest capitol legandu-se toate ideile sale, ca de o coloana vertebrala a intregii sale opere si tot de ideea de infinit si de metamorfoza infinita a vietii, in forme infinite, se leaga arta memoriei, mnemotehnica, cele doua aspecte ale gandirii sale fiind strans impletite si construind impreuna un intreg sistem revolutionar de gandire si conferindu-I operei sale o aura deosebita, de unicitate.

În urma acuzaţiei că ar fi susţinut despre Pământ, că este asemenea unui mare animal sau organism, care are o viaţă proprieşi un spirit şi o inteligenţă dovedite de mişcările sale de rotaţie, carese produc după nişte reguli precise, Bruno confirmă teza sa şi adaugă că, nu numai că Pământul ar depăşi inteligenţa umana, darcă el se mişcă şi trăieşte conform propriei sale necesităţi. Bruno aduce argumente preluate din scrierile sfinte, în sprijinul şi justificarea teoriei copernicane, discutate în “Cena de le Ceneri”; dialog care a fost foarte atent analizat de către membrii Sfântului Oficiu şi despre personajele căruia i se pun lui Bruno întrebări; esteinterogat foarte minuţios, pentru a se afla în detaliu întregul dialog care avusese loc, în realitate, în seara respectivă, relatată în volumul propriu-zis, în încercarea de a se afla în ce măsură scrierea concordă cu realitatea şi pentru a se întocmi, pe baza mărturiilor, rapoartele cuprinzând capetele de acuzare. Bruno relatează, cu lux de amănunte, discuţiile menţionate în scriere, şi aduce argumente abile, în aşa fel incât să demonstreze respectul său faţă de pasajele biblice. Una dintre ideile susţinute de Bruno este aceea că sufletul ar fi contopit cu corpul şi că el este, pentru

Page 15: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

15 | P a g e

corp, ceea ce este cârmaciul pentru corabie. El va susţine, pâna la sfârşitul procesului său, că există un suflet al lumii, nemuritor şi infinit, răspândit pretutindeni în Univers şi că, în cadrul Bisericii, al riturilor romano-catolice şi creştine, în general, nu e posibil ca un preot să absolve de păcate un credincios, negând, în felul acesta, autoritatea, funcţia şi semnificaţia creştină şi simbolică a rolului preoţilor, ca păstori de suflete. Si aceasta din urma afirmatie venea din partea unui fost membru al ordinelor clericale, ceea ce agraveaza, in mod rapid si iremediabil, situatia deja precara a lui Bruno, la proces.

La un moment dat, în această întreagă dramă a procesului său, apare în scenă un nou personaj care îl denunţă pe Bruno, venind din Anglia, şi care îl declară pe acesta ateu, acuzându-l că, în dialogul etic, “Spaccio della bestia trionfante”, ar face o trimitere clară la Papă şi la catolicism. Poemul filosofic, “Cantus Circaeus” este interpretat ca un atac împotriva catolicismului, de către denunţătorul Mocenigo, dar se pare că noua acuzaţie a acestuia şi absurditatea noului său denunţ nu au fost luate în considerare de către tribunal, iar noua sa intervenţie a fost privită mai degrabă cu dispreţ chiar şi de către membrii Sfântului Oficiu. Ura lui Mocenigo faţă de Bruno şi perseverenţa sa diabolică, în a-l împinge către distrugere, rămân, cu toate acestea, extrem de suspecte şi inexplicabile si nu a fost elucidat, pana in prezent, motivul si mobilul acestei atitudini si nici, ipotetic vorbind, faptul ca Mocenigo ar fi actionat din propri sa vointa, printr-o decizieproprie si radicala, sau daca el ar fi putut sa fie unealta unor alte personaje, ocupand functii si demnitati esentiale, in cadrul politico-clerical, dar care nu doreau sa se dezvaluie prea mult, in mijlocul acestui proces. Bruno, se arată, din nou, de acord cu retractările tezelor sale şi cu cenzurarea volumelor, şi declară că este pregătit pentru pocăinţă şi demonstrează în mod foarte clar dorinţa sa de cooperare cu Biserica. Pe neaşteptate, însă, el redactează un memoriu către Papa Clement VIII, în care îşi expune din nou toate tezele şi în care face o demonstraţie, bazată pe argumente, din care să rezulte că, nimic din ceea ce a scris vreodată sau din ceea ce ar fi afirmat, nu vine în contradicţie cu dogmele Bisericii. El susţine argumentaţia sa în faţa tribunalului Sfântului Oficiu, apoi se răzgândeşte brusc şi, la un moment dat, probabil tracasat şi dezamăgit de imposibilitatea de a convinge tribunalul cu argumentelogice, nu se mai arată interesat de retracterea tezelor, ci declară că nu a comis nicio erezie, că nu este un eretic şi că nu are de ce să se pocăiască, întrucât nu se face vinovat de niciuna dintre acuzaţiile aduse, în afară de faptul că a susţinut nişte idei ştiinţifice,pe care, de altfel, el poate să le argumenteze oricând, în faţa Tribunalului Inchiziţiei, căruia, de fapt, îi neagă orice competenţă în a judeca veridicitatea, legitimitatea, corectitudinea sau abaterea

Page 16: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

scrierilor şi a afirmaţiilor sale de la dogma creştină. Multiplelor acuzatii, existente deja in dosarul lui Bruno, li se mai adauga marturiile tovarasilor de celula din inchisoarea venetiana. Ca si cand nu ar fi fost deja de ajuns, Bruno mai este acuzat de batjocuri si injurii aduse Bisericii, dogmelor catolicismului, preotilor, de practici oculte, practici de divinatie magica, cu care s-ar fi ocupatinclusiv in inchisoare, ceea ce este credibil, practicile divinatorii constituindu-se intr-un capitol esential al filosofiei oculte si fiind considerate de neinlocuit, in preocuparile unui intelect atat de vast si avid de cercetare, cum era acela al lui Bruno. Acesta neaga majoritatea acuzatiilor, si ii acuza, la randul sau, pe martori, de rea credinta. Bruno declara, referindu-se la tezele sale, ca a considerat si considera posibila existenta unei infinitati a Universului si a unei infinitati de lumi, asemanatoare Pamantului, si care ar putea, in mod logic, sa fie populate de fiinte rationale, asemanatoare oamenilor, poate chiar inzestrate cu inteligente superioare pamantenilor. El aduce, ca argument suprem, si care va deveni un punct de referinta clasic al teoriei infinitiste, ideea ca, Dumnezeu, inmaretia sa infinita, nu ar fi putut sa creeze o lume finita si imperfecta, care ar fi fost sub demnitatea si puterea lui de fiinta divina, deci Universul trebuie sa fie, in mod necesar, infinit. Este argumenrul unui maestru al discursului logic si ramane una dintre replicile clasice din istoria si filosofia stiintei, si prin care Bruno si-a creat o aura si o importanta cu totul aparte, in domeniul stiintelor exacte, al logicii, inclusiv, si poate mai ales in acela al astronomiei, atat in epoca, cat si mai tarziu, peste secole, cu toate ca, in decursul cercetarilor secolului trecut, rolul sau in sfera acestor discipline stiintifice pare sa fi cunoscut o perioada de eclipsa, fiind regandit si apreciat intr-o lumina noua, in prezent, cu toata semnificatia sa unica, si din ce in ce mai des, in ultimul deceniu.

In ceea ce priveste preocuparea sa pentru stiintele magice, Bruno afirma ca ar fi fost interesat de asemenea scrieri ezoterice si ca ar fi detinut volume de magie, argumentand ca magia ar fi fost o cunoastere diferita a naturii, si care ar fi preocupat multi filosofi si teologi renumiti, precum Albertus Magnus si Sfantul Toma d’Aquino. El afirma ca ar fi scris volume despre arta magiei si ca a cercetat scrieri despre magie, din curiozitate, dar ca s-a ferit sa impartaseasca oamenilor simpli si fara capacitate de discernamant asemenea idei, intrucat arta magiei ar fi o arma periculoasa in mana unui ignorant. El mai face o încercare îndrăzneaţă, redactând un nou şi ultim memoriu, destinat Papei Clement VIII, în care işi argumentează tezele ştiinţifice, în încercarea de a-l convinge pe acesta să îl asculte, pentru a-i demonstra că nu se face vinovat de nicio erezie sau de vreun păcat mortal, dar Papa refuză sa citească memoriul său ultim, tratând totul cu o ciudata indiferenţă, pasivitate, si chiar cu dispret, iar după numeroasele insistenţe în a-l determina să se pocăiască, decide să îl predea justiţiei şi este condamnat la moarte, prin ardere pe rug, sentinţa fiind executată in 17 februarie 1600, în Piaţa Campo de' Fiori.

Page 17: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

17 | P a g e

O statuie a fost ridicată mai târziu, în 1889, de sculptorul EtoreFerrari, reprezentându-l pe filosof, exact pe locul supliciului. El este redat într-o atitudine frontală, în haine de călugăr, cu un volum în mâna dreaptă şi cu picioruldrept schiţând parcă o intenţie de a porni pe o cale necunosută, cu faldurile mantiei uşor învolburate, ca o reprezentare simbolică a tulburătoarei sale existenţe de călător, deschizător de drumuri, consilier, pacificator şi, în acelaşi timp, în război cu toată lumea şi cu toate doctrinele timpului său. Alura sculpturiie tipică pentru curentul romantic al secolului al XIX-lea, aşa cum romantică este însăşi figura emblematică a acestui filosof eretic, simbol al autodeterminării şi acţiunii, prin forţa inteligenţei şi a raţiunii, păstrând, cu toate acestea, o netăgăduită faţă întunecată şi ascunsă, care înca aşteaptă să fie cercetată si descoperită, bântuind paginile istoriei, în căutarea unei dreptăţi postume definitive.

II. PARADIGMELE NOLANULUI

1. CONCEPTUL DE “FORTA”. URME DE VIATA INTR-UN UNIVERS DEZLANTUIT

În total, au existat paisprezece capete de acuzare împotriva lui Bruno, printre care următoarele: credinţa în existenţa unor lumi nenumărate şi credinţa în metempsihoză, afirmaţia lui că Sfântul Spirit este identic cu “Sufletul lumii” din scrierile sale cosmologice, că Moise ar fi fost un mag şi a simulat miracolele şi că legile sale au fost inventate de el, nu transmise de Dumnezeu, Iisus Christos ar fi fost tot un mag, nicidecum Fiul lui Dumnezeu, etc..

De fapt, în problematica divinităţii lui Christos, Bruno ar fi spus că acesta înfăptuia miracole, prin propria sa putere, care nu venea de la Dumnezeu, pe când, în cazul sfinţilor, puterea de înfăptuire a unor miracole provine din afara lor, subliniind astfel superioritatea lui Iisus Christos, ca fiinţă înzestrată cu puteri exceptionale şi cu o mare determinare morală, dar fără a-l considera pe acesta Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu insusi, ci, mai degraba, un semizeu, sau un supraom, cu puteri de infaptuire magice si o inspiratie divina,ca o reflectare a propriului sau intelect si spirit. Această temă, a fiinţelor superioare, cu forţe de înfăptuire ieşite din comun, comparate cu oamenii obisnuiţi, care primesc inspiraţia divină din exterior, ca un fel de unelte ale divinitătii, apare în toate operele sale, fiind o constantă e eticii bruniene.

În închisoare a mai fost preocupat de simbolul crucii creştineşi a declarat, conform mărturiei unor tovarăşi de celulă, că acesta fusese preluat din religia egipteană şi că ar trebui să se adopte în bisericile creştine semnul realal crucii egiptene. Îsi dorea să scrie un tratat despre simbolul crucii, ceea ce îl prezintă drept un specialist în simboluri şi un comparatist al culturilor avant la lettre. Bruno, prin preocupările sale faţa de simbolurile diverselor religii străvechi,şi prin interesul său faţă de manifestările magiei, în numeroase culturi, ar putea

Page 18: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

să fie considerat unul dintre esenţialii precursori ai ştiintei simbolurilor şi ai istorieireligiilor. Ceea ce a afirmat despre Moise, că era un magician, care ar fi deprins magia de la egipteni şi i-a întrecut pe aceştia in maiestrie, a scandalizat tribunalul şi a determinat procedarea la alte anchete şi cercetări asupra scrierilor sale, în scopul descoperirii unor erezii legate de negarea veridicităţii Vechiului Testament şi a divinităţii lui Christos, printr-o înlănţuire de argumente tendenţioase şi mărturii mai mult sau mai putin dubioase, cărora a încercat, timp de opt ani de interogatorii, de suplicii şi de procese interminabile, Bruno, să le facă faţă, prin arma unui discurs si a unei logici abile şi a spiritului său caustic.

Alte acuzaţii care i-au mai fost aduse lui Bruno se refereau la faptul că a călătorit în ţări stăpânite de erezie, respectiv, calvinism si lutheranism,şi că şi-ar fi însuşit obiceiurile şi modul de viaţă al locuitorilor lor. De asemenea, era acuzat că neagă dogma transsubstanţierii, virginitatea Mariei şi că l-ar fi atacat pe Papă, în dialogul său italian “Spaccio della bestia trionfante”, acuzaţie aberanta, de altfel. E discutabil faptul ca Bruno ar fi fost atat de lipsit de respect fata de reprezentantul catolicismului, iar aceasta aura a unui filosof ateu, revolutionar, anarhist sau nihilist, atacand Biserica, religia crestina sau riturile sale, este un mod simplist de a vedea filosofia lui Bruno, care nu avea nici interesul, nici vocatia de a proceda la asemenea atacuri, pe care el insusi le-ar fi dispretuit sau dezaprobat. Bruno avea, in schimb, vocatie stiintifica si clarviziune si reusea sa vada, peste secole, ceea ce ar fi trebuit sa vada contemporanii sai.

Alte acuzaţii se refereau la magie, - (si cum altfel ar fi putut sa fie, intr-un proces inceput si condus de Inchizitia romano-catolica?) -, despre care Bruno ar fi spus că este un lucru bun, la demoni şi la credinţa în existenţa pre-adamiţilor.

În toată complexa problematică a procesului lui Bruno, s-a acordato importanţă infimă, se pare, preocupării pentru mnemotehnică, iar scrierile, extrem de vaste, referitoare la arta memoriei, nu au contat prea mult în dezbaterile Inchiziţiei. Dacă i s-ar fi acordat atenţia cuvenită acestui capitol esenţial al sistemului filosofic al lui Bruno, poate că alta ar fi fost turnura procesului, alta, sentinţa, şi alta, evoluţia istoriei şi a filosofiei ştiinţei. Numai că momentul istoric nu era propice unor astfel de cercetări şi Biserica nu era pregătită pentru asemenea interpretări şi înţelegeri. De altminteri, punctul de vedere al Bisericii, fata de ideile filosofice ale Nolanului, nu ar trebui interpretat ca o dovada de intransigenta sau de ignoranta, intrucat e de presupus ca acesti functionari eclesiastici erau, la randul lor, la curent, cu toate ipotezele si definitiile, stiintifice si filosofice, si nu faptul ca le-ar fi negat, combatut sau ignorat, ii determina sa actioneze astfel. Inchizitia era un instrument de teroare, de constrangere sau de tortura, dar niciodata acest Tribunal nu a fost format din ignoranti sau din persoane obtuze. Interesele lor erau mult mai mari, iar sustinerea acestor interese se pregatea si se producea la un nivel politic dintre cele mai inalte si mai putin banuite. E de presupus ca toti oamenii bisericii, avandfunctii-cheie in acest mecanism, posedau si cercetau volumele scrierilor de magie sau de cosmologie dintre cele mai noi, asa cum, fara nicio indoiala, se intampla si in prezent in bibliotecile Vaticanului, printre arhive secrete si bine

Page 19: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

19 | P a g e

protejate. Nu faptul ca le-ar fi dezaprobat sau ca le-ar fi considerat blasfemii sau erezii, ii facea sa emita asemenea sentinte si condamnari definitive, ci un mecanism in care erau angrenati si un sistem, pe care trebuiau sa-l sustina, sa-l apere si sa-l slujeasca, prin angajamentele lor eclesiastice. Pretul era mare, dar, de cele mai multe ori, si rasplata si avantajele unor asemenea functii erau pe masura implicarii lor neconditionate in acest sistem.

iii

Despre Nicolaus Cusanus, unul dintre cei care l-au inspirat peBruno, Cassirer afirmă că “este singurul filosof al timpului care tratează toate problemele esenţiale ale acestei perioade”. El se ocupă de speculaţii, atât în teologie, cât şi în matematică, în statică şi teorie generală a mişcării, astronomie,cosmografie si istorie generală a spiritului. (3) În cazul lui Bruno, Cassirer afirmă că spaţiul său infinit e “vehicolul necesar al forţei infinite, care, la rândul său, nu e altceva decat expresia vieţii infinite a universului.”(4)

“Dialogurile italiene”, concepute si redactate in Anglia, in urma experientelor, cercetarilor si inspiratiei datorate dezbaterilor stiinifice din mediul intelectual englez, sintetizeaza principalele teorii bruniene, atat pe cele tinand de domeniul cosmologiei, cat si pe cele apartinand registrului etic, intr-o formula literara unica.

Primele trei, “La Cena de le Ceneri” (“Cina din Miercurea Cenuşii”), “De la causa, principio e uno” (“Despre cauză, principiu şi unu”) şi “Del'infinito, universo e mondi” (“Despre infinit, univers şi lumi”) trateaza problemele referitoare la spatiul cosmic si infinitatea lui, intr-o cheie a filosofiei şi cosmologiei, care aveau sa defineasca mai tarziu teoria infinitista, iar urmatoarele trei, “Spaccio della Bestia triomfante”, “Cabala del cavallo pegaseo” si “Degli eroici furori”, articulau sistemul filosofic si etic al lui Bruno, definit prin prisma omului de actiune, care isi determina singur destinul eroic, o etica a muncii si a cunoasterii obtinute prin cercetare si efort nesfarsit, astfel ca drumul insusi catre infaptuire, frumusete, adevar si arta, devine principalul motiv al tuturor personajelor descrise de Bruno in dialogurile italiene, ca si in majoritatea scrierilor sale etice.

“La Cena de le Ceneri” a fost scrisă în două variante, dintre care a doua a fost revazută şi mult atenuată, din cauza criticilor virulente pe care le adusese iniţial, pedanţilor profesori de la Oxford şi a modului în care descrisese xenofobia poporului englez şi tratamentele la care erau supuşi străiniiveniţi în Anglia, în acea vreme. Bruno însuşi, aşa cum descrie, în mod pitoresc şicu multă savoare, fusese, de nenumărate ori, victima unor incidente prin care populaţia londoneză îşi exprima dispreţul şi dezaprobarea faţă de străini. Autorul relatează o asemenea întâmplare neplăcută, în care el şi însoţitorii săi, fiind aşteptaţi la o cină importantă, o întrevedere, de fapt, cu doi profesori de la Oxford, la invitaţia lui sir Fulke Greville, sunt surprinşi pe stradă de nişte grupuri de locuitori ai Londrei, oameni foarte simpli, de altfel, care le aplică un tratament

Page 20: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

destul de dur acestor străini, fată de care aveau oroare. O mare parte a dialogului descrie, pe pagini întregi, călătoria personajelor, în noaptea în care fuseseră invitate la cină. Parcursul lor este prezentat într-un mod pitoresc şi în toate pasajele autorul improvizează, prin comparaţii, metafore plastice, aluzii mitologice comice, repetiţii ingenioase, aliteraţii şi diverse alte figuri de stil, pentrua descrie atmosfera de confuzie şi de rătăcire, într-o noapte şi un drum plin de obstacole şi ocoluri, înainte de a reuşi să ajungă la casa în care fuseseră invitaţi. Pasajele sunt, de asemenea, o descriere alegorică a drumului cercetării şi a avatarurilor cunoaşterii. Aceste pasaje conţin o încărcătura hermetica deosebită, descriind un itinerariu al personajelor în căutarea cunoaşterii şi a perfecţiunii şi, în acelaşi timp, dificultăţile necesare şi inevitabile ale unui asemenea demers, ca şi concluziile finale ale celor implicaţi în căutarea adevărului. Această idee, a eroului plecat în căutarea unui ideal ascuns, pentru care este pregătit să accepteorice sacrificii şi pentru care e capabil de renunţarea la propria identitate, confundându-se cu obiectul cercetării sale, e o constantă preţioasă a filosofiei sale, întrunind, în acelaşi timp, valenţe hermetice.

Bruno se referă la poporul englez, în termeni caustici, acuzându-l de xenofobie, în prima sa variantă de dialog, pe când în a doua, din cauza presiunilor şi a protestelor oficialităţilor, se dovedeşte mai moderat. El declară, printre altele, că nu ar trebui sa fie condamnat medicul dacă este străin şi prescrie nişte remedii noi şi originale într-o ţară străină, împotriva unei boli atât de răspândite, cum este ignoranţa şi mai adaugă că, pentru un filosof, oricare locde pe pămant ar trebui să fie patria sa. În plus, Bruno îl cunoaşte între timp pe sir Robert Dudley, favoritul reginei Elisabeta I, şi câstigă sprijinul şi protecţia acestuia, astfel că sistemul său de relaţii se schimbă şi abordarea dialogului său,la fel.

Dialogul tratează despre teoria copernicană a heliocentrismului şi despre universul infinit şi lumile nenumărate, teoriile avansate de Bruno (Teofilo, în dialog), în confruntarea de idei cu doi doctori in stiinte, de la Oxford, decişi să apere sistemul tradiţional ptolemaic şi doctrina lui Aristotel.

Într-un pasaj celebru al acestui dialog, personajul Teofilo, un alter ego al lui Bruno, cu un nume imprumutat de la unul dintre fostii sai profesori de la Universitate, explica pozitia Nolanului faţă de Copernic şi de teoria heliocentristă, atunci cand declara ca el nu priveste ochii lui Copernic sau ai lui Ptolemeu, atunci cand isi formuleaza judecatile, ci sintetizeaza concluzii si cercetari care au ajuns sa determine asemenea descoperiri, precum aceea a teoriei heliocentriste, care, de altfel, nu ar fi putut sa se produca, fara contributiilemai multor filosofii si scrieri, de-a lungul timpului. El compara calea cercetarii, asacum o intelege, cu studiul strategiei si al tehnicii, asa cum s-ar realiza pe un camp de batalie, si care singure duc la intelegerea unui fenomen urmarit. Pentru el, cunoasterea este o lupta continua, cu victorii si infrangeri, iar intelegerea fenomenului studiat, e un razboi castigat, cu sine insusi, cu ignoranta celor din jur, invingerea piedicilor, cu un curaj al asumarii, care face sa triumfe adevarul cercetat si sa se impuna, in fata unor franturi de perceptie, ca niste traduceri nereusite dintr-o limba necunoscuta. Pe de alta parte, Nolanul face o diferenta intre invatatii creatori de sisteme si descoperitori de noi adevaruri, si intre cei

Page 21: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

21 | P a g e

care se exerseaza cu constiinciozitate in materia studiata, fara sa produca vreo scanteiere noua, in noianul unor teorii milenare, la care nu fac decat sa adauge, sa insereze, cunoasterea la alta cunoastere anterioara. Unii sunt cei care apartin categoriei geniilor iluminate de forta interioara, producand revelatii noi si neasteptate, iar ceilalti ar putea sa apartina acelei categorii de invatati mediocri, care muncesc doar pentru a cladi pe baze deja existente, fara sa produca vreun noian de sclipiri, in urma lor. Arta cunoasterii e comparata cu milenara arta a razboiului, pe care numai o minte cuprinzatoare ar reusi sa o inteleaga, privind inperspectiva si anticipand lucrurile si fenomenele, nu oprindu-se la detalii si la fapte lipsite de semnificatie, doar pentru o frumusete formala a deductiei. Astfel, Ptolemeu sau Copernic ar apartine primei categorii de invatati, initiatori de sisteme, la fel ca si Nolanul, care nu se limiteaza sa il aprobe si sa il celebreze pe Copernic, ci, pornind deja de la ideea acestuia, punand-o in antiteza cu teoriile ptolemaice si aristotelice, ajunge sa se impuna prin propria sa descoperire, mult mai spectaculoasa sau macar mai ampla si cu mult mai multe conotatii filosofice si stiintifice, decat la Copernic, pe care il considera a se fi aplicat in mod excesiv in stiintele matematicii si prea putin in filosofia magica a naturii, care pentru Bruno era esentiala. iv

Bruno defineşte, in multiple pasaje din volumele italiene, modurile de cercetare, care duc la descoperirea şi la întemeierea unei teorii, a unui sistem filosofic sau ştiinţific şi enumeră şcolile de filosofie şi astronomie, care au contribuit, în mod capital, la construirea a ceea ce el numeste “ştiinţa antică”, în opoziţie cu “filosofia nouă”, pe care a intuit-o Copernic şi pe care Nolanul o întemeiază, depăşind modul de percepţie a ceea ce, până atunci, se înfăptuia, în ştiintă şi filosofie. El vorbeşte despre răsturnarea sistemelor şi a structurilor gândirii, de la o epocă la alta, pornind din antichitate, şi, ca şi în alte scrieri, avansează o serie de consideraţii demne de un filosof al culturii, determinând dinamica epocilor istorice şi punctele esenţiale ale transformărilor acestora:

“Marele vostru Aristotel a observat că ceea ce se petrece cu toate lucrurile se petrece şi cu opiniile şi cu efectele acestora: de aceea, la fel de util este a aprecia filosofiile după vechimea lor, pe cât e de util să stabilim dacă ziua urmează nopţii sau invers. Cu alte cuvinte, ceea ce contează este care din doi, noi sau adversarii noştri de la antipozi, se află în plină zi sau vede lumina adevărului la orizont; care din doi bâjbâie în beznă, noi sau ei; în concluzie, contează să aflăm dacă noi, care am pornit la primenirea noii filosofii, ne aflăm înlumina care pune capăt nopţii, sau în amurgul care încheie ziua.”(5)

Autorul adopta un mod de considerare al cailor cercetarii filosofice, printr-un punct de vedere deosebit de interesant, care relativizeaza

Page 22: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

posibilitătile cunoaşterii, folosindu-se de contraste si de jocul lor în mersul lucrurilor, pe plan gnoseologic. El pune în antiteză curentele gândirii mai multor scoli filosofice din antichitate, mergând până la un anumit agnosticism, cel puţin acolo unde se cântăreşte eficacitatea de metodologie în gândirea universala şi percepţia acestora în sfera realităţii:

“Acestora, dupa modelul şcolii pitagoriciene şi al nostru, le-aş interzice să pună întrebări şi să ridice obiecţii înainte de a fi ascultat întregul curs de filosofie: căci, dacă teoria e în sine perfectă şi a fost ascultată până la capăt, ea alungă toate îndoielile şi înlătură toate contradicţiile. De-abia după aceea, dacă se iveşte un spirit mai luminat, acesta va putea vedea dacă e ceva de adăugat, de scos, de corectat sau schimbat. Abia atunci va putea compara principiile şi concluziile acestea cu cele contrare; atunci îşi va putea cumpăni întrebările şi răspunsurile, aprobarea ori dezaprobarea. Căci în materie de artă şiştiinţă, nu poţi să-ţi formulezi întrebările ori îndoiala, cu temei şi coerenţă, dacă mai intâi n-ai ascultat tot. Nu poţi fi un bun avocat ori judecător, dacă nu ai toate informaţiile despre cazul respectiv. Dar daca teoria se dezvăluie treptat, pornind de la principii şi temelii solide şi confirmate, pentru a construi apoi o clădire desăvârşită, prin elementele care o compun, ascultătorul trebuie să tacă şi, mai înainte de a fi auzit şi înţeles totul, să aibă încredere că, pe măsură ce teoria va înainta, ea va elimina toate greutăţile. Scepticii şi pyrrhonienii obişnuiesc să procedeze invers: ei declară că niciun lucru nu poate fi cunoscut şi prin urmare eitot caută şi întreabă, fără a găsi vreodată un răspuns.”(6)

Cu toate ca un anumit relativism strabate metoda gnoseologica a lui Bruno, acesta afirma totusi si sustine ca orice fel de cercetare trebuie sa fie construita pe cunoasterea a ceea ce au afirmat altii, cu mult inainte,in alte scrieri si sisteme si ca, doar prin analogie, prin comparatie si printr-o analiza indelungata a unor numeroase, poate a mii si mii de teorii care se contrazic, filosoful va reusi sa obtina o concluzie, in final, iar de aici, s-ar putea produce acea stare de iluminare, a unei cunoasteri prin deductii scanteietoare, iar fara aceasta ucenicie la izvoarele unor filosofii stravechi, nu s-ar putea ajungevreodata la emiterea de judecati inteligente si juste.

Dincolo de metodologia cercetării, Bruno emite o serie de consideraţii asupra mentalităţilor predominante şi a educaţiei, ca produs al acestora şi ca obişnuinţă, menită să stopeze, să încetinească sau chiar să anihileze procesul gândirii independente şi originale, care singură poate să acceadă la descoperiri valoroase pentru umanitate:

“Eu însumi, influenţat, fie de părinţii ori pedagogii care m-au crescut, fie de fanteziile mele, fie de renumele vreunui savant, fie îndrumat de

Page 23: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

23 | P a g e

ignoranţa trufaşă şi norocoasă a unui dobitoc, mă voi considera, plin de mine, la fel de ştiutor ca altul crescut de un ins mai puţin ignorant sau chiar învăţat. Nici nu ştii ce putere au obişnuinţa şi convingerile sădite în minte, încă din copilărie, şi cât ne impiedică să înţelegem lucruri dintre cele mai evidente. E ca şi cum ai înghiţi mici cantităţi de otravă, care sfârşeşte prin a nu-ţi mai face niciun rău, ba dimpotrivă, devine un soi de hrană naturală, încât antidotul însuşi poate să devină periculos şi ucigător.” (7)v

E interesantă comparaţia lui Brun între filosofie şi medicină şiacesta devine un leit-motiv, atunci când se vorbeşte despre calea cercetării, şi una dintre modalităţile argumentative bruniene. Bruno compară otrava, ca antidot, cu o solutie care duce la rezolvarea unei probleme filosofice. El asociazămedicina cu filosofia naturii şi amândouă cu alchimia, în mod special, şi cu magiaşi practicile acesteia, în general.

Neobişnuit de actuală este şi trimiterea autorului la ideea de obişnuinţă şi de obiceiuri, formate prin educaţie, datorită familiei şi a profesorilor, ceea ce creează, în mod incipient, la Bruno, acel element cultural, tipic antropologiei, istoriei şi filosofiei culturii, pe care, în termeni moderni îl denumim ”pattern”, şi care abundă şi în lucrările de specialitate ale psihanaliştilor, atunci când se definesc începuturile şi/sau urmările unor deprinderi şi constante ale civilizaţiei şi culturii. Bruno pare să fie deosebit de ataşat de ideea de ”pattern” cultural, ceea ce îi conferă stilului său de gândire şi de analiză, o incredibilă aură de modernitate. Bruno condamna intoleranta fata de metodele si ideile altor filosofii si culturi si se arata disponibil si receptiv in intelegerea mecanismului de functionare a unor sisteme, credinte, obiceiuri, idei, aflate chiar in contradictie cu ale sale, iar aceasta deschidere si acest exemplu de acceptare si de valorificare a unor idei si credinte diferite de a sa, I se pare filosofului o dovada de inteligentamultidisciplinara si o necesitate in evolutia individului, din tinerete, pana la apogeul formarii sale. Cu toate aceste declaratii de deschidere si de apreciere fata de sisteme si idei straine sau opuse stilului sau de gandire, metodelor si ideilor sale, se poate remarca, pe alocuri, in multiplele sale conflicte de idei, cu alti filosofi si oameni de stiinta, intransigenta si agresivitatea cu care Bruno reactiona, atunci cand era in total dezacord cu interlocutorul, ceea ce, de altfel recunoaste singur, in alte pasaje ale dialogurilor sale, chiar si in discutia pe care o are, in “Cena delle Ceneri”, cu unul dintre doctorii in stiinte, de la Oxford, Torquato, pe care il judeca si il critica destul de dur, lasand la o parte tonul conciliant si receptivitatea sau disponibilitatea de a asculta, pe care si le atribuie, in genere, pentru a-si dovedi obiectivitatea.

Autorul, descriind drumul invitaţilor la cina din miercurea cenuşii, unde urma să se dezbată teoria lui Copernic, al cărei adept şi susţinător era, face o digresiune despre eroism şi lupta contra greutăţilor întâmpinate de eroul care pleacă în căutarea cunoaşterii, această cale devenind, într-un final, drumul către sine, cunoaşterea ultimă, prin multiplele experienţe dobândite:

“Lucrurile obişnuite şi uşoare sunt pentru cei mulţi şi obişnuiţi.

Page 24: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Oamenii rari, eroici şi divini străbat greutăţile, silind necesitatea să le acorde cununa nemuririi. Mai mult, chiar atunci când nu-i cu putinţă să atingi ţinta şi să cucereşti trofeul, nu ieşi din cursă, luptă-te pentru un lucru de o asemenea importanţă şi rezistă până la ultima suflare. Lauda nu-i revine numai învingătorului, ci şi celui care nu moare ca un laş şi un fricos: el pune infrângereaşi moartea pe seama sorţii şi arată lumii că a pierdut, nu dintr-o slăbiciune proprie, ci din potrivnicia norocului. Şi demn de onoare e nu numai cel ce a câştigat trofeul, ci şi celălalt, care a alergat atât de bine şi care e socotit demn dea-l primi, chiar dacă nu l-a cucerit; de dispreţuit sunt, dimpotrivă, aceia care îşi pierd nădejdea, care se opresc la mijlocul drumului şi nu duc cursa până la capăt, - chiar cu riscul de a ajunge ultimii – cu toată puterea care le mai rămâne şi până în ultima clipă...” (8)

Pasajul este o profesiune de credinţă, pe care Bruno a scris-o,a susţinut-o în mai multe opere şi e una dintre temele favorite ale filosofului, descrisă amplu şi sclipitor-argumentativ, în ”De gli eroici furori”, dialogul său despre eroism, şi misiunea imposibilă a personajului plecat pe drumul către cucerirea adevărului, ca un cruciat al dreptăţii, al frumosului şi al demnităţii, care,la capătul pământului, unde îl duce peregrinarea sa, se descoperă pe sine, contopindu-se cu propriul său ideal şi devenind o parte a acestuia, ca într-un fel de resurecţie spirituală, după o lungă şi dureroasă convertire. In afara de acest lucru, aici Bruno pare sa se apropie de o profunda si inteligenta filosofie a actiunii, care ne trimite, in mod cert si oarecum ciudat, la pasaje epopeice din “Baghavad Gita”, in mod special la invataturile zeului Krishna, care predica, inaintea bataliei esentiale, punctul central al cartii, ideile actiunii pentru actiune, suspendarea judecatii, in vederea unei mai bune replieri si reveniri, dupa momente inevitabile de deznadejde. Eroul nu stie incotro il va purta avantul sau razboinic si nici daca el va fi sau nu un invingator, sau daca va invinge cu usurinta sau cu o truda nesfarsita, daca va supravietui, si va deveni puternic, material vorbind, sau daca isi va afla moartea si va fi glorificat, sau nu. Aceste considerente nu mai par sa aiba vreo importanta pentru Bruno, atata timp cat eroul, definit de el, isi urmeaza destinul, fara remuscare, fara spaima sau ezitare,dar mai ales fara dorinta si speranta in niste victorii efemere. Etica eroului sau pare sa fie cea a unei vieti active, autodeterminante, in care forta morala detine intregul control si in care hotararile se iau fara urmarirea unui castig imediat sau tardiv, in timpul vietii sau postum. Nu directia in care actionam pare sa conteze, ci modul in care ne conducem actiunile, si, bineinteles, nu impresia si impactul asupra constiintei celorlalti, a maselor, conteaza – (Bruno dispretuia masele, de altfel!) -, ci modul in care ne raportam la noi insine, la propria noastra constiinta siesenta. A ne descoperi pe noi insine, in spatele atat de multor decizii si actiuni personale, care ne caracterizeaza ca personaje, de-a lungul existentei noastre, actiuni secrete sau explicite, trebuie sa fie, in etica eroismului brunian, scopul intregii noastre manifestari in lume si motivatia prin care si cu care accedem in lumile care ne asteapta dupa moarte, in infinite lumi cu infinitele noastre forme demanifestare, in care ceea ce acumulam pe pamant, moral si intelectual, vom purta cu noi, ca pe niste urme sau umbre ale fostelor noastre intrupari, avand un

Page 25: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

25 | P a g e

impact logic si bine meritat in viitoarele noastre perindari. Aici “memoria” fostelornoastre actiuni si existente, primeste un sens major, in paradigmele Nolanului, desemnandu-se ca o zestre a muncii depuse de noi, in construirea destinului nostru, o rasplata sau o pedeapsa a ceea ce am comis, prin liberul nostru arbitru,si care ne va urmari vesnic, in toate formele viitoarelor noastre vieti. Spiritul e nemuritor, si el e depozitarul memoriei noastre, a istoriei noastre personale, el purtand dovada a ceea ce am fost si determinand ceea ce va urma. Determinismul acestei memorii a faptelor capata un sens coplesitor la Bruno, si el defineste ideea de responsabilitate, de constiinta si de luciditate, care trebuie sa ne insoteasca mereu, obligandu-ne sa ne slefuim actiunile si sa le oferim aceastralucire si valoare, care sa le conduca inspre o forma exemplara de fiintare, de infaptuire si de moarte glorioasa, decenta si simpla. Moartea nici nu exista, de fapt, pare sa spuna Bruno, asemenea zeului Krishna, iar aceasta similitudine de definire a vietii si mortii, de desfiintare a granitei dintre cele doua lumi, sau dimensiuni cosmice, nu ni se mai pare o simpla coincidenta a sistemului ontologic al lui Bruno, cu acela al Orientului, ci devine, in acceptia mea personala, o evidenta a faptului ca Bruno atinsese si aceasta dimensiune culturala, de unde, fara indoiala si-a extras si conceput, propria sa constructie ontologica. Este o presupunere pur personala, aceea ca Bruno ar fi studiat traduceri ale scrierilor filosofice hinduse, si pot sa afirm, in privinta sistemului ontologic al lui Bruno, ca aici conceptul de “memorie” castiga o valenta decisiva in evolutia si intelegerea scrierilor filosofului si in considerarea mnemotehnicii, practicate de filosof, definind una dintre paradigmele esentiale ale intregii sale filosofii, alaturi de aceea a dimensiunilor infinite universale, strabatute de forte anarhice si vitale.

Unul dintre personajele care l-au fascinat pe Bruno, dintre totioamenii de exceptie, pe care i-a intalnit, este, fara indoiala, Regina Elisabeta, aceasta fiind si unul dintre subiectele preferate de filosof, atunci cand se adreseaza muzei sale inspiratoare, care ii va oferi gratia sa, in elaborarea unui discurs sclipitor si a unor pagini pline de semnificatii profunde, de poezie, de arta si de magie. Autorul obisnuieste, in cele mai multe contexte de inceput al cartilor sale, sa se adreseze Muzei sau zeitei Mnemosina, zeita memoriei, care are acel rol de a-I trezi autorului si oratorului Bruno, amintirea unor momente semnificative, a unor concepte ascunse, a unor invataturi studiate cu mult timp inurma sau a unor figuri care l-au marcat profund. Uneori, identitatea Mnemosinei, care e mai degraba o metafora a memoriei in desfasurare, se suprapune pe imaginea muzei saxone, Regina Elisabeta, care pare sa fie pentru filosof, atat regina, cat si zeita, muza, monarh luminat, comandant de armata, maestra in arta razboiului, inteliganta luminata, femeie de exceptie, o frumusete stranie, a spiritului si a infatisarii, una dintre cele mai celebre figuri, de care autorul s-a simtit profund atasat si inspirat, ca de un model al indubitabilei perfectiuni. Descrierea pe care Bruno o face reginei Elisabeta a Angliei este deosebit de minuţioasă şi, în acelaşi timp, de o generozitate hiperbolică, în ea reflectându-se respectul şi recunoştinţa autorului, protejatul acesteia la Curtea Angliei, unde a petrecut o perioadă stimulantă, timp în care a redactat toate cele şase dialoguri,

Page 26: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

scrise în limba italiană, numite şi “Opere italiene”. Regina este privită ca o zeiţă, protectoare a artelor şi cunoscătoare în arta războiului şi e considerată de Bruno cel mai mare monarh, dintre toţi regii Europei, el slăvindu-i, în acelaşi timp, priceperea de care a dat dovadă, în lunga ei domnie, şi rezistenţa ei în faţa dificultăţilor războaielor si a tulburărilor maselor, în etapa istorică prin care treceacontinentul atunci. Portretul literar al reginei se încadrează în idealul eroic al lui Bruno, descris în dialogurile sale etice, dar şi în prototipul frumuseţii intelectuale şi fizice, intangibile şi reci, asemenea diamantului, cu care filosoful o asociază , comparând-o cu zeiţa Diana, la fel de războinică şi de castă, imaginea personajelor de acţiune imaginate de el. Simbolul Dianei este o altă constantă a filosofiei culturii şi în psihanaliza freudiană ea deţine o importanţă esenţială, în tabloul psihismului individual şi al complexelor sale desfăşurări, devenind un topos recunoscut şi un arhetip cultural. Asocierea reginei Elisabetha, ca personalitate complexă, cu imaginea metaforica a zeiţei Diana devine semnificativă inclusiv din punct de vedere al teoriei psihanalitice a lui Freud şi se poate uşor deduce implicaţia acestei interpretări, din perspectivă modernă, înţelegându-se astfel, în mod mai explicit, implicaţiile gândirii bruniene, desi nu exista un filon comun intre scrierile celor doi ganditori, despartiti de cateva secole, in niciun caz. Insa figura Dianei este un topos in istoria culurii si ea isi aflavalorificarea si interpretarea, in moduri diferite, in scrierile celor doi. Intamplator, cele doua abordari ale figurii mitologice ale zeitei Diana, par sa castige o importanta speciala, in operele ambilor oameni de cultura, chiar daca difera conotatiile si modurile de abordare si de analiza, atat prin distanta, in timp si spatiu, cat si prin scopul urmarit de fiecare dintre cei doi. Daca ar fi sa se aminteasca doar “complexul Diana”, descris in tabloul clinic al patologiei freudiene, atunci poate ca s-ar descoperi niste semnificatii similare cu acelea din interpretarile lui Bruno, asupra simbolului Dianei, dar nimic mai mult nu ii poate apropia pe cei doi autori si acest fapt este foarte evident imposibil, intrucat o apropiere prea mare ar fi, fara indoiala fortata, si speculativa. Figurile lui Sir Robert Dudley şi ale lui Sir Philip Sidney, in dialogul “Cena delle Ceneri”, vin doar să completeze şi să accentueze imaginea Reginei Elisabetha, care deţine cea mai mare parte din atenţia şi respectul filosofului Bruno, şi pe bună dreptate:

“În această discuţie nu vei putea vorbi despre acea divinitatepogorâtă pe pământ, despre acea doamnă desăvârşită şi fără seamăn care, din acest cer îngheţat, apropiat de cercul polar, răspândeşte o lumină nespus de strălucitoare asupra întregului glob terestru: adică despre Elisabeta, al cărei titlu şi demnitate regească nu sunt întrecute de niciun suveran din lume; a cărei dreaptă judecată, înţelepciune şi artă a guvernării nu sunt mai prejos de ale nimănui, care ţine în mână un sceptru; care îi întrece pe toţi principii Europei, fără putinţă de tăgadă, în cunoaşterea artelor şi ştiinţelor şi în stăpânirea tuturor limbilor populare sau culte vorbite în Europa. Iar slava ei este atât de mare incât, dacă norocul ar fi pe măsura nobleţii sufleteşti şi intelectuale, s-ar cuveni ca ea să fie singura impărăteasă peste tot globul terestru, iar atunci, cu şi mai mult rost,

Page 27: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

27 | P a g e

mâna ei divină ar susţine sfera acestei monarhii universale.”(9)

Conştient de noutatea teoriei lui Copernic, Bruno o desăvârşeşte şi o completează, într-un sens spectaculos, bazat pe teoriile şi intuiţiile lui metafizice, depăşind tot ceea ce se spusese despre mişcarea Pământului, până la el:

“Dar pentru Nolan contează prea putin că înaintea lui mişcarea Pământului a fost afirmată de Copernic, de Nicetas din Siracusa, pitagoricianul, de Philolaos, de Heraclit din Pont, de Ecphantes pitagoricianul, de Platon din “Timeos”, (deşi timid şi fără constanţă, căci pentru el era mai degrabă o chestiune de intuiţie, decât de ştiinţă), şi de divinul Cusanus, în cea de-a doua parte a lucrarii sale, “Despre docta ignoranta”, sau alţi puţini învăţaţi, care au spus-o sau au susţinut-o şi propovăduit-o înaintea lui: pentru că el, Nolanul, o deduce dintr-o serie de principii diferite şi mai solide care îi aparţin şi care îi permit ca, sprijinindu-se, nu pe autoritate, ci pe dovada vie produsă de simţuri şi de raţiune, să considere această mişcare certă, pe cât de cert poate fi ceva pe lumea aceasta.” (10)

“Deoarece, aşa cum niciun corp natural nu s-a dovedit a fi perfect rotund, şi deci având un centru la modul absolut, la fel, printre mişcările fizice sensibile, pe care observăm că le au corpurile în natură, nu existăniciuna care să nu se abată destul de la o traiectorie absolut circulară şi regulată,în jurul unui centru, - în pofida celor care se căznesc să rotunjească şi să dreagă,cu tot dinadinsul, orbitele neregulate şi diferenţele lor de diametru, născocind tot felul de remedii şi leacuri, doar doar vor drege natura, pentru a o pune în slujba lui jupân Aristotel sau a altora şi a trage concluzia că orice mişcare este continuăşi regulată în jurul unui centru. Dar noi, care privim, nu nălucile fanteziei, ci chiar lucrurile în sine, noi care avem în vedere un corp aerian, eteric, spiritual, transparent, un rezervor vast de mişcare şi repaos, chiar imens şi infinit – putem s-o rostim fără teamă, căci nici simţurile, nici raţiunea, nu ne arată că ar exista vreun sfârsit, noi ştim cu certitudine că el, fiind efectul şi produsul unei cauze infinite şi al unui principiu infinit, el, în ceea ce priveşte capacitatea fizică şi modulde existenţa, trebuie să fie infinit de infinit.”(11)

Aşa cum universul este infinit ca întindere, populat de o infinitate de lumi, fiecare corp care străbate spaţiul infinit, este împins de o forţa intrinsecă, iar spaţiul este astfel animat de infinite forţe, fiecare acţionând conform principiului de conservare a materiei, aceste forţe numindu-se, în accepţia lui Bruno, “suflete” ale corpurilor, astfel că sufletul universal este

Page 28: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

răpândit în fiecare parte a spaţiului cosmic, manifestându-se în moduri infinite:

“Deoarece, dacă ne vom gândi bine, vom constata că pământul împreună cu atâtea alte corpuri, denumite astre, care sunt principalele mădulare ale universului, dau viaţă şi hrană altor lucruri, luându-le şi, în aceeaşi măsură, restituindu-le materie, sunt ele însele şi în măsură sporită vii; şi fiind vii, ele, în mod voluntar, ordonat, urmând un principiu intrinsec şi natural, se mişcă înspre lucrurile şi spaţiile care li se potrivesc mai bine. Nu există alte cauze care să pună în mişcare sferele închipuite de unii, în care aştrii ar sta ţintuiţi şi ar fi transportaţi doar o dată cu şi prin mişcarea acestor sfere imaginare; căci, dacă acestea ar fi adevărate, violenţa mişcării ar depăşi natura corpului pus în mişcare, motorul ar fi mai puţin perfect decât este, iar motorul şi mişcarea ar fi mai căznite şi mai zbuciumate; şi s-ar mai ivi multe alte inconveniente. (…) … totul se mişcă în temeiul unui principiu intern şi suficient, care determină orice activitate naturală, şi nu al unui principiu exterior – cum vedem că se întâmplă culucrurile care sunt deplasate împotriva ori dinafara propriei naturi. Aşadar Pământul şi ceilalţi aştri se mişcă, fiecare în spaţiul său specific, în virtutea unui principiu intrinsec, care este insuşi sufletul fiecăruia.”(12)

Universul lui Bruno este un tot organic, în care se manifestă o infinitudine de forţe şi efectele acestora, iar sufletul universal e forţa unică, în care se întâlnesc toate existenţele şi care animă orice formă de materie,iar dinamica sa e infinită. O forţă magnetică produce mişcarea universală şi acestmagnetism e insuşi principiul vieţii, în care contrariile se atrag, se înfruntă, la infinit, producând formele unor existenţe infinite. Aşa cum un organism uman sauanimal, respiră şi trăieşte, evoluând în timp şi transformându-şi înfăţişarea, ca şi cum ar exista mai mulţi indivizi în acelaşi corp, de-a lungul timpului, aceste prefaceri se reflectă şi la nivel cosmic. Tot ceea ce trăieşte şi moare se supune, de fapt, unei transformări infinite şi aceste transformări sunt prezente, atât în timpul vieţii individului sau cosmosului, cât şi în timpul morţii acestor organisme complexe, moartea însăşi fiind o altă manifestare a vieţii, la fel cum materia şi antimateria sunt două forme de existenţă complet opuse, care se înfruntă la infinit, dar niciuna dintre ele nu semnifică sfârşitul cu adevărat, ci sfârşitul uneia produce, în mod obligatoriu, începutul celeilalte. Principiul mişcării universale e descris de Bruno într-un mod metaforic şi cu o deosebită aplicare a cunoştinţelor desprinse din tratatele vechi ale filosofilor antici pe care îi aprecia şi din substanţa filosofiei cărora se inspirase în construcţia sistemului său metafizic. El descrie mişcarea aştrilor şi forţele care acţionează în Univers şi demonstrează existenţa principiului vital care pune în mişcare, ca într-o simfonie, armonia infinită a lumii:

“Principiul mişcărilor acestor aştri alergători se află în însăşi natura lor, în sufletul şi inteligenţa lor: căci lichidul şi aerul uşor n-au destulă

Page 29: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

29 | P a g e

putere pentru a mişca alcătuiri atât de uriaşe si de compacte. Pentru a face asta ar fi nevoie de o forţă care să le atragă ori să le împingă, sau altele asemenea, care nu poate exista în lipsa unui contact între cel puţin două corpuri, dintre care unul împinge, iar celălalt este împins. Şi, desigur, toate corpurile care sunt mişcate în acest fel admit ca principiu al mişcării, fie unul contrar, fie unul extern propriei naturi. Prin urmare, ca efect al cauzei supreme şi perfecte, pentru ca lucrurile existente să funcţioneze cum trebuie, e necesar ca această mişcare să pornească dintr-un principiu intern şi o propulsie proprie, care nu se loveşte de nicio rezistenţă. Acest lucru se petrece cu toate corpurile care se mişcă fără vreun contact sensibil cu un alt corp, care să le împingă sau să le tragă. Greşescînsă cei care spun că magnetul atrage fierul, chihlimbarul atrage paiele, smalţul atrage pana, soarele atrage heliotropul: căci înăuntrul fierului este un fel de simţ, (care e deşteptat de o virtute spirituală, pe care o răspândeşte magnetul), care îl face să se deplaseze spre acela, face paiele să se mişte spre chihlimbar; la fel, tot ceea ce simte dorinţa şi lipsa de ceva, se mişcă înspre lucrul dorit şi, pe cât posibil, se transformă în acel lucru, începând cu voinţa de a sta în acelaşi loc. Niciun lucru nu se mişcă de la locul său dintr-un principiu exterior, dacă nu se află în contact cu o forţă superioară rezistenţei obiectului... (…) … este semn şi indiciu, pentru că daca noi observăm aceste lucruri concomitent cu anumite pozitii ale lunii, iar alte lucruri, diferite şi contrare acestora, cu alte poziţii, şi ele diferite si contrare, ale lunii, aceasta se datoreşte ordinii lucrurilor din univers, corespondenţelor care există între ele şi faptului că legile transformării sunt în conformitate şi corespondenţă unele cu altele.”(13)

Bruno dovedeşte preocupările sale pentru mecanica mişcării corpurilor, gravitaţie, atracţie, deplasare de forţe. Interesant e faptul ca el aribuie corpurilor inzestrate cu forte magnetice, un spirit interior activ, care actioneaza in mod independent de fortele exterioare corpului respectiv, exact ca o vointa si o constiinta a materiei, aparent neinsufletite, ceea ce consolideaza teoriile lui, referitoare la divinitatea existenta in orice lucru si loc, in forme diferite, opuse sausimilare, si in locuri diferite, in orice lucru din Univers, ca si teoriile sale privind lupta contrariilor si afirmarea principiului vietii, prin actiunea continua dintre forte. Magnetul sau chihlimbarul, care atrag alte corpuri, sunt animate de forte latente, echivalentul unui simt interior, al unei constiinte inerente sau spirit ascuns si activ.

Corpurile sunt atrase, printr-un principiu natural intrinsec, către lucrul care le asigură continuitatea şi conservarea vieţii, iar aceasta se intamplă datorită acelui simţ intern, numit forţă sau “instinct”, iar Bruno dă o definitie importantă pentru filosofia sa acestui termen, în mai multe pasaje din scrierile sale. El defineşte instinctul, forţa intrinsecă generatoare de viaţă, “al şaselea simt” şi e o definiţie originală pentru timpul său, întrucât el descoperă o similitudine între acesta şi intelect sau raţiune. Tot ceea ce ţine de natural, este principiu intrinsec, adică forţă internă care propulsează obiectul către o mişcare generatoare de viaţă. Astfel, modul în care acţionează organismele vii, de pildă furnicile sau păianjenii, sau orice altă specie vie, provine din instinctul lor înnăscut, spune autorul, nu dintr-o raţiune exterioară, cum ar fi inteligenţa divină,

Page 30: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

care le-ar conduce să exercite anumite acţiuni din exterior, aşa cum afirmau anumite scrieri ale vremii, iar Bruno exaltă voinţa, priceperea şi libertatea de acţiune, ca şi pe aceea de alegere. Or, dacă o forţă din exterior ar acţiona asupracorpurilor şi le-ar conduce să exercite anumite acţiuni sau mişcări neaşteptate, acest lucru ar veni in contradicţie cu legile naturale ale mişcării şi cu jocurile de forţe intrinseci acestora, care, de fapt, stau la baza vieţii şi o perpetuează. O forţă extrinsecă ar fi tot atât de nocivă, daca ar acţiona asupra unui corp, ca şi când l-ar violenta sau i-ar forţa traiectoria normală, ceea ce ar pune în pericol echilibrul si evoluţia perpetuă a naturii, distrugând modul ei esenţial de a fi. Este o noutate în filosofia naturii, în fizică şi în sistemul mecanicii acest mod de a considera mişcarea şi raţiunile ei şi confirmă toate celelalte teorii ale lui Bruno, referitoare la forţe, la acţiunea lor şi la sensul în care evoluează. Forţa este deci un sinonim al “instinctului” si al “voinţei” care determină acţiunea universală, răspândită în universul infinit, şi fiind ea însăşi infinită, întrucât, Universul, într-o continuă mişcare, un perpetuum mobile, este însăşi mişcarea pe care o propagă,divinitatea sau sufletul lumii. Astrofiziciana Giuliana Conforto, îi recunoaşte lui Bruno meritul de a fi definit, prin conceptul de “forţă” şi prin metafora “sufletul lumii”, energia nucleara slabă, recunoscută astăzi ca generatoare şi continuatoare a vieţii în Univers. Ea se inspiră din scrierile lui Bruno şi îl consideră un precursor al astrofizicii moderne, iar conceptul de “forţă” stă la bazafilosofiei sale şi constituie o adevarată descoperire, cu o evoluţie îndelungată şi strălucită în fizica actuală. Forţa se manifestă în virtutea atracţiei universale a contrariilor şi determină mişcarea şi transformările infinite ale Universului, mişcăricare se desfăşoară în dublu sens, sau în doi timpi cosmici, după descoperirile astrofizicii, anume, mişcarea inflaţionistă, de expansiune a galaxiilor, până în momentul rarefierii lor şi a distanţei dintre ele, în miliarde de ani, dupa care forţa de gravitaţie din anumite porţiuni, datorită temperaturii scăzute, va determina o contracţie a sistemelor galactice, şi o retragere în sens invers, o restrângere a sistemelor şi a galaxiilor, într-un nucleu, moment în care temperatura va creşte, acesta devenind incandescent şi producând o explozie care va determina o altă nouă mişcare de expansiune, toate aceste fenomene alternative şi continue, producându-se, în mod dialectic, la infinit. Bruno prefigurează, în ideile sale, descoperirile ştiinţifice din secolul al XX-lea, atunci când schiţează teoria forţei degravitaţie, înainte de Newton, şi pe aceea a câmpului electromagnetic, din fizica modernă. Giuliana Conforto sustine ca Bruno ar fi autorul care a descris si regandit materia si Universul, asa cum sunt gandite astazi, si care ar fi dat o noua directie viziunii despre infinit, forta, memorie, precum si o noua dimensiune gandirii si cercetarii stiintifice in prezent. Astfel ea considera ca, dincolo de educatia si de metodele de invatare, de asimilare si de cercetare traditionale, acum, in prezent, se impune, mereu mai mult, o forma de asimilare si de considerare a perceptiei si a informatiilor, deci si a cercetarii stiintifice, bazata pe imaginatie, intuitie, viziune globala si complexa asupra Universului, in care forte active din subconstientul individului participa la procesul psihic al evaluarii, cercetarii si intelegerii realitatii. Daca Universul, spatiul, timpul, fortele, dimensiunile sau corpurile, sunt infinite, desigur ca si dimensiunile capacitatii de perceptie, de invatare, de asimilare, de intelegere si de elaborare stiintifica,

Page 31: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

31 | P a g e

trebuie sa fie multiple, situate pe nenumarate dimensiuni, depasind cu mult modul de gandire, de observatie si de cercetare traditional, care se invata in scoli, pana in prezent. Sensibilitatea, intuitia sau imaginatia si fantezia, ar fi, conform autoarei, bazata pe teoriile lui Bruno, tot atatea calitati si deprinderi in cercetarea stiintifica, si care ar completa capacitatile intelectuale, rationale si liniare, considerate, pana in prezent, esentiale in cercetare, reusindu-se astfel sa se valorifice creierul uman, in proportie de suta la suta, fata de 10-15 la suta, cat se considera ca am activa, in prezent, cerebral si intelecual. Asa cum Universul, timpul si spatiul sunt nelimitate, constiinta individului cuprinde, fara ca acesta sa fie inca suficient de constient, nenumarate dimensiuni si expresii. Autoarea sustine niste teorii excentrice, bazate pe studiul mnemotehnicii lui Bruno, ea insasi predand si studiind mnemotehnica, atunci cand declara, in studiile sale, caare viziunea vietilor sale anterioare sau ca, este are premonitii si vise premonitoare, incepand de la un anumit moment al experientei si cercetarii ei in domeniul astrofizicii, coincizand cu studiul filosofiei lui Bruno, pe care il consideraun precursor al astrofizicii moderne. De altfel, Giuliana Conforto, astrofiziciana, declara ca se ocupa in prezent cu studiul astrologiei, al mnemotehnicii si al filosofiei hermetice, ceea ce o determina sa aiba o viziune complexa asupra Universului, a rolului si intelegerii noastre in Univers, viziune care pare sa desfiinteze limitele dintre disciplinele stiintifice si cele hermetice, dintre stiinta si magie sau dintre viata si moarte si, de ce nu, dintre materie si antimaterie, procedandu-se la o regandire a materiei vii, prin prisma teoriei infinitiste a lui Bruno. In afara de faptul ca este o prezenta distinsa a lumii stiintifice actuale, |Giuliana Conforto pare sa fie o personalitate cu o prezenta agreabila, un discurs logic si clar, expus cu o simplitate dezarmanta si cu o totala lipsa de afectare, animata doar de o emotie retinuta atunci cand expune, cu pasiune si cu un talentoratoric indiscutabil, aprecierile ei fata de importanta filosofiei lui Bruno in astrofizica si modul in care filosofia si mnemotehnica Nolanului i-au orientat alegerea in cercetarile stiintifice.

Universul fiind infinit şi populat de corpuri infinite, ar fi imposibil să se considere că acestea ar avea o greutate, în ele însele, ci numai în raport unele cu altele şi bineînţeles că ele nu au o direcţie precisă, o orientare, in raport cu imensitatea, ci în raport cu celelalte corpuri din vecinătatea lor, astfel Bruno desfiinţează coordonatele spaţiale şi temporale, ceea ce va face mai târziu Einstein, ca şi toţi susţinătorii teoriilor relativităţii generale şi ale relativităţii restrânse şi ale mecanicii cuantice:

“Trebuie stiut că nici pământul, nici vreun alt corp, nu este greu sau uşor în mod absolut: niciun corp, în locul în care se află, nu este greu sau uşor. Aceste diferenţe şi însuşiri nu sunt specifice corpurilor principale, entităţilor individuale, particulare şi perfecte din univers; ci se potrivesc cu părţile care sunt despărţite de întreg, care sunt în afara lui, rătăcitoare: acestea îşi fac drum spre locul conservării lor, nu altfel decat fierul care se îndreaptă spre magnet, nu într-osingură direcţie, jos, sus sau la dreapta, ci în orice loc sau poziţie s-ar afla.

Părtile pământului din aer se indreaptă către noi, pentru că aceasta este

Page 32: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

sfera lor; dacă aceasta s-ar afla în partea opusă, ele ar pleca de la noi, ducându-se spre ea. (…) Greutatea şi uşurinţa nu se percep în act la lucrurile care se află în locul şi poziţia lor naturală, ci în lucrurile care au un anumit impuls şi care se străduiesc să ajungă în locul potrivit lor. Este, aşadar, absurd să denumim uşor sau greu un lucru din natură, dat fiind că aceste însuşiri nu privesc corpurile aflate în starea lor naturala, ci pe cele aflate în afara acesteia: ceea ce nu i se poate întâmpla nicicând unei sfere, dar se poate întâmpla unor părţi ale acesteia.Acestea însă nu se orientează spre un anumit loc, în funcţie de noi, ci tind întotdeauna spre locul în care se află sfera lor şi centrul conservării lor. (…) Corpurile imobile stau nemişcate la locul lor, la fel de uşor şi de firesc, pe cât se mişcă cele mobile în spaţiile potrivite lor. Şi aşa cum primele s-ar pune în mişcare numai în urma unor intervenţii violente şi împotriva naturii lor, tot prin violenţă şi împotriva naturii, celelalte ar fi oprite în loc. Este aşadar sigur că, dacăpământului i s-ar potrivi să stea nemişcat, urnirea lui din loc ar fi violentă, dificilă şi contra naturii.”(14)

Astrii, pamantul sau fenomenele lumii noastre depind de conditia fiecaruia in Univers, de fortele care se manifesta din interiorul fiecaruia sau de locul in care subzista sau se deplaseaza, prin rotiri, in interiorul sau in afara sferei de exprimare a fiecaruia, parte sau intreg, si fiecare lucru din Univers tinde sa se conserve, si, in functie de aceasta constanta, a conservarii energiei si a materiei, se construiesc si actioneaza miscarile naturale, cosmice sau microcosmice. Acelasi principiu caracterizeaza teoremele astrofizicii contemporane, tinand cont de descoperirile legilor relativitatii restranse si generale:

“Nu numai ca spatiul si timpul sunt influentate de starea de miscare a observatorului, dar ele se pot deforma sau curba, ca raspuns la prezenta materiei sau energiei. (…) aceste distorsiuni ale texturii spatiului si timpului transmit forta gravitationala dintr-un loc in altul. Deci spatiul si timpul nu mai pot fi privite ca un fundal inert, pe care se desfasoara evenimentele Universului; din perspectiva teoriilor speciala si generala a relativitatii, acestea devin participanti intimi la evenimente.” (15)

Acest pasaj, dintr-un tratat de astrofizica, vine sa ateste si sa completeze, analizand teoiile relativitatii, ceea ce Nolanul afirmase in nenumarate pasaje ale tratatelor lui cosmologice, referitor la relativitate, la relativism, in general, la materie, la antimaterie, (chiar si daca nu o precizeaza, inmod explicit, ci doar o insinueaza, pe alocuri, cu o intuitie si o siguranta de erou vizionar), la spatiu, la timp si chiar la nenumarate alte dimensiuni universale si cosmice. Fie ca I se recunoaste sau nu, rolul de profet al relativitatii, gravitatiei, alideii de “localitate”, (din astrofizica actuala), de metamorfoza a timpului si spatiului sau a dimensiunilor si a constantelor universale, de conservare a materiei, care este unita iremediabil cu spiritul universal, forta vitala, care roteste astrii, Bruno ramane un personaj-cheie in istoria si filosofia stiintei, iar rolul sau va cunoaste o implicare din ce in ce mai profunda in stiinta actuala, in pofida

Page 33: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

33 | P a g e

oricaror controverse sau suspiciuni.

La un moment dat, în “Cena de le Ceneri”, se abordează problema mişcării Soarelui în jurul unor alte corpuri sau în jurul său propriu, dar Bruno oferă o explicaţie destul de contradictorie, în care susţine imposibilitatea rotirii Soarelui în jurul unor alte corpuri, fiind suficient faptul că este înconjurat de corpuri care se rotesc în jurul său, iar ipoteza că Soarele s-ar roti în jurul axei proprii, rămâne, în explicaţia filosofului, încărcată de o umbră de mister, el adăugând că trebuie să ne mulţumim cu această prezumtivă teorie, întrucât Nolanul nu ar fi lăsat alte referiri la acest subiect. Interesanta e si teoria lui Bruno referitoare la petele lunare şi solare, pe care le compară cu cele ale Pământului, susţinând că, aşa cum pe planeta noastră există forme de relief, mări şi oceane, sau temperaturi diferite, umiditate sau secetă, la fel şi Luna sau Soarele, ca şi alte planete nenumărate sau stelele fixe, în jurul cărora se rotesc, trebuie, în modnecesar, să fie caracterizate de o mare varietate de reliefuri, ape, mări şi oceane,umiditate şi temperaturi scăzute sau ridicate, secetă, aer rarefiat sau mai dens, pe alocuri, elemente lichefiate sau îngheţate, şi această presupunere întemeiată îl situează printre primii astronomi moderni, el fiind primul care avansează, susţine, demonstrează şi lansează conceptele de “infinit”, “forţă” şi “memorie”, care sunt atât de strâns corelate, încât nu încape nicio îndoială că ele sunt principalele coordonate ale gândirii sale ştiinţifice, hermetice şi/sau magice. Pământul este într-o continuă mişcare iar Bruno construieste ontologic teoria forţei transformării infinite a materiei, în infinitele forme eliberate de potenţa în act. Filosofia lui Bruno e extrem de actuală, iar modernitatea ei se repercuteaza în secolele urmatoare, în fiecare sistem metafizic, matematic, fizic, mecanic, până în contemporaneitate, unde e considerat, dupa sute de ani de uitare, principalul autor al teoriei infinitiste, de unde decurg toate celelalte teorii, teze, contribuţii şi teoreme ale sale. Tema perindării şi a transformării materiei infinite şi veşnice, în infinite noi forme de expresie şi de manifestare, străbate întreaga sa operă filosofică, literară, poetică, dramaturgică. Suntem nemuritori, în măsura în care ne integrăm suflului universal, acestui spirit care traieste neîncetat la nivelcosmic, infinitul mare şi infinitul mic, în virtutea forţei de transformare, conservare, înnoire, evoluţie, involuţie şi disoluţie, care singură trimite la noi începuturi, în cu totul alte forme, în scopul propagării armoniei şi muzicii nesfârşite a cosmosului, în ecourile infinităţii sale:

“Căci materia şi substanţa lucrurilor fiind incoruptibilă, ea trebuie să poată lua toate formele tuturor corpurilor, dar în aşa fel încât în toate, pe cât e cu putinţă, ea să fie totul, dacă nu în acelaşi timp şi în aceeaşi clipă a eternităţii, în clipe de eternitate succesive şi periodice. Deşi materia în întregimeaei conţine în sine laolaltă toate formele, toate formele nu pot exista împreună şi deodată în fiece parte a materiei. Cum, nu este in firea lucrurilor ca întreaga masă în care constă acest glob, acest astru, să moară şi să dispară, cum şi naturii, în întregul ei, îi este imposibil să se anihileze, de aceea, când şi când,

Page 34: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

într-o anumită ordine, ea se reînnoieşte, modificând, schimbând, înlocuind părţileei, una câte una. Iar aceasta primenire trebuie să se facă în chip organizat şi cu o anume periodicitate, fiecare parte luând locul alteia, şi aşa, toate pe rând. Altminteri, aceste corpuri, care sunt pieritoare, la un moment dat chiar ar pieri, cum pierim noi, neînsemnate existenţe individuale. (…) Noi înşine şi tot ce ne aparţine plecăm şi venim, ne ducem şi ne întoarcem: şi nu există lucru de-al nostru care să nu se înstrăineze de noi, nici lucru străin, care să nu devină al nostru. Şi orice parte alcătuitoare din noi, la un moment dat, nu mai e a noastră şi, la fel, orice parte care nu e a noastră, la un moment dat, poate veni să ne alcătuiască, (într-un singur fel, dacă materia lucrurilor e una; în două feluri, dacă materiile sunt două: pentru că nu am stabilit încă daca substanţa şi materia numită spirituală se preschimbă sau nu în cea numită corporala, şi invers). (…) Şi, în randuiala naturii, nu există lucru care să fie etern, cu excepţia substanţei care este materia însăşi, căreia însă îi e rânduit să fie în perpetuă schimbare. (…) De aceea, pe bună dreptate, mişcarea locală a fost socotită principiul nobil altuturor celorlalte schimbări şi forme, iar în lipsa lui, nicio alta n-ar putea exista.”(16)

Bruno, fiind un bun cunoscător al lui Aristotel, şi deci unul dintre cei mai demni adversari ai lui, face trimiteri la textele acestuia şi la pasajele care, fie îi confirmă tezele proprii, fie i le contrazic, şi el este cel mai indreptăţit să apeleze la argumentele aristotelice, pentru comparaţie, tocmai pentru că era unul dintre cei mai avizaţi interpreti ai filosofiei acestuia. Îl aminteste pe Aristotel din “Meteorologicele”, unde acesta argumentează motiveleschimbării climei, în decursul timpului, prin acţiunea soarelui şi a mişcării circulare. Bruno îi recunoaşte lui Aristotel acest merit, de a fi intuit ceea ce ţine de mişcarea circulară şi citează din rândurile acestuia, argumentându-şi propriile teorii despre mişcarea şi perindarea fenomenelor şi lucrurilor, în sens metafizic:

“Întrebaţi-l pe Aristotel: “De ce se întamplă lucrul acesta (schimbările pământului, (n.a.))?; el vă va răspunde: “Din cauza soarelui şi a mişcării circulare.” Expresie, nu confuză şi obscură, ci divină şi profundă şi cât sepoate de adevărată. Dar cine a rostit-o? Aristotel filosoful? Nu, ci mai degrabă unAristotel profet; mai degrabă cineva care înţelegea, dar nu îndrăznea să vorbească... (…) Prin urmare, este necesar să existe mişcare, iar mişcarea nu poate fi parţială, ci generală, şi aşa cum produce reînnoirea unor părţi, ea vine săle înnoiască şi pe celelalte, care au aceeaşi constituţie şi natură şi, prin aceasta, au aceeaşi putere pasivă, căreia trebuie să-i corespundă (dacă natura nu greşeşte), o putere activă.” (17)

E posibil sa existe, in afirmatia atribuita de Bruno lui Aristotel, o unica si intuita idee a geniului aristotelic, dar e posibil, la fel, ca filosoful sa o fi enuntat, ca pe o simpla opinie, fara sa-I fi acordat prea mare importanta, ca pe ceva minor si nicidecum pentru ca Aristotel ar fi avut aceasta certitudine, dar pe care nu ar fi indraznit sa o impuna. E putin probabil ca

Page 35: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

35 | P a g e

Aristotel sa se fi temut sau sa fi ezitat, intr-un fel sau altul, sa expuna o idee nouasi surprinzatoare. Aici Nolanul pare cuprins de frenezia sa proprie si argumentativa si risca sa judece in mod personal si subiectiv pasajul aristotelic, pentru a-si sprijini in mod mai convingator si mai eficient propriile sale teorii. E deapreciat si de observat, totusi, ca Bruno ii admira si ii recunoaste lui Aristotel o intuitie de geniu, lucru care, de altfel, se intampla extrem de rar, in scrierile sale critice. Purtat de o fantezie coplesitoare, Bruno exalta meritul lui Aristotel, in anumite afirmatii ale acestuia, in mod abil si sincer, in acelasi timp, asa cum procedeaza si cu ideile si afirmatiile altor filosofi, pe care ii citeaza, lasand impresia unui spirit versatil si imprevizibil, ceea ce, in mare parte se poate spune despre gandirea Nolanului. Aceasta e, de fapt, amprenta sa unica, in stilul de argumentatie, pe care il practica, cu atat de mare abilitate, cursivitate si persuasiune, lingvistica, filosofica si oratorica. Referitor la atitudinea lui Bruno fata de Aristotel, se poate remarca faptul ca acesta il apreciaza, nu ca filosof, ci mai degraba ca “vizionar”, ca ganditor care emite sporadic afirmatii surprinzatoare si geniale, atragand aprobarea si chiar admiratia Nolanului, in pofida majoritatii scrierilor sale, cu care Bruno este, in general, in dezacord.

Bruno argumentează teoria rotirii Pământului în jurul Soarelui şi infinitatea lumilor asemănătoare Pământului, negând teoria geocentrică, într-un pasaj cheie din “Cena de le ceneri”, pornind de la afirmaţia amintită, a lui Aristotel, arătând că acesta intuise existenţa unei mişcări în univers, care ar produce transformările lucrurilor, aşa cum pot fi ele observate:

“Nu există niciun motiv care să ne facă să credem că, fără un scop ori necesitate urgentă, aştrii nenumăraţi, care sunt tot atâtea lumi, unele chiar mai mari decât a noastră, au cu pământul şi numai cu el, o legătura atât de puternică. Nu avem nicio justificare să susţinem că polul vibrează, că axa lumii se clatină, că punctele cardinale ale universului îşi pierd echilibrul, că mulţimea nenumărată a globurilor – chiar şi a celor mai mari şi magnifice – se frământă, seîntoarce, se răsuceşte, se realcătuieşte, se farâmiţează într-atât, sfidând natura, pentru ca pământul, (într-un chip cu totul căznit, cum pot dovedi cei ce cunosc subtilităţile opticii şi geometriei), să ajungă să ocupe locul central, sub pretextul că ar fi singurul corp greu şi rece. Dar nimeni nu poate dovedi că pământul ar fi diferit de orice alt corp care străluceşte pe firmament, atât ca substanţă şi materie, cât şi ca poziţie; iar dacă acesta este îndrăgit de aerul în care şade, la fel de bine şi celelalte pot fi îndrăgite de aerul care le înconjoară pe ele; iar dacă acelea, singure şi îndemnate de propriul suflet şi de propria natură, pot să străbată aerul şi să se rotească în jurul unui centru, la fel poate face şi pământul.” (18)

Bruno recunoaşte, deşi cu o nespusă ironie, în faţa celor doi doctori oficiali de la Oxford, că el însuşi respinsese în copilărie şi în tinereţe teoria lui Copernic şi că totul i se păruse aberant şi fantastic, până când, în urma mai multor lecturi, de-a lungul timpului, s-a convins de realitatea acestei doctrine

Page 36: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

şi îi sfătuieşte pe cei doi să fie receptivi şi dispuşi să înveţe de la cineva mai informat. Demonstraţiile lui Teofilo din dialog depăşesc cu mult problema heliocentrismului şi acesta intră într-o problematică mai complexă despre infinitatea universului, populat de nenumărate lumi, asemenea Pământului, şi stelele fixe, asemănătoare Soarelui. Teofilo vorbeşte despre mişcările aştrilor şi despre faptul că forţa care provoacă aceste mişcări este inerentă unui corp, nu exterioară, astfel că toate corpurile se mişcă prin propria lor voinţă şi necesitate. Orice mişcare naturală a unui corp este circulară, fie în jurul unui alt corp, fie în jurul propriei sale axe şi orice mişcare naturală este compusă din patru mişcări simple care împreună formează o mişcare complexă. Cele patru tipuri de mişcări ar fi cea de rotaţie diurnă, mişcarea de rotaţie in jurul Soarelui, cea a echinoxurilor şi ultima ar fi o mişcare de trepidaţie, care, conform filosofilor arabi, deplasează axa de rotaţie a Pământului, în mod periodic. (19)

În pasajul reprodus mai jos se poate urmări raţionamentul lui Bruno când vorbeşte despre problemele de mecanică a mişcării:

“Să presupunem că doi oameni aflaţi, unul la bordul unei corăbii care navighează, celălalt în afara ei ridică mâna la aproximativ aceeaşi înălţime şi din acelaşi punct lasă să cadă în acelaşi timp o piatră fiecare, fără să-i dea niciun avânt. Prima, a celui dintâi, fără să se îndepărteze, nici să devieze de la traiectoria ei, va atinge punctul prestabilit, în timp ce a celui de-al doilea va rămâne în urmă. Aceasta se întâmplă dintr-un anumit motiv: piatra lansată de celcare se află pe corabie şi care, în consecinţă, se află antrenat în mişcarea ei, areun avantaj care îi lipseşte pietrei aruncate de către cel care se află în exteriorul corăbiei: astfel că, deşi pietrele au aceeaşi greutate, traversează acelaşi aer, pleacă din acelaşi punct, presupunând că acest lucru este posibil, şi suportă aceeaşi împingere. Acestei diferenţe nu putem să-i aducem altă explicaţie, decât următoarea: lucrurile fixate pe corabie, sau care îi aparţin într-un fel asemănător, se deplasează împreună cu aceasta; iar prima piatră e înzestrată cu virtutea motorului care produce mişcarea navei, cea de-a doua, cu virtutea motorului carenu împărtăşeşte această mişcare. De unde rezultă clar că nu contează punctul de plecare al mişcării, nici punctul de sosire, nici parcursul intermediar pentru desfăşurarea mişcării, ci eficacitatea mişcării imprimate iniţial, de unde pleacă orice diferenţă.” (20)

Bruno pare să comită nişte erori, în expunerea teoriei lui Copernic din “De revolutionibus orbium coelestium”, prin faptul că, de pildă, el nuconsideră luna un satelit al Pământului, aşa cum stabilise Copernic, ci o planetă care se roteşte în jurul Soarelui, pe acelaşi epiciclu.

În contrast cu Copernic, Bruno, vorbind despre sine, îl caracterizează în modul urmator pe Nolan, stabilind aici metodologia sa de cercetare şi concluziile la care se ajunge în dialogul “Cena de le Ceneri”:

“... cum să nu-l preamărim pe Nolan, care a redescoperit mijlocul de a se înălţa la cer, de a parcurge circumferinţa stelelor şi de a lăsa în

Page 37: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

37 | P a g e

urmă suprafaţa boltită a firmamentului?(…) Iată-l însă pe cel care a străpuns văzduhul, a străbătut cerul, a cutreierat stelele, a păşit dincolo de hotarele lumii, a spulberat zidurile închipuite ale celei dintâi, de-a opta, a noua, a zecea sfere şi a oricâtor altora, adăugată de matematicienii găunoşi şi de orbirea filosofilor de duzină. El este acela care, în conformitate cu simţurile şi cu raţiunea, a deschis cu cheia sârguinţei şi a priceperii sale acele uşi ale adevărului, care puteau fi deschise, şi a despuiat natura, până atunci înveşmântată şi ascunsă. Am aflat căcerul este unul singur, o imensă întindere de văzduh, unde aceste minunate lumini respectă distanţa (...)”(21)

Primul dialog, în limba italiana, care tratează despre teoriacoperniciană şi, pornind de la ea, se expun toate principalele descoperiri realizate de Bruno, este esenţial pentru înţelegerea cosmologiei bruniene şi aici autorul expune, colateral, celelalte teme din dialogurile care au urmat. Acesta a rămas un tratat de referinţă în istoria şi filosofia ştiinţei, marcând trecerea de la ştiinţa anticilor, la disciplinele moderne, diversificate şi specializate, discipline în care individul devine responsabil şi conştient de destinul său în Univers şi de forţa sa de schimbare şi înfăptuire, iar filosofia culturii a reţinut acest pasaj dintre medieval şi modern, dintre ştiinţă şi magie, dintre particular şi universal, drept una dintre cele mai complexe epoci ale civilizaţiei europene.

Al doilea dialog italian, “Despre cauza, principiu şi Unu” este o lucrare metafizică, dedicată ambasadorului Franţei la curtea Angliei, seniorul Michel de Castelnau de Mauvissiere, în care apar şi concluzii din ideile primului dialog şi în care se definesc concepte precum cauza, principiul, forma, materia, infinit, Unu. Bruno face diferenţa între cauză şi principiu, între materie şiformă.

Autorul îşi exprimă gratitudinea faţă de protectorul său, într-o scurtă prefaţă, în care, aşa cum va face în toate dialogurile sale, expune subiectele, temele şi raţionamentele ce vor fi dezbătute pe tot parcursul tratatului:

“Domnia voastră, - înzestrat cu îndoită virtute, ce dă atâta putere picăturii limpezi şi uşoare şi atâta neputinţă valurilor neîndurătoare şivijelioase şi prin care piatra cea tare se arată atât de slabă dinaintea picăturii, iar stânca zbuciumată se înalţă mereu falnic dinaintea valurilor, - sunteţi stânca neclintită de care se lovesc zadarnic uneltirile ascunse şi atacurile nestăpânite ale corăbiilor duşmane, dar totodată şi portul sigur şi liniştit al adevăratelor Muze.Astfel, eu care niciodată n-am putut fi învinuit de nerecunoştinţă, nici acuzat de impoliteţe; eu, de care nimeni nu se poate plânge cu dreptate; eu, urât de cei neghiobi, dispreţuit de cei josnici, acuzat de cei netrebnici şi prigonit de spiritele copitate; eu, cel iubit de înţelepţi, admirat de învăţaţi, preamărit de cei mari, preţuit de cei puternici şi protejat de zei; eu, cel care, prin deosebita dumneavoastră favoare, am fost primit, hrănit, apărat şi eliberat, tras la liman şi adăpost în siguranţă în port, după ce, tot mulţumită Domniei voastre, am fost

Page 38: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

salvat dintr-o mare şi primejdioasă furtună, - vă închin această ancoră, aceste sarturi, aceste pânze trudite şi aceste mărfuri, mie atât de scumpe, iar lumii viitoare nespus de preţioase, pentru ca, mulţumită Vouă, ele să nu se scufunde în oceanul nedrept, furtunos şi duşman mie.”(22)

Una dintre temele esenţiale ale filosofiei lui Bruno este aceea a existenţei unui suflet universal, care se manifestă în orice formă a materiei infinite, indiferent dacă această formă ar fi imensă sau infinit de mică, dacă ar avea o formă de manifestare exterioară sau nu, aceasta forţă, care face să se producă mişcarea universală, este prezentă în grade diferite în lucruri, în funcţie de intensitate şi de durată, de specificul fiecărui corp sau loc:

“În al nouălea rând, se spune că nu există lucru, oricât de neîmplinit, de ciuntit, de micşorat şi de nedesăvârşit care, având, cum are, un principiu formal, să nu aibă totodată şi un suflet, chiar dacă acesta nu se manifestă la exterior, ori în vreunul din felurile prin care noi obişnuim să recunoaştem o fiinţă vie. Iar, de aici, conchidem, împreuna cu Pitagora şi cu alţii, care n-au făcut umbră pământului degeaba, că un spirit nemărginit umple şi cuprinde, în moduri şi grade diferite, totul.”(23)

Materia ar avea o existenţă infinită şi forme de manifestare infinite şi se întinde la nesfârşit, în timp şi spaţiu, schimbându-se doar în formele sale accidentale, nu şi în cele esenţiale, eterne. Fiind într-o continuă transformare, materia îşi schimbă forma, în mod evolutiv sau involutiv, însăşi această determinare a transformărilor, de la naştere, la dezvoltarea organismului, apoi la moartea sa, fiind de fapt relativă sau falsă, întrucât, dupa Bruno, viaţa se continuă într-o altă viaţă, forma, într-o alta nouă şi acest lucru este implacabil, iar ceea ce urmează după moarte, este o altă formă de viaţă. Astfel, depăşind graniţa dintre viaţă şi moarte şi susţinând transformările infinite si succesive ale materiei eterne, filosoful răstoarnă, dintr-un unghi extrem de rar, ontologia clasică şi desfiinţează coordonatele spaţiu-timp, aşa cum se va întâmpla mai târziu, odata cu descoperirile teoriei relativităţii, generale şi restrânse şi ale mecanicii cuantice. Tot ceea ce susţinuseră platonicienii, aristotelicienii şi sofiştii, spune el, a fost acum depăşit de filosofia Nolanului, care,dincolo de toate contribuţiile aduse ştiinţei, filosofiei şi eticii, a demonstrat, cu argumente solide că substanţa infinită este indestructibilă, la fel ca şi materia supusă transformărilor eterne, iar moartea e o altă formă de viaţă şi o altă dimensiune cosmică, spaima în faţa neantului fiind complet nejustificată. Materia cunoaşte o varietate infinită de forme şi este înţeleasă în mod diferit, de la un sistem filosofic la altul şi de la un filosof la altul, pentru că fiecare consideră, în cercetarea sa asupra realităţii, doar exprimările particulare ale acestei prezenţe infinite:

“... David de Dinant nu a fost tocmai nebun când a socotit materia drept lucru întru totul desăvârşit şi divin. (…) … urmând interpretări filosofice diferite, se poate ajunge la înţelegeri diferite ale materiei,

Page 39: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

39 | P a g e

deşi în realitate ea este una singură, primă şi absolută, dar, întrucât se manifestăpentru noi în trepte diferite şi se ascunde sub diverse specii determinate, diferiţii filosofi o pot inţelege fiecare în mod felurit, potrivit punctului de vedere care le este propriu: tot astfel, precum se întâmplă cu numărul, pe care aritmeticianul îl înţelege în sensul lui simplu şi pur, muzicianul îl consideră din punctul de vedere al armoniei, cabalistul îl interpretează simbolic, iar alţi nebuni sau înţelepţi îi dau tot felul de alte sensuri.” (24)

Bruno structurează gândirea şi înţelegerea lucrurilor, a materiei şi formei, după sistemele de gândire şi îşi exprimă, din punct de vedere epistemologic, teoriile sale privind cercetarea raţională şi matematică, în contrast sau în completare cu practicile cercetării prin mijloacele magiei naturale,exaltând-o pe aceasta din urmă, în măsura în care, din perspectiva raţiunii, anumite esenţe ale gândirii şi realităţii rămân intangibile. Raportul dintre ştiinţă şi magia naturală la Bruno rămâne deosebit de incitant şi se pare că, în formula bruniană a logicii şi a cercetării, cele două metodologii, complet opuse, reuşesc să coexiste, într-un mod insolit. A aduce pe acelaşi plan al cunoaşterii raţiunea şiştiinţa cu magia naturală, este ca şi cum ai încerca să creezi o cale de mijloc şi o sinteză între ştiinţă şi religie. Cât despre raportul dintre ştiinţa magică şi religie, se pare că la Bruno ele reuşesc să coexiste, să se continue şi să se interdisciplineze în mod magistral.

Într-un pasaj semnificativ din “Despre Cauză...” se poatevedea, în mod distinct, eterna fuziune dintre universul infinit şi ideea de forţă a mişcării sau principiu şi forţă: “...Principiul mişcărilor acestor aştri alergători se află în însăşi natura lor, în sufletul şi inteligenţa lor: căci lichidul şi aerul uşor n-au destulă putere pentru a mişca alcătuiri atât de uriaşe şi de compacte. Pentru a face asta, ar avea nevoie de o forţă care să le tragă ori să le împingă sau de altele asemenea, care nu poate exista, în lipsa unui contact între cel puţin două corpuri, dintre care unul împinge, iar celălalt este împins.”(25)

Şi raţionamentele lui Bruno continuă în aceeaşi cheie a interpretării conceptului de ”forţă”:

“Mai departe, ştiu că consideri evident faptul că fiecaredintre toate aceste lumi nenumărate, pe care noi le vedem în Univers, nu sălăşluieşte înăuntrul lui, ca într-un loc care le-ar cuprinde, ca într-un spaţiu şi unlăcaş, ci mai departe, ele sunt cele care cuprind şi conservă, ca un motor şi o forţă eficientă conţinute în fiecare din aceste lucruri, aşa după cum şi sufletul este cuprins în întregime de fiecare parte a aceluiaşi Univers.”(26)

Page 40: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Totul decurge din cauza primă sau principiul prim, din bunătatea şi din voinţa acestora şi acestea devin principul acţiunii, care produce “efectul universal”, lumea şi universul în totalitate. Nu putem să cunoaştem realitatea universală, infinită, numai efectele acesteia, adica umbrele sau “urma”. În dialogul “De causa...”, Bruno compară urma efectului universal cu o operă de artă: “...Un lucru asemănător se poate spune şi cu privire la operele de artă, întrucât cel care vede statuia, nu-l vede pe sculptor, cel care vede portretul Elenei, nu-l vede pe Apelles...” . Efectele acţiunii divine: “... sunt asemenea unor accidente prea îndepărtate pentru a ne îngădui să atingem cunoaşterea adevărată a esenţei divine şi supranaturale...” . Substanţa divină este infinită: “... şi pentru că este foarte depărtată de acele efecte care reprezintă termenul ultim al parcursului facultăţii noastre discursive...nu putem cunoaşte nimic, decât doar sub chipul unei urme, cum spun platonicienii... nu putem cerceta marele şi infinitul efect al puterii divine...”. Cei care încearcă să înţeleagă şi să cerceteze măreţia principiului şi a cauzei prime se îndreaptă către cercetarea constelaţiilor: “... aceşti aştri minunaţi şi aceste corpuri scânteietoare, care sunt tot atâtea lumi locuite, tot atâtea mari fiinţe vii şi divinităţi înalte, care par şi sunt lumi nenumărate, nu cu mult deosebite de lumea noastră.”. Aştrii sunt corpuri compuse care pot ajunge la descompunere, ca materie; ei trebuie să aibă, cu necesitate, un principiu şi o cauză. Bruno mai spune că Dumnezeu este, atât principiul prim, cât şi cauza primă şi că acestea sunt de fapt două definiţii diferite ale divinităţii. Dumnezeu poate fi numit cauza primă, în sensul în care toate lucrurile existente vin de la el şi poate fi considerat principiul prim, pentru că tot ceea ce există vine după el. Principiul este tot ceea ce e intrinsec lucrului şi care contribuie la constituirea lui, forţa internă, care persistă în efect. Se poate vorbi, la fel, despre formă şi materie, care persistă în lucruri sau despre elementele componente şi manifeste ale lucrurilor şi fenomenelor, în care persistă forţa intrinsecă şi care produce mişcarea lor eternă. Cauza este “ceea ce contribuie din afară la producerea lucrurilor şi există în exteriorul lucrului compus” şi se împarte în “cauza eficientă” şi “cauza finală” şi acestora li se subordonează toate lucrurile. Eficientul fizic al universului este “intelectul universal”, care se poate spune că este prima şi principala facultate a “sufletului lumii”. Revendicându-şi ideea de la Empedocle, Bruno spune că: “Intelectul universal este facultatea sau potenţialitatea cea mai lăuntrică, cea mai reală şi cea mai proprie a sufletului lumii. El unul şi acelaşi umple totul, luminează Universul şi călăuzeşte natura, astfel ca ea să-şi producă speciile aşa cum trebuie.” Intelectul universal este numit de pitagoricieni “motor al universului”, iar de către platonicieni “făuritor al luminii” şi el “trece din lumea superioară”, care este “una”, în lumea sensibilă, “împărţită în nenumărate lumi şi în care domneşte nu numai prietenia, dar şi neînţelegerea.”, spune Bruno accentuând pe dualitatea principiilor mundane.

”Magii” numesc intelectul universal “rodnic în sămânţă” sau “semănător”, care fecundează materia, iar Orfeu îl numeşte “ochiul lumii” şi Empedocle, “principiu deosebitor”, subliniind logica prin care un lucru se naşte din sfârşitul altuia, la infinit, în urma unor transformări infinite.”(27)

Page 41: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

41 | P a g e

Concepţia lui Bruno despre creaţia Universului şi principiul care stă la baza acestei înfăptuiri, este de o nespusă frumuseţe şi cuprinde valoride ordin estetic şi primordial-artistic, dezvăluind ideea principală a filosofului despre lume, ca rezultat al creaţiei divine şi despre un Dumnezeu-artist, care transpune în materia nemuritoare şi veşnic prezentă pretutindeni în Univers, suflul creator, spiritul şi forma, menite să producă opera perfectă, lumea în totalitate şi ca totalitate şi scop ultim, aşa cum sculptorul transpune în materialul perisabil al pietrei sau marmorei, ideea sa unică şi nemuritoare, preexistentă în spiritul materiei, ca un tipar primordial, o formaţiune subtilă embrionară, care îşi aşteaptă conceperea, evoluţia şi naşterea, în materia ca receptacol al vieţii. Referinţele lui Bruno la artă sunt frecvente şi se poate remarca o predilecţie a lui pentru teoria artei şi pentru estetică. S-ar putea, într-un viitor nu prea îndepărtat, şi prelucrându-se toate ideile despre artă şi toate toposurile referitoare la opera de artă şi la conceperea şi materializarea ei, să se alcătuiască un dicţionar de termeni tipici brunieni sau o enciclopedie de estetică şi de artă, redactate din unghiul concepţiei artistice a filosofului:

“ Deoarece orice agent care lucrează urmând o ordine intelectuală, nu începe să făurească, dacă mai întâi nu se iveşte în mintea lui o anumită intenţie, iar aceasta nu se poate ivi, dacă nu-şi închipuie forma lucrului care urmează a fi făurit, după cum sculptorul nu poate să-şi realizeze statuile, dacă mai înainte nu le concepe în minte forma... Scopul, cauza finală, pe care şi-o propune cauza eficientă este perfecţiunea universului; aceasta constă în faptul că toate formele au o existenţă actuală, fiecare într-o altă parte a materiei. Iar intelectul se bucură şi se desfată atât de mult când atinge acest scop, încât nu oboseşte niciodată să scoată la iveală din materie tot felul de forme...afirmă şi Empedocle...” (28)

Bruno face o deosebire esenţială între sufletul lumii, care conduce universul, şi sufletul fiecărui corp în parte, în sensul în care, primul se manifestă în tot ceea ce există ca formă a materiei, în grade de intensitate diferite, după natura fiecărui corp, fără să fie modificat, influenţat, atins, alterat deloc de fenomenele multiple ale materialităţii, pe când sufletul corporal se află înlănţuit în materie şi se ridică deasupra lumii sensibile, prin puterea contemplaţiei, revenind, în cele din urmă în lumea materială, pentru a se supune condiţiei sale naturale şi intrinseci:

“Iar această afirmaţie e valabilă nu numai pentru sufletul lumii, ci şi pentru toate stelele, care, după cum susţine acelaşi filosof (Plotin), au putinţa de a contempla divinitatea şi principiile tuturor lucrurilor şi ordinea legilor universului; el afirmă că această contemplaţie nu se produce ca act de memorie, de raţionament, de reflecţie, deoarece, orice acţiune a lor, fiind eternă, pentru elenu există act nou; şi de aceea ele nu fac nimic care să nu fie potrivit totului, să nu

Page 42: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

fie perfect, să nu respecte o ordine anumită şi prestabilită, şi care să fie deliberat;acest lucru îl arăta tot Aristotel, recurgând la exemplul scriitorului sau citaredului, atunci când afirmă că, din faptul că natura nu raţionează şi nu reflectează, nu se poate deduce că ea acţionează fără intelect şi fără intenţie finală; muzicienii şi scriitorii desăvârşiţi, arată el, sunt mai puţin atenţi la ceea ce fac şi totuşi nu greşesc cum greşesc cei lipsiţi de talent şi amorţiţi, care, cu cât gândesc mai mult şi-şi dau mai multă silinţă, cu atât compun o operă mai puţin desăvârşită şi, ce-i mai grav, nu lipsită de greşeli.”(29)

Aici Bruno determină un punct important, în definirea conceptului de “memorie”, când spune că aceasta e necesară, există şi primeşte sens, în măsura în care e un act integrat şi presupus în fenomenul transformării,unde formele variază şi se schimbă, în mod periodic, contemplarea schimbării ţinând de capacitatea de memorizare, de amintire, de conservare a unei imagini mai vechi, pentru o mai bună comparaţie cu un fenomen nou şi, în acest sens, acolo unde acţiunea spiritului suveran universal e unică şi irepetabilă şi infinită, actul memoriei îşi pierde sensul, anulându-se prin definiţie. Iată de ce, în concepţia filosofiei bruniene, actul memoriei pare să fie în strânsă legătură cu umanul şi cu registrul sensibil al realităţii, singurele supuse repetabilităţii, schimbărilor, perindărilor infinitelor existenţe şi transformări. Afirmaţia că toate lucrurile ar avea viaţă şi că sufletul universal se manifestă în toate, atât în părţi, cât şi în părţi ale părţilor, infinit de mici, este ilustrată de Bruno într-un pasaj deosebit de sugestiv, sugerând o existenţă şi o prezenţă magică în natură, ca şi în anumite practici oculte, totul demonstrând legătura strânsă pe care filosoful o presupune şi o impune între ştiinţă şi magie. Anumite referiri sunt inedite şi altele asemănătoare urmează să fie ilustrate în scrieri ulterioare. La întrebarea dacă sufletul lumii se manifestă în toate regnurile posibile, Bruno răspunde prin exemple preluate din magia naturală, pe care o dezvoltă în scrierile sale şi o analizează drept o ştiinţă legitimă, legată de natură, în mod implicit. El sustine existenta unor urme de viata in lucrurile aparent neinsufletite, dar care produc asupra corpului sau a spiritului nostru efecte vizibile si palpabile, la fel ca si lucrurile insufletite. Mineralele, cristalele, pietrele pretioase sau fragmente din elesunt utilizate, in medicina naturii si in stiintele magice, in scopul vindecarii sau al delectarii, ofera protectie celui care le poarta, liniste, bucurie, siguranta si Bruno pare sa le considere, in genere, generatoare de energie, de suflu vital, cuprinzand in masa lor, aparent amorfa, germenul vietii, respectiv, un magnetismascuns, care actioneaza in sens pozitiv asupra umorilor si a spiritului nostru. Fascinatia exercitata de pietre pretioase sau de stralucirea metalelor, pare sa fie atribuita de Bruno magnetismului organic al acestor lucruri, pe care el le percepe ca fiind insufletite, sau ca fiind continatori de fragmente de spirit, primite de la Spiritul universal, ca o reflectare a divinului natural. Plantele, radacinile neinsufletite sau oasele mortuare, folosite de necromanti, in scopul vindecarii sauin alte practici magice, sunt inzestrate, in conceptia lui Bruno, cu forte supranaturale ascunse si latente, care, in mainile unor maestri ai filosofiei si ai medicinei naturii, elibereaza energie benefica si isi exercita puterea incipienta, producand efecte uimitoare, fie in sens pozitiv, fie negativ, in functie de

Page 43: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

43 | P a g e

priceperea celui care efectueaza, prin procedee magice, transferul de forte. Prin forta lor magnetica si energia ascunsa, pietrele pretioase, cristalele sau metalele,pot incita, fie in exercitarea unor actiuni benefice, spiritul celor care le contempla,prin exersarea unor operatiuni alchimice, de magie naturala, fie in manifestarea unor acte reprobabile sau chiar criminale, atunci cand starnesc, prin stralucirea siopulenta lor, lacomia, in spiritele rudimentare ale unor naturi supuse tuturor pornirilor intunecate.

Sufletul, adică forma universală conduce şi modelează materia, deşi multe şcoli filosofice au considerat materia ca fiind principalul agentşi forţa care se determină pe sine însăşi, iar Bruno face o comparaţie între aceste şcoli filosofice orientate către aprecierea materiei ca principiu, şi filosofia medicală, practicată de Paracelsus şi Galenus, adversari de altfel, şi alchimia, cutoate separările, extragerile şi sublimările de substanţe, considerate în sine, sufletul material:

“Dar înţelesul acesta, (…), i se potriveste cuiva care în meşteşugul său are de-a face cu materia, de pildă, unui medic practician sau unuia care descompune corpul universal în mercur, sare şi sulf. Această afirmaţie dovedeşte, poate, un talent medical divin, dar şi mai mult dovedeşte neghiobia cuiva care se dă drept filosof; căci scopul filosofului nu este acela de aajunge să deosebească principiile, aşa cum rezultă ele din disocierea fizică înfăptuită prin acţiunea focului; ci să ajungă la acea deosebire la care nu poate să ajungă nicio cauză eficientă materială, deoarece sufletul, inseparabil de sulf, de mercur şi de sare, este principiul lor formal; acesta nu este supus determinărilor materiale, dar este stăpânul materiei; nu este atins nici de experienţele alchimiştilor, ale căror disocieri se opresc la cele trei elemente, mai sus numite, şi care recunosc un alt fel de suflet, decât acesta al lumii şi pe care noi trebuie să-l definim.” (30)

Consideraţiile referitoare la filosofia medicală sunt frecventela autor şi ele servesc drept comparaţii pentru explicarea conceptelor de “materie”, “formă”, “potenţă” şi “act”, respectiv, reflectarea forţei şi a acţiunii sufletului universal asupra substanţei infinite a materiei, căreia îi împrumută forma, în toate manifestările vieţii, forma înscrisă în această potenţă, care pare un fel de memorie iniţială, păstrătoare de tipare menite să creeze această lume şi realitate, un fel de existenţe arhetipale sau tipare incipiente. Autorul se exerseaza astfel în motivul comparaţiei dintre materie şi artă sau dintre aceasta, sufletul universal şi filosofia medicală:

“... dintre numeroasele metode de vindecare, nu o resping pecea magică, ce recurge la aplicarea unor rădăcini, la atârnarea unor pietre, la şoptirea descântecelor, dacă teologii îmi îngăduie să vorbesc numai din punctul

Page 44: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

de vedere al ştiinţelor naturii. Aprob şi acea metodă strict fizică şi care procedează prin reţete farmaceutice care fluidifică sau elimină fierea, sângele, flegma şi fierea neagră. Admit şi cealaltă metodă, ce recurge la alchimie şi care extrage a cincea esenţă şi, prin acţiunea focului, face ca în toţi compuşii mercurulsă se sublimeze, sarea să se precipite, sulful să se aprindă sau să dea naştere laulei. Dar, în ceea ce priveşte medicina, nu vreau să hotărăsc care metodă e cea mai bună: căci, dacă un epileptic, tratat îndelung de un medic şi de un alchimist, va fi vindecat de un vrăjitor, îl va preţui, pe bună dreptate, pe acesta mai mult decât pe ceilalţi. La fel, trebuie privite şi celelalte moduri de vindecare: niciunul nu e mai bun decat altul, atâta timp cât nu ating scopul pe care şi-l propun. Practic vorbind, cel mai bun medic e acela care mă vindecă, şi nu ceilalţi care măomoară.” (31)

Vorbind despre metodologia cercetării, Bruno declară că acceptă şi acele sisteme şi opinii filosofice, care se deosebesc de ale sale, întrucât numai nişte minţi opace şi îngâmfate ar respinge tot ceea ce nu ar corespunde cu modul lor de a gândi, iar el se arată selectiv şi permisiv, în acelaşitimp, cu condiţia ca ideile care i se prezintă de către ceilalţi, să fie cât mai apropiate şi mai concordante cu legile naturale, ceea ce ar oferi o garanţie a veridicităţii oricărei noi orientari filosofice, fie şi străină ideilor sale proprii. În acestsens, el recurge la acele originale comparatii cu medicina si magia sau cu procedeele alchimice, arătând că nu atât calea cercetarii îi produce interes şi satisfacţie, oricât de mult ar aprecia unele idei, cât rezultatul final, respectiv vindecarea de vechile erori. Astfel, el reaminteşte că, chiar şi în cazul filosofiei luiAristotel, cu care este în dezacord din foarte multe puncte de vedere, apreciază anumite intuiţii geniale, care l-au inspirat în scrierile sale, şi aminteşte principalele opere ale acestuia, în care geniul aristotelic l-a impresionat, în mod deosebit, respectiv, “Generaţia animalelor”, “Meteorologicele”, “Părţile animalelor”, “Despre plante”. Se poate observa foarte uşor că toate volumele amintite sunt legate de filosofia naturii, aşa cum pare să aprecieze Bruno în cel mai înalt grad:

“... după cum unul şi acelaşi lucru poate fi înţeles în chipuri diferite, la fel (aşa cum am mai arătat), considerarea unei chestiuni poate să aibăpuncte de plecare diferite. Epicurienii au spus multe lucruri bune, deşi nu s-au ridicat deasupra calităţii materiale. Multe lucruri excelente a făcut cunoscute Heraclit, deşi nu a depăşit problema sufletului. Anaxagora, pornind şi el de la cunoaşterea naturii, a afirmat existenţa unui intelect, nu numai înăuntrul ei, dar poate şi în viafara ei, deasupra ei, acelaşi pe care Socrate, Platon, Trismegistul şiteologii noştri îl numesc Dumnezeu. De asemeni, cei care pleacă de la cunoaşterea experimentală a corpurilor simple, (după cum le numesc ei), pot ajunge să descopere tainele naturii, la fel de bine, ca şi cei care pleacă de la teoria raţională. Iar, dintre ei, la fel de departe ajung cei care pleacă de la alcătuire, ca şi cei care pleacă de la umori, cei care pornesc de la elementele

Page 45: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

45 | P a g e

perceptibile, ca şi cei care pornesc de la cele absolute sau de la materia care este una şi, între toate, principiul cel mai înalt. (…) Apoi, în ce priveste metoda de gândire, tot acolo ajungem, dacă explicăm formele, pornind de la ordine sau de la haos, dacă le despletim ca dintr-un izvor ideal, sau le facem să treacă din potenţă în act, sau dacă le tragem afară ca dintr-un pântec, sau le scoatem la lumină, ca dintr-o prăpastie oarbă şi întunecoasă; deoarece orice temelie este bună, dacă se potriveşte clădirii, orice sămânţă este potrivită, daca pomul şi fructele îţi fac poftă.” (32)

Bruno explică în ce mod şi din ce surse s-a inspirat, în cercetarea sa, evidenţiind importanţa şi contribuţia fiecărui filosof antic şi a teoriilor acestora, în propria sa experienţă către constituirea sistemului său metafizic.

Un aspect esenţial al viziunii lui Bruno asupra răului,(“moarte”, “nimicire”, “demoni”, “vicii”, “defecte”, “monştri”), ca forţă malefică, e definit în termenii absenţei vreunei potenţe, care prin insăşi esenţa ei este act creator, inspirat de bine, adevăr, virtute, dreptate, frumos, în toată splendoarea şimăreţia manifestărilor lor:

“Aceste lucruri nu sunt nici act, nici potenţă, ci sunt lipsa deact şi absenţă a potenţei; ele se găsesc în lucrurile desfăşurate, deoarece acestea nu sunt tot ceea ce pot să fie şi se străduiesc să devină ceea ce nu sunt.De aceea, neputând să cuprindă în acelaşi timp şi dintr-o dată atâtea existenţe, ele pierd o existenţă pentru a dobândi o alta; şi uneori ele confundă chiar o existenţă cu alta şi sunt atunci micşorate, ciuntite şi mutilate din cauza incompatibilităţii unei existenţe cu cealaltă şi a cuprinderii materiei şi de către una, şi de către cealaltă.”(33)

După ce face o delimitare clară şi prin eliminare, între măreţie şi lipsa ei, adică viciu, Bruno continuă, definind-o ca pe o însuşire infinită,atotcuprinzătoare, incomparabilă, întrucât fiind unică, nu poate avea egal, adică îilipseşte orice termen de comparaţie, e unică, indivizibilă şi nealterabilă, imobilă şinemuritoare, manifestarea divinului în creaţia sa, lumea infinit de frumoasă:

“Ea nu este cea mai mare, deoarece este cea mai mică; nu este cea mai mică, deoarece tot ea este cea mai mare; este dincolo de orice egalitate,deoarece este tot ceea ce poate să fie. Ceea ce spun despre mărime, se poate spune şi înţelege despre tot ce priveşte principiul prim: căci tot el este şi bunătatea, care e toată bunătatea ce poate să existe; şi nu există alt frumos caresă fie tot ceea ce poate fi, decât doar acesta unul. Unul este ceea ce e şi poate fitotul. Între lucrările naturale însă, niciuna nu e altfel, decât ceea ce este în act; eaeste numai ceea ce poate să fie, deoarece are o singură specie de actualitate; totuşi, în această existenţă specifică, nu se găseşte niciodată, nici măcar tot

Page 46: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

ceea ce poate fi acel lucru anume.”(34)

Bruno îl defineşte pe Dumnezeu, ca fiind soarele aflat într-un loc şi pretutindeni, mobil şi imobil, în acelaşi timp, rapid şi static, compus din forţe opuse care se reunesc într-un punct şi se manifestă în tot universul:

“Dacă însa vrem să arătăm cum Dumnezeu este soarele, vom spune (deoarece El este tot ceea ce poate să fie), că este, în acelaşi timp şi la răsărit, şi la apus, şi la miazăzi, şi la nadir, şi în orice punct de pe convexitatea pământului. De aceea, dacă vrem să presupunem că acest soare se mişcă şi îşi schimbă locul, (fie din cauza mişcării lui de revoluţie, fie din cauza pământului), că nu este acum într-un punct, fără putinţă de a fi în toate celelalte şi că, prin urmare, are aptitudinea de a fi pretutindeni; dacă, aşadar, presupunem că el estetot ce poate fi şi posedă tot ceea ce se poate poseda, atunci el este totodată pretutindeni şi în totul. În acest fel, el este, la modul absolut, mobil şi rapid, şi totodată imobil şi static. Iată de ce, în expresiile sacre, el e denumit “veşnic nemişcat” şi totodată “cel mai repede în alergarea lui de la un capăt la celălalt al lumii... (…) De aceea rezultă că el va fi în întregime şi întotdeauna pe tot cercul şi în oricare punct al lui; şi prin urmare orice punct indivizibil al elipsei cuprinde tot diametrul soarelui. Astfel, ceea ce este indivizibil, conţine ceea ce este divizibil; iar lucrul acesta nu se produce datorită unei posibilităţi naturale, ci supranaturale; vreau să spun că el s-ar produce, dacă soarele ar fi în act tot ceea ce poate fi în potenţă.”(35)

Bruno, vorbind despre potenţă, act şi unu, determină însuşirea acestora de a se manifesta pretutindeni, infinit, şi le confirmă identitatea şi fuziunea într-unul singur, considerându-le sinonime şi, pe fiecare în parte, denumiri şi atribute ale divinităţii:

“Acest act absolut, care este totuna cu potenţa absolută, nu poate fi înţeles de intelect, decât ca negaţie: vreau să spun că el nu poate fi înţeles, nici în măsura în care poate fi totul, nici în măsura în care este totul. Deoarece când intelectul vrea să înţeleagă, trebuie să-şi formeze specia inteligibilă, să se contopească cu ea, să fie pe măsura ei şi să devină egală cu ea; dar lucrul acesta nu este cu putinţă, deoarece intelectul nu este niciodată atâtde mare încât să nu poată deveni şi mai mare, în vreme ce acel act absolut, fiindinfinit în toate părţile şi în toate privinţele, nu poate deveni mai mare. Aşadar, niciun ochi nu se poate apropia, nici nu poate pătrunde până la această prăpastie atât de adâncă.” (36)

Studiind vechile accepţii ale termenului “materie”, Bruno le

Page 47: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

47 | P a g e

compară cu sensul dublu pe care însuşi îl conferă acestui elementar subiect al ontologiei sale, definidu-l drept o dublă natură, în acelaşi timp, potenţă şi act, spre deosebire de înţelesurile date termenului de Aristotel, de teologii inspiraţi din scrierile lui, care considerau materia ca aparţinând lumii sensibile, fără să aibă vreo consideraţie faţă de semnificaţia termenului ca potenţă şi act al lumii inteligibile. Studiul lui Bruno e foarte subtil în analiză şi el admite dublul sens al termenului de materie, atât pe cel aparţinând lumii sensibile, cât şi pe cel situat insfera inteligibilului. În ceea ce priveşte coincidenţa dintre potenţă şi act, Bruno o explică, dincolo de reticenţele şi de scrierile teologilor, transgresând tradiţiile bisericii si ale filosofiilor unilaterale, care separă potenta de act, el oferind o solutie ingenioasa, în care “unul”, principiul universal, le cuprinde pe amândouă, devenind, în concepţia bruniană, forţa creatoare şi acţiunea care provoacă mersul întregului univers, fiind una cu acesta, creatorul care se manifestă în creaţia sa, confundându-se cu produsul propriei sale imaginaţii şi proiectul propriului său intelect, asemenea marelui arhitect, care provoacă existenţa, expansiunea şi schimbările infinite în lumea văzută şi nevăzută:

“Referitor la subiectul nostru, - dacă se trece peste cuvântul materie - , este imposibil să existe vreun teolog, oricât de viclean şi de răutăcios, care să mă poată acuza de impietate, pentru ceea ce spun şi pentru ceea ce concep despre coincidenţa potenţei cu actul, atunci când folosesc ambii termeni în sens absolut. De aici aş vrea să deduc, în măsura în care ne este permis, că întruchiparea acelui act şi a acelei potenţe – în măsura în care este specific în act tot ceea ce este specific în potenţă, universul fiind tot ceea ce poate să fie, (indiferent de cum ar fi actul şi potenţa în lucrurile numerale) – există o potenţă care nu este separată de act, un suflet, care nu este separat de ceea ce este însufleţit, (şi vorbesc acum, nu despre compus, ci despre simplu): ceea ce înseamnă că în univers există un principiu material şi un principiu formal;acest principiu unic poate fi dedus prin asemănare cu principiul menţionat mai sus, care este potenţă absolută şi act absolut. Aşadar, nu-i greu, nici grav faptul de a admite, la urma urmelor, că, din punctul de vedere al substanţei, totul este unul, cum poate a gândit Parmenide, pe care Aristotel l-a tratat în mod josnic.” (37)

Bruno mai adaugă că modul său de a vedea divinitatea este mai conform cu raţiunea, decât vechile teorii şi scrieri ale teologilor, dar că acest nou mod de a considera şi de a defini divinul nu semnifică o negare a sa, ciun mod personal de a o vedea şi a o admite ca subiect într-o discuţie metafizică.

Materia, în viziunea lui Bruno, se situează pe două registre, ţinând, unul de substanţa corporală, celalalt, de incorporalitate, iar potenţa se defineşte, atât pe plan activ, cât şi pe plan pasiv:

“Astfel, unei potenţe active, comună atât lucrurilor

Page 48: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

corporale, cât şi necorporale, îi corespunde o potenţă pasivă, atât corporală, cât şi necorporală. Aşadar, vorbind despre compoziţia ambelor substanţe, trebuie s-o înţelegem în două sensuri diferite: în privinţa lucrurilor eterne vorbim despre o materie care este act totdeauna în acelaşi fel; în privinţa lucrurilor schimbătoare vorbim despre o materie care devine act în multe şi diferite feluri. La cele eterne, materia are totdeauna, simultan şi laolaltă, tot ce poate avea şi este tot ce poate fi; la cele schimbătoare, ea este totul pe rând, la timpuri diferite şi într-o anumită succesiune.”(38)

Dimensionalitatea materiei e un alt criteriu care serveşte ladiferenţierea între materia corporală şi cea incorporală, iar Bruno se sprijină, în argumentaţia sa pe autorităţile filosofilor peripateticieni, ca şi pe cele ale discipolilor lui Platon, marcând în felul acesta, veridicitatea şi legitimitatea teoriilor sale proprii:

“Acest lucru îl concepe în parte şi Averroes care, deşi arabşi necunoscător al limbii greceşti, a înţeles totuşi, din doctrina peripatetică, mai mult decât oricare grec pe care l-am citit; şi ar fi înţeles şi mai mult, dacă nu ar fi fost atât de supus zeului său Aristotel. El spune că, în esenţa ei, materia cuprinde toate dimensiunile, în mod nedeterminat: voind să indice prin aceasta că ele ajung să se determine, când într-o formă şi anumite dimensiuni, când în alte forme şi în alte dimensiuni, după cum se schimbă formele naturale. În această concepţie, se vede că materia le scoate afară ca din ea însăşi, şi nu le primeşte din afară. Acelaşi lucru l-a conceput în parte şi Plotin, premiant între şcolarii lui Platon. El face deosebirea între materia lucrurilor superioare şi aceea a celor inferioare, şi spune că cea dintâi este toate lucrurile laolaltă; şi, întrucât ea este totul, nu are în ce să se transforme; pe când cealaltă, a doua, printr-o anumită reînnoire a părţilor, se transformă în orice şi devine, succesiv, lucruri diferite, în timpuri diferite; şi, de aceea, ea apare întotdeauna ca diversitate, schimbare şi mişcare. În acest fel, niciuna, nici cealaltă materie nu e niciodată fără formă, dar lucrul acesta se petrece diferit, la fiecare din ele: cea dintâi, în durata eternităţii, cealaltă, în clipele timpului; cea dintâi primeşte formele toate deodată, cealaltă, succesiv; prima le are contopite, cealaltă le are desfăşurate; prima le are ca o unitate, cealalta ca o multiplicitate; una, ca fiind totul şi toate lucrurile, cealaltă în mod individual şi lucru cu lucru.” (39)

Prin comparaţii matematice şi geometrice, Bruno oferă o definiţie complexă a universului infinit, indivizibil, imobil, ceea ce este o concluziela cercetările referitoare la principiu, cauză, potenţă, act, materie şi formă şi, în urma analizei şi a definirii cărora, el conturează una dintre cele mai spectaculoase teoreme din istoria şi filosofia ştiinţei:

“Într-o sferă, lungimea este aceeaşi cu lăţimea şi cu

Page 49: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

49 | P a g e

adâncimea, deoarece ele au o aceeaşi limită; dar în univers, lăţimea, lungimea şiadâncimea sunt acelaşi lucru, deoarece sunt în acelaşi mod lipsite de orice limităşi sunt infinite. Întrucât ele nu au jumătate, nici sfert, nici alte fracţiuni, în ele nu există părţi măsurabile, sau, mai simplu, nu există parte care să se deosebeascăde tot. Într-adevăr, daca vrem să vorbim de o parte a infinitului, suntem obligaţi să o numim infinită; dacă ea este infinită, atunci coincide, înăuntrul aceleiaşi existenţe, cu totul: prin urmare, universul este unul, infinit, indivizibil. Şi dacă în infinit nu există diferenţa între tot şi parte, între parte şi parte, desigur că infinitul este unul. În cuprinderea infinitului nu există părţi mari şi părţi mici; deoarece de mărimea infinitului se apropie tot atât o parte, oricât de mare şi o parte oricât de mică; iată de ce, în durata fără margini, ora nu se deosebeşte de zi, ziua de an, anul de secol, secolul de clipă; deoarece clipele şi orele nu au mai multă existenţă decât secolele, iar faţă de eternitate, măsura unora nu este mai mică decât a celorlalte. Tot astfel, în spaţiul infinit, întinderea de o palma nu se deosebeşte de cea de un stadiu, iar stadiul nu se deosebeşte de parasangă; deoarece de măsura nemărginirii ne apropiem tot atât de puţin prin mărimi de parasangă, cât şi prin mărimi de palmă.” (40)

Timpul şi spaţiul sunt abolite, iar dimensiunile realităţii îşi pierd sensul cunoscut până atunci, în faţa infinităţii universului, lumea îşi pierde limitele, iar aspiraţiile, coordonatele, necesităţile şi identitatea individului se adaptează unei lumi nesfârşite, în care însuşi sensul istoriei, al civilizaţiei şi al culturii se modifică, încărcându-se, fie de nelinişti, incertitudini şi interogaţii fără sfârşit, fie de ambiţie, voinţă şi o anumită ostentaţie, în încercarea de monopol al raţiunii. Tulburatoare devine, din acest moment, definitia acestor dimensiuni la Giordano Bruno, atunci cand le privim din unghiul teoriilor fizicii moderne si contemporane, incepand de la teoria relativitatii, teoria supercorzilor si mecanica cuantica:

“Nu numai ca spatiul si timpul sunt influentate de starea de miscare a observatorului, dar ele se pot deforma si curba, ca raspuns la prezenta materiei sau energiei. (…) aceste distorsiuni ale texturii spatiului si timpului nu mai pot fi privite ca un fundal inert, pe care se desfasoara evenimentele Universului; din perspectiva teoriilor speciala si generala a relativitatii, acestea devin participanti intimi la evenimente.” (41)

Deosebit de interesantă este definiţia pe care Bruno o dă formei, prin subîmpărţirea ei în trei specii distincte şi înţelegând prin “formă” sufletul, pornind de la forma materiala, la cea senzitivă, până la cea din urmă, superioară celorlalte două, respectiv, forma sau sufletul intelectiv, astfel că, prin toate cele trei grade amintite, filosoful defineşte sufletul universal, în diversele sale moduri de manifestare, de la simplu, la complex, de la unu, la multiplu, de laspiritual, la material, toate combinându-se în esenţe ale elementelor lumii vii, aflată în mişcare, infinită în manifestările voinţei ei, însufleţită de motorul mişcării eterne, el însuşi infinit, imobil şi unic:

Page 50: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

“Pentru moment, ţine minte această împărţire a formei în mai multe specii: mai întâi există o formă care in-formează, se extinde şi este dependentă; şi deoarece dă formă la tot, ea este în tot; deoarece se extinde, comunică părţilor perfecţiunea totului; şi deoarece este dependentă şi nu are prinsine însăşi o acţiune, comunică părţilor acţiunea totului şi totodată le dă numele şi existenţa. (…) În al doilea rând, există o altfel de formă care informează şi este dependentă, dar nu se extinde; întrucât desăvârşeşte şi dă realitate totului, este în tot şi în fiecare parte a lui; cum însă nu se extinde, ea nu comunică părţilor realitatea actuală a totului; fiind dependentă, comunică şi ea părţilor acţiunea totului. Astfel este sufletul vegetativ şi senzitiv, deoarece nicio parte a animalului nu este animal, şi totuşi fiecare parte trăieşte şi simte. În al treilea rând, există o a treia specie de formă, care dă totului realitatea actuală şi îl desăvârşeşte, dar nu se extinde şi nici nu este dependentă în ceea ce priveşte acţiunea sa. Forma aceasta, întrucât dă realitatea actuală şi desăvârşirea, este în tot – ca întreg şi ca parte; întrucât nu se extinde, nu comunică părţilor perfecţiunea totului; întrucât nu este dependentă, nu comunică acţiunea. În acestfel e sufletul ce se cheamă intelectiv, întrucât poate exercita puterea intelectivă; el este de aşa natură, încât face ca nicio parte a omului să nu se poată numi om,nici să fie om, nici să poată spune că este capabilă de înţelegere. Din aceste trei specii de formă, cea dintâi este materială; ea nu poate fi concepută, nici nu poatesă existe fără materie; celelalte două specii (care, la urma urmelor se reduc, ca substanţă şi ca existenţă, la una singură şi care se deosebesc după caracterele arătate mai sus), sunt expresia acelui principiu formal, care este distinct de principiul material.” (42)

Bruno, pentru a explica în mod mai convingător şi mai logic, relaţia implicită dintre formă şi materie, recurge deseori la afirmaţii care se situează în registrul estetic şi la comparaţii neaşteptate cu tot ceea ce ţine de artă şi de actul şi procesul artistic, în toată complexitatea lui. Substanţa spirituală,respectiv, forma şi potenţa, sunt asociate cu infinitele forme de artă şi produse ale ei, realizate de mâna artistului creator, în timp ce materia primeşte semnificaţia materialului brut din care mâna artistului modelează obiectul de artă.Se poate remarca modul în care Bruno, vorbind despre artă, o extinde la mai multe grade şi moduri de a crea, de la pictură, sculptură, giuvaergie, la tâmplărie,arhitectură, zidărie, etc., ceea ce demonstrează că filosoful concepea termenul de “artă” într-o cheie extrem de complexă şi într-o gamă foarte largă, imitându-i pe filosofii antici, iar, în accepţia sa, arta este ceea ce aceştia numeau “techne”, în sensul foarte precis oferit de termenul grecesc antic. Se mai poate remarca referirea la pictură şi la artiştii antici greci, de unde se poate deduce preocuparealui Bruno pentru arte, istoria lor, tehnicile şi realizarea sau conceperea obiectului de artă, în toate detaliile lui şi cu întregul său sens estetic, ca potenţă în act. El recurge deseori la estetizarea consideraţiilor sale filosofice şi compară, în mod convingător şi necesar, formele, materia, principiul, cauza, potenţa, actul şi existenţa vieţii, cu o operă de artă, picturală, sculpturală, arhitecturală sau artizanală în genere, dar, atunci când vorbeşte despre armonia cosmică şi

Page 51: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

51 | P a g e

despre jocul contrariilor, atracţia lor şi imprimarea ritmului cosmic în manifestareavieţii, comparaţiile sale sunt împrumutate în special din sfera muzicii şi manifestările sale, prin acorduri, simfonii şi totale armonii, care acordă lumea, cu sferele cereşti, la lumea divinului, pe care creaţia îl preamăreste prin participareala viaţă:

“Toţi cei care vor să deosebească materia şi s-o considere în sine, fără formă, iau ca termen de comparaţie, arta. Aşa fac pitagoricienii, la fel, platonicienii şi tot aşa peripateticienii. Să luăm o artă oarecare, de pildă cea a tâmplarului; pentru toate formele şi în tot ce lucrează, el are drept subiect lemnul, dupa cum fierarul are fierul, croitorul are postavul. Toate aceste arte obţin, dintr-o aceeaşi materie, care le este proprie, obiecte, alcătuiri şi forme diferite, dintre care niciuna nu este proprie şi naturală acelei materii. Tot astfel natura, căreia arta ii seamănă, trebuie să aibă o materie pentruacţiunea ei; deoarece nu este posibil să existe un agent care, daca vrea să producă un obiect, să nu aibă din ce să-l producă, sau, dacă vrea să acţioneze, să nu aibă asupra cui să acţioneze. Există, aşadar, un fel de substrat din care, cucare şi în care natura îşi înfăptuieşte operaţiunea, lucrarea ei; iar acest substrat dobândeşte, prin acţiunea ei, tot atâtea forme, câtă varietate de specii se înfăţişează privirii noastre. Şi după cum lemnul nu are prin el însuşi nicio formă plăsmuită, dar poate să le dobândească pe toate prin acţiunea tâmplarului; tot astfel, materia despre care vorbim, nu are în ea însăşi şi în natura ei nicio formă naturală, dar le poate dobândi pe toate, prin acţiunea agentului activ, principiu al naturii. Aceasta materie naturală nu este perceptibilă în acelaşi fel ca materia artei, deoarece materia naturii nu are nicio formă în mod absolut; în schimb materia artei este gata formată de natură, căci arta nu poate să acţioneze decât asupra suprafeţei lucrurilor formate de natură, cum sunt lemnul, fierul, piatra, lâna şi alte asemenea lucruri; pe când natura acţionează din centrul, ca să spunem aşa, al substratului sau materiei ei, care este în întregime lipsit de formă.” (43)

Comparatia fortei universului in expansiune, cu armonia musicala si cu dansul particolelor de materie se reia, asemenea unui leit-motiv inevitabil si evident, intr-o descriere actuala a spatiului cosmic in miscare, totul comprimandu-se parca, la nivel teoretic, intr-o ecuatie a vietii, spatiului si timpuluinesfarsite:

“Teoria corzilor poate arata ca toate lucrurile minunate, care se petrec in Univers – de la dansul frenetic al quarcilor subatomici, pana la valsul maiestuos al rotirii pe orbita a stelelor binare, de la bulgarele de foc primordial al marii explozii, pana la impunatoarea rotatie a galaxiilor ceresti, - toate sunt reflectii ale unui singur principiu fizic si maret, ale unei singure ecuatii supreme.” (44)

Page 52: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

II. 2. CONCEPTUL DE “INFINIT”. LA FRONTIERELE CUNOASTERII. ULTIMA ALEGERE A NOLANULUI

Bruno a consacrat un volum special conceptului de ”infinit”, în ”De infinito, universo e mondi”, scriere dedicată ”Strălucitului Domn Michel de Castelnau, Senior de Mauvissiere, Concressault şi Joinville, Cavaler alOrdinului Regelui Preacreştin, Consilier în Consiliul de taină, şi Ambasador pe lânga Serenisima Regină a Angliei”. Bruno îşi expune în epistola introductivă, argumentele pentru acest dialog şi, aşa cum îl caracterizează scriitura, aduce un omagiu ştiinţei, cunoaşterii, pe care le venerează în cel mai înalt grad şi care sunt pentru el motivaţiile întregii sale vieţi de căutare, rătăcire, descoperiri exceptionale şi, în acelaşi timp, de asiduă luptă pentru a-şi apăra şi exprima propriile idei, ceea ce valorează pentru el infinit mai mult, decât orice avere a oricărui nobil bogat, dar prizonierul propriei sale condiţii, al propriilor circumstanţe, printre care, desigur, ignoranţa, pe când filosoful se consideră fericit şi liber, în lumina cunoaşterii dobândite, indiferent daca e liber, sau prizonier într-o închisoare, ceea ce a dovedit definitiv, prin ultima sa experienţă, închisoarea, judecata şi moartea. Filosoful se defineste ca un spirit lucid si atent la aparentele si semnele surprinse din studiul naturii, pe care o venereaza, ca pe o zeitate si o forta, care isi extrage continuitatea si superioritatea tuturor manifestarilor sale sensibile, din propria ei substanta. Bruno pretinde, in prefata volumului sau despre “infinit”, ca I s-ar reprosa incarcatura stilului, argumentatia artificioasa, sofista, ca ar fi acuzat de a dori sa straluceasca, mai mult decat sa ofere solutii, in discursurile sale si, in acelasi timp, ii deplange pe unii nobili, preocupati de o viata de lux si risipindu-si fortele in activitati inutile, comparandu-Icu niste prizonieri ferecati in lanturi, care, desi poseda totul, respectiv, bunuri materiale, ei, in realitate, nu detin nimic, intrucat esenta spirituala le lipseste si atunci sunt vesnic tristi si nemultumiti, singuri si saraci, indiferent de multimea care ii inconjoara, sau de bunurile acumulate, si aici Bruno recurge la jocul contrastelor, dupa cum obisnuieste, in majoritatea pasajelor sale argumentative.

Bruno este un filosof individualist, cu o atitudine profund aristocratică, în faţa spiritului şi a cunoaşterii, detestând vulgul şi considerând filosofia adevărată, precum aceea pe care o iniţia chiar el, o preocupare a unor minoritari, a celor puţini, înzestraţi cu capacitate de discernere, de argumentaţie şi de deducţie, pornind de la fapte particulare, la adevăruri esenţiale. Elitismul său pare să i se fi reproşat deja, iar mai târziu va fi acuzat de a fi intenţionat să înfiinţeze o ”sectă” a giordaniştilor, adepţii lui din Germania, ceea ce Bruno a negat la proces, deşi au existat mai mulţi martori ai acuzării, care au susţinut această idee. Bruno devansează, într-un fel, ideile iluminiştilor, ale filosofilor raţiunii şi ale scriitorilor romantici, atunci când vorbeşte despre libertatea spirituluişi face o referire la individul liber de constrângeri, ca raţiune, în pofida îngrădirii libertăţii sale fizice, acest scurt pasaj, părând să-l anunţe pe Rousseau. În altă ordine de idei, Bruno revine la metafora vânătorului Acteon, prin nişte aluzii la

Page 53: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

53 | P a g e

ogarii şi zăvozii, care îl urmăresc, ca nişte trimişi ai tenebrelor. El reia, de asemenea, ideea eroului, pornit în căutarea frumuseţii, a binelui şi a strălucirii cunoaşterii, trimiterea fiind, de fapt, la Faeton, care, orbit de apariţia neasemuită a soarelui, s-a prăbuşit, datorită cailor înhămaţi, orbiţi şi ei şi îngroziţi de lumina puternică, la fel ca şi cei nouă orbi, din parabola sa, din volumul ”De gli eroici furori”, iar tema ”orbirii”, în faţa adevărului ultim, e o constantă a filosofiei eroice şi a eticii bruniene. Există o afinitate de teme între mitul lui Acteon, pornit în căutarea cunoaşterii şi sfâşiat de propriile sale idei, ogarii care urmăresc prada, şi Faetonul, pornit şi el, imprudent, tenace şi impetuos, cu aroganţa tinereţii înscrisă pe frunte, răpus de propria sa cutezanţă, imprudenţă şi orbire, în faţa astrului suprem, care îi oferă o moarte fulgerătoare, asemenea unei bruşte şi violente iluminări. Ars de dorinţa de cunoaştere, el, la fel ca şi vânatorul Acteon, sunt devoraţi de iubirea faţă de idealul divin, singura realitate demnă de a fi urmărită, în întreg periplul vieţii noastre pământeşti, şi singura realitate pe care nu o putem avea niciodată, căci tot ceea ce ni se înfaţişează, toate progresele şi cuceririle noastre, sunt etape nesfârsite, către idealul infinit. Cu toate acestea, spune Bruno, prin strădanie şi muncă perseverentă, în lumina raţiunii şi a lucrurilor palpabile, din care transpar cele invizibile, prin similitudine, şi fără să lăsăm afectele să ne oprească şi să ne întoarcă din drum, navigăm, pe corabia vieţii, având drept cârmaci spiritul nostru care tinde, irezistibil şi iremediabil, cătreînalt, în sensul gnoseologic oferit de Bruno. El mai schiţează încă aici şi una dintre atitudinile sale filosofice, definită prin formula, ”In tristia hilaris, in hilaritate tristis”, mai ales atunci când spune că, el, spre deosebire de cei liberi şi bogaţi, care, datorită ignoranţei, sunt, în realitate prizonieri, si chiar in viata fuund, ei trăiesc o moarte a spiritului, pe când filosoful, ca un iluminat şi un iniţiat, chiar şi în temniţă, sau în moarte, simbolic, e, de fapt, liber să vadă şi să contemple adevărata lumină a adevărului infinit şi veşnic.

Nimic nu-l poate abate pe filosoful pornit în căutarea luminii adevărate, iar cei care îl urmăresc şi îi doresc pieirea, sunt numeroşi, dar ei sunt mult mai de plâns şi mai năpăstuiţi, prin limitele raţiunii lor de fiinţe comune şi lipsite de profunzimea şi de dorinţa căutarii, ei reuşind să devină prizonierii ignoranţei, mai ales atunci când trăiesc cu o impresie falsă, de a se afla deja în posesia adevărului si, deci, a adevăratei fericiri. Iluzia lor este aceeaşi, pe care o au prizonierii închişi în temniţă, sau oamenii înlănţuiţi în peşteră, care nu au văzut niciodată lumina soarelui şi care, cu toate acestea, se cred posesorii acesteia, prin apariţia umbrelor care îi înconjoară, simple aparenţeşi singura lor realitate. Odată eliberat de lanţurile ignoranţei, individul se simte parcă lovit de o orbire, prin perceperea unei realităţi transcendente, în lumina esenţelor, omul aflându-se asemenea fluturelui atras de flacără şi înghiţit de ea.

Bruno ilustrează prin versuri, starea iluminării, aluzie la Platon, la mitul peşterii, dar şi cu o mulţime de alte simboluri hermetice în care cunoaşterea şi înălţarea către viaţă, din adânca temniţă a corpului şi a realităţii înşelătoare, care îl ţinuse prizonier, e o resurecţie a spiritului, pentru care filosofulrămâne profund recunoscător luminii care l-a salvat din ghearele întunericului şi ale Eriniei cumplite care îl urmărea. Flacarile si focul mistuitor al intelectului neobosit, il inaripeaza sa urce catre inaltul spiritului, iar ignoranta si

Page 54: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

tenebrele,care il inconjurau, la inceput, sunt invinse si, in sfarsit, el, eroul, se avanta catre vazduhuri de cristal, in necontenitul sau elan de a cuceri idealul infinit. Se poate deduce ca Bruno face o aluzie dubla, ca si in continuarea dialogurilor sale despre eroism si etica, alaturand metafora Faetonului, la cea a Phoenixului, uneori suprapunandu-le, alteori evocandu-le alternativ, dovada fiind referirea la foc si la flacari si apoi la inaltarea impetuoasa catre vazduhul de cristal. Erinia simbolizeaza ignoranta, prejudecata, intoleranta, care il urmaresc pe erou, atunci cand acesta indrazneste sa se ridic deasupra conditiei muritorilor de rand, iar ura acestora incearca sa-l opreasca, dar el, prin cunoastere si curaj, reuseste sa imblanzeasca si sa anihileze actiunile razbunatoare ale celor care il urmaresc, transformand Erinia, in mielusea. Ajungand in posesia unui adevar ascuns, care I se arata doar lui, prin munca asidua si curaj nebunesc, autorul proclama unicitatea si autenticitatea descoperirilor sale, adaugand, in finalul versurilor introductive, ca, prin ceea ce a cucerit, el a ajuns sa contemple frumusetea de cristal a infinitului cunoasterii, fara teama si remuscari, iar ceea ceel a lasat in urma, cu sute si mii de secunde, minute, ani, si alte masuri ale timpului liniar, altii, oamenii simpli si neinstruiti, sau, pur si simplu, lipsiti de energie, fantezie si curaj, abia acum reusesc sa vada, ceea ce il desparte de ei fiind, nu timpul si spatiul, de fapt, ci inteligenta de a ajunge in posesia cunoasterii.

Ca toate versurile lui Bruno, şi cele care deschid volumul despre infinit, au un caracter încifrat, esoteric şi sunt o combinaţie de metafore, menite să ilustreze ideile esenţiale ale dialogului despre infinit, şi ca întotdeauna,în scrierile sale, autorul rezumă în versuri întreaga sa concepţie filosofică, astfel că, într-o întindere de cîteva rânduri ritmate, el concentrează tot ceea ce urmează să expună în pagini întregi de proză în dialog, şi este deosebit de sugestiv, modul în care reuşeşte să creeze această infinitate interpretativă prin metafore, tocmai pentru că acestea întrunesc semnificaţii infinite, depăşind în complexitate dialogul însuşi.

Bruno oferă o definiţie a infinitului, care, între timp, a devenit clasică, atunci când se referă la raportul acestuia cu simţurile şi raţiunea, la limitarea pe care ne-o oferă imediateţea percepţiei şi la importanţa judecării problemelor metafizicii, prin observaţia asupra realităţii comune, analiza datelor observabile şi supunerea lor controlului intelectului şi raţiunii, care, prin ştiinţa argumentaţiei, ne ajută să parvenim în sfera concluziilor generale, singurele capabile să răspundă problemelor ontologice, atunci când o minte evoluată începe să îşi pună întrebări care depăşesc frontierele cunoaşterii, pentru că ies din domeniul experienţelor.

Bruno îsi rezumă aici sistemul epistemologic şi pasajul citat este unul dintre enunţurile esenţiale ale filosofului, care îl situează pe o linie de mijloc, între experienţa sensibilă şi judecata abstractă asupra lucrurilor, el păstrând mereu acelaşi echilibru în enunţurile sale, cu prudenţa necesară, atuncicând emite o teorie, mai ales când aceasta urmează să bulverseze sisteme deja

Page 55: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

55 | P a g e

înrădăcinate şi oficializate, prin autoritatea filosofilor antici. El acordă atenţia şi credibilitatea necesară aprecierii prin simţuri, dar le recunoaşte slabiciunea. Interesantă ar fi o paralelă cu situaţia existentă în fizica actuală, când apar noi teorii despre realitate, despre modul în care o percepem, şi când vedem tot mai mult zdruncinate nişte convingeri care fac deja parte din subconştientul nostru, sunt un domeniu care ţine de interiorul psihismului nostru şi pe care, în momentulde faţă, îl vedem ameninţat, răsturnat, substituit cu nişte modele bulversante, în care nu ne recunoaştem şi pe care încă nu le putem simţi şi înţelege, dacă ar fi să considerăm toate descoperirile fizicii cuantice şi ale tuturor noilor sale curente şi derivate, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai tulburătoare. Este totuşi de admirat echilibrul individului actual, confruntat brusc cu o viziune ontologică răsturnată, precum o oglindă anamorfotică, şi care încă reuşeşte să existe şi să funcţioneze ”normal”, deşi însuşi termenul pare să îşi piardă sensul acum. E decide înţeles atitudinea lui Bruno, prudentă în analiză şi spectaculoasă în ideile avansate spre discuţie, astfel că el poate deja să fie considerat un profesionist epistemolog şi logician, prin modul în care abordează prezentarea ideilor sale:

Materia este infinită şi veşnică, universul este infinit, iar corpurile care îl populează sunt infinite, totul reflectând, de fapt, măreţia spiritului divin şi creator, care se manifestă şi trăieşte în creaţia sa, în care nu ar putea să existe, dacă ea ar fi finită şi este imposibil ca măreţia puterii divine creatoare să realizeze o lume finită, deci imperfectă, ceea ce face, în accepţia logicii bruniene,sa existe o cauzalitate neconditionată între efecte şi fapte, ceea ce e normal într-o teorie construită logic.

De remarcat este modul în care Bruno pune accentul pe viziunea organicistă a lumii şi universului, comparate cu vieţuitoare imense, care trăiesc şi acţionează după un ritm cosmic, fiecare conform propriului impuls vital şi toate racordându-se la o singură şi infinită forţă universală, care este inteligenţa divină.

De asemenea, e interesantă consideraţia lui asupra celor două definiţii ale infinitului, atunci când compară divinitatea în infinitatea ei totală şi lumea creată de ea, care e infinită, dar formată din corpuri finite, pe care le cuprinde, adăugîndu-se astfel încă un element nou în logica şi ontologia bruniană.

În ceea ce priveşte mişcările de rotaţie ale aştrilor în jurul unei axe, combătându-l pe Aristotel, Bruno aduce argumente bazate pe o viziuneanimistă şi organicistă asupra universului, comparând planetele, stelele, axele lorde rotaţie şi mişcarile diferite ale fiecăruia în parte şi ale tuturor la un loc, care concură toţi la mecanismul de mişcare şi de conservare al universului ca şi corp viu, în care există un motor universal, un sens al mişcării şi o ordine şi o armonie indestructibile.

Page 56: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Bruno face o analiză a particulelor materiei, un fel de microbiologie şi de fizică atomică în germene, atunci când vorbeşte despre tendinţa de descompunere a materiei şi de capacitatea ei de regenerare, după un timp îndelungat, presupunându-se a fi de ordinul sutelor de ani sau mai mult, de vreme ce el consideră timpul universului infinit, iar particulele generatoare de viaţă şi de organisme vii, infinite şi infinit în mişcare de descompunere sau de regenerare.

Unul dintre elementele cele mai interesante, avansate de Bruno, în mod anticipat, descoperirilor fizicii moderne, este acela al conservării masei şi energiei. Dacă s-ar analiza fiecare termen în parte, din pasajele lucrărilor cosmologice ale filosofului, s-ar putea constata o revenire în actualitate,a multora dintre ecuaţiile şi tezele bruniene.

Giordano Bruno, care vorbeşte despre un suflet al lumii şi despre intelectul universal, nu consideră că divinitatea se află în afara noastră, cică posedăm o forţă care ne animă, o energie proprie, care se află la baza acţiunilor noastre şi care e motorul vieţii. Materia se află într-o continuă transformare, în mod ciclic, prin acţiunea forţei interne, a actului, care e legat de principiul intelectului universal, iar sensurile mişcării sunt rezultatul voinţei de conservare. Bruno schiţează în scrierile lui cosmologice inclusiv ideea de fortă gravitaţională, ceea ce nu s-a subliniat suficient în tratatele de cosmologie şi în cele de istoria şi filosofia ştiinţei, ca fiind o contribuţie deosebită a filosofului. Rolul lui Bruno este, de multe ori, neglijat în evoluţia astronomiei iar din epoca post-renascentistă singura figură de savant şi astronom despre care se scrie cel mai des este cea a lui Galilei, deşi fără teoriile Nolanului nu ar fi arătat la fel ca astăzi, nici cele ale astronomilor care au urmat. Dacă infinitatea universului a fostgândită deja de Copernic, el a declarat că va lăsa în seama filosofilor naturii să cerceteze dacă lumea este finită sau infinită. Bruno a fost primul filosof care a vorbit despre infinitatea lumii, spunând că Dumnezeu a creat un univers infinit pentru că, în măreţia puterilor sale nesfârşite, nu ar fi fost posibil să creeze o lume imperfectă, adica limitată şi acest argument a devenit clasic în istoria ştiinţei. Bruno crede în omnipotenţa divină şi în manifestarea ei în toate formele de existenţă din spaţiul cosmic, planete, stele fixe, etc., şi susţine ideea reflectăriiacestei forţe divine şi creatoare în orice loc şi în orice timp din univers, astfel că, atât dimensiunea spaţială, cât şi cea temporală sunt abolite, reinventate şi reinţelese, ceea ce se va regăsi mai târziu în teoriile relativităţii restrânse şi generale, precum şi în teoriile fizicii cuantice, ale astrofizicii moderne. Argumentele lui Bruno susţin potenţa infinită a divinităţii, deci şi a creaţiei sale, întrucât perfecţiunea divinităţii, în viziunea lui Bruno, nu ar fi permis crearea unei

Page 57: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

57 | P a g e

lumi finite şi imperfecte, de aceea universul este perfect, infinit, populat de lumi nenumărate, asemenea Pământului, care se rotesc în jurul unor stele fixe, precum Soarele. Astfel, Bruno avansează şi impune definitiv, de acum în colo, în pofida oricăror represalii şi interdicţii de ordin teologic şi oficial, ideea infinităţii Universului, un univers deschis, în expansiune, viu, populat de sisteme planetareşi solare, galaxii nenumărate, fiecare guvernându-se după propriile sale legi, ale mişcării, vieţii, acţiunii, forţei care le impune ritmul viu al materiei şi intelectului. Teoria heliocentrică a lui Copernic a fost un pretext şi o condiţie teoretică, de la care Bruno a pornit atunci când a elaborat un întreg sistem ştiinţific, cosmologic, astrofizic, aşa cum avea să se constate mai târziu, ideile filosofului aflându-se la baza multor descoperiri ştiinţifice din domeniul fizicii şi al astrofizicii. Bruno s-a inspirat din filosofia lui Cusanus, când a tratat despre infinitatea lumii, dar şi despre dialectica contrariilor. Infinitul şi finitul coexistă, se urmăresc, se combat, unul si multiplul se intâlnesc, iubirea şi ura, viaţa şi moartea, timpul cronologic şi atemporalitatea, spaţiul şi coordonatele sale, faţă de incertitudinea determinării acestui indiciu spaţial, ideea de materie care coexistă cu antimateria, adică o prefigurare teoretică a ideii de antimaterie, identificată în diverse părţi ale scrierilor sale, în diverse interpretări analitice, etc. Totul este mişcare, totul se supune manifestării forţei vitale, iar aceasta se produce prin lupta contrariilor, o lupta de forţe, care generează forţa supremă, continuarea vieţii infinite, în universul macrocosmic şi în cel microcosmic. În timp ce, până atunci, sufletul omului era privit ca o individualitate , Bruno susţine ideea că sufletul omului este la fel de valoros şi compus din aceeaşi substanţă subtilă, ca şi sufletul unui animal, susţinând, în acelaşi timp, că şi plantele şi mineralele şi pământul, sau orice altă manifestare, materială sau imaterială, vizibilă sau invizibilă nouă, este însufletită, întrucât ea aparţine sufletului lumii, din esenţa căruia provine dintotdeauna şi din planul căruia face parte veşnic, în curgerea timpului şi a lucrurilor. Totul se transformă, dar nimic nu dispare din această substanţă divină,materială şi imaterială. Copernic se raportează încă la sistemul astronomiei ptolemaice şi este tributar filosofiei peripateticiene iar Giordano Bruno a desăvârşit teoriile copernicane, adăugându-le argumentele infinităţii universului şi ale lumilor nenumărate, dispuse în nenumărate galaxii, cu sori nenumărati, în jurul cărora serotesc planete asemănătoare Pământului. Universul fiind infinit si lumile nenumărate, nu se poate susţine o afirmaţie conform căreia Pământul sau Soarele ar fi situate în centrul universului, sau în diverse alte părţi ale acestuia, deoarece într-un univers infinit niciun corp nu se va putea situa într-un punct fix, decât raportat la un alt corp. Aici filosoful face aluzie la filosofia lui Cusanus despre infinit şi la afirmaţiile acestuia despre centrul universului, care e pretutindeni şi circumferinţa nicăieri. Un principiu şi o cauză infinite nu pot decât să producă efecte infinite, spune Bruno, astfel că lumea fiind rezultatul divinităţii infinite, ca putere şi prezenţă, nu poate avea, prin urmare, nici centru, nici limite, iar durata ei este infinită şi schimbările ei sunt infinite. Despre forţa de atracţie care deplasează astrele, Bruno afirnma ca acestea nu se mişcă datorită unei mişcări extrinseci, care le-ar împinge sau le-ar obliga să se îndrepte pe o

Page 58: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

anumită traiectorie, ci mişcările planetelor se produc conform actiunii unei forţe intrinseci, o mişcare interioară, proprie corpului şi care se manifestă în virtutea unei necesităţi vitale de conservare şi de perpetuare. Pământul şi celelalte astre se mişcă fiecare pe o orbită proprie, conform necesităţii fiecăruia şi a unei mişcări naturale, intrinseci, aşa cum magnetul atrage fierul şi vieţuitoarele se orientează către soare sau către căldură, fiecare corp existent şi fiecare element se îndreaptă catre un altul, după principiul atracţiei şi al similitudinilor. Corpurile primesc influenţe exterioare şi se manifestă conform unor forţe intrinseci, fiind într-o infinită transformare; nu se poate vorbi astfel de moartea lor, ci de infinitele lor metamorfoze, aşa cum se întâmplă în natură, cândun organism moare, de fapt el îmbrăţişează o nouă formă de manifestare, iar circuitul naturii este infinit. Sufletul lumii este forţa care produce şi întreţine viaţa, perpetuând-o la infinit. Infinitul nu poate fi cunoscut prin simţuri, deoarece infinitatea nu se poate percepe ca dimensiune, dar el poate fi cunoscut prin puterea intelectului, prin înţelegere. Giordano Bruno face diferenţa între universul infinit care este compus din infinite părţi, care sunt la rândul lor lumi nenumărate finite şi divinitatea infinita în totalitate şi care este înzestrată cu infinite insuşiri. Filosofia lui Bruno este de esenta magica, intrucât el spune că planetele se deplasează în spaţiu asemenea unor fiinţe vii, fiecare după voinţa ei, ceea ce ar trimite cu gândul la filosofia lui Platon şi la cosmologia lui Patrizzi. Filosoful a avut un impact puternic, nu neapărat asupra contemporanilor, ci în secolele următoare, inspecial teoria infinitistă a lui Bruno, în filosofia ştiinţei, şi în astronomie, în mod particular. Teoriile lui Bruno au fost mai ales valorificate şi puse în practică după cercetările realizate de Galileo Galilei şi dupa inventarea telescopului. Bruno avea credinţa că ar fi putut să existe şi alte lumi asemenea Pământului, în jurul soarelui nostru, dar că ele ar fi, fără îndoială imposibil de observat, fie pentru că sunt prea mici ca dimensiune, fie pentru că arfi corpuri întunecate, opacitatea lor fiind dată de compoziţia solidă, pe când, dacăar fi avut suprafeţe mai mari de masă apoasă, adică mări şi oceane, s-ar fi observat de la distanţă mare sclipirea planetelor respective, prin reflexie. Galilei anegat posibilitatea de a se observa strălucirea maselor de apa de la distanţe atât de mari. Forţa vizibilităţii şi a strălucirii maselor de apă, a oceanului planetar, în spaţiu, substanţa aeasta cristalină ar fi trebuit, să fie percepută în spaţiul planetar, de la distanţe imense, aşa cum noi percepem Luna sau strălucirea altorplanete, graţie maselor de apă, mări şi oceane, care le-ar scălda. Despre stelele fixe, adică alţi sori din imensitatea universului, Bruno spune că într-un univers infinit trebuie să existe o infinitate de sori, deoarece la un numar infinit de planete asemănătoare Pământului, nu ar ajunge puterea strălucirii şi a căldurii unui singur soare, dar că aceşti sori nu pot fi observaţi din cauza distanţelor infinite la care se află faţă de planeta noastră. Celmult, spune el, aceşti sori ar putea să pară ca nişte stele mai mici decât soarele sistemului nostru şi cu o lumina mult diminuată, din cauza distanţelor. Bruno face şi o distincţie între infinitatea intensivă a lui Dumnezeu şi infinitatea extensivă a lumii, concepte unice şi originale în istoria ştiinţei. Nicolaus de Cusa

Page 59: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

59 | P a g e

a introdus, în locul conceptului de “infinit” în filosofia sa, pe acela de “neterminat”,iar Descartes a introdus mai târziu conceptul de “indefinit”, când a scris despre imensitatea lumii.

Giordano Bruno s-a inspirat, în teoriile sale despre universul infinit şi lumile nenumărate, din filosofia lui Lucreţiu, care susţinea că lumea în care trăim este imensă, dar nu infinită şi că e limitată de o sferă în care este inclusă, iar că, în afara lumii noastre, există o infinitate de lumi finite, închiseîn câte o sferă, care e asemănătoare cu a noastră. Se inţelege de ce Bruno avansa ideea infinitului extensiv, a lumilor nenumărate şi finite, care trăiesc într-un univers infinit. Legătura cu Lucreţiu este foarte clară. Unii cercetători au atribuit teoria infinitistă, nu lui Giordano Bruno, ci englezului Thomas Digges, influenţat şi el de Copernic, căruia i-a tradus tratatul “De revolutionibus orbium coelestium” şi a publicat el însuşi un tratat intitulat “Descriere perfectă a orbitelor celeste după străvechea doctrină a Pitagoricienilor recent descoperită de Copernic şi întărită de o demonstraţie geometrică”. Se pare că şi tatăl său, Leonard Digges, a publicat o lucrare de astronomie, înaintea lui. Pentru Bruno, insa, Universul este nu numai infinit, ci şi într-o continuă mişcare şi transformare, manifestându-se ca un organism viu în acţiune şi tocmai existenţa unei mişcări infinite într-un spaţiu infinit îi conferă perfecţiunea divină. Spaţiul lumilor nenumărate, care anterior lui Bruno era numit “vid”, el îl numeşte “Ether” sau “Sufletul Lumii” şi îi conferă o dinamică infinită.

Conform lui Cassirer: “...Bruno nu afirmă infinitatea spaţiului, bazându-se pe simple dovezi ale intuiţiei empirice sau matematice, pentru că, pentru el, atât ştiinţele, cât şi intuiţia sunt absolut în imposibilitate de a cunoaşte adevăratul concept de infinit. Noi putem să concepem infinitul cu insuşi organul cu care concepem existenţa în sine şi esenţa noastră spirituală. Principiul unei asemenea cunoaşteri nu se poate găsi decât în principiul eu-lui, înprincipiul

conştiinţei...În acest act, in care eu-ul îşi asigură libertatea sa personală, se naşte, ca un pol opus intuiţiei intelectuale a sinelui, intuiţia universului infinit.” (45)

Această idee de a concepe infinitul printr-o intuiţie superioară, un felde inspiraţie de ordin divin, conduce la viziunea unui simţ intern individual special, existent în intelectul uman şi care îl leaga, prin fire şi conexii subtile de forţa infinită a cosmosului, în schimbul acesta perpetuu de transmisii şi legături de la nivelul microcosmic, la cel macrocosmic, şi în care omul, ca individ, atinge condiţia unui liant între lumea terestră şi divinitate, între sensibil şi inteligibil, integrându-se, în acelaşi timp, în amândouă sferele amintite şi însuşindu-şi multiplele particularităţi ale lumii, situate între uman şi divin. Având avansată această idee despre intuiţia universului infinit, Cassirer impune o viziune nouă şi unică în filosofia culturii, pornind, în special, de la cultura filosofică a Renaşterii. (46)

Page 60: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Este important să se analizeze o definiţie din fizica clasica şi din aceea cuantică a conceptului de “forţă” pentru a se vedea evoluţia acestuia în timp şi modul original în care Bruno a schiţat ideile de mişcare, de conservare, de transformare, de calitate sau de viteză, în timp sau în componentele spaţiu-timp.

Bruno vorbeşte, într-un fragment semnificativ din “Cina din miercurea cenuşii”, despre mişcările complexe ale corpurilor, diferenţiind mişcarea rectilinie, schiţată de corpuri care tind spre conservare de mişcarea circulară, prin care un corp se conservă. Totul este inclus într-un context al discuţiei pe o tema numerologică, în care se afirmă polaritatea unor elemente, numărul doi fiind integrat într-o analiză foarte minutioasa: matematică, numerologică, fizică, metafizică, mitologică, morală, etc.

Se pot remarca din mai multe pasaje ale dialogurilor bruniene preocuparea acestuia pentru fizică şi coordonatele acestei discipline. Inclusiv metafora “sufletului lumii” conţine o încărcătură ştiinţifica foarte actuală în discipline precum fizica, astronomia, astrofizica.

În 1572, Tycho Brahe descoperă, în constelaţia Casiopeea, o stea, numită ”supernova”, ceea ce semnifică o explozie de energie luminoasă, în urma distrugerii unei stele mai vechi. Se pare că asemenea fenomen nu se produce prea des în Calea Lactee, cu excepţia a şapte supernove, existente în timp. Tycho Brahe devine favoritul regelui Danemarcăi si acesta îi va oferi un observator astronomic în insula Hveen, unde astronomul va efectua cercetări şi va face descoperiri impresionante timp de douăzeci de ani. El observă şi defineşte cometa din anul 1577, căreia îi calculează orbita de formă eliptică, contrazicând, în felul acesta, teoria circularităţii şi a perfecţiunii orbitelor şi a planetelor şi stelelor şi dovedind că universul nu este un sistem ordonat perfect, în forme geometrice stricte, aşa cum considerau adepţii sistemului ptolemaic şi teologii. De asemenea, el contrazice teoria sferelor cristaline, care înconjura planetele, aşa cum se susţinea în mod oficial.

Mai târziu, Kepler, discipolul lui Tycho Brahe şi continuatorul ideilor sale, avea să spuna despre “ether” că acesta înconjură pământul şi că stelele formează în jurul pământului un fel de boltă cvasicirculară, constituindu-seo sferă completă şi de aceea stelele pot fi observate din orice parte a pământului,indiferent dacă pământul s-ar învârti sau nu. După descoperirea telescopului, când au fost observate şi alte stele fixe în univers, Kepler a afirmat că acestea nupot fi observate cu ochiul liber pentru că sunt prea mici, nu pentru că s-ar afla la distanţe mari. Aşa cum se ştie, Tycho Brahe oferise o soluţie de compromis teoriei despre mişcarea de rotaţie efectuată de planete în jurul Soarelui şi despreacesta în jurul Pământului, încercând să împace teoria geocentristă cu aceea heliocentristă a lui Copernic, iar biserica a acceptat acest compromis, în măsura în care nu se îndepărta prea mult de la textele sfinte oficiale. Kepler neagă teoriainfinitului, deoarece el afirmă că se bazează pe experienţa concreta şi numai pe dovezile pe care le percep simţurile. Fără îndoiala el se pronunţă, în legătură cu anumite fenomene şi stele fixe observabile cu ochiul liber, înaintea descoperirii telescopului. El neagă posibilitatea ca lumea să se poată desfăşura pe o distanţă

Page 61: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

61 | P a g e

infinită, îi critică pe pitagoricieni şi îl susţine pe Aristotel, care spunea că lumea e închisă şi limitată. Despre “nefericitul” Giordano Bruno el spune că acesta susţine în mod eronat că universul ar fi infinit şi că ar exista tot atât de multe stele fixe ca şi planete asemenea pământului şi că la fel s-ar putea observa stelele de pe lună sau de pe o altă planetă, cum le văd locuitorii pământului, şi compară viziunea lui Bruno cu aceea despre universul infinit a lui William Gilbert.El respinge aceste teorii şi afirmă că, desfiinţând orice limită a lumii în univers, atât centrul lui, cât şi circumferinţa, ne vom găsi într-un loc complet nedeterminat şi acest lucru îl inspaimanta. Această idee, a “localitatii” sau a localizarii si a spatiului infinit, se va afirma mai târziu în mecanica cuantică şi în dezbaterile dintre susţinătorii acesteia şi cei ai teoriei relativităţii restrânse şi generale.

William Gilbert avea o viziune animistă asupra lumii, ca şi Brunoşi a apreciat la filosofia acestuia poziţia critică faţă de Aristotel. Gilbert dezvoltă şio teorie a forţelor magnetice, care traversează corpurile şi de asemenea schiţează şi ideea forţei de gravitaţie sau de atracţie, în tratatul său “De magnete”. Se pare că totuşi teoria forţelor magnetice, a forţei de gravitaţie şi a atracţiei universale i-ar aparţine în exclusivitate lui Bruno. La Bruno, forţa magnetică întruneşte o semnificaţie esenţială, în special în teoria infinitistă a lumii, în coincidentia oppositorum, preluată de la Cusanus, şi în manifestarea forţei universale în cosmos, prin lupta permanentă a contrariilor. Rudimente ale teoriei relativităţii şi ale tendinţei de abolire a ecuaţiei timp-spaţiu, apar foarte frecvent în scrierile bruniene, ca şi referiri permanente la forţele gravitaţiei, sau laforţa esenţială de mişcare în virtutea conservării energiei şi materiei, sau la materie şi la contrariul său, antimateria şi la lupta dintre cele două, ca principii degenerare, de menţinere şi de transmitere a vieţii în Universul material şi imaterial.(47)

Galileo Galilei în scrierile sale pune problema infinităţii lumii, fără să se pronunţe, în cele din urmă, asupra acestui subiect şi evită să menţioneze numele lui Giordano Bruno, de teama persecuţiilor. Când vorbeşte despre Univers, preferă să spună ca este “neterminat”, “non finito”, în loc de infinit.

Infinitul, spune Bruno, nu poate fi perceput prin simţuri, deoarece nu poate fi văzută substanţa şi chiar judecăţile emise asupra unor lucruri observabile trebuie supuse raţiunii. Simţurile pot doar să stimuleze şi să dea amploare unor judecăţi raţionale. Doar intelectul poate să emită judecăţi asupra unor lucruri faţă de care ne aflăm la o mare distanţă în timp şi spaţiu.

Cassirer spune despre Giordano Bruno că e “un reprezentant tipic al tendinţelor naturale ale Renaşterii” în care “ filosofia naturii şicosmologia au o importantă componentă etică. Numai datorită sentimentului eroic, care creşte în el, omul poate să fie demn de natură şi capabil de a atinge infinitul şi incomensurabilul.” (48)

Universul lui Bruno este infinit şi cuprinde lumi nenumărate care sunt comparate cu nişte “mari animale”, fiecare fiind însufleţită de o forţă

Page 62: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

inerentă care îi dictează mişcările, conform voinţei sale proprii. Spre deosebire de Bruno, care susţine teoria unei multitudini de lumi, care nu sunt ordonate într-un sistem, Copernic, Kepler, Tycho Brahe si Galileo Galilei, sustin teoria unui Univers aproape de esenta geometrico-matematica, ordonat dupa o lege divina absoluta, totala si unitara, un sistem aproape inuman si in care vointa, miscarea si libertatea de actiune a unor forte, aflate sub semnul creativitatii si al evolutiei libere, dictate de o vointa libera, nu prea isi aveau locul. Astfel, Universul lui Bruno a fost perceput ca o lume hazardată şi care contrazicea orice tradiţie, acesta inspirându-se din scrierile lui Lucreţiu şi ale lui Nicolaus Cusanus. Majortatea reprezentanţilor noului curent în astronomie, au respins teoriile lui Bruno referitoare la mişcarea liberă a aştrilor, fiecare după voinţa şi necesitatea sa, unii au respins infinitismul sau, alţii “animismul”, “panteismul” sau “hermetismul” său. Se poate observa, cu justeţe, în toate aceste comparaţii şi contradicţii între sisteme cosmologice şi precursorii lor, o paralelă inevitabilă cu ceea ce se întâmplă în secolul al XX-lea, în domeniulastrofizicii, atunci când se compară multiplele tendinţe ale curentului relativităţii restrânse şi generale şi cele din mişcarea mecanicii cuantice şi această paralelă este demnă de reţinut, într-o încercare de schiţare a istoriei ştiinţei comparate.

Din infinit “renaşte întotdeaunea o abundenţă reînnoită de materie”, spune Bruno, iar lumea se află într-o permanentă mişcare şi o transformare continuă. Limitarea ne-ar priva de o “multitudine infinită a lucrurilor”.Aici Bruno pare că vorbeşte despre mişcarea de expansiune a Universului, urmată de o mişcare de contracţie a galaxiilor, într-un mod alternativ, timp de miliarde de ani, aşa cum sunt descrise aceste teorii ale mişcării infinite în Universîn cosmologia actuală.

Bruno aduce argumente în favoarea unei mişcări hazardate a corpurilor cereşti într-un univers în care nu există regulile unei geometrii perfecte, ci regula propriului instinct interior al fiecărui corp din cosmos,condus de propria voinţă şi necesitate.

Determinarea propriei cauze a mişcării fiecărui corp şi direcţionarea acestuia de o forţă internă, numită şi “instinct” sau “impuls”, conduce cercetarea lui Bruno către o mişcare anarhică universală, în care fiecareparte care alcătuieşte o infinitate este o lume proprie, funcţionând dupa propria eivoinţă internă, într-un spatiu nemărginit, excluzând orice determinisme.

Bruno reflectează asupra timpului infinit, a prefacerilor continue şi a dualităţii spiritului cu materia, numite de el “formă” şi “manifestare” aei.

Adresându-se, cu o incantaţie, timpului infinit şi nepieritor,autorul schiţează ideea despre mersul lucrurilor într-o infinită transformare şi având o viaţă veşnică, personificând aceasta idee, pentru a accentua caracterul

Page 63: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

63 | P a g e

său implacabil şi reversibil infinit. El numeste timpul infinit, “mosneag zabavnic” si se interogheaza asupra sensului acestui mers al lucrurilor, care merg catre distrugere, cu fiecare moment care trece si daca este sfarsitul un prilej pentru un nou inceput, sub o alta forma, intr-o alta dimensiune, imposibil de cercetat, prin simturi si intelesul comun. Ceea ce materia produce, pe de-o parte, se distruge, in alt sens, astfel incat asistam la prefaceri nesfarsite ale realitatii, parand ca insusi sensul actului creator universal ne scapa, ramanand mereu cu aceasta interogatie asupra realitatii vietii si mortii, ca intre doua lumi paralele, intre neant si ordine, intre sens si non-sens, intre sfarsit si inceput, fara sa intelegem niciodata definitiv rostul rotirilor de astri, al trecerii minutelor si anilor, sau al nasterilor si mortii fara sfarsit. Cu toate acestea, timpul nu pare sa capete o infatisare terifianta la Bruno, de incertitudine si spaima, ci mai degraba un sens linistitor, in care se prefigureaza rostul si sensul tuturor fenomenelor, fiintelor si lucrurilor in Univers.

Infinite sunt transformările lucrurilor, atunci când ele sunt supuse jocului contrariilor, iar perfecţiunea dorită se produce atunci când înţelegem că unitatea contrariilor este ultima şi principala cunoaştere şi că accedem la ea în momentul în care lăsăm în urmă aparenţele lucrurilor în virtutea cunoaşterii divinului din noi.

Filosofii atomişti din antichitate, printre care Leucip şi Democrit, susţineau existenţa unui univers infinit, care ar fi fost compus din particule infinite, atomii, şi vid. Combinaţiile dintre atomi, cele mai mici particule, dau naştere unor corpuri infinite ca număr, astfel se susţine teza lumilor nenumărate.

Heraclit, Empedocle si filosofii stoici au sustinut şi ei ideea unei lumi finite, care trăieşte într-un spaţiu infinit. Bruno se inspiră de la atomişti în elaborarea filosofiei sale naturale, dar şi de la Lucreţiu şi Nicolaus de Cusa. El neagă, de asemenea, faptul că planetele ar fi nişte sfere perfecte şi că ar produce o mişcare de rotaţie circulară şi unformă, întrucât, conform filosofiei salecosmologice vitaliste, fiecare planetă se mişcă pe o orbită proprie şi fiecare corp se deplasează în spaţiu în virtutea unei forţe inerente energetice, a necesităţii sale interne.

Filosofia “Unului” este reconsiderată, în mod neaşteptat, de concluziile filosofului, iar, în acest scop, el face referire, în mod abil, la filosofia kabbalei şi la considerente ale ştiinţei numerelor, aşa cum se cunoaşte din tratatele de filosofia kabbalei creştine sau din filosofia gânditorilor presocratici, dar şi din tratatele de numerologie ale învăţaţilor egipteni. Descrierea poetică a celor două elemente opuse, care coincid în unul, infinit,

Page 64: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

atinge toate treptele posibile ale cunoaşterii umane: raţionale, matematice, geometrice, etice, afective, cognitive, filosofice, etc., cosmologie, demonstrând astfel coerenţa teoriilor bruniene despre contrarii şi capacitatea metafizică şi poetică a imaginaţiei sale.

Bruno consideră alcătuirea şi mişcarea în Univers drept un act divin, în amploarea căruia sunt cuprinse, microcosmosul şi macrocosmosul, asemenea unei simfonii nesfârşite, în care potenţa se transpuneîn act creator, graţie inteligenţei materiei, produse de armonia perfectă şi articulată a intelectului universal, primul act de transpunere a potenţei în produs al creaţiei ultime.

Spaţiul infinit, în care vieţuiesc corpurile cereşti finite camasă şi dimensiune, şi infinite ca număr, este numit “ether” de Bruno, şi în el domneşte armonia infinită, spaţiul acesta imens fiind descris ca un fel de scenă adesfaşurării unei întregi puneri în mişcare a actului divin, creator al formei mereu în schimbare, care ia naştere în masa nemuritoare a materiei.

În toate fragmentele volumului sau dedicat infinitului, se poate urmări ideea lui Bruno despre armonia şi ordinea cosmică, un univers încare fiecare element are un rol prestabilit şi în care mişcarea este calculată cu minuţiozitate de inteligenţa divină şi ascunsa.

Un pasaj clasic care insumeaza teoriile esentiale ale filosofiei Nolanului, referitoare la unitatea fortelor din Univers, la sensul actiunii lor si la scopul acestor transformari infinite, in care cosmosul se manifesta si traieste asemenea unei muzici armonioase, ecoul vesnic al ordinii naturale infinite, poate capta un sens neasteptat in mijlocul unor teoreme contemporane noua, din nesfarsitele intrebari care intervin mereu in stiinta actuala:

“Departe de a fi o colectie de date experimentale, proprietatile particolelor din teoria corzilor sunt o manifestare a uneia si aceleiasi trasaturi fizice: modurile rezonante de vibratie – sa le numim muzica – ale buclelor fundamentale ale corzilor. Aceeasi idee se aplica si fortelor naturii. (…) particolele de forta sunt si ele asociate cu niste moduri de vibratie particulare ale corzii, si deci totul, toata materia si toate fortele, e unificat in acelasi registru, al oscilatiilor microscopice ale corzilor – al “notelor” pe care corzile le pot produce.” (49)

Page 65: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

65 | P a g e

II. 3. CONCEPTUL DE MEMORIE. REGANDIREA MATERIEI, INTRE ECUATIE SI MAGIE. ”ARS MEMORIAE” SI GRADELE CUNOASTERII. DIVINITATEA IN OGLINDA.

Arta memoriei a stat la baza formaţiei lui Giordano Bruno şi preocupările sale pentru mnemotehnică au început la Napoli, la Universitate, când a citit volumul lui Pietro da Ravenna (Pietro Tommai), intitulat “Phoenix siveartificiosa memoriae”. Autorul se inspiră din tehnicile oratorice ale lui Cicero, pentru stimularea memoriei artificiale, prin asocierea cuvintelor cu imagini, ceea ce crea posibilitatea de a se reţine un volum imens de cunoştine, texte, cărţi. (47)

Pentru mediul dominican, în care Bruno şi-a desăvârşit formaţia, mnemotehnica era o practică tipică, pornind de la Albertus Magnus şi Toma d'Aquino, pe care filosoful i-a studiat, comparându-i cu Pietro da Ravenna şi cu Raymundus Lullus. Arta memoriei Bruno a îndepărtat-o de interpretările teologice alepredecesorilor lui, adoptand metodele lui Ravenna si Raymundus Lullus, şi creând astfel un sistem mnemotehnic modern, încărcat de simboluri mitologice, kabbalistice şi astrologice, ceea ce sublimează aproape toate scrierile lui. El a asociat unui sistem de cercuri concentrice figuri mitologice şi prin sute de mii de asocieri dintre imagini, cuvinte şi simboluri el a prefigurat un mijloc complex de memorizare, fără precedent în istoria culturii. Simbolurile astrologice, aşa cum analizează Cassirer (48), provin dintr-o lume pagâna şi din cultura arabă, iar astrologia, în secolul al XVI-lea are o importanţă egală cu aceea a gândirii filosofic si teologice creştine. Tot Cassirer face o trimitere la sistemul zodiacului creat de Giordano Bruno în “Spaccio della bestia trionfante”, simbolizând forţele non-conştiente, demonice, cosmice (49). Aici Bruno dezvoltă în multe pasaje preocupările sale pentru mnemotehnică şi o invocă pe Mnemosina, care îi intensifică inspiraţia şi imaginaţia. De multe ori, Bruno uzeaza de aceste invocatii catre muze, fie ca ele sunt de esenta divina sau semidivina, (Mnemosina, Diana, Fortuna), fie ca sunt personaje feminine reale, istorice, politice sau familiare: Regina Elisabeta, echivalentul Dianei, Morgana ,- o

Page 66: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

posibila ruda de sange a lui Bruno, fie o femeie din viata lui personala, fie o metafora posibila a “zanei Morgane”, din legendele bretone, - desi aici s-ar crea problematica intrebare, daca Bruno era sau nu apropiat de aceasta sfera a legendelor medievale, -, fie o alta metafora, a iluziei, care ne impinge in cautarea unor himere, si, in acelasi timp, o fata nevazuta a ratiunii noastre, - anume, lumea visului, a imaginatiei si a fanteziei, reversul MEMORIEI. Zana sau vrajitoarea Morgane, din Padurea Broceliande, care apare in legendele bretone despre Marele Graal si Cavalerii Mesei Rotunde, se calchiaza pe figura vrajitoarei Circe, care iarasi este o figura ambivalenta feminina, cel putin, in acceptia lui Bruno. Ea e pastratoarea memoriei si a facultatilor de judecare, prin care putem sa accedem la progres si civilizatie, (ca in “Cantus Circaeus”), sau eapoate utiliza forta sa magica in detrimentul umanitatii, daca omul nu se arata demn de misiunea sa, iar prin magia pe care o practica, Circe ne poate anihila si inrobi, in conditia noastra de animalitate, reliefand latura noastra bestiala, deci anuland si memoria noastra si a umanitatii, singura depozitara a valorilor acumulate de spiritul milenar al civilizatiei umane.

În 1587 publică o lucrare de mnemotehnică, intitulată “De lampade combinatoria lulliana”, în care face o analiză mai ampla asupra filosofieimnemotehnice a lui Raymundus Lullus şi a unor exegeti ai săi, printre care Cornelius Agrippa von Nettesheim. Printre autorii din care s-a inspirat Bruno, în arta mnemotehnicii, se numără şi Nicolaus Cusanus sau Paracelsus. Alte două lucrări mnemotehnice, intitulate “Anima diversiones circa lampadem lullianum” şi “Lampas triginta statuarum” sunt scrise şi publicate la Wittenberg, în care face interpretări la “arta memoriei” şi la scrierile lui Raymundus Lullus şi oferă o interpretare mnemotehnică a propriei sale filosofii infinitiste. Bruno a publicat, se pare, toate volumele sale scrise la Wittenberg la imprimeria lui Zacharias Krafft. Aşa cum remarca Bertrand Levergeois, intr-o lucrare biografica dedicata lui Bruno, “Giordano Bruno”, (50), nimic din ceea ce scrie Bruno acum nu are un caracter esoteric, ci este un fel de operă care omagiază puterea de cunoaştere universală pe care o oferă filosofia . Acest punct de vedere este în perfectă concordanta cu teoriile distinsului profesor, Nuccio Ordine, de la Universitatea din Calabria, care respinge eticheta de autor “hermetic” pentru Bruno, aşa cum mi-a declarat personal, determinându-mă să abordez din punct de vedere strict ştiinţific scrierile bruniene, mai degrabă decât dintr-un oarecare unghi “hermetic”. În 1588 Bruno se află la Praga, unde curentul manierismului târziu este reprezentat de artişti precum Arcimboldo sau Bartholomeus Spranger,astrologi, ocultişti şi alchimişti şi unde publică mai multe lucrări de mnemotehnică, redactate în limba latină: “De lampade combinatoria Raymundi Lullii”, “De lulliano specierum scrutinio”, “Articuli centum et sexaginta adversus hujus tempestatis mathematicos atque philosophos”. Ultima este dedicată imparatului Rudolf II. In 1590 publică la Helmstadt lucrarea “De magia”, în care vorbeşte, printre altele, despre caracterul magic al scrierii egiptene şi despre faptul că pierderea sensului vechilor scrieri, care erau un instrument de comunicare cu zeii, a dus mai târziu la pierderea memoriei, a ştiinţei divine şi magice. Această ruptură de comunicare, spune Bruno, a provocat tulburările religioase de mai târziu, şi el oferă în aceste scrieri o soluţie mnemotehnică,

Page 67: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

67 | P a g e

filosofică şi religioasă de regăsire a divinului în indivizi. Bertrand Levergeois, ca si alti autori, care au interpretat, cu

profesionalism si pasiune, filosofia lui Bruno, printre care si Guido del Giudice, din Napoli, declarau ca regiunea respectiva ar fi fost o zona cu traditie în cultivarea ştiinţelor hermetice şi existau biblioteci consacrate acestor ştiinţe, de unde s-a inspirat şi Bruno în adolescenţă şi în tinereţe, şi de unde porneşte interesul lui pentru magie. La Helmstadt scrie Bruno unele dintre cele mai importante scrieri de magie: “De magia”, “Theses de magia”, “De magia mathematica”, “De rerum principiis, elementis et causis” şi “Medicina lulliana”. Tot la Helmstadt scrie un tratat despre importanţa şi natura legăturilor magice, intitulat, “De vinculis in genere”, tratat care va fi publicat abia în secolul al XIX-lea.

În operele sale mnemotehnice, “De umbris idearum”, piesa de teatru “Il Candelaio” sau în “Cantus Circaeus”, Bruno evocă forţa de transpunere a imaginaţiei şi rolul acesteia în procesul desfăşurării memoriei, prin evocări de imagini şi apoi implicit prin dispunerea acestora în locurile potrivite, creându-se asocieri generice între cuvinte şi imagini, imagini şi locuri în procesul memorizării.

Circe, in acceptia lui Bruno, nu mai e asociată cu imaginea vrajitoarei malefice, care transformă, drept pedeapsă oamenii în porci, ci cu o idee a progresului. Umanitatea trebuie să-şi accepte neajunsurile şi să se recunoască în ele, iar Bruno accentuează aici importanţa, în evoluţia sau involuţia speciei umane, a celor două organe care îi conferă forţa de înfăptuire, dar şi pe aceea de distrugere sau de autodistrugere: mâinile şi limba, simbolizând, de fapt, fapta şi cuvântul reunite, sau forţa şiraţiunea, cu care individul poate să pună lumea în mişcare.

Aceste idei sunt preluate şi analizate, în studiul filosofieibruniene, atât de Bertrand Levergeois, cât şi de Nuccio Ordine. Aceeaşi temă, a mâinilor, care înfăptuiesc progresul sau induc omenirii un sens regresiv, o reia Bruno în dialogul “Cabala del cavallo pegaseo”, mai târziu. Auzul şi văzul sunt considerate facultăţi divine şi ele stau la sursa unor imagini mnemotehnice, asocieri savante de imagini şi cuvinte, cu caractere evocatoare, “subjecta” şi “adjecta”, între care există o relaţie metafizică. Bruno se inspiră de la Pietro da Ravenna, care pentru a reţine pasaje esenţiale din scrierile pe care le studia, asociază conceptele cu imagini din natura, în special cu figuri şi siluete de tinere, ceea ce, spune el, îi procură o reală stare de încântare, în timpul exerciţiului mnemotehnic. Bruno creează treizeci de moduri (”sigilii”), prin care se pot asocia conceptele şi imaginile, cu ajutorul fanteziei şi a capacităţii de selectare a acestora (”scrutinum”). În “Cantus Circaeus” el îşi explică metoda mnemotehnică din “De umbris idearum”. Întregul sistem se bazează pe asocieri ale imaginilor după o regulă bine stabilită în “Cantus Circaeus”.

După ce a scris şi a publicat tratatele sale mnemotehnice “De umbris idearum”, “Cantus Circaeus”, “De compendia architectura” şi piesa de

Page 68: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

teatru “Il Candelaio”, scrise toate în scopul expunerii şi perfecţionării artei memoriei, în registrul lullian, dar cu multe idei acumulate de Bruno, din experienţa proprie, el scrie “Sigillus sigillorum”, în care expune cele treizeci de “sigilii” sau “semne sintetice”, în care trebuie căutate conexiunenile realului, prin intermediul abstractizării şi al ilustrării conceptelor-cheie ale unui limbaj codificat. “Explicatio triginta sigillorum” explică majoritatea operelor sale mnemotehnice şi face trimitere la metodologia gnoseologică a lui Bruno şi la ultimele sale idei despre capacităţile de memorizare şi despre actele cognitive analizate de acesta, prin intermediul celor treizeci de “sigilii” (simboluri conceptual-lingvistice) propuse de el. Relaţia dintre senzaţie şi cunoaştere se desprinde din “Sigillum sigillorum” şi continuă metafizica lui Bruno prin analiza relaţiei dintre planurile sensibil şi inteligibil ideal. Memoria amplifică realitatea, conducându-se după o logică bine stabilită, pe care o enunţă Bruno inclusiv în lucrarea “Explanatio triginta sigillorum”. Arta memoriei este un instrument al cunoaşterii, care permite achiziţionarea de cunoştinţe şi, în acelaşi timp, dezvăluie adevăruri generale pe plan gnoseologic. Bruno spune despre actul cunoaşterii divine că este preexistent lucrurilor, spre deosebire de cunoaşterea umana, care decurge din fenomene, adica supusa circuitului si sensului memoriei, in virtutea unei repetabilitati, care defineste, confirma si da un sens acesteia.

Actul cunoaşterii se produce graţie memoriei şi atunci când faptele sunt consemnate în scris ideile primesc o semnificaţie mai profundă,prin asocierea lor cu semne şi simboluri, dându-se, în acelaşi timp, posibilitatea transmiterii lor ulterioare. Actul cunoaşterii primeşte astfel o legitimitate şi o forţă de cuprindere, de durabilitate şi de transmitere infinite. Personajul Saulino, atat in dialogul “Spaccio della bestia trionfante”, cat si in “Cabala del cavallo pegaseo”, afirma, de fiecare data, la sfarsitul unor parti ale dialogurilor, sau la sfarsitul unor discutii, cum ar fi aceea avuta cu personajul semidivin, Sofia, ca va consemna in scris faptele discutate, ca sa nu fie date uitarii, ceea ce confera tot o substanta de esenta divina cuvantului scris, ca semn si ca semnificatie, subliniind necesitatea vitala a salvarii urmelor de cultura di civilizatie, scrisul semnificand el insusi un profund act de exercitare a inteligentei umane, o manifestare a actului comunicarii, esentiala la Bruno. Legat de scris, ca modalitate de consemnare si stocare a datelor si faptelor de cultura di civilizatie, se poate aminti motivul si semnificatia mainii, ca organ, care la Bruno detine un rol esential, in deplinul act civilizator, pe care etica bruniana il sustine si il incarcade semnificatii majore.

Sistemul filosofic si mnemotehnic al lui Bruno este conceput de acesta ca o mare simfonie sau o construcţie perfect articulată, în care corespondenţele apar pe toate planurile, iar comparaţiile sale cu arta, muzica sau arhitectura creează o imagine deosebită a ordinii elementelor componente, aşa cum se întâlnesc asemenea imagini plastice în toate operele sale.

Page 69: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

69 | P a g e

In “Spaccio della bestia trionfante”, Jupiter, înfăţişat ca zeu conducător al sfatului zeiesc, având atribuţiile divine ale zeităţii supreme, este surprins într-un moment de mâhnire şi de descumpănire, la cumpăna dintre renunţare şi dorinţa de înnoire, totul culminând cu sărbătoarea victoriei zeilor Olimpului asupra giganţilor, ca forţe ale întunericului şi ale puterii oarbe a ignoranţei, în toate manifestările ei primare. Simţind că este timpul pentru o înnoire, Jupiter este conştient că aceasta ar trebui să înceapă de la reconsiderarea moravurilor şi, manifestându-şi remuşcarea faţă de instaurarea, în trecut, a semnelor simbolice ale viciilor, în număr de patruzeci şi opt de imaginide animale faimoase pe firmament, el decide să procedeze, cu ajutorul consiliuluizeilor, la purificarea lumii divine de orice formă şi înfăţişare a bestialităţii moravurilor şi a modului lor de manifestare. Totul se petrece in ziua sarbatorii amintite, din Olimp, a victoriei zeilor asupra gigantilor, in mod semnificativ si simbolic, ca si cum conditia zeilor s-ar fi degradat si inversat, in mod regresiv, ajungand la o manifestare primara, asemenea acelor giganti, pe care ii supusesera in trecut, marcand o victorie totala a civilizatiei, care acum, cu trecerea timpului, a ajuns la declin, pierzandu-si stralucirea. Zeii isi pierd atributele nemuririi, conditia lor devine perisabila, precara, iar Jupiter, în condiţia sa de divinitate supremă, este supus schimbărilor aflate sub semnul timpului şi alspaţiului, cele două coordonate fiind mereu strâns unite în filosofia bruniană; preschimbările dictate de roata Fortunei, moira grecilor, transformă orice individualitate în opusul său, în jocul răsturnărilor ordinilor existente, astfel că, nimic din ceea ce a fost, nu va dura , şi nimic din ceea ce va fi, nu a existat înainte. Preschimbările naturii, ale materiei, formei, individului sau ordinii morale, sunt inevitabile şi prestabilite. Jupiter e conştient că nu se poate opune fatalităţii oarbe a mişcării perpetue şi doreşte ca, măcar în memoria formelor de existenţă,care vor urma, să rămână imaginile eroice ale reformelor divine, prin manifestarea virtuţilor şi alungarea tuturor formelor de viciu, existente şi tolerate pâna atunci. Jupiter e dominat de Cronos şi de Fortuna, el îmbătrâneşte, se vlăguieşte şi simte cum se autodizolvă, şi nu-şi doreste decât să supravieţuiasă prin imaginea sa eroică, atunci când, formal, se va fi transformat, de mult, în alt corp şi o altă existenta. Toate schimbarile de moravuri si masurile dictate de Jupiter si decise de consiliul zeiesc, sunt povestite de Sofia pamanteana, - alter-ego al Sofiei ceresti, (un alt dublu simbol la Bruno si o dualitate de expresie hermetica)-, si consemnate, prin actul scrisului evocator si civilizator, de catre personajul Saulino, ca de un scrib atemporal, avand ca menire transmiterea si pastrarea faptelor glorioase ale civilizatiei umane. Sofia, un intermediar intre cer si pamant, intre divin si uman, primeste de la zeul Apollo toate informatiile desprehotararile consiliului zeilor, de preschimbare si de innoire a moravurilor, informatiipe care le discuta cu interlocutorul ei, Saulino si insasi istoria lumii pare ca se desfasoara, in toiul discutiilor dintre Apollo si Sofia, in care acesta ii explica semnificatiile tuturor transformarilor de pe pamant, prin forta actiunii unui spirit universal, care dicteaza fiecare prefacere in lume, de la cresterea firului de iarba,pana la rotatia si mersul planetelor si scurgerea timpului infinit. Sofia, ratiunea umana, este iluminata de astrul suprem al intelepciunii, soarele inteligentei

Page 70: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

divine, reprezentat prin Apollo. Filosofia lui Bruno este o reconstrucţie din temelii şi acest sistem este încontinuu perfecţionat si reînnoit, pe măsură ce se înalţă edificiul teoretic, adică instrumentele cunoaştererii. Gnosleologia lui, este un sistem deschis, amplificat, care lasă loc de noi interpretări şi concluzii neaşteptate.

În desăvârşirea intelectuală şi morală, trebuie salvate acele calităţi preţioase, care definesc substanţa spiritului, în căutarea ordinii interioare.

Asa cum afrma Bertrand Levergeois, unul dintre cei mai buni comentatori ai mnemotehnicii bruniene, mnemotehnica lui Bruno vizeaza mai degraba conceperea unei metodologii a cunoasterii, decat ceea ce rezulta din acest proces cognitiv. Ceea ce e important la Bruno este faptul ca el îndepărtează orice conotaţii teologice din teoria şi practica mnemotehnicii. (51) El se bazează pe principiul opoziţiei contrastelor, împrumutat de la Nicolaus de Cusa, dar nu face nicio trimitere la vreun context teologic, în “Sigillum sigillorum”.Bruno se inspiră din scrierile lui Nicolaus Cusanus, în tratatele sale de mnemotehnică, dar şi din anumite scrieri ale lui Ficino, cum ar fi tratatul său intitulat “Teologie platoniciană despre nemurirea sufletului” sau din “Eneadele” luiPlotin, în sistemul său metafizic.

În dialogurile sale morale, Bruno compară cele două registre, cel divin şi cel terestru, pentru a dezvălui similitudinile si coexistenţa contrastelor, din care se naşte acţiunea şi se înfăptuiesc schimbările, fără de care nu ar exista universul.

Pentru a articula sistemul cognitiv şi moral al filosofiei sale, Bruno continuă expunerea prin comparaţii şi opoziţii de termeni şi idei, ceea ce e tipic discursului său filosofic şi literar, facilitând înţelegerea şi permiţând o vizualizare şi o închegare a scării sale de valori.

Transformarea materiei impune un anumit ritm şi o manifestare în lucruri şi oameni, totul ţinând de jocul nesfârşit al elementelor contrare, una dintre predominantele teoriilor bruniene.

Atitudinea înţeleptului în faţa schimbării şi a curgerii destinului, prin răsturnari şi inversări spectaculoase, trebuie să impună existenţei sale calm, cumpătare, o anumită răceală a minţii, astfel încât el să nu se lase prins în acest determinism al naturii, ci spiritul său să memoreze şi să acţioneze, în sensul experienţelor trecute, către cele viitoare, înţelegând acest inevitabil şi folosindu-l pentru a-şi perfecţiona şi a-şi conduce viata. Chiar si in incercarile cele mai grele si mai lungi, inteleptul e constient ca, atat raul, cat si binele, in lume, sunt efemere si se produc printr-o alternare de efecte, care trebuie parcurse cu calm, inteligenta si demnitate, ceea ce defineste atitudinea lui Bruno,

Page 71: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

71 | P a g e

un oarecare existentialism, in care se exalta, atat inteligenta, cat si o atitudine eroica in fata necunoscutului.

Intervine mereu, în logica bruniană, atenţia acordată similitudinilor şi comparaţiilor, în evaluarea unui concept, a unei situaţii sau a unei aptitudini individuale, asemenea conexiuni constituind, de fapt, principala metodă a elaborării unor judecăţi, în tratatele sale. Conştiinţa trecerii timpului şi ainevitabilei transformări a substanţei materiale, îl determină pe înţelept să mediteze, cu mai mult discernământ, la atitudinea sa în faţa morţii, încercând, nu numai să o accepte cu calm şi seninătate, dar să trăiască în continuare, în aşa mod, încât să-şi dozeze forţa, inteligenţa acumulată prin experienţă, deciziile toate, într-un impuls creator, o forţă constructivă, bine direcţionată către misiuneasa principală pe pământ şi către urma pe care o va lăsa, o dată cu părăsirea acestei vieţi, pentru o altă înfăţişare, în alt timp şi spaţiu. Constanta memoriei intervine mereu, in conditia omului, ca o calitate indubitabila a umanitatii in etapele celei mai inalte desavarsiri.

Transmigrarea sufletelor este un fenomen cosmic care decurge în ritmul universal al hotărârilor destinului, iar rolul transformărilor este acela de a conduce sufletele către dorinţa de perfecţiune. Uitarea care cuprinde sufletul, în momentul părăsirii înfăţişării terestre şi a spaţiului determinat, îl ajută să dorească să se transforme într-o formă de viaţă diferită, faţă de ceea ce fusese într-o viaţă precedentă, iar facultăţile obţinute în lungile peregrinări pe pământ, se păstreaza, inevitabil, ca o memorie de gradul doi, un fel de subconştient, în virtutea căruia sufletul este îndrumat şi se îndreaptă către următoarea destinaţie şi existenţă, în completarea celor anterioare.

Amnezia profundă, care cuprinde sufletul călător, în transmigrarea sa neîntreruptă, este condiţia esenţială, în concepţia bruniană, a transformării şi a dorinţei şi speranţei într-o întrupare bună, hărăzită de destin şi de timp, celor aflaţi în procesul transformării, după faptele bune sau rele, din viaţa precedentă. Omul în fata morţii, confruntându-se cu inevitabilul, încearcă, înmod disperat sau cu multă amărăciune şi speranţă amestecate, să-şi prelungească starea bătrâneţii, să întârzie moartea, prin fapte bune şi prin multă grijă în a-şi trăi frumos viaţa care i-a mai rămas şi, în felul acesta, răscumpărându-şi o parte din greşeli, el rămâne cu aspiraţia către o viaţă mult mai bună, într-o viitoare încarnare, această viziune a prefacerilor suferind multe influenţe din străvechile culturi ale Orientului.

Frumuseţea fizică îşi pierde sensul şi semnificaţia, sub acţiunea timpului, iar valorile supreme care domneau în Olimp, printre obiceiurile zeilor, veşnic tineri, veşnic puternici, graţioşi sau biruitori, valorile estetice, ale iubirii, frumuseţii şi plăcerii, transgresează, într-un fel aproape înfricoşător, prin

Page 72: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

ameninţarea bătrâneţii, a morţii şi a austerităţii cenuşii a perioadei sfârşitului vieţii, într-un registru etic, al ordinii, disciplinei şi a cultivării, în loc de arte, sunete şi parfumuri juvenile, a unei înţelepciuni elaborate, severe şi eclesiastice, aflate sub semnul singurătăţii şi al pustniciei. Este deosebit de dezolant şi voit dramatic, pasajul în care Jupiter o descrie pe zeiţa Venus, şi e semnificativ pentru trecerea de la tinereţe atotputernică şi convivialitate îndrăzneaţă şi imprudentă, la ordinea cugetării şi a meditaţiei sceptice, despre condiţia zeilor, supuşi timpului ireversibil şi atotputernic.

Descrierea pe care Jupiter o face zeitei Venus, pana atunci considerata favorita sa si a celorlalti locuitori ai Olimpului si frumusete absoluta, devine foarte picturală şi dovedeşte abilităţile lui Bruno de a înfăţişa cu exactitate ideea pe care doreşte să o transmită. Pe lângă talentul artistic drescriptiv, demn de un artist, pictor, sculptor sau gravor, ştiindu-se ce preocupate Bruno de componenta estetică în filosofie şi cunoscându-se faptul că el chiar se considera un artist-filosof, inclusiv în versurile sale, se mai conturează, cu pregnanţă, talentul şi cunoştinţele de fiziognomonist , dar şi posibilele cunoştinţe anatomice, dobândite probabil din studiile sale asupra volumelor de ştiinţe hermetice şi de filosofie a naturii. Remarcabila plasticizare a descrierilor modificării sau a oricărei alte preschimbări a figurii umane şi a corpului omenesc,ne sugerează o temă picturală, manieristă sau barocă, a lui “vanitas vanitatum”; aici, de fapt, Venus este convertită, în mod neaşteptat şi spectaculos, printre lumini şi umbre, într-o figură dezolantă a Mariei Magdalena, exprimându-şi regretele şi pocăinţa, în faţa oglinzii adevărului, ca intr-o pictura de Caravaggio sau de Georges de la Tour, cu un craniu alături, pe care se odihneşte mâna ei obosită, precum conştiinţa apropierii sfârşitului şi a unei vieţi trăită în risipă şi nepăsare. Viaţa individului, corpul său, sunt produse de o forţă internă, în ritmul căreia ne mişcăm, respirăm, evoluăm, îmbătrânim, care e numită de Bruno, ”geometru launtric”, şi care e, de fapt ritmul vieţii şi ordinea ei, ca o clepsidră careîşi urmează curgerea şi trecerea, din viaţă către moarte, nepăsător, cu fiecare respiraţie a noastră. E o genă a îmbătrânirii, face parte din ceea ce suntem, ca organisme vii, iar Bruno a intuit aceasta, cu mult înainte de apariţia biologiei aplicate şi a ştiinţei geneticii.

Dreptatea şi Adevărul sunt cele doua valori morale, pe care zeii Olimpului, la îndemnul lui Jupiter, plin de căinţă, dar şi de hotărâre, trebuie să le cultive, să le revizuiască, să le ridice în înaltul cerului, respectiv, în locul de pe firmament în care şi-au aşezat trofeele necumpătării, ale lăcomiei şi ale fărădelegii, zeii decăzuţi din starea lor divină, împreună cu templele lor, de către destinul care împarte această dreptate.

Aşa cum se defineşte pe tot parcursul tratatelor sale filosofice, literare şi morale, universalul şi particularul coexistă, ele se întâlnesc şise creează reciproc, se intercondiţionează, astfel că unitatea lor este pragul

Page 73: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

73 | P a g e

suprem propus de filosofia bruniană şi, aşa cum particularul este imaginea infimăa universalului, tot aşa infinitul este reflectarea intelectuală a unului, fără putinţă de separare sau de pierdere a lor unul în celalalt, iar cunoaşterea este perceperea lor ca unităţi în multiplicitate.

Intelectul particular este asemănător intelectului universal, prin potenţă, creaţie, forţă de percepţie, capacitatea de a transforma termeni, concepte şi imagini, de a le alătura şi a crea opoziţii, metafore şi reprezentări ale adevărurilor esenţiale.

Înţelepciunea divină, în toată unitatea ei infinită, nu poate fi înţeleasă de raţiunea umană şi transformările universale sunt misterioase şi schimbătoare, aflate aparent sub imperiul forţei de acţiune a Fortunei, zeiţa oarbă, care conduce, din întuneric, totul, astfel ca pana si zeii, in consiliul lor, dezbatand rolul acesteia pentru umanitate, par sa se simta intimidati de diatribeleacestei zeite, lipsita de vedere, deci cu o actiune oarba si imprevizibila, cu atat mai periculoasa, atunci cand e infruntata sau negata.

În judecata morală a lui Bruno, un loc particular trebuie să îl ocupe Forta, în toate manifestările ei, dar numai însoţită de capacitatea de discernământ şi de raţiune, care o înalţă şi îi conferă o valoare etică supremă, eroică, asociată cu voinţa şi cu rezistenţa, inclusiv ca formă a îndurării stoice şi eroice, altminteri, forta in stare bruta, si-ar pierde repede valoarea si semnificatia eroica, regresand in stadiul de bestialitate si prostie.

Simplitatea şi cunoaşterea simplă e considerată de Bruno o calitate cvasidivină, în sensul în care, conform logicii judecăţii de valoare, cunoaşterea aceasta nu se reflectă în sine, nu are o conştiinţă a propriei forţe şi valori şi nu are o memorie, o gândire ascunsă, repetitivă, de gradul doi, ci este o înţelegere clară şi directă asupra lucrurilor, lipsită de ostentaţie şi de ambiţia argumentaţiei.

Memoria se cultivă cu străduinţă şi chibzuinţă şi, în ritmul trecerii timpului, numai realizările valoroase şi cu adevărat semnificative, în mod universal preţuite, se vor cerne şi vor aduce aminte de ceea ce trebuie mereu să căutăm cu adevărat, ignorând lucrurile lipsite de importanţă şi aparent necesare. Ea este temelia oricărei cunoaşteri, iar Bruno o descrie în termenii logicii de acţiune, în inteligenţa alegerii şi a schiţării etapelor necesare şilogice, în dialectica unei cunoaşteri corecte şi durabile.

Memoria faptelor glorioase şi amintirea tuturor lucrurilor

Page 74: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

înfăptuite cu efort şi chibzuinţă este bunul de preţ lăsat în urma unei vieţi exemplare şi rămâne ca o marcă a calităţii personale şi o urmă a existenţei noastre trecute, înainte de moarte şi de trecerea într-o altă viaţă, în spiritul neîntreruptei preschimbări a formei noastre de fiinţare, în nesfârşita materie, din care ne naştem şi în mijlocul căreia ne transformăm perpetuu. Memoria rămâne totuşi o însuşire umană, ea fiind singura care ne salvează de dispariţia totală, păstrându-ne vii şi reali, atât în fapte, cât şi în spirit.

Memoria este o forţă supranaturală, care desfiinţează graniţele dintre viaţă şi moarte, dintre naştere şi descompunere şi ea e secretul vieţii veşnice, dincolo de consistenţa şi manifestarea materiei şi a formei, a spaţiului şi a timpului, pe care le dizolvă şi le anihilează, irevocabil. Scrisul şi formele şi spiritul literelor sunt un mijloc de transmitere a ideilor, faptelor şi de încremenire a timpurilor, prin caracterul nemuritor şi sacru al puterii de evocare. Tansilio, personajul care apare şi in “Cabala...”, este un martor, asemănător scribului din antichitate, care narează revolta zeilor, în înfruntarea cu timpul, de data aceasta, aşa cum, în trecutul lor zeiesc, au înfruntat ei înşişi şi au învins, revolta titanilor.

Memoria e un instrument al comunicării, verbale şi non-verbale, simbolice şi practice. Ea e strâns legată de spiritul uman, prin cuvânt, însufleţit de inteligenţa relatării şi de importanţa şi semnificaţia conţinutului.

Mercur, mesagerul zeilor din Olimp, face o descriere indirectă Forţei, ca însuşire a autorităţii umane, dar şi divine, şi o prezintă, în modironic, ca fiind vulnerabilă şi neputincioasă, atunci când este contracarată de şiretenie şi de uneltire, arme tăcute şi letale, eficace în orice stratagemă a războiului de interese. Bruno face aluzie aici la războaiele europene şi la conflictele dintre tările mari puteri ale timpului său, dar si la tratatele milenare de arta a razboiului, din extrmul Orient, pe care e posibil sa le fi studiat, si in care siretenia si viclenia stratagemelor de lupta sunt ridicate la rangul de calitati absolut necesare, in orice act de rezistenta, in fata unor atacuri adverse.

Nu este apreciată de Bruno ignoranţa şi nevinovăţia aşa-numitei “vârste de aur”, ci, dimpotrivă, priceperea, şi folosirea intelectului, în spiritul curiozităţii şi al imaginaţiei şi artei meşteşugului, care îl determină pe individ să depăşească starea paradisiacă a nepriceperii, oricât de plăcută ar putea să pară, pentru a descoperi moduri ingenioase de a-şi pune în aplcare scânteia divină a spiritului, pe care zeii ar fi dat-o muritorilor, pentru a-i determinasă se apropie de condiţia lor. Presărându-le drumul cu nenorociri şi greutăţi, divinitatea îi obligă pe indivizi la o atitudine ofensivă, care să le ascută capacităţile de supravieţuire şi, prin simplul fapt al posesiei acestei facultăţi, omuldevine artizanul propriei sale vieţi, prin forţa minţii şi a mâiinilor, ceea ce subliniaza si Nuccio Ordine, atunci cand se refera la etica bruniana.

O idee tentantă, de interpretare a simbolurilor mainilor si mintii, ar fi aceea că Bruno ar putea să facă referire la puterea minţii, a spiritului

Page 75: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

75 | P a g e

şi a cunoaşterii magice străvechi, atunci când vorbeşte despre schimbarea legilornaturii şi a orânduielilor, avansând ideea, tipică filosofului, că omul este o fiinţă complet liberă, în spirit, creativitate şi îndemânare, din voia providenţei şi a dorinţei divinităţii de a-l înălţa pe individ deasupra condiţiei naturale, iar acesta acţionează în virtutea propriei sale forţe şi necesităţi, prin libera sa alegere şi consimţire. Opusul iscusinţei, al fanteziei şi imaginaţei, îl reprezintă uitarea, delăsarea şi somnul, desemnat prin zeul Morfeu, care sunt zugrăviţi, într-un pasaj brunian, ca trăind într-un peisaj paradisiac, în care uitarea şi amorţirea simţurilor sunt atotputenice, deci demne de dispret. Numeroasele trimiteri ale lui Bruno catre metafora Paradisului si a conditiei paradisiace ne fac sa ajungem la concluzia unei antiteze clare intre adormire, echivalenta cu amortirea si moartea, sau chiar cu betia si nebunia, si memorie, ca valoare suprema, transgresand conditia de semianimalitate a omului paradisiac, catre eroul biruitor si civilizator de noi orizonturi, ceea ce defineste conditia individului superior, asa cum vede Bruno umanitatea, sau cum ar dori ca ea sa devina. Memoria mai poate fi considerata, in perspectiva lui Bruno, drept o garantie si o calitate suprema a intelepciunii si ratiunii sau clarviziunii, in opozitie cu nebunia, prostia sau betia simturilor. Astfel, ne putem referi, ca exemplu, la uitare si betie, in antiteza cu ratiunea si memoria, la tinutul lotofagilor, din epopeea homerica dedicata peregrinarilor initiatice ale lui Ulysse, sau, din nou, la uitarea care cuprinde fiintele umane, transformat in animale, de catre vrajitoarea Circe, din aceeasi epopee, ambele stari, uitarea, prostia si bestialitatea, constituind un fel de atentatimpotriva memorii, o infrangere a ei de fapt, deci o stare de anti-umanitate, ceea ce Bruno dispretuia in cel mai inalt grad. De aceea, in “Cantus Circaeus”, el o transforma pe Circe din vrajitoare, in zeita si, in acelasi timp, intr-un factor activ civilizator. Ea ar fi, de fapt, echivalentul lui Prometeu, avand, in acelasi timp, un statut al ambivalentei, care ar defini capacitatea de discernere intre bine si rau si necesitatea ca individul sa-si cunoasca si sa-si accepte partea intunecata a personalitatii sale, cu scopul de a o cunoaste si de a o stapani si anihila mai usor.

Simbolic, e amintit râul Lethe, cu apa uitării, echivalentul morţii spirituale şi fizice, memoria fiind aici asociată cu viaţa şi evoluţia ei superioară. Memoria este cea mai înaltă capacitate a intelectului şi e un atribut alumanităţii exemplare, o esenţă a divinului din noi. Judecata intelectuală şi îndeletnicirea filosofică, sau legătura care se creează între matematică şi filosofiesau între ştiinţele naturii şi filosofie, sau între filosofia naturii, medicină şi metafizică sau logică, sunt judecate de Bruno, în mod ambivalent, iar, dincolo de ironia de suprafaţă, problema diversităţii de judecată şi de metodologie în gnoseologia bruniană, este tratată extrem de conştiincios, de logic şi de ingenios.

Intr-un pasaj exemplar al filosofiei bruniene şi un pasaj literar tipic din “Spaccio…”, cu verva sa strălucită, filosoful schiţează întreaga ariea ideilor ştiinţifice şi filosofice ale vremii sale eclectice, cu inspiraţie în antichitatea greco-romana, dar şi cu influenţe absconse din spiritualităţile

Page 76: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

egipteană şi ebraică, de care era deosebit de ataşat şi ale căror mistere le elucida încă din anii săi de formaţie intelectuală, fără să-l mai părăsească vreodată asemenea preocupări. E o istorie a filosofiei, aşa cum o proiectează filosoful deseori, în lucrările sale, şi e situată în registrul filosofiei minţii si al logiciimetodologiei cunoaşterii, care îl absorbeau pe Bruno, în multiplicitatea conexiilor sale intelectuale. O istorie a intelectului, într-o epocă a eternelor şi complexelor contradicţii, de idei religioase, doctrine, dogme şi practici ritualice. Speranţa şi Adevărul, strâns unite, în acţiunea lor de restabilire a Adevărului, fiind cei mai puternici aliaţi ai dreptăţii, împreună cu bunătatea şi libertatea spiritului, sunt aşezaţi toţi în panteonul olimpic al zeităţilor esenţiale, în revoluţionarea structurii lumii divine a ideilor. Bruno I se adreseaza trandaviei, in pasajul amintit, care, in tihna meditatiei si a aparentei absente a activitatii, permite filosofilor naturii si tuturor actelor speculative ale intelectului sa se desfasoare, intr-o interogatie continua si constructiva, ceea ce nu ar putea fi lucru de inteles pentru omul obisnuit, inclinat sa-I considere pe ganditori niste fapturi inutile, preocupate de analize sterile si lipsite de sens. Un alt pasaj, reprezentand valorile morale demne de cultivat, ar fi cel referitor la Speranta si Adevar, Forta sufleteasca, Dreptatea si Prudenta, prin care personajul Stilpon i-ar fi invins pe dusmanii, carei-au ars casa, patria, bunurile si familia si care, in momentul in care a scapat din flacarile distrugatoare, a afirmat ca, inarmat doar cu virtutile amintite, el are tot ceea ce ii trebuie, pentru a continua lupta si pentru a invinge; e un alt pasaj prin care Bruno ilustreaza ideea de eroism, inteligenta si demnitate.

Forţa individuală, reactivată de încrederea, curajul şi speranţa oarbă, acea nebunie sublimă, de ultim moment şi care apare pe neaşteptate, în cauzele disperate, un fel de iluminare supraomenească, care îndeamnă la acţiune, în pofida absurdului situaţiei, îl determina pe individ să ajungă la pragul de sus al suportabilităţii, comiţând cele mai nebuneşti acte de bravură. Acel eroism extrem, la limita dintre posibilitate şi eşec, dintre imposibilitate şi izbândă brutală, în pofida oricărui simţ de conservare şi de avertizare spre prudenţă, îl face pe individul superior să treacă peste obstacole, ca o fiinţă fantastică, în care forţa şi libertatea spiritului dărâmă graniţele şi constrângerile impuse de autoritatea umană şi/sau naturală. Parcă şi-ar prefigurapropriul eroism, supliciu şi martiriu, în aceste pasaje emoţionante ale lui Bruno, despre Forţă, Dreptate şi Adevăr. În acelaşi timp, parcă ar prefigura şi ar zugrăvi imaginea ideală a supraomului nitzscheean, aşa cum s-a mai spus despre etica lui Bruno. Forţa morală, umana şi de acţiune a individului, singur şi puternic, împotriva tuturor, schiţează, în acelaşi timp, imaginea prometeică a eroului romantic, aşa cum se va vedea, în secolul al XIX-lea, în literatura eroică, în proză, poezie, artă, şi în teoria filosofică despre geniu, ca forţă supremă de înfăptuire, de creaţie, într-un suprem şi ultim act civilizator, care să-i impună memoria în istoria unei umanităţi slăbite, anemiate şi salvate, în ultimă instanţă. Procesul căutării, drumul cercetării, de fapt, e o metaforă mitologică, ilustrată de Bruno prin figura lui Acteon, transformat în cerb, vânătorul devenit vânatul propriilor sale idei, sfâşiat de proprii săi câini, la ordinul Dianei, idealul interzis, surprins de Acteon.

Page 77: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

77 | P a g e

Interesantă este şi preocuparea lui Bruno pentru obiceiurilecinegetice, de-a lungul timpului, examinate într-un mod demn de un cercetător comparatist al culturii şi diferenţa pe care o face între arta vânătorii şi importanţa ei în cultură, şi obiceiurile de sacrificare a animalelor, care i se par filosofului nişte acte barbare, nedemne de o civilizaţie evoluată. Un pasaj descriptiv se poate urmări în “Spaccio...”, în care bestialitatea actului uciderii unui animal, ca act de sacrificiu în faţa divinităţii, pentru satisfacerea acesteia, îi dezgustă pe zeii înşişi, pe Jupiter şi pe cei din senatul convocat, numindu-i pe preoţii, păgâni sau creştini, - (prin extensie şi posibila aluzie la “transsubstanţiere”, după părerile unor exegeţi brunieni) -, călăi de animale, aceasta sintagmă cuprinzând întreaga revoltă a filosofului împotriva acestui obicei.

Deşi aluzia la altarul creştin transpare în finalul pasajului amintit, iar diverse interpretari îi atribuie un caracter protestatar faţă de religia creştină şi accentuează activismul şi anticlericalismul lui Bruno şi referirea sa la Reformă şi Contrareformă, nu aş merge, personal, atât de departe, sau, dimpotrivă, aş merge mai departe de atât şi aş accentua caracterul mai general al dispreţului filosofului faţă de violenţă, în general, indiferent de doctrina şi de religia în favoarea sau în serviciul căreia aceste acte criminale s-ar manifesta. Bruno dovedeşte un interes special faţă de religii şi de istoricul lor, în general, încercând să extragă esenţa fiecăreia şi să ajungă la o concluzie generală, privind ideile sale filosofice principale, cunoaşterea divină, cercetarea fenomenelor particulare, în care divinul se manifestă, permanent şi nestingherit, reflectarea lui Dumnezeu în lucruri, fiinţe şi fenomene, infinitatea transformărilor, în natură, univers şi societate, transmigrarea formelor şi combinarea sau producerea alchimică a fenomenelor, filosoful fiind, de fapt, mult mai probabil, un metafizician, un epistemolog şi un analist, nu neapărat, aşa cum mereu se susţine, în numeroase exegeze clasice, un moralist şi un protestatar faţă de conflictele religioase din epoca sa. Iniţial a fost perceput Bruno în mod puţin unilateral, drept un autor critic şi un martir al ideii de libertate de gândire şi de exprimare, dar el este, în primul rând, un creator de sistem, de gândire şi de observaţie, e un filosof al cunoaşterii şi un inovator în domeniul cercetării şi al culturii. Pasajul referitor la sacrificiu, în general, îl percep, personal, ca pe un topos, un act de cultură, analitică şi comparată, şi nu neapărat ca pe o metaforă satirică anticlericală, ceea ce, fără îndoială, i-ar ştirbi din profunzime, din frumuseţea evocării şi din înţelegere.

Preocuparea lui Bruno pentru matematică şi logică se întretaie cu problematica etică şi se schiţează în numeroase pasaje o inventariere a teoremelor matematicii, a filosofiei infinitului şi a coincidenţei ei cu ideile despre coincidenţa contrariilor, registru în care Nicolaus de Cusa pare să patroneze, ca un pontif al ştiinţelor exacte, în tot acest spaţiu al abstractului, careîl obsedează pe Nolan.

Cvadratura cercului, problema spinoasă a oricărui filosof, matematician, geometru, este dezbătută de Bruno, cu inventivitate, cu acurateţe

Page 78: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

şi cu multă ingeniozitate, procedându-se la o reducere la absurd, prin soluţiile proprii ale filosofiei bruniene, în care coincidenţa contrariilor şi problematica infinit-finit sau non-finit, revin şi oferă soluţii în nişte demonstraţii matematice de forţă, cu figurile la care recurge Bruno în general, desenul argumentativ fiind un apanaj al gândirii sale abstracte. Concluzia lui Bruno, privitoare la înscrierea patrulaterelor în cerc se raporteaza la întreaga sa gândire filosofică şi e asemenea unei formule matematice, ducându-ne cu gândul la calculele renascentiştilor, matematicieni şi artişti, privitoare la secţiunea de aur şi la numărul divin, simboluri ale perfecţiunii formei şi ale infinitului sau non-finito, respectiv, forma închisă în materia amorfă şi care aşteaptă gestul eliberator şi creator al artistului sau savantului, pentru a se manifesta în act.

Bruno îl aminteşte deseori pe calul Pegas, ca pe un deschizător de drumuri, un agent înaripat şi purificator, cu o dublă substanţă, unaterestră, cealaltă divină şi spirituală, şi a cărei explicare o expune pe larg, în cele două scurte dialoguri din volumul “Cabalei...”, în care el schiţează o filosofie hermetică a inteligenţei umane, intersectată şi înălţată, prin înnobilarea cunoaşterii divine. Pegas, înaripat fiind, are o similitudine a rolurilor cu Mercur, tot un mesager divin, spre deosebire de faptul că Pegas e pe jumătate divin, şi pe jumătate animal şi uman, reprezentând, de fapt, însăşi condiţia omului superior, care a trecut prin diversele transformări spirituale şi corporale, aşa cum se reflectă în dialogul sceptic şi comic, în acelaşi timp, lucid şi ludic, al “Cabalei calului Pegas” şi al “Asinului cilenic”, în spiritul lui Bruno.

Apa şi izvorul, ca simboluri, în mitologia bruniana, sunt strâns ataşate purificării spirituale, înălţării intelectuale şi a trasării drumului discernerii şi al cunoaşterii divine, dar şi a actului spălării sufletului, în drumul săude transgresiune către altă formă şi substanţă, prin înlăturarea totală a oricărei idei şi urme din experienţele vieţilor trecute, datorită băii în fluviul Lete, apa uitării, prin excelenţă. Nu întâmplător este amintit calul Pegas,in anumite pasaje, el fiind agentul catalizator, între o lume şi cealaltă, divină şi terestră, între condiţiade om, animal şi semidivinitate, între memorie şi uitare, între instinct şi intelect, între spirit şi corp schimbător. O altă laudă o aduce autorul zeiţei Mnemosina, mama celor nouă Muze, reprezentate prin aritmetica, -geometria, muzica, logica, poezia, astrologia, fizica, metafizica, etica- , zeiţa atotcuprinzătoare a elementelor cunoaşterii, a şlefuirii şi desăvârşirii ei, prin corespondenţa neîntreruptă a planului terestru cu registrul divin, a lucrurilor şi fenomenelor perceptibile, racordate la sursa universală imperceptibilă, impalpabilă şi necognoscibilă.

Memoria e o virtute primordială şi datorită efectului ei asupra sufletului, acesta reuşeşte să îşi îndrepte aspiraţia către zenit, amintindu-şi de greşelile existenţelor trecute şi ale trecutului existenţei ultime, prin experienţele acumulate în perindările sale în nenumărate forme şi înfăţişări. Sufletul se exprimă prin căinţă şi prin voinţa şi forţa de a-şi depăşi greşelile şi de

Page 79: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

79 | P a g e

a se desăvârşi, în virtutea raţiunii sale de aspiratie către lumina cunoaşterii divine. Aceeaşi idee e exprimată în dialogul “Cabala calului Pegas”, şi acelaşi mod prin care, în drumul său către perfecţiunea iniţială, de unde s-a desprins de nenumărate ori, în multiplele sale existenţe, sufletul călător, schimbându-şi formaterestră, se află într-un perpetuu proces de regăsire şi de autocunoaştere, înnobilându-şi substanţa subtilă prin autodeterminare. Verbul “a-şi aminti” devine semnificativ în pasajele bruniene, ca o referire permanentă la rolul primordial al memoriei, sub toate formele ei specifice de manifestare. O altă accepţiune a conceptului de “forţă” este aceea a forţei sufleteşti, care e însoţită de dreptate şi de prudenţă şi e condusă de speranţă, intercondiţionându-se, în înfăptuirea unor scopuri eroice, demne de omul superior. Unitatea în diversitate şi coincidenţa contrariilor sunt amintite ca elemente ale filosofiei Nolanului, într-un pasaj din “Spaccio della bestia trionfante”, de către Minerva, care explică semnificaţia determinantă a noii filosofii, pe care a revelat-o acestuia şi pentru care el ar trebui să-i fie etern recunoscător.

Bruno descrie semnificaţia zeităţilor şi evoluţia religiilor, în timpurile trecute, asemănătoare cu cele din timpul prezent, şi a ideilor şi virtuţilor care au produs crearea lor, prin corespondenţe nenumărate şi prin inventivitatea oamenilor de a reprezenta ideile nemuritoare sub forma artelor şi a produselor lor, a legendelor, a scrierilor, a modurilor de viaţă şi obiceiurilor, inspirate din concepte divine şi care se cereau a fi exprimate palpabil, pentru a fi mai simplu de perceput pentru mintea umană. El mai face trimitere la artele şi ştiinţele egiptene şi descrie puterea de manifestare a magiei, stăpânite de egipteni, ca o ştiinţă ascunsă şi complexă, capabilă de a asocia şi a uni într-un lucru, mai multe concepte contraditorii, de a le reprezenta în imagini stranii şi neaşteptate, şi de a crea simboluri.

Zeităţile culturilor străvechi reprezintă, fiecare în parte, atribute şi elemente ale naturii şi lucrurilor, iar oamenii învăţaţi, magii, aflaţi pe treapta cea mai înaltă a puterii de cunoaştere, au numit cu nume de zei fiecare împrejurare şi manifestare naturală, pentru a putea, pornind de la registrul particular, terestru, la cel general, din sfera divinului, să explice şi să înţeleagă zeitatea supremă, inteligenţa unică şi neschimbătoare a universului, prin simbolurile ei, ca nişte răsfrângeri ale forţei de acţiune asupra microcosmosului diversificat şi ramificat şi el la infinit. Magia cuprinde totalitatea cunoaşterii universale, naturale, umane şi e înţeleasă şi urmată doar de ucenicul care îndrăzneşte să cerceteze şi să persevereze în cunoaşterea lucrurilor de dincolo de intelectul comun, el perfecţionându-se şi ajungând treptat, prin răbdare şi îndurare şi prin forţa sufletească, un maestru, un magician, capabil să cuprindă şisă înţeleagă, fără să perceapă, căci infinitudinea cunoaşterii magice nu ar permite-o, corespondenţele eterne şi sublime dintre lucruri, cuvinte, fenomene, imagini, concepte, stări sufleteşti, idei. Bruno situează pe două registre cunoaşterea, vorbind despre Sofia supraomenească şi despre varianta terestră, dar subliniază permanenta legătură care există între cele două tipuri de înţelegere şi două moduri diferite de a vedea adevărul şi lumea, abstract şi

Page 80: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

natural vizibil.

Un pasaj deosebit de interesant din “Spaccio...”, explică credinţa oamenilor în eroi, ale căror virtuţi erau percepute ca o coborâre sau o întrupare a esenţei divine pe pământ, pentru a le revela muritorilor existenţa acestei esenţe superioare şi faptul că ea se manifesta peste tot, în tot universul şi pe pământ, că este una în toate, aceste răsfrângeri ale înţelegerii şi energiei divine, producându-se, la vedere, în anumite momente semnificative ale timpului şi istoriei, ca nişte mesaje şi evenimente ieşite din comun, care marcau definitiv memoria culturii umane.

Egiptenii au inspirat evreilor, spune Bruno, sistemul lor de cunoaştere magică şi ascunsă şi în această filosofie a simbolurilor şi corespondenţelor pline de semnificaţii divine, se află chintesenţa cunoaşterii totale şi supreme, adică revelaţia divinului din natură, pornind de la forţa divină din noi.

Numerele simbolice sunt cele amintite în scrierile kabbalistice, iar seriile de numere sunt încărcate de semnificaţii hermetice, numerologice, kabbalistice, trimitere clară făcându-se şi la arcanele majore şi minore ale imaginilor simbolismului cărţilor de Tarot, simbolurile totale ale filosofiei oculte, dar pasajele bruniene hermetice din “Cabala…” sau din “Spaccio…” sunt împânzite şi de aluzii la scrierile talmudice sau ale Torei. Hermes Trismegistul este unul dintre magii amintiţi cel mai des de Bruno şi dialogurile sale fac trimiteri, mai mult sau mai puţin directe la scrierile atribuite acestuia, asemănătoare cu nişte dialoguri între maestru şi discipoli.

Bruno, citându-l pe Hermes Trismegistos, îşi exprimă admiraţia şi interesul deosebit faţă de civilizaţia şi stiinţa egiptenilor, considerând Egiptul ca pe un loc străvechi şi o civilizaţie solară, ca pe un centru al lumii, de unde se ramifică ştiinţele şi obiceiurile, şi schiţează un parcurs profetic al civilizaţiilor care vor urma, ca nişte ecouri îndepărtate ale luminii iniţiale, din ce înce mai slabe şi mai supuse degradării, prin slăbiciunea lor. Până şi zeii vor părăsiacest centru spiritual, slăvit de Hermes Trismegistos, iar o dată cu dispersarea şi cu multiplicarea religiilor şi a obiceiurilor, se va ajunge, din ce în ce mai mult, la manifestări ostentative şi inevitabile, pe scara istoriei, ale coruperii spiritului, ale violenţei şi distrugerii inevitabile a libertăţii spirituale, în numele unor religii şi culte impuse prin abuzuri şi prin răsturnări ale valorilor, astfel schiţându-se de către Bruno, o logică a evoluţiei civilizaţiilor, ca organisme componente ale istoriei. Pasajul din Hermes Trismegistos este o profetie plina de forta vizionara si de o capacitate de expresie cu adevarat magica, in care magul vede, ca intr-o pelicula inversata sau ca intr-un flash-back maretia Egiptului, aflata la frontiera

Page 81: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

81 | P a g e

dintre splendoare si decadere, dintre fiintare si distrugere, dintre constiinta si neant, totul raportandu-se parca la o inversare dramatica, de proportii aproape cosmice, la nivelul culturii si al constiintei umanitatii. Asclepios, caruia Trismegistos I se adreseaza, este un martor mut al unei decaderi spectaculoase,care va marca, nu numai sensul si valoarea istoriei si a culturii umanitatii, ci si sensul si rostul individului in univers. Distrugerea culturii Egiptului capata sensul unui fenomen care marcheaza decaderea conditiei individului in lume si este, in acelasi timp, un atentat la memorie, calitatea divina innascuta a omului.

În piesa de teatru “Il Candelaio”, personajul Gioan Bernardo, un alter ego al lui Giordano Bruno, este pictor de meserie, iar Bruno explică prin intermediul personajului său, modul în care, prin imagini şi simboluri mnemonice, el ajunge la esenţa divină a cunoaşterii hermetice, cu ajutorul fanteziei.

Nu întâmplător autorul se exprimă prin personajul său, pictor, un alter-ego, şi se poate constata, în decursul numeroaselor sale scrieri filosofice, etice sau metafizice şi cosmologice, teoria estetică a lui Bruno, în care imaginea, litera, cuvântul, simbolul sau expresia plastică din pictură, sculptură sau arhitectura, declanşează comparaţii neaşteptate, conexiuni spirituale, asocieri de concepte la fel de sugestive, pe cât le realizează artistul plastic în arta sa. Epica lui Bruno e presărata stilistic cu termeni plastici şi evocatori, iar frazele sale par sculptate, prin încărcătura lor barocă, prin eclectismul expresiei şi prin forţa de sugestie a comparaţiilor sale imprevizibile. Autorul posedă acea putere de evocare, caracteristică artistului plastic şi, asemenea acestuia, el aduce în faţa ochiului imaginar al cititorului, în căutarea subsţantei filosofice universale, expresia mnemonică, liantul între văzut şi nevăzut, cezura dintre sensibil si inteligibil. Bruno trasează sensul unei transgresiuni universale de esenţă metafizica. Fiecare îşi găseşte locul în univers, prin descoperirea proprieiidentităţi şi prin perceperea prin intelect şi imaginaţie a unui registru superior, princare să-şi racordeze experienţa unică la adevărurile de inspiraţie divină, universală. Timpul este unic, total, infinit şi indefinit, iar trecerea lui, pasajul dintretrecut, prezent şi viitor, e descris, în filosofia lui Bruno, ca o iluzie, o buclă temporală, care nu porneşte dintr-un punct anume şi nu se finalizează undeva, într-un spaţiu dat. Relaţia spaţiu-timp e nedefinită, iar dimensiunile acestei ecuaţiisunt abolite, exact aşa cum se va întâmpla mai târziu, în era contemporană, in astrofizica. În dialogul “Spaccio della bestia trionfante”, Bruno explică mecanismele şi avatarurile cunoaşterii şi schiţează o etică a muncii, menită să îl aşeze pe individ, în toată integritatea sa, în schema ordinii cosmice, prin conştiinţa forţei sale interioare inerente condiţiei sale.

Memoria este veşnică şi devine un atribut al înţelepciunii divine, iar scrisul o acţiune evocatoare a fenomenelor care depăşesc realitatea sensibila.

Page 82: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Registrul mundan se întretaie cu dimensiunea metafizicului iar fiinţa umană dispune, prin capacitatea de sesizare a esenţelor, de atributul prudenţei, care ajuta individul să contribuie la modelarea propriei existenţe, prin acţiunea indirectă asupra circumstanţelor. Providenţa şi liberul arbitru converg în punctul ultimul al Unului absolut şi universal, infinit. Emanaţionismul este una dintre constantele filosofiei naturale şi hermetice ale lui Bruno, reminiscenţă plotiniană şi un numitor comun al filosofiei Renaşterii. Divinitatea se află în tot ceea ce există, iar manifestarea ei în lucruri se produce în mod gradat, în proporţii diferite, de la un colţ la altul al lumii, de la lucrurile neînsufleţite, la regnurile animal şi vegetal, până la fiinţa umană, locuită de divinitate, ca un templu viu, însufleţit de spiritul universal. Fiecare fiinţă păstreazăîn ea amintirea vieţilor anterioare trăite, iar experienţa acumulată în infinitele peregrinări se reflectă în prezentul existenţei fiecăruia. Sufletul universal îmbracăvariate forme şi se reflectă ca un rezultat al potenţei divine, devenite act însufleţitor, contribuind la evoluţia lumilor în schimbare şi la mişcarea şi transformarea tuturor fenomenelor accidentale, în perindarea lor esenţială. Mnemotehnica lui este impregnată de asemenea determinisme, iar Bruno tratează despre transformarea, iradierea şi răspândirea energiei divine, a forţei însufleţitoare din univers şi manifestarea ei, în două sensuri, de la divinitate cătrelumea terestra şi în sens invers, de la lumea de jos, “sublunara”, către sfera divinităţii, în tratatul său, “De Magia”, şi în alte tratate de magie şi ocultism, în care experienţa sa filosofică şi viziunea magică se întreţes şi se inspiră, formând o sinteza unică şi un aliaj între ştiinţă şi magie sau “para-ştiinţă”.

Un pasaj semnificativ şi cu multe referiri la hermetismul tipicRenaşterii si al perioadei post-renascentiste este descrierea personajului Cencio,în dialog cu Gian Bernardo, într-o discuţie despre procedee alchimice şi legăturile dintre simbolurile hermetice antice din diferite culturi.

Proprietăţile metalelor, precum şi ale mineralelor, apar în numeroase descrieri în paginile scrierilor lui Giordano Bruno, ca o preocupare continuă. Metalele sau pietrele preţioase nu sunt numai simboluri alchimice, înzestrate cu puteri de transformare uimitoare, care sfidează sau depăşesc trecerea necontrolată a timpului şi fenomenelor, ele chiar sunt menite să controleze prefacerile materiei şi să condiţioneze mişcările ei. Ele sunt înzestratecu strălucire şi duritate şi prin însăşi aparenţa lor preţioasă exercită efecte stimulatoare, vindecătoare sau liniştitoare asupra fiinţelor vii, oameni şi animale. Alchimia e o ştiinţă a tămăduirii spiritului şi corpului şi toate procedeele alchimice posedă semnificaţii filosofice profunde, vizând transformarea lumii, a spiritului universal, îmblânzirea forţelor nevăzute sau provocarea lor, de fapt, un fel de control uman asupra stihiilor naturii. Filosofii, gânditorii cei mai mari ai antichităţii erau, de fapt, magii care anunţă noi schimbări, prin forţa spiritului lor şi prin stimularea procedeelor intelectului, de luare în posesie a tuturor instrumentelor cunoaşterii. Alchimia se combină cu astrologia, cu medicina, filosofia,

Page 83: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

83 | P a g e

meteorologia, botanica, chimia, iar filosofii sunt preocupaţi de medicină, aşa cum medicii pot deveni filosofi ai naturii, după cum, în multe pasaje demonstrează Bruno, în cărţile sale. Toate elementele naturii oferă remedii şi soluţii către transformări benefice şi stiinţa interpretării acestor semne este străveche şi cuprinsă în operele învăţaţilor filosofi ai naturii. Forţa naturii se poate manifesta, atât în elementarele fenomene naturale, cât şi în capacitatea hipnotica a privirii sau gesturilor umane, venite din partea unor indivizi cu un magnetism ieşit din comun.

Despre importanţa metalelor, despre forţa şi combinarea lor magică, reflectează personajul Bartolomeu, într-un mod oarecum parodic, darîn care se întreţese misterul puterii de posesie şi de vindecare pe care îl cuprindeformula alchimică.

Metalele şi ştiinţa folosirii şi a combinării lor ne permite să obţinem o putere sporită asupra celorlalţi, fie pe cale alchimică, prin magie şi magnetism, fie prin forţa financiară. Bartolomeu îşi face chiar nişte calcule, legatede cursul banilor, un fel de operaţiune bursieră, pentru a-şi investi banii cu mai multă eficienţă.

În dialogul “Cabala del cavallo pegaseo” Bruno continuă preocupările sale mnemotehnice şi hermetice, vorbind despre corespondenţe şi transgresiune, şi adăugând simboluri şi concepte care reunesc cele două planuri,metafizic şi mundan.

“Sufletul omului este, în esenţa sa, ca gen şi speţă, la fel cu cel al muştelor, al scoicilor de mare, al plantelor si al oricărui lucru însufleţit, adică având suflet: căci nu exista corp care să nu aibă într-însul un suflet care comunică, care mai vioi şi desăvârşit, care mai puţin. … De aici puteţi pricepe că este posibil ca multe animale să aiba mai multă minte şi un intelect mai luminat decât omul (şi nu e glumă ce a spus Moise despre şarpe, când l-a numit cel mai înţelept dintre toate animalele de pe pământ), dar din pricina puţinătăţii mijloacelor de care dispun, rămân mai prejos decât acesta, la fel cum omul, prin bogăţia ce i-a fost dăruită, e cu mult mai presus decât ele.”(52)

Arta memoriei a fost cunoscută în antichitate, din tratatele unor autori preocupaţi de capacitatea de asimilare a conceptelor abstracte, pe baza imaginilor, iar unii au aplicat ca metodă de învăţare şi asimilare puterea imaginilor fantastice, transformând intelectul într-un fel de oglinda inversă a imaginilor abstracte, care, prin metaforizare şi prin simboluri, reuşesc să impună o imprimare de asocieri neaşteptate, uşor manipulabile intelectual. Se pare că Sfântul Toma de Aquino a fost unul dintre iniţiatorii metodei mnemonice, când a interpretat un tratat aristotelic şi unul necunoscut, intitulat „Rhetorica secunda”. Aşa cum arăta Culianu, arta memoriei mai era practicată în Evul Mediu în mănăstiri, de către călugări, şi îşi avea inspiraţia, în numeroase cazuri, în retoricalui Cicero, de unde se preluau figurile de stil necesare, topica, amplitudinea termenilor, cu întortocheri baroce, şi în perioada Renaşterii, arta memoriei era

Page 84: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

deosenit de apreciată, intrând în obişnuinţa intelectualilor, ca un merit deosebit înevoluţia lor spirituală şi, implicit, socială, faptul de a-şi însuşi asemenea practici şiexerciţii spirituale. Exersarea în arta memoriei presupune o activitate de concentrare şi de dispersie, în egală măsură, şi se recomandă să se practice în locuri solitare, precum mănăstirile, casele părăsite, cimitirele, castelele vechi sau în casele fiecăruia şi în orice loc ce produce starea de inspiraţie, de imaginaţie, de exercitare a fanteziei, care cheamă imaginile sugestive şi susceptibile de a produce suprapuneri si asocieri neaşteptate, cu o forţă puternic evocatoare.

Superioritatea şi evoluţia fiinţei umane stă în dispunerea organelor esenţiale pentru înfăptuirea civilizaţiilor istoriei, singurele de altfel, carenu se întâlnesc la nicio altă specie de vieţuitoare. Bruno face şi aici elogiul măinii,ca şi în alte scrieri mnemotehnice:

vii “...unde s-ar mai pomeni instituire de doctrine, inventare de discipline, grupare de cetăţeni, provocatoare de clădiri şi multe alte lucruri care sunt semne ale măreţiei şi excelenţei omeneşti si care-l fac pe om triumfătorul neînvins al tuturor celorlalte specii? Toate astea, dacă priveşti cu atenţie, nu decurg din pravila minţii, ci din cea a mâinii, organul organelor.”(53)

Instinctul intern de conservare al omului e, de fapt, bunul simţ sauintelectul, o capacitate de cunoaştere şi de înţelegere superioară şi imediată:

“Întreabă-i pe învăţaţii dumitale, dacă asemenea instinct este simţ sau intelect. Iar, dacă e simţ, dacă vine dinăuntru sau din afară? Or, nevenind el din afară, cum bine se vede, să spună ei ce simţ interior mai bun ca al omului îi înarmează cu prevederea, dibăcia, deprinderea, precauţia şi agerimea cu care fac faţă nu doar situaţiilor prezente, ci şi celor viitoare.”(54)

Inteligenţa înnăscută dă un sens tuturor acţiunilor umane şi le conduce în atingerea scopurilor, într-un grad mai mare decât cunoaşterea dobândită prin experienţă şi studiu, un fel de simţ intern, care acţionează mecanic, în virtutea conservării vieţii, de fapt o forţa care subzistă în individ şi îi creează calea către evoluţie.

“De ce atunci să nu numim această putere eficientă intelect uman, ca acela în virtutea căruia gândeste omul? În fond, avem toată libertatea de a numi cum ne place şi a limita definiţiile şi sensurile cuvintelor cum ne pare mai potrivit, la fel cum a făcut Averroes. Şi am toată libertatea de a spune că înţelegerea dumitale nu e întelegere sau că orice faci dumneata faci, nu din intelect, ci din instinct, de vreme ce faptele altor animale, mai demne decât ale dumitale (precum cele ale albinelor şi furnicilor) nu se numesc că vin din intelect, ci din instinct. Sau voi spune că instinctul acelor mici făpturi este mai demn decâtintelectul dumitale.”(55)

Materia vie este supusă unei transformări perpetue, prin

Page 85: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

85 | P a g e

acţiunea forţei interne care pune în mişcare totul, de la macrocosmos la microcosmos şi invers, astfel că acest şir nesfârsit al formelor vii este insăşi raţiunea cu care divinul se face simţit în lume. Memoria sau inteligenţa materiei este suflul sau forţa care produce toate aceste peripluri ale materialităţii universale. Mişcarea este prestabilită şi infinită, iar sensul ei este în conformitate cu logica ascunsă a actului divin perpetuu.

“Părerea asta mi se pare nu prea îndepărtata, nici tocmai contrară credinţei profeţilor, care spun că totul se află în mâna unuia şi aceluiaşi olar, lut care, cu roata acestui vârtej de aştri, este modelat şi remodelat, în perindarea naşterilor şi distrugerilor lucrurilor, când într-un nobil pocal, când într-un pocit de ulcior, dar mereu din acelaşi material.”(56)

Mişcarea şi transformarea nesfârşită a vieţii ia aici un sens şi o virtute etică. Bruno demonstrează că credinţa în transmigrarea sufletelor ar fifost prezentă, în mod mai mult sau mai puţin direct, în scrierile evanghelice sau în credinţele iudaice, ceea ce e un fapt şi un argument eficace pentru a-şi susţineaceastă teorie, bazându-se pe cărţile sfinte oficiale:

“Asta au priceput şi au declarat mulţi dintre rabinii cei mai inţelepţi. Aşa pare să fi înţeles şi cel ce a zis: “Salva-vei oameni şi vite pe-atât pecât îţi vei înmulţi mila.”

Acelaşi lucru devine limpede şi din transformarea lui Nabucodonosor. De aceea unii saduchei au crezut că Botezătorul ar fi fost Ilie: nu că ar fi avut acelaşi trup, ci acelaşi spirit într-un alt trup. Prin acest fel de renaştere unii speră că justiţia divină le va face dreptate, după sentimentele şi faptele de pe când erau în alt trup.”(57)

Cunoaşterea este relativă, infinitul, adică adevărul absolut nu poate fi perceput prin simţuri, numai prin puterea de proiectare a forţei intelectuluişi orice afirmaţie este supusă dubitaţiei, până în momentul în care, prin forţa analogiilor, se ajunge la o concluzie universal valabilă, asemenea unui adevăr matematic.

“Printre sectele de filosofi s-au aflat unele numite îndeobşte Academiile, sau mai exact scepticii sau efecticii, care se îndoiau că pot spune ceva hotărât, drept care, izgonind orice enunţ, nu îndrăzneau să afirme sau să nege nimic, dar pretindeau să li se spună cercetători, examinatori şi socotitori ai lucrurilor.”(58)

Cunoaşterea pare lipsită de sens, atâta timp cât nu se raportează la un adevăr primordial şi infinit, iar memoria cunoştinţelor dobândite este, de fapt, existenţa spiritului universal, a forţei nesfârşite a materiei, preexistentă în orice fiintă de pe pământ, cunoaşterea intrinsecă înglobând, în acelaşi timp preexistenţa nemuririi şi a transformării veşnice.

Page 86: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

“Eu am fost acel Xenofon din Colophon care a spus despre toate lucrurile că nu sunt altceva decât opinii. Dar, lăsând deocamdată la o parte cugetările mele şi revenind la subiect, eu zic că argumentul pyrrhonienilor e bine cunoscut: ei spuneau că, pentru a afla adevărul, e nevoie de învătătură, iar pentru ca invăţătura să fie eficace, este nevoie de un învăţator, de un învăţăcel şide un obiect de învăţat: adică de profesor, de discipol şi de materie; dar că niciunul dintre aceste lucruri nu există cu adevărat: prin urmare, neexistând învăţătura, nu există cunoaştere a adevărului.”(59)

Prefaţa dialogului “Cabala del cavalo pegaseo” este adresată Preasfinţitului Don Sapatino, “urmaş al Sfântului Quentin”, episcop de Casamarciana şi aici Bruno rezumă ideile care întreţes acest dialog plin de semnificaţii hermetice şi în care se dezvăluie originile filosofiei sale mnemotehnice.

“...Or, cum stăteam aşa, cu ochii pironiţi, căutând rostul materiei acesteia enciclopedice, mi-am amintit de enciclopedismul minţii dumitale, care nu atât prin bogăţie şi rodnicie pare să cuprindă totul şi chiar mai mult decât totul, cât printr-o anume şi osebită desăvârşire. Desigur, nimeni nu va putea pricepe totul mai deplin decât dumneata: deoarece eşti în afara a toate. Dumneata poţi intra pretutindeni, pentru că nimic nu te ţine închis. Poţi avea totul, pentru că nu ai nimic. (Nu ştiu de mă voi dovedi mai grozav, dar îti voi descrie intelectul inefabil). Nu ştiu dacă eşti teolog, filosof ori cabalist: dar ştiu că eşti toate laolaltă, dacă nu prin esenţă, măcar prin participare; dacă nu în act, atunci în potenţă, daca nu de aproape, de departe. Oricum, eu cred că ai îndeajuns şi dintr-una şi dintr-alta: drept care, poftim aici cabală, teologie şi filosofie!

Vorbesc de-o cabală de filosofie teologică, de-o filosofie de teologiecabalistică şi de-o teologie de cabală filosofica, deoarece nu ştiu încă dacă aceste trei le deţii în întregime, în parte sau deloc...”(60)

Complexitatea dialogului cabalistic îl aduce în primul plan al gândirii lui Bruno şi îl face să devină un episod cheie al mnemotehnicii bruniene:

“...Dar de eşti înţelept precum te socotesc eu şi judeci cu chibzuială, îl vei păstra pentru dumneata: şi nu vei găsi că ceea ce-ţi închin dumitale e mai prejos decât ceea ce am închinat papei Pius V, căruia i-am dedicat “Arca lui Noe”; nici regelui Henric III al Franţei, pe care l-am nemurit cu “Umbrele Ideilor”; nici legatului său în Anglia, căruia i-am dăruit “Treizeci de sigilii”, nici cavalerului Sidney, căruia i-am închinat “Bestia Triumfătoare”. Pentru că aici ai nu doar bestia triumfătoare, în carne şi oase, ci şi cele treizeci de sigilii desfăcute, fericirea desăvârşită, umbrele lămurite şi arca bine cârmită: unde măgarul, (care nu-i mai prejos, nici de roata timpului, nici de necuprinsul universului, de fericirea inteligenţelor, de lumina soarelui, ori de baldachinul lui Jupiter), este moderator, prezentator, consolator, dezvăluitor şi cârmuitor. El nu e un măgar de grajd, ori de turmă, ci unul care se poate arăta

Page 87: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

87 | P a g e

oriunde, poate merge oriunde, intra oriunde, şedea oriunde, poate comunica, înţelege, sfătui, explica şi face totul.” (61)

Dialogul “Cabala calului Pegas” are valoarea metaforică a unuipoem în proza şi în el se întreţes trimiteri şi aluzii din vechile religii ale omenirii, de la egipteni, la tratatele talmudice, de la filosofii presocratici, la Plotin, de la romani, la prototipul omului renascentist, cu a sa gândire encilopedică, vast creuzet, în care se produce şi se perfecţionează arta subtilă a memoriei. Dincolo de valorile etice din dialogul precedent, “Alungarea bestiei triumfatoare”, la care se face trimitere în continuare, în dialogul cabalistic se conturează direcţiile gnoseologiei bruniene, care tind către o perfecţionare individuală, o voinţă de autodesăvârşire, pe care autorul o reunoaşte ca fiind menită doar puţinelor conştiinţe şi inteligenţe, doar celor ale căror spirite au cunoscut nenumărate transgresiuni, experienţe personale şi care au ştiut să sublimeze cunoaşterea oferită de experienţă, pentru a cuprinde, în cele din urmă, formula alchimiei interioare, înălţătoare şi unică, ţinând de personalitatea individului filosof. Cum, nu poate exista înţelepciune fără capacitatea acumulării interioare, memoria estecheia către învăţătura divină şi e o reminiscenţă a laturii divine din noi, ceea ce am fost, în vârtejul transformărilor, când sufletul nostru s-a desăvârşit, în sfera divină supremă şi apoi s-a manifestat nestingherit şi eficace, în experienţele nesfârşite ale prefacerilor şi înlănţuirilor de forme şi substanţe.

Într-unul din pasajele “Cabalei calului Pegas”, personajul Saulino, prezent şi în “Spaccio...”, drept martor ar reformei morale instituite de Jupiter, şi interlocutor al Sofiei terestre, prezintă semnificaţia multiplă şi esotericăa termenului “asinitate”, făcând trimitere la tratatele sfinte ale cabalei:

“Ca sa nu vă pierdeţi cu firea, când auziţi vorba “măgar”, “asinitate”, “dobitocie”, “ignoranţă”, “nebunie”, vreau mai întâi să vă aduc aminte pasajul acela din luminaţii cabalişti, care, cu ochi mai ceva decât ai lui Linceu, mai ceva decât ai lui Argus, au pătruns, nu zic, până la al treilea cer, ci în adâncul adâncului universului supralumesc şi ensofic: pentru a contempla acele zece Sephiroth, pe care, în limba noastră le numim “mădulare”, şi “veşminte”, ei au pătruns, au văzut, au conceput quantum fas este homini loqui. Acolo sunt dimensiunile Kether, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tifereth, Netsa, Hod, Jesod, Malkuth, pe care noi le numim: “Coroana”, pe a doua “Înţelepciunea”, pe a treia “Providenţa”, pe a patra “Bunătatea”, pe a cincea “Puterea”, pe a şasea “Frumuseţea”, pe a şaptea “Izbânda”, pe a opta “Lauda”, pe a noua “Temeiul”, pea zecea “Împărăţia”.” (62)

Dialogul e impregnat de trimiteri la personajele Vechiului Testament şi la istoria scrisă a neamurilor poporului evreu, care, prin replicile interlocutorilor Saulino şi Sebasto, este, în acelaşi timp, supus acuzaţiilor de idolatrie şi judecat într-un mod virulent, fie lăudat şi apreciat pentru sistemele gândirii din scrierile kabbalistice, din care se citează pasaje sau se exprimă simboluri şi metafore ale cunoaşterii ascunse:

Page 88: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

“Aceste douăsprezece neamuri sacre corespund aici jos celordouăsprezece semne ale zodiacului, cuprinse în cingătoarea firmamentului, aşa cum a văzut şi mărturisit profetul Balaam, când, pe culmea unui deal, le-a zărit pe câmpie rânduite şi separate în douăsprezece tabere, zicând:

“Fericit şi binecuvântat popor al lui Israel, voi sunteţi stele, voi sunteţi cele douăsprezece semne rânduite frumos, precum douăsprezece turme bogate. Aşa făgăduit-a Iehova al vostru să sporească sămânţa marelui vostru părinte Avraam, ca stelele pe cer, adică urmând rostul celor douăsprezece semne ale zodiacului: pe care le chemaţi cu numele celor douăsprezece animale.” (63)

Referirile la astrologie, la constelaţiile cerului şi la virtuţile acestor semne şi animale care le simbolizează, pe fiecare în parte, sunt o continuare şi o trimitere la dialogul precedent, “Spaccio della bestia trionphante”, unde se preconiza înfăptuirea transformării ordinii divine existente deja într-o ierarhie de valori viitoare, inconturnabile, şi care vor duce la o nouă ordine a lucrurilor arhetipale, de la care va decurge, în ultimă instanţă, transformarea evolutivă a societăţilor, popoarelor şi obiceiurilor, în cheia unei noi etici. În dialogul imediat următor, în prelucrarea în cheie kabbalistică a ideilor despre cunoaştere şi memoria care o determină, o condiţionează şi o reflectă, se reia unsimbol universal şi un numitor comun al tuturor scrierilor străvechi, şi care e interpretat, în funcţie de civilizaţia şi cultura care l-a produs şi l-a folosit drept criteriu al cunoaşterii sau ignoranţei, atunci când cele două nu se suprapun şi se intensifică, în nişte pasaje neaşteptate:

“Aici puteţi vedea cum acel profet iluminat, trebuind să le binecuvânteze pe cele de pe pământ, s-a dus către ele călare pe măgar, prin vocea măgarului a fost inştiinţat de voinţa divină, prin puterea măgarului a ajuns s-o înfăptuiască, de pe spinarea măgarului şi-a întins el mâinile spre corturi şi a binecuvântat acel popor sfânt şi blagoslovit: pentru a vădi că acei măgari saturnieni şi celelalte dobitoace înrâurite de pomenitele Sephiroth, de la măgarul arhetipal, prin mijlocirea măgarului natural şi profetic, trebuia să aibă parte de o asemenea binecuvântare.” (64)

În continuarea dialogului despre asinitate şi simbolurile ei, se demonstrează dualitatea cunoaşterii şi a adevărului, care se situează pe două planuri opuse, confirmând şi conţinând în ele acea dinamică a elementelor contrare, care coincid atunci când devenim conştienţi de legătura indisolubilă între universal şi particular, în toată multiplicitatea lui perpetuă. Asinitatea e un felde catalizator între conştiinţa universală şi cea individuală si e de altfel o treaptă către cunoaşterea divinului, începând cu depăşirea stării de animalitate din noi,

Page 89: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

89 | P a g e

în scopul înţelegerii unui adevăr mai profund, dincolo de adevărul personal. În această etapă, se schiţează o structurare a cunoaşterii şi inteligenţei, în toate treptele desăvârşirii ei, sistemul gnoseologic al lui Bruno atingând valenţele unei metafizici apropiate de arhitectura sistemică a kabbalei. Dialogul e de fapt o încercare de interpretare kabbalistică, din punctul de vedere al sistemului filosoficbrunian:

“Nimic nu e mai aproape de adevăr şi mai înrudită cu el decât cunoaşterea; iar ea trebuie împărţită (după cum şi este) în două categorii: una superioară iar alta inferioară. Prima stă deasupra adevărului creat, este însuşi adevărul necreat şi este cauza tuturor lucrurilor: căci prin ea e adevărat ceea ce e adevărat, prin ea tot ceea ce este este ceea ce este. Cea de a doua este un adevăr inferior, care nu face lucrurile adevărate, nici nu le face să fie ceea ce sunt; ci el depinde, e produs, e modelat, din afară şi dinăuntru, de lucrurile adevărate, pe care el le percepe, nu în realitatea lor, ci prin similitudine şi ca speţă...” (65)

Filosofia despre formele cunoaşterii si ale adevărului predomină în scrierile lui Bruno, fie că e vorba de dialogurile italiene, fie în tratatele de cosmologie sau de mnemotehnică. Această dualitate a cunoaşterii şi autoanaliza din punct de vedere gnoseologic, e o amprentă personală a lui Brunoşi o contribuţie la teoria cunoaşterii şi o filosofie a minţii, în ultimă instanţă. Bruno schiţează un fel de teorie psihanalitică, în cele din urmă, atunci când ia act de adevărul interior, de tehnica percepţiei, de arta şi stăpânirea similitudinii, ca teoremă a înţelegerii mai temeinice a propriei inteligenţe, de către individ. Mnemotehnica e o artă a analizei şi a înţelegerii conexiunilor infinite dintre lucruri, adevăruri şi fenomene, prin similitudinile dintre ele şi prin multiplicarea capacităţii de percepţie si de asimilare a obiectului studiat. Memoria e legată, în acelaşi timp, de cunoaştere, de re-cunoaştere, de imaginaţie, de fantezie şi de capacitatea de corelare şi de sincronizare a metodelor cercetării:

“Aşa încât, există un fel de adevăr, care este cauză a lucrurilor şi care se află deasupra tuturor lucrurilor; un alt fel, care se află în lucruri şi este al lucrurilor; şi mai există un al treilea şi ultim fel, care vine după lucruri şi în lucruri. Primul are numele de cauză, al doilea are numele de lucru, al treilea, de cunoaştere. Felul întâi de adevăr este exprimat, în lumea arhetipală şi ideală, de un Sephiroth; cel de al doilea stă pe primul loc, la temeiul cerului cel mai de sus; cel de al treilea stă aproape de locul pomenit, în acel cer material, deunde ne influenţează nouă creierul: adică în locul unde stau ignoranţa, prostia, asinitatea şi de unde a fost alungată Ursa mare. Aşadar, de vreme ce adevărul real şi natural este cunoscut prin adevărul noţional, adică de vreme ce primul e obiectul celui de al doilea, iar al doilea e subiectul celui dintâi, prin intermediul noţiunii, tot aşa se cuvine ca lăcaşul unuia să fie apropiat de lăcaşul celuilalt şi unit cu el.” (66)

Page 90: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

După definirea cunoaşterii şi a prezentărilor ei, în toate formele admise de filosofia bruniană, urmează o analiză a formelor ignoranţei, definită prin intermediul stării de dubitaţie, negare, nehotărâre şi redefinire, din punctul de vedere al gânditorilor creştini, starea de mijloc între cunoaştere şi ignoranţă şi migrarea de la un pol cognitiv la altul, definindu-se prin termenul de “asinitate”, metafora -cheie a înţelegerii sistemului cabalistic rescris şi interpretat de Bruno în dialog. Interpretat în sens metaforic, cariatural sau în modul cel mai hermetic şi subtil posibil, termenul respectiv e predominant în scrierile lui Bruno şi nu există tratat filosofic brunian, care să nu îl amintească, măcar cu titlul de analogie, într-o demonstraţie sau un silogism. Tripla suită metaforică a asinilor, simbolizând trei metode de cunoaştere şi de cugetare cuprinde, în esenţa ei, o trimitere clară la pasajele veterotestamentare care definesc filosofia iudaică şi influenţa ei asupra creştinismului, pe care îl creează şi îl transmite, împrumutându-i simbologia şi raţionamentele, prin care acesta îşi defineşte apoi metoda proprie şi propriile sale simboluri şi personaje civilizatoare:

“Iată acum, în aceeaşi privinţă, un alt principiu, care lămureşte o altă deosebire, mai specială: ceea ce leagă intelectul nostru, care este în sofia, de adevăr, care este obiectul inteligibil, este, după unii cabalişti, şi unii mistici teologi, un anume soi de ignoranţă; un astfel de soi, după pyrrhonieni,efectici şi alţii ca ei; şi un altul, diferit, după teologii creştini, dintre care tarsianul, ridică în slăvi acea ignoranţă, pe-atât pe cât o socoteşte de nebunească majoritatea lumii. La primul soi avem de-a face cu o necontenită negare: de aceea, el este numit şi ignoranţa negativă, pentru că nu îndrăzneşte niciodată să afirme; la cel de-al doilea, cu o necontenită îndoială, unde nu se îndrăzneşte nicicând a defini sau a hotărî. În cel de al treilea caz, toate principiile sunt socotite cunoscute, aprobate şi evidente, cu un anume argument, dar fără vreo demonstraţie sau manifestare exterioară. Primul soi este reprezentat de măgăruş, îndărătnic şi umblăreţ; cel de al doilea, de o măgăriţă, pironită între două drumuri, neputându-se clinti din mijlocul lor, pentru că nu se poate hotărî pecare dintre ele ar fi mai bine s-o apuce; cel de al treilea, de măgăriţă cu măgăruşul ei, care-l cară în spate pe Mântuitorul lumii: unde măgăriţa (după cumne învaţă sfinţii părinţi), înseamnă poporul iudeu, iar măgăruşul, poporul păgân, care s-a născut, precum fiica Biserică, din muma Sinagogă, amândouă trăgându-se din aceeaşi seminţie, ce coboară din părintele credincioşilor, Avraam. Aceste trei soiuri de ignoranţă se unesc, precum trei ramuri, într-un singur trunchi, pe care îl ocârmuieşte asinitatea arhetipală, trunchi puternic susţinut de rădăcinile celor zece Sephiroth.” (67)

Ignoranţa este descrisă de filosofi şi teologi drept o virtute, înmăsura în care permite îndoielii creative, însoţită de modestie, de răbdare şi de cumpătare, calităţi raţionale prin excelenţă, să pornească de la un prag minim al cunoaşterii, pe scara evolutivă a asimilării de informaţii, a prelucrării lor critice şi a experinţei, în sfârşit dobândite, singurele apte să ne apropie de o cunoaştere

Page 91: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

91 | P a g e

deplină, mereu mai îndepărtată, pe măsură ce devenim mai docţi în cercetarea ei. Pentru dezvoltarea unui raţionament logic, trebuie pornit de la concepte şi, prin forţa şi perseverenţa judecăţii, prin puterea de concentrare şi de creare a similitudinilor, prin ajungerea la un numitor comun, între lucrurile supuse analizei,reuşim să apropiem generalul de particular şi să descoperim conexiunile ascunse între cele două planuri, astfel aflându-ne mai conştienţi de capacităţile limitate ale facultăţii noastre raţionale şi uneori e necesară o doză apreciabilă de nebunie, de confuzie sau de exaltare, în atingerea acelei iluminări, numită cunoaştere reală sau naturală:

“O, sfântă ignoranţă, o, divină nebunie, o, asinitate supraomenească! Acel iluminat, contemplativul şi profundul Areopagit, scriindu-i lui Caius, afirmă ca ignoranţa este o perfectă cunoaştere: ceea ce e tot una cu a spune că asinitatea este o condiţie divină. Învăţatul Augustin, îmbătat foarte de acest nectar divin, aduce mărturie, în “Solilocviile” sale, că spre Dumnezeu ne călăuzeşte mai degrabă ignoranţa, decât ştiinţa şi, dimpotrivă, mai degrabă decâtignoranţa, ştiinţa e aceea e ne duce la pierzanie. Şi pentru a înfăţişa această idee, spune că Mântuitorul lumii a intrat în Ierusalim, purtat de picioarele şi copitele măgarilor, arătând astfel că, ceea ce se petrece în cetatea triumfătoare, trebuie să se petreacă, prin anagogie, şi în aceasta luptătoare, de aici, de jos.”(68)

Puterea contemplării şi mai ales a autocontemplării e o virtute supremă, mai ales când această contemplare duce la acceptarea imposibilităţii de cunoaştere a adevărului divin, reflectat în noi, imposibilitate caredevine singura certitudine, în tot procesul cognitiv şi înţelegerea că incertitudineaeste, de fapt, singurul răspuns pe care îl vom primi din partea divinităţii. Acceptarea acestei cezuri a raţiunii, o cenzurare a ei, de fapt, ne înalţă şi ne oferă, paradoxal, acel calm olimpian al inţelepţilor, conştienţi de limitele cunoaşterii raţionale, conştienţi, în acelaşi timp, de necuprinsa înţelepciune a modestei lor acceptări, în faţa totalităţii şi a multitudinii de faţete ale adevărului increat:

“Acum, pentru a vă dovedi că numai prin asinitate putem încerca să tindem spre acea viziune supremă şi să ne apropiem de ea, vreau să aflaţi şi să înţelegeţi că nu există pe lume contemplaţie mai rodnică, decât aceeacare neagă orice cunoaştere şi orice percepere şi judecare a adevărului, în aşa fel, încât suprema cunoaştere devine certitudinea că nu putem şti şi nu ştim nimic şi, prin urmare, recunoaşterea faptului că nu putem fi şi nu suntem altceva decât asini: concluzie la care au ajuns socraticii, platonicii, efecticii, pyrrhonienii şi alţii asemenea...” (69)

Personajul Onorio relatează cum, în aspiraţia sa către cunoaşterea infinită, limita uitării a fost depăşită cu înţelepiune, curiozitate şi

Page 92: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

raţiune, cu un anumit grad de şiretenie, necesară în context, tipice învăţatului întreprinzător, omului de acţiune şi privitor, în egală măsură:

“Cred că i-am spus lui Sebasto că, de fiecare dată când migram dintr-un trup şi înainte de a mă înveşmânta în altul, reveneam la acea reprezentare a ideii asiniene (care din preţuire şi respect pentru virtuţile aripilor, n-a fost numită măgar de cei ce privesc cu ocară la acest animal, ci calul Pegas),unde, după faptele şi întâmplările prin care am trecut şi pe care vi le-am descris, mi s-a hărăzit să redevin om, mai degrabă decât altceva, din pricina avantajului câştigat atunci, când am avut şiretenia şi stăpânirea de a nu da pe gâtlej apa undei letee. Pe lânga aceasta, la hotărârea judeţului ceresc, niciodată când am părăsit un trup, n-am luat-o înspre regatul lui Pluto, pentru a revedea Câmpiile Elizee, ci spre strălucita şi augusta împărăţie a lui Jupiter.” (70)

Câştigând dreptul la cunoaşterea lumii nevăzute şi întreprinzândnumeroasele călătorii în existenţele lumii terestre, Onorio este tipul învăţăcelului din simbolurile hermetice ale filosofiei kabbalistice, cel care, după ce traverseazădrumul sinuos al experienţelor multiple şi al morţilor simbolice, ajunge, în final, maestrul propriului său destin, al propriei sale filosofii, construindu-şi experienţa pas cu pas şi aducând-o, cu o nespusă siguranţă, pe treapta înaltă a individului superior, conştient de forţa sa de acţiune şi cunoaştere:

“Până acum: când a trebuit, cum a fost placul senatului zeilor, să transmigrez laolaltă cu celelalte dobitoace aici jos, lăsând acolo sus numai amprenta virtuţii mele; de acolo, prin graţia şi înalta favoare a zeilor, mă pogor înarmat şi înzestrat cu biblioteca mea, ducând cu mine nu doar memoria speţeloropinabile, sofiste, aparente, probabile şi demonstrabile, dar şi judecata care le deosebeşte pe cele adevărate de cele false. Şi pe lângă acestea, păstrez încă amintirea cunoştinţelor din feluritele domenii, de pe când aveam diferite alcătuiri trupeşti, şi a multor altor adevăruri pe care le vede numai şi numai ochiul minţii, fără ajutorul simţurilor; şi aceste adevăruri nu-mi scapă, deşi eu mă aflu în această piele şi zidit într-un asemenea trup în care, prin porţile simţurilor, (ca pringaura cheii), putem vedea îndeobşte numai unele forme de existenţă: la fel cum, ieşind din închisoare, ne e îngăduit să vedem limpede şi deschis întreg orizontul formelor naturale.” (71)

Cunoaşterea de dincolo de lucruri şi fenomene, transgresarea simţurilor comune, depăşirea dualităţii bine-rău, vizibil-invizibil, cunoscut-imperceptibil, claritate-mister veşnic, este o capacitate care se dobândeşte de către o minte lipsită de tenebrele nesiguranţei, ale fricii sau ale comodităţii consolatoare, e o aptitudine care se dobândeşte graţie voinţei, curiozităţii, perseverenţei intelectului şi ingeniozităţii, dublate de o intensă dorinta de a fi şi de a imagina lumea invizibilă, imperceptibilă şi ascunsă: “... şi mulţumită acestei memorii, pot vedea şi cunoaşte, mai ceva ca într-o oglindă, adevărul despre

Page 93: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

93 | P a g e

esenţa şi substanţa sufletului.” Dialogul cabalistic este presărat cu trimiteri la cărţile sfinte ale

talmudului şi la cele mai desăvârşite simboluri, care descriu, în diverse concepte şi interpretări sinuoase, drumul parcurs de intelect, în căutarea cunoaşterii şi a propriei capacităţi de a se construi, pas cu pas, în înţelegerea tainelor celor mai adânci ale procesului revelării adevărului:

“Unii talmudişti explică temeiul moral al acestei influenţe, ramificări, scări sau dependenţe, spunând că, în divinele Sephiroth, măgarul estesimbolul înţelepciunii, pentru că cel ce vrea să pătrunda în tainele şi-n ascunzişurile lor, trebuie neapărat să fie auster şi răbdător, să aibă mutră, cap şi spinare de măgar; trebuie să aibă firea umilă, supusă şi smerită şi putinţa de a nu face deosebire între scaieţi şi lăptucă.” (72)

Referirile la bolta cerească, la muntele Olimp şi relatarea hotărârilor zeieşti din dialogul precedent “Cabalei...”, respectiv “Spaccio...”, se completează cu observaţii luate din ştiinţa astrologiei, a astronomiei, precum şi, mai ales, din tratatele kabbalistice, creându-se un sistem filosofic şi moral eclectic, încercându-se o corelare savantă între simboluri, concepte, idei, prezente toate în teologiile amintite. Ştiinţă şi religie se împletesc şi se completează şi Bruno încearcă o sublimare a ideilor marilor sisteme filosofico-teologice şi hermetice, în scopul definirii şi conturării unei teorii a cunoaşterii, în care amintirea, asimilarea, memoria şi analiza multiplelor conexiuni spirituale şi morale să ducă la o înţelegere mai precisă a elementelor percepţiei şi ale cunoaşterii:

“... dacă dumneata nu eşti gata să-mi oferi prilejul de a lămuri mai multe lucruri despre ele, întrebându-mă şi zgândărindu-mi memoria, care, singură, nu mi-a putut şopti decât o treime din lucrurile importante, la care merită să cugetăm... (…) ca să nu vă mai perpeliţi, aşteptând urmarea, aflaţi că, în jilţul apropiat, alături şi lipit de locul unde şedea Ursa Mică, unde vă amintiţi că fusese ridicat Adevărul, aşadar, de unde fusese alungată Ursa Mare, în felul în care ştiţi, prin hotărârea consiliului întrunit atunci, a venit Asinitatea abstractă; iar acolo unde va închipuiţi că vedeţi încă Eridanul, tot zeii au vrut să stea Asinitateaconcretă, aşa încât Asinitatea să poata fi contemplată din toate trei regiunile cereşti, căci fiind ea alcătuită din două stele, era ascunsă de drumul planetelor, acolo unde se află carapacea Racului.” (72)

Demonstraţia continuă, prin definirea şi prefigurarea amplorii conceptuale a termenului de “asinitate”, care, printr-o răsturnare de logica şi ca un revers al medaliei, reflectă de fapt noţiunile abstracte ale cunoaşterii infinite, într-un univers infinit, prin intermediul unei puteri de înţelegere infinite, în care memoria joacă rolul instrumentului abstractizării şi al condiţionarii adevărurilor particulare de cele abstrat-universale. Motivul şi

Page 94: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

tematica acestei încercări de dialog cabalistic, sunt definite de Saulino, discipolul Sofiei terestre, care l-a iniţiat în acea răsturnare de situaţie a lumii divine, în care valorile sunt inversate, iar, în locul ostentaţiei, al delectării şi al temerităţii afirmaţiilor logicii zeieşti, de la început, din epoca de aur a Olimpului, reflectare a conştiinţei solare şi apolinice a concepţiei despre cunoaştere, se impune, printr-orăsturnare de situaţie, în consiliul zeilor, conştienţi de ravagiile timpului, şi de inutilitatea acestei atitudini insolente şi dispreţuitoare, în faţa multiplelor faţete aleînţelepciunii, se va impune, printr-un decret al lui Jupiter, părintele zeilor şi, deci legiuitorul lor de drept, o cale a umilinţei, a liniştii, meditaţiei şi a reflectării, în faţaneantului şi a adevărului ultim, o cale dubitativă şi sinuoasă, în care îndoiala devine metodă în sine, virtute supremă, întâlnită în toate cugetările marilor filosofi, de la presocratici, la kabbalişti, de la talmudişti, la teologii creştini. Conştiinţa incapacităţii de a cuprinde prin intermediul intelectului cunoaşterea infinită, ne face, paradoxal, mai lucizi şi mai înţelepţi, decât ar presupune logica raţională obişnuită, determinându-ne să acceptăm limitele noastre intelective şi să continuăm, cu toate acestea, drumul cercetării, cu toată modestia, răbdarea, sârguinţa şi puterea de îndurare, cu care divinitatea a înzestrat asinul, simbol al perseverenţei fără speranţă, dar şi al înţelepciunii şi acceptării faptului că adevărul este dual, e o dialectică prezentă perpetuu în procesul înţelegerii divinului din noi:

“Aceasta e pricina pentru care am amânat relatarea despre aceste două jilţuri: căci, socotind, după felul obişnuit de a vorbi şi a crede, aţi fi bănuit că vorbesc în parabole, şi aţi fi stăruit, cu mai puţină încredere şi răbdare, întru a mă asculta descriind reforma celorlalte locuri cereşti, dacă eu nu v-aş fi pregătit pentru acel adevăr, printr-o lungă înşiruire de argumente: căci aceste două jilţuri merită, ele singure, cel puţin tot atâta consideraţie, cât bogăţia subiectului în cauză. N-aţi auzit voi oare, spunându-se că nebunia, ignoranţa şi asinitatea din această lume, sunt înţelepciunea, ştiinţa şi divinitatea din cealaltă?”(73)

În prefaţa “Cabalei...”, Bruno accentuează ideea revelaţiei divine, a iluminării şi a inspiraţiei venite din afara puterii intelectului uman, ca o profeţie sau o viziune suprapământeană, un fel de beţie a simţurilor, toate percepute de gândirea logică discursivă drept o sărăcire a minţii, iar profeţii, sfinţii şi vizionarii sunt văzuţi ca un fel de fanatici, de nebuni sau ca şi cum s-ar afla în stare de delir:

“Când vrem să-i cerem un hatâr lui Dumnezeu, sau când vrem să dobândim mai multă încredere, îngăduinţă şi autoritate de la oameni, amintim versetul care spune că apostolii păreau beţi; sau celălalt, că nu ştiau ce spun, pentru că nu ei vorbeau prin gura lor. Iar unul dintre cei mai de soi, pentru a dovedi cât e de sărac cu duhul, a spus că a fost răpit în cel de-al treilea cer, unde a auzit taine de nerostit, şi că nu ştie dacă era mort sau viu, dacă era

Page 95: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

95 | P a g e

înăuntrul propriului trup, sau în afara lui.” (74)

Bruno compară cele două faţete ale cunoaşterii, cea logicăşi discursivă, cu înţelepciunea revelată, într-o puternică stare de iluminare, destinată de obicei oamenilor sfinţi, profeţilor şi tuturor celor înzestraţi cu o forţă morală ieşită din comun şi cu o capacitate de receptare a mesajului divin, care îi predestinează unor fapte impregnate de eroism şi de pietate, deşi vieţile lor sunt,de regulă, dintre cele mai simple şi mai comune. S-ar putea aprecia că aici asinitatea este desemnată ca fiind o cale de mijloc, între iluminarea divină şi logica raţională, metafora asinului desemnându-l de fapt pe omul echilibrat, cel care a reuşit să împace aspiraţia către cunoaşterea raţională, cu atitudinea neîncrezătoare şi cu îndoiala că va atinge vreodată scopul propus, adevărul. Asinul şi condiţia asinităţii ne oferă, de fapt certitudinea că, nu atât atingerea scopului, în demersul obţinerii adevărului ultim, este demnă de reţinut şi de dorit, ci acel parcurs, ca un drum iniţiatic, către obţinerea acestei cunoaşteri, ar trebui să ne preocupe, ca şi metoda de cercetare, în sine, nu în mod necesar, rezultatulei:

“Nu există, spun şi repet, o mai bună oglindă, pusă dinaintea ochilor omeneşti, decât măgarul şi dobitocia măgărească: nimic nu dovedeşte mai lămurit, mai matematic, cum trebuie să fie cel care, trudind în via Domnului, e pus să-şi aştepte simbria zilnică, să viseze la gustul unei cine copioase, la odihna care urmează acestei vieţi trecătoare. Nicio altă asemănare, mai mare sau egală cu aceasta, nu ne călăuzeşte şi nu ne poartă mai drept spre mântuirea veşnică, decât o poate face această adevărată înţelepciune, încuviinţată de cuvântul Domnului; şi, dimpotriva, nu e lucru care să ne târască mai sigur în mijlocul şi în adâncul iadului, decât meditaţia filosofică şi raţională, care se naşte din simţuri, creşte prin gândirea discursivă şi se maturizează prin intelectul uman.” (75)

Sentinţele lui Bruno, referitoare la avatarurile cunoaşterii şi ale înţelegerii poartă o amprentă a unui existenţialism avant la lettre, ca şi elemente ale demersului discursiv eclesiastic. Se poate spune că această tentă de scepticism pesimist nu îl caracterizează pe filosof şi nu apare decât în rare pasaje, din scrierile sale, o asemenea notă de oarecare dezamăgire, decepţie şi repliere. Se mai poate spune şi că aici, în asemenea pasaje, rare, dar semnificative, ca nişte accente de un realism extrem, în scrierile sale, se asociază cu imaginea emblematica a “Melancoliei” lui Durer, simbolul unei filosofii eşuate, inversate în evoluţia şi scopul ei, o oglindă a neputinţei şi o înfrângere a gândirii. Dialogul “Cabalei...” se încheie cu o interogaţie privind condiţia accederii la treapta asinităţii şi, din ultimele replici se desprinde o concluzie referitoare la condiţia şi la putinţa cunoaşterii, reflectându-se ideea imposibilităţii intelectului nostru de a înţelege ceea ce nu a cunoscut iniţial, respectiv a priori, şi se merge mai departe cu o judecată apreciativă legată de rolul memoriei, în procesul cognitiv. Bruno încearcă să susţină ideea conform

Page 96: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

căreia puterea noastră de înţelegere şi de cunoaştere e mai degrabă o capacitate specială de a-şi reaminti, a fiecăruia dintre cei înzestraţi cu intelect şi raţiune, memoria jucând un rol-cheie în sistemul gnoseologic brunian:

“... Şi las la o parte ce se spune în “Menon”, în pilda sclavuluifugit care, reîntorcându-se, nu putea fi recunoscut, de nu ar fi fost cunoscut dinainte: drept care, doar în temeiul acesta, se spune că n-ar putea să existe o cunoaştere sau ştiinţă nouă a lucrurilor cunoscute, ci numai o amintire.”(76)

Pasajul final al dialogului, cel despre avatarurile asinităţii şi, printr-o altă figură de stil, o răsturnare a logicii, despre coexistenţa inteligenţei umane cu aceea a asinităţii, ca stare ideala a judecăţii intelectuale, şi, în cele din urma, în ce măsură omul ar trebui să aspire şi să depună străduinţă neîntreruptă în scopul atingerii condiţiei de asinitate, tot acest pasaj devenind, de fapt subiectul unei aporii a cunoaşterii, o dilemă sau o enigmă, pe care Bruno nu se străduieşte să o clarifice, în virtutea caracterului obscur al întregului subiect al dialogului:

“Dar aş vrea să aflu de la Saulino, (care ridică în slăvi asinitatea, mai presus decât poate fi ridicată vreo ştiinţă, vreo speculaţie, doctrina sau disciplina), dacă asinitatea poate sălăşlui şi în alte vieţuitoare, decâtîn măgari: altfel spus, dacă cineva, care nu e măgar, poate deveni, prin învăţătură şi strădanie, măgar; căci e nevoie ca, ori învăţătorul, ori învăţăcelul, săfie măgar, ori să fie măgari amândoi, ori să nu fie niciunul. Întreb dacă va fi măgar numai cel ce învaţă, numai cel ce e învăţat, sau niciunul, nici altul, sau şi unul, şi altul, la un loc. Căci, după raţionamentul de dinainte, putem vedea că nimeni, în niciun chip, nu poate deveni măgar. Prin urmare, nu există cale spre asinitate, cum nu există nici spre meşteşug, ori ştiinţă.” (77)

Ştiinţa memoriei, tipică stării de asinitate, e reluată şi continuată, într-un scurt dialog, ca o concluzie şi o teoremă filosofică a dialogului “Cabalei calului Pegas”:

“De ce-aş irosi eu darul ales, rar şi osebit, făcut mie de tine,oh, tunătorule Jupiter? De ce-aş îngropa în ţărâna neagră şi-n întunecimea tăcerii ingrate, harul pe care mi l-ai încredinţat tu, care m-ai ales (indicante facto) dintre toţi pe mine? Cât voi mai îndura pornirea de a vorbi, fără a scoate pe gură acel vacarm îngrozitor, pe care, în mărinimia ta, l-ai sădit, în aceste vremuri tulburi, în spiritul meu lăuntric (pentru ca el să se exprime în afară)? Deschide-se, deschide-se atunci, cu cheia prilejului, gâtlejul măgăresc, dezlege-se limba, prin iscusinţa materiei, culeagă-se, cu mâna atenţiei, îndrumată de braţul intenţiei, roadele pomilor şi florile plantelor ce cresc în grădina memoriei

Page 97: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

97 | P a g e

măgăreşti.” (78)

Cu această invocaţie către divinitate, asinul cheamă inspiraţia, ascunsă în tezaurul experienţelor la care accede sufletul, în transmigrarea sa neîntreruptă, cunoştinţele preţioase din memoria vieţilor trecute, pe care acesta le-a traversat, fără a sorbi din unda râului uitării, aşa cum toate sufletele se îndestulează, cuprinse fiind apoi de uitarea neiertătoare, şi îndreptându-se spre câmpiile elizee, într-o adevărată stare de beatitudine, similară amneziei, opusul spiritului asinităţii.

Aşa cum s-a văzut, din metafora bruniană a condiţiei asinului, acesta pare să fi fost ales de divinitate, ca un animal sacru, prin excelenţă, şi înarmat cu calităţi tipice simţului comun, respectiv, hărnicia, răbdarea, perseverenţa, puterea de îndurare, resemnarea, continuarea si indarjirea, in probele dificile ale parcursului său truditor, el fiind, in acelasi timp, intruchiparea incapatanarii şi a perseverării deznădăjduite, la capătul unui lung şiobositor drum de umilinţă ţi eroism laic, el percepând, din cand in cand, scânteierea divina prin amagitoarea ei existenta, a sperantei perpetue, singura lui salvare. Reflectarea vieţilor anterioare, ca nişte flash-uri ale memoriei, fac din acesta o creatura semifantastică, prin manifestarea ei singulară, atunci când vorbeste si articuleaza cu o voce umana, ca in metaforele, pildele si parabolele, sau in diverse alte pasaje obscure, hermetice si cabalistice ale scrierilor sfinte:

“Mico, crede-mă, nu sunt un măgar fals: sunt un măgar cat sepoate de adevarat, care vorbeste; şi cum, tu mă vezi acum cu trup de animal, la fel văd eu, în amintire, cum, alteori, în trecut, avut-am trup omenesc.” (79)

Asinul, avand voce umana si ştiinţa sutelor de întrupari, pe care le cunoscuse, in actul transmigrarii, se socoteste indreptatit sa solicite primirea in mijlocul academicienilor pitagoricieni, secta in care doar infatisarea sa, prima conditie a acceptarii, i-ar fi piedica. El trebuie apoi sa depaseasca inca trei trepte initiatice, precum in regulile de acceptare pitagoriciene, pentru a deveni, in final, fizician. Se exprima o indoiala cu privire la metafizică, subliniindu-se imposibilitatea intelectului uman de a accede la realitatea conceptuala si se exprima dispretul fata de tot ceea ce e cunoscut ca fiind metafizica, dar apartine, de fapt logicii. Se interpreteaza însuşi termenul de “metafizică” si se face o diferenta intre diverse conceptii filosofice cu asemenea pretentii de aspiratie catre adevarul substanţial si transcendenţă:

“... inainte de a fi acceptat, cel ce doreste sa fie primit, trebuie examinat ca alcatuire trupeasca, ca fizionomie si fire, deoarece, dupa cum bine stim, trupul depinde, in mare masura, de suflet si are legatura cu sufletul. (…) A doua: dupa ce e primit, I se da un termen, (care nu e mai scurt dedoi ani), pana la care trebuie sa taca si n-are voie sa indrazneasca, nu doar sa

Page 98: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

dezbata sau sa examineze temele in discutie, dar nici macar sa puna vreo intrebare despre ceea ce nu a inteles; in vremea aceea el e numit “auditor”. A treia: dupa ce trece de perioada amintita, are voie sa vorbeasca, sa intrebe, sa-sinoteze lucrurile auzite si sa-si expuna propriile pareri; in aceasta faza este numit “matematician” sau “caldeean”. A patra: inzestrat cu asemenea cunostinte, imbogatit cu atare invatatura, el poate sa-si indrepte atunci atentia asupra alcatuirii lumii si a principiilor naturii; iar aici se opreste si capata numele de “fizician”. (…) Mai mult decat “fizician” nu se poate: deoarece lucrurile supranaturale nu se pot cunoaste, decat in masura in care se reflecta in cele naturale; pentru ca numai intelectul superior si pur poate sa judece cum sunt ele in sine.” (80)

Treptele initierii, patru la număr, sunt, de fapt etapele obisnuite de parcurs, intalnite in toate societatile cu caracter esoteric, incepand de la şcolile, academiile, liceele, “sectele” antichităţii, pâna la ordinele cavalereştiale Evului Mediu, şcolile filosofice şi hermetismul renascentist şi ordinele francmasoneriei, mai târziu. Initierea si ritualurile acesteia reflecta, în mod alegoric, drumul presarat de obstacole, ciudăţenii si enigme, pe care trebuie sa-l parcurga “uceniul”, pentru a ajunge la gradul iniţiatic de “calfă”, apoi, pe ultima treapta, “mare maestru”, investit cu putere, prin cunoasterea obtinuta prin truda siumilinţă, şi prin păstrarea secretului acestei cunoaşteri ascunse. În faza a treia a regulii, enunţate în fragmentul citat, gradul obtinut, prin străduinţă şi umilinţă, e numit de Bruno, grad de “matematician”, aluzie la ştiinţa numerologiei pitagoriciene, sau titlul de “caldeean”, ceea ce semnifica acelasi lucru si, in plus, admiratia neconditionată, manifestata mereu de filosof, faţă de cultura caldeenilor. Cunoasterea supranaturala e o ştiinta infinita si ea nu poate fi cuprinsa prin intermediul intelectului uman, dar catre ea se pot deschide cai de intelegere, prin metoda analogiei, a interferentei intre universal si mundan, prin procedeul similitudinilor dintre lucruri si fenomene, prin conexiuni infinite si deschizatoare de infinite posibilitati de cunoastere, toate cele amintite avand drept catalizator, facultatea memoriei si atotputernicia manifestarii ei. Aluziile la transformarile cunoscute in decursul nenumaratelor sale transmigrari, in care asinul este un suflet privilegiat, in masura in care calatoriile prin multiplele vieti, experientele trecute si complexitatea memoriei fac din el o fiinta cu adevarat fantastica, sunt exprimate in mai multe pasaje ale celor doua dialoguri, strâns legate, respectiv, “Cabala calului Pegas” si “Măgarul cilenic al Nolanului”, conluzie extremă, la dilema primului dialog:

“O, şcoală preacinstita, o, institutie aleasa, secta preabogata, colegiu venerabil, gimnaziu ilustru, palestra neîntrecută, academie, prima dintre primele! Magarul ratacitor vine, precum un cerb insetat, inspre voi, ca spre o apa proaspata si cristalina; umil si rugator, magarul vi se infatiseaza voua, atat de marinimosi cu cei rataciti, cu rugamintea de a fi primit in societatea voastra.”(81)

Page 99: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

99 | P a g e

Învatatura secreta, primita in cercul initiatilor, este invocata prin mai multe denumiri ilustre si numita prin intermediul unor diversi termeni universitari si didactici, nu atat in scopul captarii bunavointei acestor academicieni, pentru a se face mai usor si mai repede acceptat de catre acestia, in societatea lor, cat mai ales pentru a i se defini si recunoaste complexitatea structurarii sale savante si a cunostintelor cu caracter enciclopedic , pe care le propovaduieste. Asinul se autodefineste ca fiind “ratacitor”, prin excelenta, respectiv, un suflet calator in timp si spatiu, sub diverse infatisari, umane si animale, precum posibil ar fi si sub forme ale altor regnuri, Bruno considerand ca orice manifestare a materiei transformabile, poseda un suflet. Metafora este dubla, in cazul acestui suflet, agent al metamorfozelor infinite si al infinitei memorii, cea mai complexa forma a capacitatii de cunoastere, de percepere si de intelegere, la nivel superior. În acelasi timp, el se considera “magar ratacitor”, comparandu-se cu cerbul, care vine sa se adape insetat, in apa cristalina a stiintei teoretice. Aceasta comparatie cu cerbul însetat e, în alta ordine de idei, o trimitere la vânatul gonit de câinii lui Acteon, care se întorc apoi împotriva acestuia din urmă, sfâşiindu-l precum îl sfâşie pe cautatorul adevarului, întruchipat de zeiţa vânătorii, Diana, care ar putea simboliza, atât metoda de cercetare in aflarea cunoasterii misterioase, cât şi pasiunea devastatoare răsfrânta de încercarea zadarnică de a transcende aparenţele. Oricum, metafora aceasta a cerbului însetat, adăpându-se în izvorul cristalin ne mai poate duce cu gândul la undele lethee, izvorul uitării, din dialogul “Cabala calului Pegas”, simbolizând probabil limitarea intelectului dobândit prin experientele metempsihozei şi dispersarea capacităţii memoriei transmigrării, în contact cu invatatura academica, logica si rationala, ştiinta institutionalizata şi impusa oficial.Magarul reaminteşte statutul sau umil, atunci cand li se adreseaza academicienilor, numindu-se pe sine “ratacit”, respectiv, pierdut între doua lumi, terestra si divina, intre doua ipostaze, asinul primitiv, necioplit si vulgar, si ipostaza lui spirituala, calul Pegas, cu aripile cutezanţei, ale ambitiei, inspiratiei şiimaginatiei, şi, in sfârsit, asinul, reprezentand sufletul ratacit, dincolo de undele râului Lethe, din care refuza sa se adape, protejandu-si astfel bunul cel mai valoros, memoria, şi ratacind pierdut printre sufletele Campiilor Elizee, el, singurul suflet inzestrat cu totalitatea experientelor perindarilor sale in sânul materiei. Avand cunoasterea dobandita, cu pretul numeroaselor sale existente, şiposedand acea capacitate nepretuita a memoriei şi a cunoasterii neconditionate de logica predata in marile academii, asinul se simte astfel prizonierul propriei sale conditii unice, prizonier intre doua lumi, doua registre existentiale, gnoseologice, materiale. El aduce, in sprijinul acceptarii sale in academie, dupa criteriile fiziognomoniei, argumentele metafizice despre adevarurile supreme ale metamorfozelor materiei, prin transmigrarea sufletelor, dintr-o forma in alta, atribuindu-i lui Pitagora, insusi maestrul academiei in care doreste sa fie primit, meritul de a fi sustinut teoria metempsihozei si de a fi declarat ca orice forma naturala trebuie onorata, ca parte a marelui intreg si ca element esential, in periplul transformarilor in dimensiunile timp-spatiu:

Page 100: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

“Nu fi aşa trufaş, Micco, şi aminteste-ti ca Pitagora ne invata sa nu dispretuim nimic din ceea ce exista in sanul naturii. Deşi acum am trup de magar, poate ca m-am aflat, sau ma voi afla in viitor, in trupul unui mare om; şi, desi tu esti acum om, poate ca ai fost sau vei fi apoi un mare magar, dupa cum I se va parea potrivit celui ce imparte vesmintele si locurile si distribuie sufletele care transmigreaza.” (82)

Frumusetea este relativa, in masura in care ea se raporteaza la diverse criterii, forme si situatii, frumusetea absoluta neputand sa fie reflectata in sine, intr-o forma vremelnica:

“Aşa incat, in virtutea acestei legi, cand lucrurile vor fi cercetate şi cantarite cu ratiunea, fiecare va recunoaste ratiunea celuilalt şi va accepta ca frumusetea este diferita, in functie de aceste diverse masuri, şi ca nimic nu este frumos cu adevarat şi in chip absolut, decat doar daca cineva este frumusetea insasi, sau daca este frumos prin esenta, şi nu prin participare. Trec peste faptul ca, şi in cazul speciei omenesti insesi, ceea ce se spune despre carnea ei, trebuie inteles respectu habito, douazeci şi cinci de situatii şi de particularitati care o corecteaza.” (83)

În aceasta schita a unei filosofii kabbalistice, in care simbolistica se roteste in jurul unei singure figuri centrale, cea asiniana, şi a replicilor sale, ca niste ecouri sau niste umbre abia vizibile, Bruno reuseste sa imprime ideilor sale o certitudine şi o realitate secunda, intr-o maniera eclectica, incarcata de trimiteri si de aluzii livresti. Caracterul esoteric al scrierii se impleteste cu verva si umorul incisiv, ca în alte dialoguri ale sale. Formulările sale sunt la fel de hermetice, ca şi ideile expuse, iar intelegerea lor depinde de cultura si acuitatea memoriei cititorului:

“Pentru ca aici ai nu doar bestia triumfatoare, in carne si oase,ci si cele treizeci de sigilii desfacute, fericirea desavarşita, umbrele lamurite viiişi arca bine carmita: unde magarul (care nu-i mai prejos, nici de roata timpului, nici de necuprinsul universului, de fericirea inteligenţelor, de lumina soarelui, ori de baldachinul lui Jupiter), este moderator, prezentator, consolator, dezvaluitor si carmuitor. (…) Pe scurt... dupa mine, el este insusi sufletul lumii, este tot in tot si tot in orisice parte. (…) Iar daca aceasta explicatie nu te multumeste, ia aminte sila faptul ca, aceasta carticica are in ea o descriere, o pictura; iar in portrete, cel mai adesea, e de ajuns ca e zugravit capul singur, fara restul corpului. Nu mai spun ca, uneori, marea dibacie (a pictorului) sta in a arata numai o mana, un picior, o coapsa, un ochi, o ureche de-abia schitata, jumatate de chip, aparand din dosul unui copac, la un colt de fereastra, ori parand sculptat pe rotunjimea unei cupe, care are drept picior o laba de gasca sau de pajura, sau cine stie ce alt animal; iar pentru asta, lucratura nu este, nici hulita, nici dispretuita, ci e cu atat mai bine primita şi admirată.” (84)

Page 101: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

101 | P a g e

Comparaţia cu arta, pictura, sculptura sau arhitectura, revineconstant in scrierile bruniene, in pasajele cele mai concentrate si mai incarcate de concepte filosofice, in scopul exemplificarii si al facilitarii intelegerii, de catre cititor sau interlocutorii imaginari ai dialogurilor. Pe de alta parte, revine ideea de schiţa, de idee parţial revelata, de adevar aproape dezvaluit, mai degraba sesizat, prin multitudinea de pasaje semiobscure, asemenea schiţelor executate de un maestru pictor, mai mult sugerând, decat prezentând în mod explicit. Alegoria calului Pegas, sau a magarului cilenic, sunt niste schite extrem de concentrate în simboluri şi similitudini, de fapt, ca gen literar, cele doua dialoguri concise, alcatuiesc un diptic, raportandu-se si revendicându-se de la marea filosofie bruniana a universului infinit.

Simbolul asinului întruneste valenţe profund filosofice, hermetice, mnemotehnice, etice, cognitive, dubitative, ontologice şi metafizice. Aceasta complexitate a scrierii il caracterizeaza pe Bruno, care prefera caracterulincifrat şi semiobscuritatea adevarurilor eterne, care trebuie dezgropate in procesul fenomenologiei cunoaşterii.

În volumul ”De Monadae”, Bruno, determina doi factori care seintercondiţionează în Univers, respectiv, forţa, adică spiritul universal, si materia, asupra căreia se acţionează, şi care ambele sunt infinite, în aşa fel încât, prima este un factor infinit în acţiune, în timp ce a doua reprezinta o infinitate pasiva. Forţa universală este inzestrată cu capacitatea de a acţiona asupra materiei si dea o conserva. Spiritul este cuprins in tot ceea ce exista si se manifesta, intr-o infinitate de forme, ca o infinitate de forte, punand in miscare transformarile universului, transformari infinite, intr-o infinitate de planuri si dimensiuni. Globalitatea acestei viziuni bruniene, asupra dimensiunilor vietii si a cunoasterii, anunta teoriile fizicii actuale, cu intreaga problematica a interactiunilor de forte din Univers si cu desfiintarea granitelor dintre perceptie si imaginatie sau fantezie, singurele constante, care, unite intr-o sinteza unica, ne pot deschide viziuni multiple asupra adevarului si al ritmului cosmic.

Este interesant cum sunt dezbatute avatarurile asinitatii de-a lungul scrierilor lui Bruno. Tema asinului revine şi în alte dialoguri, cum se intampla foarte pregnant in “Cena de le Ceneri”. Aici personajul Frulla il completeaza pe Teofilo, care expune teoria magica a numarului doi si semnificatia sa filosofica:

“Frulla: Doi sunt corifeii semnelor ceresti: Aries şi Taurus...,Doua sunt animalele despre care Domnul a zis ca au mai multa minte decat poporul lui Israel: boul, fiindca-şi cunoaste stapanul, şi magarul, pentru ca stie sa gaseasca ieslea de acasa. Două au fost încălecarile misterioase ale Mântuitorului nostru, una care-i semnifica pe vechii credinciosi evrei, cealalta, pe noii credinciosi pagâni: magarita şi magarul. Două sunt speciile de magari: cea

Page 102: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

domestica şi cea salbatica.”(85)

Dialogul “De gli eroici furori” defineste diferitele forme de sentimente, într-un întreg registru, pornind de la iubirea inferioara, care il înjoseste pe individ, făcându-l nedemn de obiectul iubirii, sau dimpotriva, destinându-l, prin alegerea lipsita de discernamant, sa işi exprime iubirea atunci când obiectul iubirii este nedemn de avântul şi frenezia sa, şi în schimb, Bruno defineşte iubirea contemplativă, în care suferinţa, moartea sau dorinţa morţii nu îşi au locul. Bruno recurge, pe tot parcursul dialogului, la jocul contrariilor, care fac viata spiritului sa fie animata, in continua miscare, şi care mentin o stare de puternica şi permanenta tensiune intelectuala, în care erosul eroic se confunda cu o stare de nebunie nesfarşita, in dorinta şi contemplarea obiectului iubirii, de fapt, in contemplarea neconditionata a iubirii inseşi, aşa cum se intalneste in textele trubadurilor şi intr-o intreaga literatura manierista si baroca. În rest, se poate spune ca aici Bruno işi continua ideile referitoare la ontologia sa:

“... nu este nevoie sa ne caznim sa dovedim ceea ce se vede limpede cu ochiul, anume ca niciun lucru nu este simplu şi pur (ceea ce ii facea pe unii sa spuna ca niciun lucru compus nu este un lucru adevarat si autentic: cum, de pilda, aliajul de aur nu este aur adevarat, sau vinul indoit nu e cu adevarat vin); apoi, ca toate lucrurile constau din contrarii: de unde urmeaza ca, din pricina acestui amestec, ce se afla in toate lucrurile, toate simtamintele noastre legate de ele nu duc la vreo plăcere care sa nu aiba in ea şi un sambure de amaraciune; ba mai mult, spun ca, daca n-ar exista amarul, n-ar exista nici placerea, şi ca numai oboseala ne face sa socotim placuta odihna; despartirea ne face sa gasim placuta regasirea; iar daca cercetam cu atentie, vom descoperi intotdeauna ca un lucru este dorit şi place, în masura în care este contrariul altuia.”(86)

Inclusiv in “Spaccio della bestia trionfante” intâlnim asemenea pasaje, referitoare la stările contrarii care, succedata una de cealalta produc satisfactie prin completare şi printr-o permanenta schimbare de sentimente şi atitudini, ceea ce completeaza şi asigura unicitatea fiecarui individ şi a vietii sale. Bruno ofera o solutie la framântarea sufletelor care cunosc starile extreme, definid figura înteleptului, care, in mod contemplativ, face abstractie de transformările lucrurilor, în rău sau în bine, şi adoptă o atitudine calmă si neutră în faţa vieţii, prin forţa judecăţii sale neclintite:

“... unul care e viu, veghează şi pricepe; unul care, judecând binele si răul, socotindu-le şi pe unul, şi pe celălalt, lucruri schimbătoare şi supuse mişcării, prefacerii şi perindării, (în aşa fel incât sfârşitul unui lucru este

Page 103: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

103 | P a g e

începutul contrariului său şi capătul unuia este obârşia altuia), nu se dă bătut, nici nu se umflă în pene şi îşi ţine în frâu pornirile şi pune măsură în plăceri: căci pentru el plăcerea nu este plăcere, pentru că în ea vede limitele ei. La fel, durerea nu îi e durere, pentru că, prin puterea minţii, îi întrevede sfârşitul. Astfel, înţeleptul consideră toate lucrurile schimbătoare, ca şi cum n-ar exista, şi afirmă că ele nu sunt altceva decât deşertăciuni şi neant: căci, faţă de eternitate, timpul este cât şi punctul faţă de linie.” (87)

Se poate recunoaşte, ca şi în alte pasaje din dialogurile cosmologice, ideea esenţială a ontologiei lui Bruno, cea a infinitului timpului şi spaţiului şi identitatea comună a infinitului în unu şi invers, una dintre genialele intuiţii şi demonstraţii din tezele infinitiste ale sale şi una dintre cele mai excentrice deducţii din istoria filosofiei infinitului. Aşa cum precizează personajul dialogului, Cicada, atitudinea calmă şi imperturbabilă a filosofului, în faţa vicisitudinilor, e contrazisă de manifestarea pe extreme a spiritului cuprins de avânturi eroice, care nu cunoaşte calea de mijloc, dar nici viciul nu-l atinge, spiritul neliniştit şi eroic fiind situat pe o treaptă superioară totuşi celui supus unorporniri josnice şi vicioase:

“... căci nu în temperanţa măsurii de mijloc, ci în excesul contrariilor se zbate sufletul său: de vreme ce dârdâie în speranţele de gheaţă, şise pârjoleşte în dorul aprins; dacă nesaţul îl face să strige, iar teama îl amuţeşte, inima îi scânteiază de grija altcuiva şi varsă lacrimi de mila lui insuşi; râsul altuia îl ucide, propria-i jale îi dă viaţă; şi (ca cel ce nu-şi mai aparţine sieşi), iubeşte pe altcineva şi se urăşte pe sine: căci materia (după cum spun cunoscătorii naturii), în aceeaşi măsură în care iubeşte forma absentă, o urăşte pe cea prezentă. Astfel încheie octava cu războiul pe care-l poartă în suflet cu sine însuşi; iar cândîn sextină spune că celălalt se preface în “piatră” când el “capătă aripi” şi ce mai urmează, arată patimile pe care le îndură din pricina războiului cu contrariile din afara lui.” (88)

Bruno deosebeste mai multe moduri de manifestare a iubirii, dintre care anumite inclinaţii se combina şi in cele din urma se pot deosebi doua cai de a dori obiectul iubit, in masura in care spiritul iubitorului se inalta sau se coboara, in fata frumusetii, dupa pornirile care îl caracterizeaza. Este interesanta descrierea celor două moduri de a dori sa iei in posesie obiectul iubit, iar caracterizarea lui Bruno accede le un adevar etern valabil.

A doua alegere, a iubitorului, este de a se abtine in incercarea de a castiga iubirea obiectului adorat, in masura in care frumusetea spirituala şi comunicarea la nivel intelectual, primeşte o importanta esentiala in ochii celui care işi contempla aceasta pasiune, ca sa nu piarda, printr-un refuz sau dispret, interesul celui pe care îl iubeste, devenit un ideal, fara de care s-ar pierde pe sine insuşi, prin anihilare. Discrepanta dintre dorinta nobila catre inaltare prin iubire contemplativa a iubitorului şi josnicia obiectului iubirii ar crea un esec de

Page 104: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

neconceput şi niciun spirit evoluat nu ar trebui sa cada in capcana acestui mod de idealizare, care l-ar distruge definitiv.

Argumentul lui Bruno este destul de dur şi el aproape că ridiculizează această situaţie, de fapt tragică, în care ne coborâm către un nivel inferior al iubirii, dintr-un fel de eroare a spiritului, sedus de aparenţa materială şi de inchipuirea unor calităţi morale, prin autoiluzionare, ceea ce, într-un fel, umplede un fel de ridicol sublim un spirit care prefera să persiste în eroare. Situaţia amintită ne-ar putea duce cu gândul la “Cavalerul tristei figuri” şi la erorile sale depercepere a realului, prin interpunerea unui ideal preexistent în memoria acestuia. Pe parcursul dialogului se face o diferenţă între spiritele simple, neinstruite, în care incepe să se manifeste, aproape în mod neobişnuit şi spontan, divinitatea, iar aceasta le prelucrează si le dictează modul de acţiune indivizilor respectivi, ca unor unelte puse în slujba umanităţii, pe când în cazul spiritelor evoluate şi cu o forţă de judecată aproape divină, voinţa lor se manifestă fără intervenţia unui impuls supranatural, prin cunoaştere superioară, imaginaţie şi arta de a-şi construi şi conduce destinul.

Avantul eroic al pasiunii este pus in legatura cu ratiunea si cu intelectul in care se reflecta, asemenea luminii soarelui, imagini ale binelui, frumosului si adevarului, imagini preexistente, intrucat intelectul este, in mod logic, atras de ceea ce ii este similar, inteligenta universala, iar memoria e sinonimul actiunii rationale, bine conduse, care se deosebeste de starea de uitare si inconstienta proprie actiunilor dictate de instinct. Se poate urmări în ce mod complex e evocata intr-un pasaj natura şi miscarea superioara a spiritului, incautarea propriului lor determinism.

Deşi omul este supus necesitatii naturii si a destinului, el poate, prin capacitatea rationala a intelectului său, sa se sustraga conditiei inferioare, pe care i-o ofera destinul, şi sa se ridice catre natura divina, si aceastatrecere se face printr-o răsturnare si o prefacere care îl conduce catre o conditie mai inalta sau, dimpotriva, catre o orientare spre lucrurile meschine.

Imaginea plastica a transformarii naturi umane sau divine este aproape identica cu simbolistica din arcanele cartilor de tarot, respectiv, cu a zecea carte a marilor arcane, numita in filosofia hermetica, ”roata destinului” sau cu a paisprezecea carte a marii arcane, “turnul sfărâmat”, şi care indica o transformare rapidă şi violenta sau, in orice caz, neasteptata. Creatura care simbolizează latura animalica unita cu cea umana, e posibil sa fie o referire la centaur, exemplul folosit cu predilectie pentru exprimarea dualitatii naturii umane,supusa uneori instinctelor josnice, prin forta oranduirii naturii si a destinului. Figura lui Jupiter, trecând prin toate fazele, de animalitate, umanitate si fiinta divina, este un simbol complex, indicand mai degraba multitudinea laturilor si a transformarilor omului, decazut sau inaltat din conditia sa, in functie de necesitatea sa interna, orientarile sale schimbandu-se in mod unic si

Page 105: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

105 | P a g e

spectaculos, dupa forta din interiorul sau si intensitatea acesteia. Drumul cunoasterii este impanzit de capcane si urmat doar de

cei initiati, are trebuie sa faca alegerea corecta, intre ratiune si indrazneala vointei.

Imaginea comentată de un personaj al dialogului are o multitudine de trimiteri cu caracter esoteric, aşa cum se şi precizează; este vorba, ca şi în multe alte scrieri ale lui Bruno, de filosofia pitagoricienilor, de simbolurile iniţierii pe drumul cunoaşterii şi de o alegere pe care uceniul, respectiv, tânărul amintit, trebuie să o facă între raţiune şi sentimentul entuziast al căutării. Cel care porneşte în căutarea adevărurilor divine este asemenea unuitânăr care se avânta către necunosut şi care are de ales între o cercetare metodică şi minuţioasă şi o abordare plină de temeritate a obiectului cercetării, iar acesta poate deveni atât de devorator, încât să îl absoarbă în totalitate şi să îiprovoace sfârşitul prin impactul acestei cunoaşteri care ia forma unei revelaţii ultime, totale. Este infăţişat în descriere tânărul care se avântă, în mod temerar şicare este înfrânt de propriul său avânt, atunci când idei şi imagini ale cunoaşterii încep să îl urmărească, iar vânătorul devine vânat, este anihilat de imaginea divină, pe care o urmărea. Bruno însuşi recunoaşte că pasajul amintit, comentariu la versurile sale, e încărcat de simboluri oculte. Imaginea tânărului, vânătorul Acteon, poate fi asociata cu aceea a “Faetonului”, carul răsturnat cu care se prăbuşeşte personajul legendar şi care denumeşte una dintre arcanele mari ale cărţilor de tarot, simboluri ale kabbaliştilor, semnificând îndrăzneala necugetată, forţa şi violenţa, care duc întotdeauna la o răsturnare de situaţie. Acest impuls şi această forţă a îndrăznelii sunt opuse acţiunii reflexive a insului meditativ şi prudent, care, înainte de a porni o acţiune, îşi cumpăneşte şi îşi clădeşte o strategie, în care calmul si răbdarea au o mare importanţă. Se mai poate realiza o paralelă cu legenda lui David, în luptă cu uriaşul Goliath, unde se poate spune că se îmbină tinereţea cu experienţa, raţiunea cu avântul eroic şi că aici tânărul războinic învinge datorită prudenţei şi înţelepciunii. Personajul la răscruce este legendar în filosofia antică şi în cea ocultă, fiind reprezentat, de multe ori, de Hercule la răscruce, care trebuie să aleagă între două alternative deacţiune. Oricum, acest moment al răscrucii este un topos al literaturii şi filosofiei, in special al filosofiei oculte. În perioada Renaşterii, motivul răscrucii devine un subiect tratat cu predilecţie de artişti, filosofi şi scriitori. De amintit este gravura luiDurer, “Hercule la rascruce”, care e, în mod cert, inspirată din cărţile de tarot, având în vedere faptul că majoritatea gravorilor vremii se inspirau din cărtile de joc şi realizau asemenea imagini. Imaginile cărţilor de tarot, fiind o ilustrare a kabbalei, se poate deduce preocuparea lui Bruno pentru respectivele simboluri şiasocierile lor cu metaforele din scrierile sale filosofice. Fiind adept şi maestru al mnemotehnicii, Bruno imaginează lumea conceptelor ca pe un spaţiu situat deasupra şi în afara firmamentului şi care, ca într-o oglindă, se reflectă în imaginea lumii terestre, cea de sub firmament, aproape identic cu imaginea kabbaliştilor despre divinitate şi reversul acesteia, reprezentată prin două triunghiuri care se întretaie, din suprapunerea lor rezultând figura hexagramei divine. Oglindirea înseamnă memorie, iar relaţia dintre idei şi lumea concretă se

Page 106: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

produce prin intermediul şi sesizarea similitudinilor, cheia de boltă a ştiinţei şi artei memoriei. Parcursul pe drumul cunoaşterii, descris de Bruno, este de fapt o relatare a etapelor pe care le parcurge spiritul, prin intermediul analizei intelectuale, în capturarea şi însuşirea imaginilor şi ideilor şi modul în care acestea se reflectă în realitatea imediată, prin reprezentări concrete şi similitudiniîntre inteligibil şi sensibil. Reprezentarea zeiţei Diana e o imagine des întâlnită în scrierile lui Bruno, ea simbolizând idealul intangibil şi lumina proiectată în oglindalumii sensibile, care poate fi cunoscută doar cu preţul sacrificiului de sine.

Bruno aminteşte de filosofia şi de metoda cunoaşterii la pitagoricieni, la platonicieni şi la caldeeni, la care se raportează în permanenţă, în numeroase pasaje din aproape toate scrierile sale şi înfăţişează metaforic dorinţa şi drumul către cunoaştere, infinit mai important decât cunoaşterea în sine, scopul final, deoarece pregătirea pentru descoperirea adevărului şi drumul către ideal ne determină să ne cunoaştem pe noi inşine, ceea ce ne aduce mai aproape de perfecţiune, de divinitate şi ne determină să ne schimbăm şi să ne reînnoim existenţa, ca şi cum am fi fost preschimbaţi, în mod miraculos, din vânători în vânat, deci, pe plan gnoseologic, începem să vedem în noi inşine reflectarea imaginii divinului. Spiritul urmareste sa imbratiseze cunoasterea infinitului si, pe masura ce inainteaza pe drumul cunoasterii abstracte, realizeaza, tot mai mult, infinitul cautarii sale, dorindu-si tot mai mult si neputand sa capteze in totalitate finalitatea acestei cunoasteri imposibile, cercetarea lui continua la nesfarsit.

Este interesant modul în care Bruno percepe înclinaţia spiritului către desăvârşirea cunoaşterii, infinite, în sine, şi faptul că această dorinţă de cunoaştere este, de fapt, o pornire implicită, înscrisă în mişcarea metafizicii interioare, e o evoluţie nesfârşită, existentă în intelectul uman, o forţă care îl anima intern şi îl împinge către o căutare a unirii cu acel punct de neatins, simbolizând parcă centrul universului, ale cărui circumferinţe sunt, de fapt, de negăsit, ele aflându-se peste tot; e o figură de stil, prin care Bruno face aluzie la teoria universului infinit, a lui Cusanus, şi la coincidenţa contrariilor. Universul e străbătut de sufletul lumii, în care acţionează forţe sau potenţe care tind spre lumea divină, şi cele opuse, tinzând către starea inferioară, apropiată de instinctul orb, animalic, iar lupta şi succedarea acestor forţe conţin în ele motorul vieţii veşnice, cel care produce evoluţia şi involuţia vieţii, generarea, dezvoltarea şi degradarea ei, circuitul continuându-se la nesfârşit.

Bruno deosebeste intelectul pasiv de intelectul activ, intelectul individual, de cel universal si demonstreaza ca intelepciunea divina este infinita si in miscare, fiind, in acelasi timp, perfect nemiscata, ceea ce se inscrie cu exactitate in sistemul ontologiei bruniene.

Bruno descrie un pasaj in versuri, referitor la o figura simbolica, reprezentare a Phoenixului si a eroului si realizeaza o paralela intre intelectul superior, divin, si cel uman, activ, iar simbolistica anumitor pasaje care

Page 107: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

107 | P a g e

interpreteaza versurile hermetice ale autorului insusi, e complicata si are un caracter eclectic, incat se poate presupune ca Bruno ar fi avut o preocupare speciala pentru simbolurile heraldice. Figura Phoenixului, ca si cea a eroului, comparat cu Phaetonul, sunt extrem de interesante, in simbolistica bruniana si mai ales analizate in paralel. Gradul de hermetism e deosebit de inalt si toate textele emblematice din dialogul “De gli eroici furori” fac trimitere la heraldica, la ocultism si la insemnele si ritualurile francmasonice.

Eroul in cautarea frumusetii e mereu absorbit de obiectul iubirii sale, e si apoape de el, si indepartat, e si in afara lui, si unit cu acesta, prin contemplare si prin iubire, si de aceea deviza lui, in ipostaza de cautator al adevarului divin, e inscrisa in memoria sa si in intelectul sau, conduse de forta vointei si vointa sa se defineste prin formula emblematica “Talis mihi semper”.

Pentru a-si urma idealul si contemplarea vesnica a frumusetii divine, eroul este inzestrat cu o forta morala neobisnuita, care il elibereaza de orice durere, indiferent cat de cumplita ar fi, in actiunea lui de aparare si restabilire a dreptatii, conferindu-i o capacitate de indurare neobisnuit de mare, astfel incat, aceasta forta interioara si vointa sa il fac asemanator cu imaginea stejarului, avand radacinile infipte neclintit in pamant.

Eroul e comparat cu un Phoenix, care isi reinnoieste forta si curajul si stralucirea, din propria sa esenta, adica putere morala, si, in acelasi timp, Phoenix-ul este si un simbol al idealului urmarit, cu care cautatorul frumusetii si al luminii se identifica, in cele din urma, devenind o singura identitate, un singur adevar, nu prin cunoasterea la care acesta ar accede, intrucat ea nu poate fi accesibila vreodata, ci prin acea deschidere spirituala si stare de gratie, diferita de beatitudinea divina, proprie omului de geniu, in momentul iluminarii si al inspiratiei. El cunoaste doar suferinta cautarii, pe care o doreste, mai mult decat orice si este comparat de Bruno cu lumina Lunii, prin sclipirea constiintei sale si afortei sale morale constante, dar e diferit de Luna, “antipamantul”, situat, intre Pamant si Soare, atunci cand aceasta isi schimba incontinuu infatisearea, in timpce eroul ramane neclintit in atitudinea si actiunile sale, asemenea stearului, cu radacinile bine infipte in pamant.

Acest concept de spirit “justitiar”, este deosebit de incitant in pasajele lui Bruno, referitoare la un instinct sau un simt interior, un fel de masura a actiunilor noastre, care ne avertizeaza sa actionam sau nu, in functie de justetea si corectitudinea faptelor noastre, si care simt trebuie ascultat, de catre fiecare, in periplul vietii sale pe pamant, intrucat el este un fel de constanta determinanta a viitoarelor noastre intrupari si care, dupa cum afirma Bruno, se vapurta cu noi, asa cum ne vom purta si noi cu el.

E posibil ca pasajul citat sa ilustreze o idee legata de rasplata si de karma, stiindu-se ca Bruno sustine ideea transmigrarii sufletelor si a

Page 108: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

preschimbarii lor in forme diferite de manifestare, in intregul lant al prefacerilor infinite. Ideea de rasplata sau de pedeapsa, dupa faptele comise de fiecare pe pamant, in diversele sale intrupari, apare inca si in dialogul “Cabala calului Pegas”, dar Bruno nu pare sa insiste mult pe ideea de pedeapsa karmica. Ramane sa se cerceteze in toate textele bruniene acest aspect al dreptatii si al rasplatii, conform faptelor comise in vietile trecute. Bruno mai spune ca aceasta perindare si situatiile schimbatoare fac sa alterneze intamplarile favorabile si placute, cu cele in care apar nenorocirile si decaderea si face comparatii cu poporul egiptean si cel evreu si cu istoria fiecaruia, amintind de un pasaj prelucrat si atribuit lui Hermes Trismegistos, care apare si in “Spaccio...”, dovedind prin analiza sa, talentul sau deosebit si cultura complexa, care il fac un fel de precursor al disciplinei filosofiei culturii, dovedindu-i, inca o data, formatia multidisciplinara.

Amintirea faptelor trecutului ne ajuta sa intelegem prezentul si sa prevedem intamplarile viitoare, iar dimensiunile timpului, trecutul, prezentul si viitorul, sunt prezentate, in simbolistica bruniana, sub forma a unei fapturi cu trei capete, lupul, leul si cainele, toate apartinand unui singur trunchi, timpul infinitdin care decurg si in care se intorc clipele si memoria lor, odata cu desfasurarea si curgerea nesfarsita, presupunand ca timpul in genere ar avea o singura directie, cea liniara. Bruno contesta, de altfel, unilateralitatea scurgerii timpului, asa cum o vor face mai tarziu fizicienii teoriei relativitatii, insa Bruno o face in virtutea teoriei infinitatii, cea mai ilustra creatie a sa. Oricum, imaginea timpului total, cu dimensiunile sale multiple si/sau infinite, avand o reprezentare figurativa in simbolurile amintite, e o metafora a egiptenilor, la care memoria si arta salvarii si a conservarii ei devine o constanta. Nimic nu se pastreaza, ca vestigiu si monument, ca imparatie sau epoca de glorie sau de nenorociri, decat in memoriapoetilor, a artistilor si a filosofilor si in operele lor, scrise sau pictate, asimilate de subconstientul colectiv. Aceasta idee subliniaza importanta pe care o acorda Bruno cuvantului, semnului si textului scris, operelor si creatorilor lor, ca fauritori si pastratori ai memoriei, si se poate constata, din numeroasele citate si exemple, importanta si evidenta semioticii bruniene.

Eroul, omul superior, e dator siesi sa-si cultive unicitatea, prin atenta cercetare a sinelui si prin renuntarea la prezenta gloatei si a obiceiurilor acesteia, iar, pentru a reusi sa se mentina intr-o pozitie unica si pe o treapta superioara, el trebuie sa aleaga drumul mai putin urmat de majoritatea celor din jur, drumul pe care numai putini dintre oameni sunt capabili sa mearga, si, in acelasi timp insul intelept trebuie sa incerce sa-i inteleaga pe cei mai simpli decat el, fara a le arata dispret, dar pentru a evita neplacerile din partea acestora. Filosofia lui Bruno este elitista si el prefigureaza curentele vitaliste de mai tarziu, cultul eroului, al geniului, mitul eroului civilizator si al individului unic, adancit in contemplarea naturii, a sinelui si a universului, in totalitate. Omul

Page 109: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

109 | P a g e

superior trebuie sa aprecieze si sa respecte pe cei mai inzestrati decat el, invatand de la acestia, si sa fie pregatit sa-i invete pe cei mai simpli, pretuind maimult calitatea anturajului, decat numarul de prieteni. Bruno trateaza, intr-un mod exclusiv si ingenios despre natura relatiilor, in tratatul sau in limba latina, “De vinculis in genere”. Contemplandu-se pe sine si incercand sa se cunoasca, omulajunge sa inteleaga universul si natura divinului in lume, autocunoasterea oferindu-i un scop suprem in cercetarea vietii si o metoda de a ajunge la esenta lucrurilor.

Capacitatea de discernere intre registrul uman si cel divin, intre lucrurile inferioare si cele superioare, intre sine si Dumnezeu, sau intre sine si ceilalti, il conduce pe individ catre o conditie in care, dincolo de orice piedica si indoiala, el se ridica si se sustrage circumstantelor, infruntandu-le cu intelepciune, forta si curaj. Roata Fortunei, a timpului si a intamplarii, produce schimbarile spectaculoase, prin care se modifica lumi, se ramifica forte si alterneaza starile si situatiile prezente cu cele trecute si viitoare.

E o descriere si o explicatie a miscarii in termeni foarte

tenici, un fel de mecanica a determinismului Fortunei, la limita dintre filosofie si matematica, ceea ce face ca definitia acestei miscari de rotatie sa fie extrem de interesanta si de importanta, in egala masura, in ontologia si in fizica bruniana.

E interesanta, in alte pasaje bruniene, tema memoriei, depozitara de experiente trecute si de calitati de discernere si de comparatie, care sporesc avantul celui pornit in cautarea cunoasterii ideii divine, iar comparatiile lui Bruno se refera la experiente si acte dintre cele mai comune, cum ar fi, de pilda, alegerea hranei, conform genei naturale si a instinctului, ceea ce ne trimite la o reevaluare a ideii de “instinct” in filosofia lui Bruno.

Autorul se refera, atat la hrana materiala, necesara supravietuirii organismului viu, cat si la incarcatura spirituala si la faptele si cunostintele pe care spiritul le asimileaza, in aspiratia sa de supravietuire, prin identificare cu spiritul divin si intelegerea aproape totala a acestuia, intrucat cunoasterea desavarsita nu se poate produce decat prin spirit, nu prin intermediul intelectului obisnuit si al ratiunii comune. Tema vanatorii e una predilecta la Bruno, iar Diana si Acteon sunt doua personaje preferate de autor, iar in pasajul citat el se refera, atat la vanatoarea insului primitiv, in cautarea salbaticiunii, pentru supravietuire, cat si la vanatoarea ideilor, pe care omul superior o intreprinde, detasandu-se de multime si de instinctul comun, el urmand mereu calea mai dificila a autocunoasterii, ca pe o stradanie nesfarsita catre perfectiune, stiut fiind ceea ce spune Bruno, pe filiera platoniciana, ca autocunoasterea duce la adevarul cosmic suprem si ca drumul catre noi insine, ne ofera satisfactia si victoria revelatiei finale, mereu ascunsa si mereu indepartata, asemenea unei himere. Bruno numeste cainii vanatorului, ogarii lui

Page 110: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Acteon, “ideile” pe care individul pornit pe calea cercetarii, a “vanatorii”, le trimite inainte, ca metode ale descoperirii unui adevar mai ascuns si, in acelasi timp, orbitor de stralucitor, si a carei metafora este Diana, infatisarea “materiala” a luminii adevarate absolute, dar imediat ce acest ins se abate din drum, izbit de frumusetea figurii gratioase a zeitei si de frumusetea corpului sau gol, e iluminat, in sensul in care, renuntand la sine, se ofera acestei zeite, “cunoasterea”, in totalitate si ajunge sa fie “vanat” de propriile sale idei, ratiuni, metode de cercetare, e devorat de propria cunoastere dobandita brusc si neasteptat, si se lasa in voia acesteia, fericit de “moartea” care il invinge, de fapt, el devenind un invingator care renunta la vechea sa conditie de muritor, pentru aceea de sclav al cunoasterii divine.

Diana este infatisata ca ideal si ca imagine a frumusetii lumiiideilor, care prin perfectiunea corpului si a figurii ei zeiesti, il seduce pe vanatorul Acteon, pornit in cautarea unui asemenea vanat conceptual, iar impactul frumusetii divine a zeitei il transforma, din vanator in vanat, urmarit si devorat de proprii sai caini, respectiv, ideile care il insotesc si metodele sale de cautare. El se transforma din cautator, in bantuit, cazut in puterea acestei zeite, de care nu se va mai putea desprinde vreodata, odata atins de aripa nebuniei eroice si de imaginea cunoasterii frumusetii si adevarului divin. Asa cum am mai precizat, Acteon poate fi comparat, intr-un anume fel, cu Phaeton, simbolul cutezantei si alavantului eroic, prin excelenta, in masura in care el se avanta, prin imprudenta impetuoasa a tineretii, cu carul sau de foc, in inaltul vazduhului, de unde se prabuseste, lovit de o forta infinit mai puternica decat vointa sa eroica. El are soarta similara cu a unui erou romantic, învins de propria sa maretie si magnificenţă, în conditia sa de fiinta libera, nesupusa si extrem intreprinzatoare. Este, intr-un fel, o ilustrare a spiritului tanar, care totusi nu tine cont de varsta biologica, si care este mereu prezent inauntrul manifestarilor celor care cuteaza, care se avanta si care o fac cu orice risc, fie de dragul actiunii in sine, fie datorita dorintei arzatoare de a cunoaste si de a se uni cu idealul imaginii urmarite. Aceasta contopire cu imaginea sacra a adevarului si frumosului, il transforma definitiv pe vanatorul Acteon, care, luand-o in posesie pe zeita Diana, prin cunoastere si prin intelegere, este de fapt, sclavul acestei cunoasteri, identificata cu obiectul iubirii sale catre divin, ca iubitor umil si supus, care isi accepta jugul sidominatia acestei divinitati, cu aparenta materiala, dar care provine din emisfera divina, ca reflectare a Soarelui suprem, absolut, Apollo, ce nu poate fi contemplatde catre un simplu muritor, acesta prefacandu-se altminteri in scrum, de dorul acestei imagini orbitoare. De aceea, Bruno subliniaza, in pasaje semnificative, importanta ochilor si a privirii, atintite catre obiectul iubirii, de catre iubitor, privire prin care acesta ia, in primul rand, in posesie, prin captarea si incantarea in fata acestei imagini a frumusetii, copie a frumusetii divine mai perfecte si mai intangibile, iar, in al doilea rand, el se lasa vrajit, supus si luat, la randul sau, in stapanire, de catre acest “tiran” care este obiectul contemplatiei si al iubirii, si accepta bucuros jugul, fiind numit de Bruno, un “sot” al zeitei, careia ii devine prada, dupa ce pornise la drum ca pradator. El nu va mai fi niciodata la fel ca inaintea acestui impact si al acestei iluminari, renuntand la viata sa obisnuita si

Page 111: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

111 | P a g e

consacrandu-se meditatiei, asemanatoare cu exilul pe inaltimile unui munte, unde isi afla delectare in a vorbi cu divinitatea si a I se adresa, fie si sub forma desolilocvii. El incepe sa vada lumea cu alti ochi si cu alta masura sa judece lucrurile, eliberat fiind de jugul propriei materialitati si conditii muritoare, el devenind “mort” pentru ceilalti, prin retragere si izolare de la preocuparile comune, renascand, de fapt, la o noua viata, retrairea in si prin experianta divinului, divinul din el si din univers. Prin aceasta conversie, se poate spune ca el accede la nemurirea spiritului, intretinandu-se in eternitate cu divinitatea, devenind el insusi asemenea acesteia si integrandu-se, in mod absolut, in ritmul etern al cosmosului, ca zeitate suprema si viata adevarata. Metafora zeitei Diana, ca obiect al cautarii si aflarii divinului din noi si din cosmos, e deosebit de sugestiva la Bruno si e extrem de des intalnita in scrierile sale si ea se poate compare cu imaginea vrajitoarei Circe, avand acelasi rol civilizator, doar in conceptia lui Giordano Bruno, iar acest lucru se poate extrage din scrierea sa, “Cantus Circaeus”, unde el face revelatia rolului benefic si stimulator al acestui personaj mitic, in evolutia umanitatii, prin cunoasterea propriilor limite ale acesteia si prin incercarea de autodepasire. Diferenta pare sa fie, intre cele douasimboluri ale drumului catre cunoasterea absoluta, trecand prin cunoasterea de sine, in faptul ca vrajitoarea Circe pare sa fie un agent deosebit de activ in propagarea cunoasterii prin conversie si prin experienta traumatizanta a renuntarii la sine, pentru o mai certa regasire in contrariul a ceea ce cautam si ceea ce suntem, in timp ce Diana pare sa aiba un rol mai pasiv, ea evoluand de la a fi obiectul iubirii, vanat si urmarit, la conditia de urmaritor, tot un fel de zeita vrajitoare, care se razbuna pe intrusul urmaritor, ajuns in contemplarea frumusetiiadevarului dezvaluit, ceea ce ii aduce acestuia pierzania, de fapt, reinvierea la o alta realitate supraumana. Atat Circe, cat si Diana coexista in parabola celor noua orbi, metaforic reprezentand, de fapt, noua drumuri pe care pornesc personaje diferite, ca si conditie si capacitati morale si intelectuale, toate fiind insa in urmarirea unui scop comun, cu mijloace si metode diferite, si toate fiind invinse de trei idealuri aflate pe trei trepte diferite: pamanteana de o frumusete stralucitoare, Giulia, simbol al frumusetii materiale, nevinovate, tinere si inca incapabila de sentimente profunde, pe care nu le intelege in totalitate, si care le frange inimile celor noua pretendenti; a doua figura este aceea a vrajitoarei Circe, care ii trimite pe cei noua orbi de dragoste neimpartasita si blestem al cautarii neintrerupte, peste mari si tari, pentru ca, prin pericole si incercari neasemuite, acestia sa devina demni si constienti de adevarul idealului care trebuie urmarit, lumea supraumana, si care nu li se dezvaluie decat la sfarsit de drum, acesta simbolizand, in acelasi timp, sfarsitul unei vieti de chin al cautarii si regasirea adevarului in moarte, fie sfarsitul drumului catre cunoastere si ajungerea la lumina absoluta a scopului ultim, dezvaluirea adevarului sub forma si metafora Dianei, pe care autorul o situeaza pe malul fluviului Tamisa, unde nimfele sunt bune, blande si frumoase, si unde sunt bine primiti, ultima primire fiind celebrata de catre nimfa cea mai insemnata, mai inzestrata intelectual si moral, si mai luminoasa, ca figura si prezenţa, aluzia fiind desigur la Regina Elisabetha, unul dintre idealurile lui Bruno despre monarhul intelept, luminat si pacifist, priceput in arta razboiului, dar dornic sa mentina in echilibru balanta

Page 112: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

dreptatii. Nu este pentru prima data cand Bruno va face elogiul Reginei Elisabetha a Angliei si este aproape un motiv, o metafora a perfectiunii, pe care figura acesteia o intruchipeaza, si pe care filosoful pare sa o considere unul dintre cei mai proeminenti monarhi ai Europei vremii sale, in special si datorita tratamentului deosebit de ales de care a avut parte la Curtea Angliei, unde a scris aceste dialoguri in limba italiana, si unde s-a simtit inspirat de atmosfera, denobletea diplomatilor si a curtenilor si unde a avut o inspiratie si o perioada deosebit de prolifica. Este interesant ca, in parabola celor noua orbi din ultimul dialog al “Eroicelor avanturi”, Bruno transgreseaza scrierea lui de la registrul metafizic si epic, la cel al realitatii concret istorice, intrucat personajele acestui dialog sunt in mare parte reale sau tratate in mod aluziv, iar unul dintre cei noua orbiti de lumina cunoasterii este o referire la autorul insusi, atunci cand Bruno se autodenumeste “unul dintre cei mai insemnati” dintre cei noua, iar dialogul, in final, culmineaza cu figura luminoasa si fascinanta a Reginei Elisabeta, in simbolul zeitei Diana.

Cautatorul iluminat vede lumina soarelui absolut al cunoasterii ca pe un tot , unul care reuneste toate formele de existenta, de manifestare si de particularitate a naturii si depasete toate granitele naturale, pentru a se confunda si a se reuni cu intregul din care pornesc toate, numere, forme, fenomene, intersectandu-se si reunindu-se in acest unu, Monada, care este inceputul si carereuneste diversitatea lumii, anihilând granitele dintre general si particular, dintre unu si multiplu, dintre infinit si finit.

Acteon, fiind ales de zeita Diana, ca posesiune, initiat si purtator al sigiliului cunoasterii, se poate considera ca a atins o treapta ultima a desavarsirii, a perfectiunii si a autocunoasterii, deoarece, cunoscand Monada, care se afla la originea tuturor lucrurilor naturale, in generarea, miscarea si prefacerea acesteia, el a ajuns, in acelasi timp, la inaltul grad al cunoasterii depasind contingentul, intrucat, cunoscandu-si propria substanta, el se inalta catre substanta esentiala divina, asa cum se produce intr-o teorema, o judecata deductiva, o concluzie generala si ultima, pornind de la particular la general. Ochii, respectiv, privirea, si inima, simbolizand aspiratia catre infinit, instituie un dialog in mai multe versuri, analizate de Bruno, prin intermediul celor doua personaje ale dialogului, Laodonio si Liberio, dialog in care, in final, se analizeaza relatia si dialectica dintre infinit si lucrurile finite si in care se reflecta ideile ontologiei bruniene, in toata ramificarea si splendida lor logica si coeziune.

Bruno diferentiaza intre infinitul privativ, care semnifica incetarea manifestarii unei insusiri pozitive si infinitul perfectiv, care se percepe atunci cand se intensifica un fenomen pozitiv, in defavoarea contrariului sau, ceea ce ar putea sa semnifice, in acceptia lui Bruno, o situare pe diagrama dintreminus infinit si plus infinit, in sistemul matematic.

Page 113: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

113 | P a g e

Asa cum precizeaza autorul, intr-un alt pasaj, corpul muritor si perisabil e un element privativ, raportat la forta sufletului, superior ca substanta, intrucat e de esenta nemuritoare, dar daca e privit din sfera intelectului divin, infinit si vesnic, sufletul particular este, la randul sau, un element privativ, el neputand decat sa se hraneasca din substanta vesnica a spiritului superior al lumii si cunoasterii, dorindu-si mereu tot mai mult, pe masurace inainteaza pe acest drum initiatic si spinos al cunoasterii, eroic in elanul sau side nestavilit, din momentul in care a inteles infinitatea si maretia spiritului supramundan. Asemenea zeilor, care mereu beau nectarul si se hranesc cu ambrozie, fara a cunoaste starea de satietate, dar nici pe aceea privativa, de foame, pe care numai muritorii sunt destinati sa le incerce, ca o conditie a treptei inferioare pe care se afla, la fel, eroul cunoasterii, pe masura ce urca pe treapta intelegerii superioare si divine, isi doreste sa urce tot mai sus, in dispozitia sa divina de a cuprinde totul, in totalitate, in masura in care, prin parcurgerea treptelor cunoasterii, el s-a “indumnezeit”, cum spune autorul, nefiindu-i niciodatade ajuns ceea ce a reusit sa cuprinda, in mod gradat, cu spiritul sau, si nazuind infinit catre infinitatea cunoasterii totale, ce nu poate fi atinsa, dar careia sufletul iida ocol, asa cum circumferinta universului se straduieste sa delimiteze centrul, respectiv, infinitul, aflat pretutindeni. Influenta lui Cusanus revine in permanenta, in scrierile lui Bruno, dar acesta a instituit propria sa cautare si unica sa viziune asupra infinitului, contrariilor si cosmosului.

Asa cum remarca Bruno, intr-unul din pasajele dialogului “De glieroici furori”, acesta este o scriere ce intruneste valente nesfarsite si oculte, simbolizand un drum al cunoasterii si un mod de viata, si in care aluziile mitologice sunt adevarate motive-cheie pentru descifrarea ideilor esoterice ale autorului. El descrie, in primul rand, sentimentul iubirii eroice, care este, in fapt, ometafora a setei de perfectiune si de cunoastere, totul pornind de la autocunoastere prin analiza si intelegere a propriei substante a sufletului individual, iar drumul catre sine e presarat cu capcane, suferinte si incercari, careau darul de a ne initia in aceasta experienta care nu ia sfarsit niciodata, decat poate o data cu moartea si transmigrarea sufletului, in infinitele prefaceri ale rotii destinului. Intregul dialog se cere citit in cheie oculta, iar termenii esentiali, care descriu cautarea si iubirea fata de obiectul vanat sau transformarea vanatorului Acteon in vanat, din vanatorul urmaritor si imaginile multiple ale zeitei Diana, ale vrajitoarei Circe sau ale Pasarii Phoenix si ale calului Pegas, sau a celor noua orbiti de lumina adevarului, se cer descifrati si cititi in registrul hermetic, parabolicsau metaforic cu care ne-a obisnuit autorul in toate scrierile sale. Lipsa vederii, respectiv, cei noua orbi, se poate interpreta, in mod simbolic, drept o depasire a cunoasterii lucrurilor sensibile si a atingerii pragului de sus, catre lumea inteligibila, in care aspiratia catre intelegere este infinita, la fel ca si obiectul urmarit, infinit si intangibil, pe care vederea naturala, ca proprietate a ochilor, ca organe, nu il poate percepe, fiind naturala si finita, aceasta insemnand necesitatea abtinerii de la facultatea vazului si ascutirea intelectului, a ochilor mintii, in care se oglindesc simbolurile lumii superioare a conceptelor. Totul se poate cuprinde, ca explicatie si justificare, in urmatorul pasaj, in care se explica,

Page 114: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

de catre autor, unul dintre versurile incifrate, aparand la inceputul fiecarei microsectiuni a dialogului.

Eroul avanturilor eroice se compara pe sine cu pasarea Phoenix, un alt simbol semnificativ in filosofia lui Giordano Bruno.

Este o profesiune de credinta a eroului brunian, in lupta pentru urmarirea idealului luminii absolute si este, in acelasi timp, o redefinire a divinitatii infinite si a atitudinii pe care trebuie sa o demonstreze eroul, in urmarirea acestei supreme cunoasteri, in care pare inutil sa incercam orice laudafata de aceasta divinitate, care, prin maretia si prin stralucirea ei, se defineste singura.

Se intalneste intr-unul din pasaje, o caracterizare pe care Bruno o face filosofiei lui Epicur, si care este deosebit de originala si de veridica, subliniind eroarea interpretarii mai generale a acestui filosof, de catre criticii rauvoitori sau de catre cei care nu au inteles suficient si nu au aprofundat preceptele acestuia, tratandu-le cu superficialitate si oferind o imagine falsa. Bruno compara filosofia lui Epicur cu filosofia de viata a eroului despre care trateaza in dialog aprofundeaza cele doua atitudini in fata durerii, de unde se poate vedea cum autorul il apropie pe Epicur, ca gandire si mod de viata, cu filosofii stoici romani sau cu scepticii si cu ideile lor despre momentul mortii si despre asteptarea acestuia.

Prin suspendarea judecatii, se indeparteaza suferinta, nascuta din dorinta neimplinita si din aspiratia catre ceva imposibil, astfel ca, insasi senzatia de durere sau sentimentul de tristete sunt convertite in afecte si dispozitii pozitive, in masura in care retinerea devine o metoda in sine, ca un fel de autosugestie care absoarbe orice traire inclinata catre patos, framantare si zbucium.

Bruno descrie, prin interventia personajului Maricondo, momentul incare Amor, ca zeitate oarba, loveste in sentimentele eroului, in mod definitiv, ca oarsura care ii mistuie sufletul, exact cand acesta se astepta mai putin, in raceala si nepasarea sa diamantina, diamantul semnificand duritatea si puritatea celui care nu cunoscuse inca suferinta si aspiratia catre cunoastere, ca obiect al dorintei. El compara acest moment, al inceputului suferintei, cu un inceput al victoriei, astfel ca sufletul ranit de sageata suferintei, e deja pe deplin victorios, prin aceasta experienta si conversie neasteptata si definitiva.

Pentru Bruno, forta zeitei Fortuna este incontrolabila iar actiunile ei disloca destine, certitudini, sentimente sau scopuri, rasturnand orice situatie, infavoarea bunului ei plac, astfel incat, oricat de mult ne dorim sa ne controlam vietile si sa le conducem, liberul arbitru e de fapt o alta faţa a norocului schimbator, iar vointa noastra devine neputinta si suferinta o stare de fapt, prezenta in permanenta, asa incat, ori lamentatia, ori resemnarea, in fata idealului tot mai indepartat, ca o himera greu inteleasa si perceputa, raman singurele noastre putinte. Bruno rezuma aceasta situatie si stare de spirit intr-un

Page 115: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

115 | P a g e

pasaj plin de expresivitate, de sensibilitate, amaraciune si enigme nedezlegate.

Frumusetea se manifesta pe diferite dimensiuni, in forme, gradesi trepte diferite, de la aparenta, la esenta divinului din noi, care e o reflectare si oidentitate cu divinitatea insasi, aceasta frumusete fiind, de fapt, o alta denumire aspiritului lumii, si aceasta idee bruniana, a frumusetii manifestate in grade ascendente, pe masura parcurgerii drumului catre perfectiune al eroului, e o reminiscenta a ideii plotiniene despre manifestarea divinului in lume.

Exista, in filosofia lui Bruno, ideea de corespondenta intre sfera lumii inferioare si cea superioara divina, iar forta de atractie dintre ele, comunicarea permanenta dintre cele doua registre, manifestandu-se in mod gradat, conform principiului plotinian al existentei divinului in lume, ele, intr-un punct infinit, ajung sa se uneasca si sa se intretaie, actionand una asupra celeilalte, si una prin cealalta, interconditionandu-se in mod unic si universal, la scara globala, formand acel Unu, in care universalitatea, in multiplele ei manifestari, primeste un sens absolut si definitiv.

Metafora corabiei si a carmaciului, care salveaza sau distruge vasul, ca si intreg pasajul contin conotatii hermetice si se intalnesc deseori in pasaje diverse din scrierile bruniene. Oricum, interpretarea este multipla si posibilele intelesuri se diversifica si se ramifica in identitatea cu temeleesentiale bruniene. Imaginea corabiei si a carmaciului poate merge ca semnificatie catre metafora sufletului, a spiritului individual, a intelectului si a ratiunii conducatoare, dar ea poate transgresa catre imagini mitice, oculte, cum ar fi Hadesul si traversarea râului catre infern in luntrea lui Caron, semnificatiile multiplicandu-se pana la arhetipurile diverselor culturi, incluzand-o pe cea egipteana, pentru care Bruno avea o admiratie neconditionata, sau pe cea caldeeana sau ebraica, cu care ii placea sa o compare pe prima. Dar, in ultima instanta, imaginea amintita ar putea sa simbolizeze modul in care spiritul ocroteste corpul, prin interventia ratiunii, sau faptul ca sufletul este condus de intelect si ratiune catre o lume superioara, divina, inaccesibila simturilor, spre care etern aspira, in drumul sau nesfarsit, avand, in acelasi timp, putinta si alegerea de a-l distruge sau de a-l inalta acest suflet, ca parte si identitate a divinitatii in noi. Imaginea lui Dumnezeu se reflecta in lucrurile materiale, prin efectul si consecinta sa, iar nu prin esenta sa pura, astfel ca divinitatea ramane ascunsa, dar prin metafore si imagini accidentale si fugitive se manifesta in existenta noastra, uneori prin semne si aparitii miraculoase, umbre ale existentei sale pe pamant. Bruno face numeroase trimiteri la metaforele kabbalistice, atuncicand vorbeste despre lumea misterioasa de unde provine lumina divina, care staascunsa in spatele aparentelor, iar revelarea acestei lumini orbitoare poate sa-i aduca sfarsitul celui care contempla frumusetea imateriala, aceasta fiind mult prea puternica pentru fiinta umana si pentru gradul de intelegere al celui ce cautamisterul existentei divine. Moartea simbolica a indragostitului de absolut este, de fapt, renasterea la o noua viata, deasupra oricarui contingent, situandu-se in sfera subtilului si a ideaticului, in care cercetatorul, asimilat uneori de Bruno cu

Page 116: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

vanatorul Acteon, este invins si transportat in inaltul cunoasterii de catre insesi ideile de perfectiune pe care le doreste contopite cu sine. Moartea este simbolicasi e numita de Bruno, in acceptia filosofiei kabbaliste, “Moartea sarutului” sau “mors osculi”, metafora care apare si la marii teologi crestini si in multe alte sisteme filosofice.

Sufletul, fiind esenta suprem divina din om, e dual, in sensul in care el aspira catre unirea cu infinitul divin, esenta sa insasi fiind infinita, pe de-o parte, iar a doua sa natura e legata de materie si de tot ceea ce este muritorsi situat in sfera de jos, cea a aparentei si a manifestarii in fenomene si lucruri. El, prin natura sa, e atras in mod absolut catre lumea superioara a esentei divine,si, in acelasi timp, e a doua sa natura, cea legata de materie, care il obliga sa revina la a doua sa conditie, unde el va raspandi lumina cunoasterii pe pamant, innobiland aceste aparente, prin frumusetea divina primita de la divinitate, fiind, in fapt, asemenea acesteia, care se raspandeste, in diferite grade si intensitati, inunivers, prezenta pretutindeni, insufletind si inaltand lucrurile si fiintele.

Metafora potrivita infatisata de Bruno, pentru scindarea sufletului între condiţia sa materială şi cea divină, e aceea a acvilei, cu aripile întinse, într-un zbor către înalt, având atârnată o piatră de picior, simbolul materiei, care-i frânează elanul şi o atrage către lumea de jos, materială şi muritoare. Imaginea e neobişnuită şi simbolul acvilei e deseori întâlnit la Bruno, ca metaforă a sufletului luptător, în zborul său către înaltul sferei divine şi al cunoaşterii esenţelor ultime, ca o atracţie înnăscută către esenţa căreia îi aparţine şi din care provine, în existenţa sa pe pământ, în nesfârşitele perindări şidesăvârşiri ale unor existenţe nesfârşite. Sufletul, reprezentat ca acvilă apare în filosofia esoterică, de-a lungul timpului, şi e un simbol al luptei spiritului cu materia, într-un elan eroic către înalt, în care acesta încearcă sa se reîntâlneascăşi să se unească cu esenţa primă. Semnificaţia esenţială a simbolului acvilei esteexistenţa prin lupta continuă şi fiinţarea prin eroismul căutării esenţei divine a lucrurilor, care, în final e un itinerariu iniţiatic către noi înşine, iar ideea care conduce la simbolul acvilei la Bruno este dorinţa de acţiune perpetuă, de luptă cuobstacolele ivite în calea cunoaşterii, prin renunţarea la noi înşine, cei care am fost, înainte de înălţarea spirituală şi contemplarea infinitului din noi.

Bruno compară etapele şi motivele căutării frumuseţii cu parabola celor noua orbi, cecitatea fiecăruia provenind din principii şi cauze diferite, singur scopul lor fiind comun, ei fiind mânaţi de dorinţa de a accede la vederea esenţelor, a lumilor de dincolo de realitate, într-un timp şi spaţiu infinite. Descrierea celor nouă orbi, tânguirile lor şi cauzele orbirii fiecăruia au o dimensiune biblică, trimiţându-ne cu gândul la parabolele creştine, numai că aici perindarea celor nouă personaje către lumina care să le redea frumuseţea lumii, dar a lumii de dincolo de aparenţa fizică, ne sugerează o filosofie a acţiunii şi a căutării, în care cei nouă se apropie mai degrabă de figurile unor cavaleri porniţi în cautarea Sfântului Graal, iar orbirea lor dramatică e presărată de dorinţa de glorie, în care vor fi în faţa luminii spiritului suprem, ceea ce face ca această

Page 117: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

117 | P a g e

orbire sa fie mai degrabă adevărata vedere către absolutul din noi. Etapele căutării cunoaşterii sunt fiecare tot atâtea fapte eroice, eroism angajat în cucerirea frumuseţii şi a adevărului divin, omul fiind parte a divinităţii şi înzestrat, ca si aceasta, cu lumina eternă a spiritului în mişcare infinită. Metafora celor nouă orbi a fost interpretată de către unii exegeţi drept un simbol al numărului nouă, semnificativ în ştiinţele oculte, număr impar, perfectibil, implicând umanitatea şi dorinţa autodepăşirii, prin căutarea în absolut, progresul prin excelenţă şi aspiraţia nestăvilită către adevăr şi frumos. În acelaşi timp, el simbolizează puterea intelectului şi a cunoaşterii, prin intuiţie şi ambiţie continuă. Starea iniţială a omului şi tiparul minţii sale sunt asemenea unei viziuni cenzurate, când individul, la inceputul existenţei sale, este la fel de neştiutor şi deneputincios, ca şi un orb, care urmează să vadă lumina soarelui, după multe încercări şi peregrinări. Metafora orbului din naştere ne mai duce cu gândul, implicit, şi la mitul caverner platonician, în care la început, lumina se află în spatele omului ferecat în ignoranţa sa pământească, apoi, când deschide ochii către lumina zilei, el se vede dintr-o dată asaltat de lumini şi imagini sclipitoare, ucigător de frumoase, lumina soarelui, simbolizând infinitul percepţiei şi al cunoaşterii divine. Orbirea pe care o descrie Bruno, prin gura celor nouă personaje, pornite în căutarea propriului lor destin iniţiatic şi spectaculos, este deaceeaşi esenţă ca şi încătuşarea în peşteră a omului, prins în lanţurile neştiinţei sale, întors apoi către adevărata sa vocaţie şi confruntat cu adevărul revelaţiei divine. Este atât de evidentă această trimitere la Platon, încât Bruno doar mai adaugă observaţia că, între potenţa perceperii noastre senzoriale şi idealul urmărit, respectiv, misterul divin se produce o cezură, care oferă sensul nesfârşit al acestei căutări infinite. Între prima şi cel de-al doilea se interpune un catalizator, o cunoaştere prin similitudine, care să facă trecerea necesară şi nedistructivă între potenţă şi scop, obiectul urmărit. Strălucirea celui din urmă este atât de orbitoare, în infinitatea ei intangibilă, încât doar prin asemănarea unei imagini vizuale sau mentale cu acest ideal suprem, ochiul intelectului va reuşi să perceapă şi să acceadă la înţelegerea ultimă.

Aici Bruno pare sa defineasca, inca o data, principiul care stala baza stiintei mnemotehnice, asa cum o desavarseste si o completeaza, in modpersonal, din vechile tratate ale altor minti mnemonice ale predecesorilor sai. Prin tehnica similitudinii, ramificata in diverse sensuri si registre, gnoseologia bruniana este un complex fenomen infinit perfectibil, prin care cunoasterea virtuala e principalul motiv si scop al unor procese mentale inepuizabile. Intr-un pasaj surprinzator pentru Bruno, acesta pare sa dea o noua definitie si un nou sens cautarii mintii si cercetarii unor nesfarsite posibilitati de cunoastere, accentuand mijloacele diferite si diversele instrumente prin care intelectul opereaza, in urmarirea obiectului cunoasterii si e un lucru mai rar la filosof sa recurga la asemenea caracterizari, pe care uneori le neaga, le critica, le ridiculizeaza sau le combate incisive.

Este cunoscuta aversiunea lui Bruno fata de gramaticienii pedanti, care se adanceau in studiul sensului cuvintelor si a radacinii si

Page 118: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

provenientei lor, si pe care filosoful ii ridiculizeaza in mai multe dialoguri ale sale si in piesa “Il Candelaio”, prin personaje carora le atribuie o incarcatura heteroclita de citate latinesti, menite sa ii mentina intr-o lumina defavorabila, ca pe niste minti opace, preocupate doar de detaliul frazei si al termenilor alesi cu grija, intr-un limbaj supersofisticat. Pe de alta parte, filosoful face aluzie la diferitele culte care se infruntau in epoca Reformei si a Contrareformei, dar este evident ca aici Bruno face o referire cu caracter mult mai profund si mai incifrat, la cultul egiptean, la cercurile esoterice ale filosofiei grecesti, la kabbaliştii evrei sau la secretele limbajului caldeenilor, asa cum se intampla in opera sa, in intregime, referirile satirice la realitatile vremii sale fiind niste interpretari mai unilaterale ale unor exegeti brunieni. Filosoful era mult mai profund, iar sensul asa-numit satiric al observatiilor sale si al ideilor sale permanente este supraestimat, el vizand un indepartat sens metafizic si istoric, al unei filosofii a culturii, disciplina al carei precursor pare sa fi fost. Referirea la cuvinte si la interpretarea lor, ca si la multitudinea sensurilor acestora, in functie de cercetatorul care se apleaca asupra lor, pare sa fie, avant la lettre, o metoda de considerare a filosofiei limbajului, de mai tarziu, alta disciplina in care Bruno s-ar fi exersat. Evident, intervine, in mod inevitabil aici, si considerarea scrierii ca simbol, cu un adanc sens esoteric al unei interpretari secunde, asa cum Bruno o sugereaza in tratatele sale hermetice, in general, in cele de mnemotehnica, in mod special, inclusiv in volumul sau, “De Magia”, in care caracterele cuvintelor, semnele si simbolurile ar fi un semn si un mesaj divin, si in urma disparitiei carora lumea si-ar fi pierdut legatura stransa cu divinitatea, ajungand la haosul si la alteritatea mentala, sociala, religioasa sau etica, reflectata in dezordine si disolutie, pe toate planurile. Sensul magic al scrierii, in stransa relatie cu memoria, individuala si colectiva, ar face obiectul de studiu al antropologului si al cercetatorului religiilor, de unde se poate deduce si observa multidisciplinaritatea si interdisciplinaritatea stralucitului intelect brunian.

Sufletul care tanjeste, in mod irezistibil, potrivit substantei sale invizibile, catre maretia divina, din care provine si care il coplesete, atunci cand cuteaza sa o contemple, se abandoneaza unei lupte inegale, intre doua forte, dintre care una o invinge pe cealalta, pana la anihilare si astfel sufletul acaparat de viziunea mistuitoare a divinului, nu mai poate cuprinde nimic altceva,dincolo de substanta infinita de care s-a impartasit prin renuntare la propria sa fiintare.

Puterea mintii este depasita de obiectul contemplatiei sale, infinitul divin, iar cuvintele, imaginile si gesturile nu mai reusesc sa cuprinda inexprimabilul prin excelenta, asa incat tacerea reuseste, prin contrast “negativ”, sa exprime intr-un mod mult mai explicit ceea ce ideile transpuse in cuvinte ar putea sa defineasca si, cum nu se poate defini indefinibilul, cel mai bun raspuns si omagiu adus divinitatii de necuprins, devine tacerea, iar Bruno face o trimitere la filosofii si teologii adepti ai acestui ritual impus al tacerii si aminteste, printre

Page 119: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

119 | P a g e

alte exemple livresti, un pasaj din “Cantarea Cantarilor”, pentru care resimte mereu o admiratie si un interes deosebit.

Bruno imagineaza, intr-un mod deosebit de plastic si imaginativ, sub forma de simboluri si embleme, cu sugestii vizuale extrem de precise, formele de adorare a divinitatii, binelui si frumosului infinit si toate acesteimagini, ca niste gravuri imprimate pe manuscrise palimpsest, se dezvaluie treptat, pe masura ce se inainteaza in procesul cunoasterii si fiecare emblema sau simbol cu valoare si semnificatie heraldica, ilustreaza cate o etapa a apropierii de obiectul iubirii.

Infinitul, asa cum il defineste Bruno, este o redefinire a divinitatii prin negare, deoarece binele, frumosul si adevarul suprem nu pot fi cuprinse intr-o afirmatie si nu pot fi intelese de judecata umana, prin urmare, tot ceea ce depaseste puterea de cuprindere de care dispune intelectul uman, se manifesta ca opus al vizibilului si al cognoscibilului, iar pentru o incercare de intelegere se recurge la analogii, imaginatie, fantasme, care sunt puntile de legatura intre noi si lumea divina.

Metafora platoniciană a peşterii este preferată de Bruno, pentru a ilustra cezura dintre lumea ideilor şi puterea de cuprindere a intelectului uman şi filosoful uzează de această imagine în diverse pasaje ale scrierilor sale, atunci când discuţiile se poartă pe plan gnoseologic.

La fel ca si dialogul “Cabala del cavallo pegaseo”, in care abunda simbolurile, semnificatiile obscure si metaforele, comedia “Il Candelaio” eintretesuta de sentinte si pilde care dezvaluie fata nevazuta a filosofiei bruniene.

Tema destinului reapare in scrierile bruniene, omniprezenta si se intretaie cu argumente in favoarea liberului arbitru, a vointei sia fortei de actiune. Viata ca opera de teatru este descrisa in prologul la “Il Candelaio” si in antiprologul aceleiasi piese.

Ca si in dialogul “De gli eroici furori”, autorul analizeaza pasiunea si forta ei, ca pe o dorinta perpetua si fara speranta, in care obiectul iubirii este urmarit, dorit si inaccesibil. Cu cat fiinta iubita este mai indepartata si scopul iubirii e mai greu de atins, cu atat suferinta si dorinta de a-l lua in posesie sunt mai puternice. Cel care iubeste nu isi doreste ca aceasta suferinta, care il inspira, sa ia sfarsit vreodata.

In piesa “Il Candelaio” se analizeaza puterea vrajii in care este prins subiectul iubitor fata de obiectul iubirii sale. E o fiziologie a pasiunii

Page 120: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

care cuprinde aproape toata proza si toata poezia bruniana si care sta la baza artei memoriei si a posibilitatii perfectionarii ei. Asemenea lui Acteon, care iese lavanatoare insotit de cainii sai si se indragosteste de Diana, ca de o himera perpetua, fiind sfasiat de proprii sai caini, subiectul indragostit se lasa bucuros sfasiat de pasiunile sale puternice fata de obiectul iubit. Cu cat intensitatea pasiunii este mai mare, cu atat el isi doreste sa o traiasca, cu orice pret.

Subiectul iubitor realizeaza ca pasiunea sa se propaga intr-un singur sens, caruia nu I se raspunde cu sentimente similare si, desi gaseste nedreapta pozitia lui, nu doreste sa scape de aceasta atractie, desi ea il poate conduce la suferinta si moarte.

Pentru a lua in stapanire constiinta obiectului pasiunii si a-l aduce in posesia sa, subiectul iubitor recurge la binefacerile procedeelor magice, a talismanelor, licorilor, descantecelor sau inlantuirilor spirituale. El recunoaste ca magia are puterea de a rasturna ordinea naturala si de a capta forta si memoria celui asupra caruia se exercita. Magul cunoaste toate legile transformarii substantelor si secretele combinatiilor de plante sau metale sau semnificatia simbolurilor si ale numerelor. Intr-o forma voit hilara el este descris in “Il Candelaio” ca un personaj bizar si comic, prezentat cu sarcasmul omului simplu de catre Marta. Magul sau pretinsul magician incearca sa sublimeze materia, pornind de la lucruri si obiecte neinsufletite simple sau chiar lipsite de valoare, pe care le depoziteaza in retorte, preparandu-le intr-un cuptor primitiv, deasupra caruia el tine atarnate, in alte zeci de retorte, cu manere de metal, intr-o ordine numai de el cunoscuta, ca niste carti in rafturi, produsele operatiunii salealchimice, insufletite de fascinatia sa de a obtine materia pretioasa din nimicul cules din vreascurile arse. Acest vis al umanitatii, de transformare a materiei brute si nefolositoare in pietre nestemate si aur se traduce intr-un fel de “goana dupa aur”, determinata, in piesa “Il Candelaio”, de o dorinta nestavilita de imbogatire, in sensul cel mai vulgar si mai stupid, toata munca acestui magician de duzina, concentrandu-se pe castigul material si pe inselaciune, care se indeparteaza de la adevarata esenta alchimica si magica.

Puterea magiei se face simtita la nivel individual si se poate rasfrange pana in sfera cosmica, unde transformarile iau proportii planetare, manifestandu-se ca niste stihii sau fenomene incontrolabile si inconprehensibile, cvasidemiurgice. Individul superior, magistru in arta magiei, poata sa-si exercite puterile spirituale asupra fenomenelor naturale, ceea ce Bruno considera un fel de achizitie cognitiva secreta si subtila, de o forta neconventionala, care ar puteaproduce catastrofe sau fenomene benefice in Univers. Omul este un cvasidemiurg, al propriului sine si al fortei sale spirituale ascunse, pe care, in urma studiului si a exercitiilor spirituale si mnemotehnice neintrerupte, prin truda indelungata si exersarea propriei vointe, o poate exalta, fie in beneficiul, fie in defavoarea umanitatii. De aceea, rolul eticii eroismului la Bruno, este foarte bine stabilit, omul trebuind sa fie un model de virtute si de autodeterminare, accentul

Page 121: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

121 | P a g e

punandu-se, totusi pe individualitatea acestei forte si a produsului sau, actul creator. Raurile se vor opri in matca, muntii se vor misca din loc, marea va incremeni, in mineralitatea ei fluida, prapastiile ar rasuna de ecourile celor prabusiti si dimensiunile timpului s-ar inversa, s-ar amplifica si ar deveni independente de spatiul fizic, de constiinta noastra, de capacitatea de observatierationala, si-ar pierde semnificatiile obisnuite, dilatandu-se sau contractandu-se la infinit, fie intr-un sens, fie in celalalt. De fapt, sensurile, ca repere spatio-temporale nici nu ar mai exista, desfiintandu-se prin puterea magica a spiritului universal al lumii, rasfrant in fiecare om, animal, minerale, forte ale naturii, gandurile noastre sau afectele si sentimentele ascunse. Soarele sau luna s-ar desprinde de pe firmament, s-ar volatiliza, s-ar anihila, ar renaste, sub cu totul alte dimensiuni, nepercepute de noi, de ochii si de ratiunea noastra, iar noi ne-am transforma, sub puterea magica a devenirii, infruntand viata, batranetea si moartea, printr-o alta forma de viata, care noua, pamantenilor ni se pare un fel de moarte, dar care nu e decat un alt invelis, o alta materie, forma sau intelegerea lor, singurul spiritul universului total, ar ramana neatacabil si nealterabil, in suprema sa maretie. Nu e de mirare ca Bruno il numea pe Dumnezeu, Spiritul Lumii, nu e de mirare ca el l-a comparat cu Sfantul Spirit si nu e de mirare, de altfel, ca a sustinut mereu aceste idei, inclusiv in procesul cu Inchizitia. Epocala contributie a lui Bruno la stiintele si disciplinele fizicii si ale astrofizicii este, fara indoiala, acceptata si recunoscuta, in ultimele decenii, de catre somitati ale acestor ramuri stiintifice si cosmologice. Pentru Bruno, magia insemna, de fapt, putere sau forta intelectului uman si a memoriei supradimensionate, prin exercitiusi truda, asezate in scopul progresuluisi al evolutiei umanitatii, in care filosoful credea, pe care a sustinut-o si pe care a prevazut-o. Bruno a anticipat si a intuit de mult, existenta antimateriei, asa cum reiese din multiple pasaje cosmologice ale scrierilor sale, in italiana sau in latina. Toata filosofia lui Bruno cunoaste o coeziune exemplara namaiintalnita, teoremele si ideile se inlantuie in sisteme logice, iar caracterul lor hermetic si incifrat, era doar o alta metoda a filosofului dea vorbi despre niste fenomene cosmice, terestre sau la nivelul constiintei individului, pe care disciplinele stiintifice de astazi abia acum le descopera si le rezolva, revolutionandu-le, prin adaptare si preluare a acestor pasaje bruniene, redate cu stil si acuitate vizionara.

In tratatul sau “De Magia”, Bruno subimparte arta magiei in mai multe categorii, zece la numar, si care, la randul lor se ramifica in tipuri de magie care privesc toate artele divinatiei, legile atractiei sau ale respingerii, legilenaturale, chimice sau matematice. El defineste cuvantul “mag” si incearca sa delimiteze sensurile, bazandu-se pe istoria culturii si pe acceptiile pe care termenul le-a imprumutat in diferite momente ale istoriei si in diferite civilizatii. Astfel, Bruno numeste magi pe inteleptii care au marcat diverse culturi si exemplele sale sunt semnificative pentru lecturile parcurse in anii sai de formare.Mag insemnand “intelept”, Bruno ii aminteste, in felul acesta, pe Hermes Trismegistos in Egipt, pe druizi in Galia, pe kabbalisti, in cultura ebraica, pe magiidin Persia sau pe “sofistii” din Grecia si pe “inteleptii” romani. El defineste termenul de “magie” specificand ca, pentru a reusi sa scrii un tratat despre

Page 122: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

magie, este necesara o redefinire a ei, dincolo de utilizarea cuvantului in mod vulgar, de catre orice persoana neinitiata, intrucat magia e o stiinta si o arta si e un act natural, imprumutand elemente si procedee naturale si bazandu-se pe legile imuabile ale cosmosului, manuite de catre cei initiati, in scopul indeplinirii unor ritualuri care sa respecte aceste ritmuri cosmice. Arta magiei se bazeaza, ca si natura, pe legile atractiei si ale respingerii elementelor, pe jocurile contrariilor si ale similitudinilor, pe arta memoriei, pe interpretare si analiza, pe comparatii si calcule, formule si simboluri si pe legile numerelor, fiind un fel de matematica, pe care o si denumeste magie matematica, si care nu ar fi acelasi lucru cu ceea ce se intelege prin stiinta matematicii, in genere:

“Genul matematic nu primeste aici aceasta denumire dupa categoriile a ceea ce numim de obicei matematica – geometria, aritmetica, astronomia, optica, muzica, etc. -, dar dupa asemanarea si afinitatile pe care le intretine cu ele. Magia are de fapt o asemanare cu geometria, prin figuri si simboluri; cu muzica, prin incantatie; cu aritmetica, prin numere si calcul; cu astronomia, prin perioade si miscari; cu optica, prin fascinatia privirii; si, in mod universal, cu orice specie matematica, in sensul in care ea este intermediara intre operatia divina si naturala, - fie ca participa la amandoua, fie ca se indeparteaza de amandoua, in asa fel incat anumite lucruri sunt intermediare prinparticiparea celor doua extreme, si altele, in schimb, prin excluderea celor doua extreme: in acest ultim caz, nu le mai putem spune intermediare, intrucat ele releva mai degraba o alta categorie, mai mult in afara celor doua amintite, decat in interiorul lor. Pe scurt, dupa categoriile indicate, se poate vedea in mod clar, ca exista o magie divina, o magie fizica si o magie apartinand unei categorii straine celrlalte doua.” (89)

Magii trebuie să ştie, în operaţiunile pe care le întreprind, caun fel de axiomă, că:

“... Dumnezeu acţionează asupra zeilor; zeii, asupra corpurilor cereşti sau aştri, care sunt divinităţi corporale; aştrii, asupra demonilor, care sunt păzitori şi locuitori ai astrelor – între care se numără şi Pământul; demonii, asupra elementelor, elementele asupra corpurilor compuse, corpurile compuse, asupra simţurilor, simţurile asupra lui “animus”, iar animus asupra fiinţei vii, în totalitate: astfel coboară scara. Apoi fiinţa vie urcă prin animus până la simţuri, prin simţuri, până la corpurile compuse, prin corpurile compuse, până la elemente, prin acestea, până la aştri, prin aştri, la zeii necorporali, substanţiali sau de o corporalitate eterată, prin aceştia din urmă, la sufletul lumii sau spiritul universului, prin acesta din urmă, la contemplarea Unului, al celui Prea-Simplu, Prea-Bun, Prea-Măreţ, necorporal, absolut, Suficient Sieşi. Astfel se coboară de la Dumnezeu, prin intermediul lumii, până la creaţie, iar creaţia urcă, prin lume, până la Dumnezeu. În vârful scării, El este act pur şi putere activă, lumină pură; la baza scării sunt materia, tenebrele, pura putere pasivă, care poate deveni

Page 123: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

123 | P a g e

orice acolo, aşa cum El poate face să se producă toate lucrurile din înaltul său. Între gradul inferior şi gradul superior sunt speciile intermediare dintre care cele mai elevate participă mai degraba prin lumină, prin act, şi prin virtutea activă, iar cele mai de jos sunt ale tenebrelor, ale puterii şi ale virtutii pasive.” (90)

Lumina din emisfera de jos, respectiv, cea a tenebrelor, reflectată în sfera superioara, va străluci cu şi mai multă forţă, iar tenebrele din sfera superioară se vor răsfrânge cu mai multă putere în sfera inferioară, însă ceea ce devine un principiu de baza în magie, este faptul că lumina pătrunde printre tenebre şi le domină, dar că tenebrele nu vor învinge lumina niciodată, astfel raţiunea în virtutea căreia forţele luminii sunt mai puternice decât forţele întunericului, conduce fenomenele magice, care sunt o luptă între două contrarii, dintre care sunt amintite, în lumea arhetipală, prietenia şi lupta, în materia fizică, focul şi apa, iar în sfera matematicii, lumina şi tenebrele. Bruno vorbeşte, de asemenea despre instinctul de conservare, simţul intern pe care natura l-a lăsat celor mai simple lucruri, un suflu universal, răspândit în elementele naturii, în oameni, animale, fenomene şi manifestări şi care ne face să resimţim pericolul şi să reacţionăm, în scopul conservării vieţii. Sufetul universal este răspândit peste tot, dar în fiecare parte a lumii, el se află în proporţii inegale. În virtutea acestui simţ al conservării, ar reacţiona inclusiv animalele sau copiii, atunci când simt o spaimă puternică, un pericol de moarte sau văd o imagine neobişnuită, care îi sperie. Referindu-se la limbaj şi la semne, inclusiv la semnificaţia şi la puterea lorevocatoare, ca un adevărat semiotician sau interpret al simbolurilor, Bruno vorbeşte despre scrierea egipteană şi ingeniozitatea egiptenilor în elaborarea semnelor şi a denumirii şi utilizării lor, ca instrumente ale memoriei. Ele ar fi fost o limbă a zeilor, prin care muritorii ar fi comunicat cu aceştia, iar semnele lor ar fi fost încărcate de semnificaţii, mesaje sau manifestări ale sufetului, sugestive şi pline de patos sau de persuasiune, şi care au viaţa lor proprie, posedând parcă ele însele propriul lor spirit ascuns, răspândit în scriere, şi în permanentă comunicare cu Sufletul lumii.

Referitor la spirit şi la substanţa corporală, Bruno reia nişte idei deja prefigurate în alte tratate despre materie nemuritoare şi spiritul universal:

„Substanţa corporală se distinge de o anume substanţă a gândului, a sufletului, a spiritului sublim, prin următoarele: totalitatea corporală seaflă în întregime în universul întreg, pe când cealaltă substanţă este în întregime în orice altă parte, constituindu-se într-un tot şi restituând imaginea totului, uneoriîntr-un mod mai viu, alteori, într-un mod mai obscur, fie în maniera multiplă, fie singulară; si la fel cum aspectul unei aceleiaşi idei şi al unei aceleiaşi lumini este restituit de către toate particulele materiei, ea este de asemenea restituită în totalitate, de către materie în întregime. Acest lucru se poate observa într-o mareoglindă, cu uşurinţă, care restituie o imagine unică a unui lucru unic si care, chiarspartă în mii de cioburi, continuă să restituie această imagine, nedivizată, în fiecare dintre fragmentele sale.”(91)

Page 124: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

III. EVOLUTIA SI ACTUALITATEA IDEILOR LUI GIORDANO BRUNO IN SFERA STIINTEI. MULTITUDINI DE TEOREME SI INTREBARI FARA RASPUNS. ULTIMUL TESAMENT AL NOLANULUI SI ULTIMUL SAU AVERTISMENT

”Constantele universale sunt constanta lui Newton G, constanta lui Bolzmann k, viteza luminii c, şi constanta lui Plank h. Aceste constante joacă un rol esenţial în structurarea fizicii, în organizarea ei în discipline autonome, atunci când sunt luate în considerare în mod separat, şi în unificarea ei, atunci când două, trei sau chiar toate patru sunt luate în considerare în mod simultan.

De-a lungul istoriei sale, fizica a putut să introducă alte constante, dar cred că doar singure G, k, c şi h joacă un asemenea rol. Personal,cred că aceste constante universale ar exprima limitări de principiu ale cunoaşterii umane, limite atât de inevitabile, inalienabile, dar şi deplasabile, în acelaşi timp, încât ele însele sunt nişte orizonturi.”

(Gilles Cohen-Tannoudji - ”Les Constantes Universelles”, Hachette Litteratures, 1998)

Controverse privind vârsta Universului, dacă el are sau nu un început, dacă a existat big-bang-ul, dacă el este în expansiune sau în contracţie, dacă are sau nu un sfârşit, apar în teoriile astrofizicii actuale şi se pot aduce argumente, fie într-o direcţie, fie în cealaltă. Privitor la vârsta sistemelor solare, s-ar putea presupune că acestea ar avea o vechime de peste 15 miliarde de ani, conform teoriilor lui Hubert Reeves. (92) S-ar putea calcula durata de viaţă a stelelor, precum şi analiza vârstei lor şi astfel s-ar deduce vechimea Universului. Viaţa unei stele se întreţine prin arderea substanţelor nucleare din

Page 125: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

125 | P a g e

care este compusă şi, în acelaşi timp, o stea rezistă atât cât va reuşi să-şi învingă greutatea, respectiv forţa gravitaţională. În momentul în care toate resursele nucleare stelare se epuizează, iar gravitaţia învinge, steaua respectivă se transformă într-o gaură neagră, prin dispariţie şi transformarea ei în non-substanţă, eventual în antimaterie. Unul dintre astrofizicienii celebri actuali, Jean-Pierre Luminet, avansează ipoteza fantastică, conform căreia Universul însuşi ar fi o imensă gaură neagră(93). Despre mişcarea de expansiune a Universului, s-apresupus, că ar fi o etapă, de mai multe miliarde de ani, timp în care galaxiile s-ar îndepărta unele de altele, până când temperatura ar scădea, din ce în ce mai mult, iar atunci s-ar produce o creştere a fortei gravitaţionale universale. Această forţă de gravitaţie ar opri, prin atracţia sporită, mişcarea de expansiune a galaxiilor şi s-ar produce o mişcare inversă, de contracţie. În acest timp, temperatura cosmosului şi densitatea lui ar creşte, ca o consecinţă implicită şi s-ar contracta din ce în ce mai mult, timp de alte miliarde de ani, până când presiunea corpurilor, a aerului şi a forţei gravitaţionale ar creşte, declanşându-se o altă orientare, în sens invers, respectiv o nouă tendinţă cosmică de expansiune. Astfel, unele teorii moderne despre viitorul cosmosului, susţin ideea de mişcări alternative, de expansiune, urmate de mişcări de contractie, toate producându-se în mod repetat şi infinit, printr-un mecanism universal de perpetuum mobile:

“Teoria corzilor poate arata ca toate lucrurile minunate, care

se petrec in Univers – de la dansul frenetic al quarcilor subatomici, pana la valsulmaiestuos al rotirii pe orbita a stelelor binare, de la bulgarele de foc primordial al marii explozii, pana la impunatoarea rotatie a galaxiilor ceresti – toate sunt reflectii ale unui singur principiu fizic maret, al unei singure ecuatii supreme.” (94)

O mulţime de întrebări se pun astăzi în fizica actuală şi majoritatea se referă la non finitul sau infinitul Universului, la creaţia lui continuă sau la o viitoare autoanihilare a lui, la o mişcare de recesiune intergalactică sau la una de contracţie, la un inceput al Universului sau la o existenţă eternă a lui. S-a spus că, dacă mişcarea de recesiune ar fi urmată de o altă tendinţă, cea de contracţie, atunci nu mai este valabilă teza infinităţii lumii. De asemenea s-a ajuns, în anumite cirumstanţe ştiinţifice, să se nege teza infinităţii materiei şi să se presupună ca, la un moment dat, ultimele particule de energie nucleară s-ar putea dezintegra şi s-ar distruge atomii. Dacă s-ar anihila quarcii, cele mai mici particule de energie nucleară, una dintre posibilităţi ar fi transformarea lor în energie luminoasă (…). Din mai multe puncte de vedere, analizând multe dintre tezele actuale din domeniul fizicii nucleare, se poate desprinde o idee evidentă, la îndemână şi în conformitate cu logica, referitoare la eternitatea materiei, a timpului şi a spaţiului. Se vor putea produce transformări inevitabile, la nivel universal, nuclear, atomic, galactic, însă o constantă a tuturor cercetărilor efectuate în domeniul astrofizicii se impune. Ideea respectivă ar consta în evidenţa transformărilor din spaţiul materiei, însă faptul că se produc şi se vor

Page 126: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

produce infinite transformări, nu va duce, în mod logic, la o dispariţie, o suprimare sau o distrugere a Universului, ci la o altă formă de manifestare a forţei eterne şi universale. Materia şi antimateria sunt două moduri de manifestare a energiei cosmice, sunt două lumi diferite, care există, în paralel, iar, în experienţele de laborator, s-a demonstrat că ar fi putut să se producă, la începutul Universului, o luptă între cele două forme de manifestare, din acţiunea căreia s-a ajuns la anihilarea celor două şi transformarea lor în energie luminoasa, totul cu excepţia faptului că o mică parte de materie s-ar fi păstrat nedistrusă şi ar fi dat naştere cosmosului, cu galaxiile, planetele, stelele sale, care, la rândul lor, se manifestă într-o continuă mişcare şi luptă, fie în sensul expansiunii, fie în sensul unei contracţii, în mod indubitabil alternativ, ceea ce asigură continuitatea existenţei acestei materii şi posibilitatea transformării ei într-o forma cu totul nouă. Transformările din Univers se supun acţiunilor celor patru forţe fundamentale, care se cunosc până în prezent: forţa gravitaţionala, forţa eletromagnetică, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară puternică. Există un important capitol, în cercetările astrofizicienilor, care priveşte “teoria unificării” şi care presupune că, în anumite condiţii de temperatură foarte ridicată, în cosmos, primele trei forţe ar ajunge să se reunească, să se transforme într-o singură constantă. Teorii mai noi încă, vorbesc, în condiţii excepţionale, de reunificarea tuturor celolr patru forţe elementare, într-una singuă, iar ipoteza este cunoscută drept “teoria supercorzilor”.

“Pentru că orice mişcare naturală, care porneşte de la un principiu lăuntric, nu se înfăptuieşte decât pentru a fugi de ceea ce îi este nepotrivit şi contrar, şi pentru a se apropia de ceea ce e asemănător şi prieten. Deoarece nimic nu se mişcă de la locul său altfel decât gonit de contrariul său. Prin urmare, dacă greutatea sau uşurinţa înseamnă, de fapt, imboldul spre locul propriei conservări şi fuga de contrariu, niciun lucru, în alcătuirea sa naturală, nu este greu sau uşor; nimic nu este greu sau uşor dacă este foarte departe de propriul loc de conservare şi de contrariul său, până nu simte folosul primului şi sila pentru celălalt, dar dacă simte sila pentru unul, însă n-are speranţa să ajungă la celălalt, ci stă năuc şi nehotărât dinaintea lui, atunci acesta îl va învinge.”(95)

E o incercare a lui Bruno de a defini forţele care conduc mişcările Universului şi direcţiile în care evoluează:

“...rămâne doar acea miscare proprie fiecaruia si diferita de a celorlalti astri miscatori, numita “epiciclica”; si la fel cum se misca astrul acesta in jurul propriului centru si in jurul centrului de foc, se misca si ceilalti astri, veacuri dupa veacuri, (daca nu chiar vesnic), imbolditi doar de un singur motor, care este propriul suflet. Acestea sunt lumile locuite si cultivate de propriile fiinţe, ele fiind cele mai însemnate şi divine vietăţi din Univers; şi fiecare dintre ele este compusă, nu din altceva, decât tot din cele patru elemente, pe care le întâlnim în lumea noastră... Iar dincolo de cele patru elemente, care intră în compoziţia ficăreia, există, cum am spus, un întins eteric de necuprins, în care se mişcă,

Page 127: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

127 | P a g e

trăieşte şi propăşeşte totul: acesta este care conţine si pătrunde orice lucru...”(96)

Bruno prefigureaza ideea antimateriei, a forţei gravitaţionale si a relativitaţii ecuaţiei spaţiu-timp:

“... nu se va putea face niciodată următorul raţionament: Universul e infinit, pământurile sunt infinite, prin urmare, o parte a Pământului va putea să se mişte la infinit şi va avea faţă de un pământ infinit de indepărtat, un imbold infinit şi o gravitate infinită. Iar aceasta, din două cauze: una este că nu poate parcurge o asemenea distanţă, deoarece Universul constând din corpuri şiprincipii contrare, nicio parte nu va putea străbate prea mult din necuprinsul eter, fără a fi învinsă de contrariul ei si fără a ajunge să nu se mai mişte, pentru că, între timp, acea substanţă va fi încetat de a mai fi doar pământ, căci, prin izbânda contrariului său, ea îşi va fi schimbat alcătuirea şi înfăţişarea...”(97)

Forţa gravitaţională scade, pe măsură ce corpurile cosmice în expansiune, respectiv, galaxiile îşi desfăşoară mişcarea de recesiune, iar Bruno face o referire directă la forţa de atracţie gravitaţională:

“... nici vorbă să existe (…) un avânt al greutăţii sau uşurinţei, care să se manifeste la distanţă infinită, ci numai în limitele propriului conţinător, căci dacă părticelele ar trece dincolo de acele limite, nu s-ar mai mişca înspre el.”(98)

Există o forţă de coeziune, care menţine limitele mişcării şi ale forţelor de expansiune: “... scoase în afara propriului conţinător, deşi încă foarte aproape de el, îşi pierd forţa şi impulsul natural. O asemenea relaţie se manifestă într-un spaţiu determinat, anume pe distanţa dintre centrul acelui conţinut anume, unde gravitatea este maximă, şi circumferinţa lui, unde gravitatea este minimă; iar între acele puncte, proporţional cu apropierea sau cu depărtarea de unul sau de altul, gravitatea este mare sau mică.”(99)

Ceea ce sustine Bruno, referitor la fortele de coeziune ale particolelor si la modul in care ele interactioneaza in interiorul unui continator,sau se dezintegreaza, in momentul migrarii lor, ipotetice sau reale, in afara receptacolului lor sau a continatorului, se sintetizeaza intr-o definire posibila a energiei nucleare si a fortelor care o compun si o alimenteaza, intr-o nesfarsita miscare si vibratie, in Univers:

“Fortele slabe si cele tari ne sunt mai putin familiare, pentru ca taria lor scade rapid cand este depasita scara subatomica; ele sunt fortele nucleare. Acesta este motivul pentru care aceste forte au fost doar de curand descoperite. Forta tare este cea care tine quarcii strans “lipiti” in interiorul protonilor si neutronilor si mentine protonii si neutronii “inghesuiti” in interiorul nucleelor atomice. Forta slaba este in general cunoscuta ca fiind responsabila

Page 128: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

pentru descompunerea radioactiva a unor substante, cum ar fi uraniul si cobaltul.” (100)

La întrebarea despre problematica originii Universului, Hubert Reeves răspunde că începutul acestuia se asociază cu începutul existenţei materiei, a spaţiului şi atimpului şi că, deci, nu se poate discuta despre originea orginilor universale, fără să se ia în calcul dimensiunea temporală, Universul şi timpul coexistând si existând, pur şi simplu, fără a fi neapărat o problemă de “început”. Este încă discutabila existenţa unuibig-bang şi acesta e încă presupus ca fiind o etapa de haos imens in spatiul infinit, un conglomerat de elemente, inainte de a fi galaxii, stele, planete si alte corpuri ceresti. Se aproximeaza prin calcule varsta Universului ca fiind de aproximativ 10-15 miliarde de ani, de la explozia inceputului, dar nu se stie inca si nu se va sti mult timp, de acum inainte ce era inaintea big-bangului. Este cert, spune Reeves, ca la o temperatura atat de ridicata, cum este aceea cosmica, presupusa in momentul exploziei, unitatile noastre de masura si toate criteriile noastre stiintifice sunt depasite, deci incapabile pe moment sa aprecieze un fenomen petrecut intr-o imensitate de timp si spatiu, inclusiv aceste dimensiuni clasice fiind depasite, deci nu se poate vorbi, in conditiile si in situatia astrofizicii moderne despre ceea ce a existat inainte de producerea exploziei, dar e clar ca e vorba de o alta dimensiune sau ecuatie la care nu avem inca acces.

La un moment dat, in problematica dezbaterii relatiei dintre teoria relativitatii generale si mecanica cuantica, Brian Greene ajunge la o concluzie de compromis, sintetizand meritele ambelor intr-o ecuatie unica:

“De fapt, teoria aupercorzilor ne demonstreaza si mai

multe: in acest nou cadru, relativitatea generala si mecanica cuantica au nevoie una de cealalta, pentru ca teoria sa aiba sens. Conform teoriei supercorzilor, acest mariaj dintre legile corpurilor mari si legile corpurilor mici nu e numai fericit,ci si inevitabil.” (101)

Originea Universului nostru, si nu a Universului in general, explozia initiala ar putea sa fie evaluata ca o frontiera de la care porneste lumea cunoscuta si apreciata de noi, in conformitate cu notiunile noastre, iar, dincolo de puterea noastra de perceptie stiintifica, deocamdata pastram rezerva, intrucat, pentru a putea patrunde, mai mult sau mai putin, pe taramul necunoscut, de dinainte de presupusul big-bang, ar trebui sa schimbam insasi perceptia asupra timpului si spatiului sau insesi notiunile in sine, ceea ce nu suntem inca pregatiti sa facem, iar aceasta limita, desemnata de explozia initiala lumii noastre, e un reper comodpentru capacitatea noastra actuala de a intelege. Deocamdata, totul pare sa ramana o problema metafizica, atunci cand stiinta nu poseda instrumentele necesare orientarii in haos, iar notiunea noastra de “logica”, isi pierde orice sens in aceasta imensitate de posibilitati. Astrofizicianul Fred Hoyle a respins teoria big bang-ului, denumirea venind chiar de la el, imaginand, in schimb un univers stationar, fara inceput si fara sfarsit, spre deosebire de majoritatea astrofizicienilor actuali, care au cazut de acord asupra ideii de inceput al

Page 129: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

129 | P a g e

Universului nostru, cel putin in sensul in care descoperirile si dovezile stiintifice pot sa o demonstreze pana acum. Asa cum foarte sugestiv si intr-un mod metaforic remarca Hubert Reeves(102), suntem formati si programati genetic prin particulele de pulbere care provin din explozia inceputului Universului si, deci, purtam in noi si in istoria evolutiei noastre “memoria” acestui big bang. O concluzie evidenta a oamenilor de stiinta este aceea care se traduce printr-o certitudine a faptului ca Universul nu a existat dintotdeauna, ca el s-a produs, la un moment dat, in anumite conditii de temperatura si jocuri de forte si ca el este intr-o continua schimbare, dovada fiind evolutia societatii noastre, a istoriei, stiintei, politicii si a modului nostru de viata si de perceptie asupra ei. Consideratiile actuale asupra timpului se refera la faptul ca, gratie telescoapelor foarte puternice si a tuturor celorlalte instrumente perfectionate, pana in prezent, astrofizicienii pot sa vada, la distante extrem de mari, corpuri ceresti care au disparut deja, in urma cu miliarde de ani, astfel, se poate spune ca astrofizica este o stiinta care radiografiaza timpul, ne propulseaza in urma cu miliarde de ani, prin intermediul unui telescop performant. Datorita datelor stiintifice si anumitor teorii verificate, printre care si teoria relativitatii, bazata pe ecuatii matematice, se poate confirma si conveni asupra teoriei big bang-ului, ca fiind certa, iar vechimea Universului se poate calcula in functie de vechimea celor maibatrane corpuri ceresti, stele, particule sau atomi. In acelasi timp, s-a schitat un scenariu al filmului Universului, care se conduce dupa observatii si calcule stiintifice, printre care ipoteza Universului in expansiune si a galaxiilor care se indeparteaza tot mai mult unele de altele, prin scaderea temperaturii cosmice si afortei de gravitatie dintre corpuri, teorie apartinandu-i lui Edwin Hubble, si emisa in 1930. Apoi, in acelasi sens, se poate presupune ca, inainte de a se ajunge la otemperatura scazuta a Universului si la o inflatie a galaxiilor, ele trebuie sa fi existat intr-o relatie mai stransa, la o temperatura ridicata si o forta gravitationala mai puternica, deci, implicit, la originea galaxiilor si a stelelor si planetelor, trebuie sa fi existat o temperatura extrema si un nucleu strans, care a explodat, datorita presiunilor foarte mari si a dezintegrarii celor mai mici particule care il compuneau. Ceea ce a presupus Lucretiu, in scrierile sale, sustine Reeves, este ideea ca Universul este mereu in miscare, in evolutie, ca el se misca de la simplula complex, iar teoria relativitatii generale sustine aceeasi idee, de univers in miscare, respingându-se ipoteza universului static. Astrofizica realizează călătoriiin timp, prin telescoapele superperfecţionate, care ne permit sa observăm galaxii de la distanţe atât de mari, incât stralucirea lor dateaza de miliarde de ani, in urma, raportat la timpul galaxiei noastre sau al planetei noastre, unde ar trebui safie deja considerate disparute, lumina fiind un vestigiu al unor corpuri moarte deja. Universul este deci materie in miscare si care se organizeaza mereu, condusa de patru forte elementare, - forta electromagnetica, forta de gravitatie, forta nucleara slaba si forta nucleara puternica, acestea apartinand unui tipar imuabil, legi ale fizicii, sau forma eterna care conduce si organizeaza materia in miscare si continua schimbare. Unificarea celor doua forte, electromagnetica si nucleara slaba ar fi dus la o singura forta, in anumite conditii de temperatura ridicata, numita “electroweak”, respectiv, “electrofaible”, in limba franceza, iar “marea unificare” e o teorie care preocupa actualii fizicieni, si care incearca sa

Page 130: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

reuneasca, pe rand, cele trei sau chiar toate cele patru forte elementare ale cosmosului, ceea ce inca nu s-a realizat. In ultimii ani, se presupune ca ar exista si o a cincea forta in Univers, dar nu s-a delimitat inca de alte fenomene si nu s-areusit inca o definire a ei. Asa cum se poate presupune, in continuare, Universul ar putea sa fie strabatut de inca multe alte forte, nedescoperite si neidentificate pana acum. Universul este in expansiune si este intr-o continua miscare, iar viitorul său cunoaşte două posibilitati de evolutie, prin care, fie ca el isi va continua miscarea de expansiune, iar temperatura se va raci atat de tare, incat va determina aceasta indepartare a galaxiilor una de cealalta si scaderea fortei gravitationale, fie ca se va produce o miscare inversa, de contragere a galaxiilor catre un nucleu, teoria asa-numita a “Universului inchis” si o crestere a temperaturii si a fortei gravitationale dintre ele. Reeves face aproape aceeasi comparatie ca si Bruno, in legatura cu forta gravitatiei, comparând Pământul, saucorpurile ceresti, in general, cu o piatră suspendată intre cer si pământ si care are doua posibilitati de a actiona, spune el, anume: fie ca se rostogoleşte spre pământ, fie ca se indreaptă spre spaţiul ceresc, continuându-şi traiectoria şi ieşind din orbita acestuia. Bruno mai adaugă, de fapt, că piatra sau corpul dintre două planete, aflat la egală distanţă de amândouă, poate sa ramana pe loc, sau sa se indrepte catre corpul ceresc sau pământul cu care are o mai mare asemanare, prin forta de atracţie gravitaţională, fugind de cel cu care nu are nimic in comun. Aparitia vietii in Univers nu ar fi o necesitate, ci o probabilitate, deci nu ar exista un plan prestabilit ca viata sa apara si sa evolueze in cosmos, cie mai degraba un fel de produs al hazardului. Omul poartă in compoziţia sa genabătrâneţii si a mortii, astfel că, dupa nastere si evolutie, celulele sale se schimba si se inmultesc, prin forta necesitatii continuarii nesfarsite a vietii, dar inmultirea aceasta se produce in consonanta cu un ritm biologic, care e si un ritm cosmic, erorile reproducerii celulelor din organism sunt tot mai dese, degenerarea e un fel de consecinta a proliferarii organice si, inscrisa in codul genetic al individului, moartea se produce in favoarea inmultirii si continuării speciei, la fel ca si hranirea si sexualitatea. Moartea este reclamata de dorinta de continuare a vietii in univers, organismele vii, ca si planetele, fiind supuse acestui ritm al prefacerii infinite. Memoria individului este insusi codul sau genetic si omul poarta in el intreaga istorie a universului, actionand in scopul preschimbarii si al continuarii eiinfinite.(100ix) Se poate presupune, în mod mai mult sau mai puţin utopic, deşi termenul de utopie pare să îşi piardă sensul, în ritmul progresiilor ştiinţifice actuale, că, la un moment dat, în decursul istoriei sale viitoare, nu foarte îndepărtate, omul ar reuşi, în cele din urmă, să ajungă să distrugă şi să anihileze gena bătrîneţii şi implicit pe aceea a morţii, iar atunci metafora nemuririi ar devenirealitate.

Aşa cum se poate cunoaşte acum, conservarea energiei se poate defini în termenii de energie cinetică, pozitivă, şi energie potenţială, negativă, care produc împreună şi conform predominanţei uneia sau a alteia dintre cele două componente, sensul şi amplitudinea mişcării corpurilor respective în univers, fie pe distanţe infinite, faţă de Soare, atunci când predomină energia pozitivă cinetică, fie pe distanţe indefinite, atunci cînd în

Page 131: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

131 | P a g e

componenta forţei de mişcare a corpului predomină energia potenţială. Istoria Universului s-ar putea scrie in doua feluri diferite, si

anume, acela al teoriei big-gang-ului, in care Universul are un inceput si se indreapta catre un sfarsit, la un moment dat, si teoria conform careia Universul este infinit, nu are nici inceput si nici sfarsit, ci pur si simplu exista. Ideea de timp imaginar, aparuta dupa teoria relativitatii generale a lui Einstein, care trata despre curbura dimensiunilor spatio-temporale, si a unei expansiuni universale, dupa explozia initiala a nasterii cosmosului, deschidea posibilitatea interpretarii istoriei Universului printr-o multitudine de probabilitati si impunea ecuatia spatiu-timp inchis asupra sa insusi, ca intr-o lucrare de fictiune, ceea ce, sustineau fizicienii ca Stephen Hawking, va deveni o constanta a ultimelor noutati in domeniul fizicii, asa cum era in trecut, cu secole in urma, evidenta ideea ca Pamantul ar fi rotund sau ca se invarteste in jurul Soarelui. Una dintre “istoriile posibile” ale inceputului Universului, conform principiului de incertitudine in mecanica cuantica, ar fi aceea ca acesta ar fi luat nastere prin încărcarea de energie si prin explozia unei găuri negre, care, în mod normal, eliberează acelaşitip de energie pe care îl şi primeşte, în momentul în care, în intunericul ei, se prăbuseşte o stea. Este deci posibil, ca fiind una dintre nenumăratele ipoteze ale fizicii, ca big bang-ul să fie determinat de această eruptie de energie a unei imense găuri negre, ceea ce ne întoarce cu gândul la teoria astrofizicianului Jean-Paul Luminet, care a presupus, la un moment dat, că Universul, în totalitate, ar fi reprezentarea unei imense găuri negre. Oricum, de la această teorie a găurilor negre a pornit ideea Universului în expansiune, urmat de mişcarea de contracţie, la antipodul timpului şi al spatiului. Ipotezele vor continua, iar mişcarea universală, sub imperiul forţelor, descoperite sau care urmează să fie încă descoperite, îşi urmează cursul, nestingherită, indiferentă şi infinită, în memoria materiei infinite.

Page 132: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

xBIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ :

Aquilecchia, Giovanni - “Giordano Bruno”, Collectia Giordano Bruno, Belles Lettres, 2000;

Auffray, Jean-Paul - ”Newton ou le triomphe de l alchimie”, Le Pommier-Fayard, 2000;

Barrow, John D. - ”Cartea Infinitului”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012;

Bernal, J. D. - ”Ştiinţa în istoria societăţii”, Editura Politică, Bucureşti, 1964

Bolzano, B. - ”Les Paradoxes de l infini”, Gallimard, 1993

Bradateanu, Virgil - “Titani ai Renasterii”, Ed. Junimea, 1985

Bruno, Giordano - “De la Magie”, Editions Allia, Paris, 2000

Bruno, Giordano - “Opere italiene I, Cina din miercurea cenuşii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002

Page 133: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

133 | P a g e

Bruno, Giordano - “Opere italiene II, Despre cauza, principiu şi Unu”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002

Bruno, Giordano - “Opere italiene III, Despre infinit, univers şi lumi”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005

Bruno, Giordano - “Opere italiene IV, Alungarea bestiei triumfătoare”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002

Bruno, Giordano - “Opere italiene V, Cabala calului Pegas”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007

Bruno, Giordano - “Opere italiene VI, Despre eroicele avânturi”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009

Bruno, Giordano - “Lumânărarul”, Editura Fundaţiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000

Bruno, Giordano - “Scritti Scelti di Giordano Bruno e di Tommaso Campanella”, acura di Luigi Firpo, Tipografia Tenporelli, 1968

Bertout, Claude - “Naissance et evolution des systemes planetaires”, Flammarion, 2003

Cassirer, Ernst – “Individuo e cosmo nella filosofia del Rinascimento”, Ed. Nuova Cultura, 2012

Charpak, Georges - “Memoires d'un deracine, physicien et citoyen du monde”, Odile Jacob, 2008;

Chatelet, Francois - “La philosophie du monde nouveau, le XVI-e et le XVII-e siecle, Tome III, Hachette, 1972;

Cohen-Tannoudji, G.; Spiro, M. - ”La Matiere espace-temps”, Fayard, 1986;

Cohen-Tannoudji, Gilles - ”Les constantes universelles”, Hachette Litteratures, 1998

Conforto, Giuliana – “Giordano Bruno e lo “Spaccio della Bestia Trionfante”. Intervista, 27 nov. 2009, youtube

Conforto, Giuliana - “La futura scienza di Giordano Bruno e la nascita dell'uomo nuovo”, Noesis, 2002;

Conforto, Giuliana - “Copernican Illusions”, video youtube, 2009;

Page 134: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Conforto, Giuliana - “Organic Universe”, Noesis, 2007;

Cosma, Doru - “Socrate, Bruno, Galilei, in fata justitiei. Cu un interludiu despre Inchizitie”, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1982;

Couteau, Paul - ”Le Grand escalier – Des quarks aux galaxies”, Flammarion, 1995

Crozon, Michel – “L’ Univers des particules”, Editions du Seuil, mai, 1999

Culianu, Ioan Petru - “Eros si magie in Renastere. 1484”, Polirom, 2003

Culianu, I. P. - ”Giordano Bruno tra la Montagna di Circe e il Fiume delle Dame leggiadre”, in ”Montagna e Letteratura”, 1983

David, P. - ”Superforce”, Payot, 1987

De Bernart, L. - ”Immaginazione e scienza in Giordano Bruno: l infinito nelle forme dell esperienza”, Pisa, ETS, 1986

De Libera, Alain - “Penser au Moyen Age”, Editions du Seuil, 1988

Drewermann, Eugen - “Le Testament d'un heretique ou la derniere priere de Giordano Bruno”, Editions Albin Michel, 1994

Einstein, Albert – “Conceptions scientifiques”, Flammarion, 1990

Einstein, Albert – “La Relativite”, Ed. Payot, 1900

Eliade, Mircea - “Contributions a la philosophie de la Renaissance. Suivi de “Itineraire Italien”, Gallimard, 1992

Eliade, Mircea - “Occultisme, sorcellerie et modes culturelles”, Gallimard, 1978

Felden, Marceau - ”La Physique et l enigme du reel. Les difficultes d interpretation de la theorie quantique et de la relativite generale”, Editions Albin Michel, 1998

Gareffi, A. – “La filosofia del manierismo: la scena mitologica della scrittura in Della Porta, Bruno e Campanella”, Naples, Liguori, 1984

“Giordano Bruno e I Rosa Croce”, video youtube

Page 135: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

135 | P a g e

“Giordano Bruno e la filosofia rinascimentale”, youtube

Giudice, Guido del – “Giordano Bruno e I Rosa Croce”, youtube

Giudice, Guido del – giordanobruno.info, youtube

Giudice, Guido Del – “Giordano Bruno – Un frate restio e bizzaro”, le quattro conferenze sulla vita e sul pensiero del filosofo Nolano, tenute a Napoli dal filosofo e scrittore Guido del Giudice, nell autumno del 2012, youtube

Giudice, Guido del – “La coincidenza degli opposti. Giordano Bruno tra Oriente e Occidente”, presentazione youtube

Giudice, Guido del – “Somma dei termini metafisici”, youtube, 20 oct. 2010

Giudice, Guido del – “Sulle orme di Giordano Bruno”, Un documento di Alesso Perisano, che illustra le recenti scoperte delle studiose Guido del Giudice sul filosofo Nolano, 16 martie 2012, youtube

Ghyca, Matila C. - “Le nombre d'or – Rites et Rythmes Pythagoriciens dans le developpement de la Civilisation Occidentale”, Tome I - “Les Rythmes”; Tome II -“Les Rites”, Gallimard, 1931

Greene, Brian – “Universul superelegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003

Guzzo, A. - ”I Dialoghi del Bruno”, Turin, L erma, 1932

Hawking, Stephen - “Une breve histoire du temps. Du big bang aux trous noirs”, Flammarion, 1989

Hawking, Stephen - “Trous noirs et bebes univers et autres essais”, Editions Odile Jacob, 1994

Ingegno, A. - ”Ermetismo e oroscopo delle religioni nello ”Spaccio” bruniano”, In ”Rinascimento”, 1967

Klein, Etienne - ”Etudes galileennes”, Paris Hermann, 1966

Klein, Etienne; Lachieze-Rey, Marc - “La Quete de l'Unite. L Aventure de la physique”, Editions Albin Michel, 1996

Koyre, Alexandre – “Du monde clos a l’Univers infini”, Ed. Gallimard, Paris, 1973

Page 136: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Koyre, Alexandre – “Etudes galileennes”, Ed. Herman, 1966

Lecourt, Dominique (coordonator) - ”Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor”, Editura Polirom, 2009;

Levergeois, Bertrand - “Giordano Bruno”, Fayard, 1995;

Luminet, Jean Pierre; Lachieze-Rey - ”La physique et l infini”, Flammarion, 1994

Luminet, Jean-Pierre – “L’Univers chiffonne”, Ed. Gallimard, Paris, 2005

Lurcat, Francois - ”Niels Bohr et la physique quantique”, Editions du Seuil, 2001;

Marques – Riviere, Jean - “Histoire des doctrines esoteriques”, Payot, 1940;

Michel, P. - H. - ”La Cosmologie de Giordano Bruno”, Paris, Herman, 1962

“Mundos Infinitos. Breve historia de Giordano Bruno”, da Discovery Channel, youtube

Namer, Emile – ”Les aspects de Dieu dans la Philosophie de Giordano Bruno”, (These pour le doctorat en philosophie de l Universite de Paris – Librairie Felix Alcan, 1926

Namer, E. - ”Giordano Bruno ou l Univers infini comme fondement de la philosophie moderne”, Paris, Seghers, 1966

Negulescu, P.P. - “Filosofia Renasterii”

Ordine, Nuccio – Cabala magarului. Asinitate si cunoastere la Giordano Bruno – Humanitas, Bucuresti, 2004

Ordine, Nuccio - “Contro il Vangelo Armato”, in onda su Rai Uno. Presentazione del libro “Contro il Vangelo Armato”, del Professore Nuccio Ordine, youtube

Ordine, Nuccio - ”Giordano Bruno et l ane: une satire philosophique a double face”, in ”La satire au temps de la Renaissance”, Paris, 1986

Ordine, Nuccio – “Intervista a Nuccio Ordine”, VOB, youtube

Ordine, Nuccio – “Intervento di Nuccio Ordine – 17 febbrario 2013, Campo dei Fiori”, material video on youtube

Ordine, Nuccio – “L’ utilita dell’inutile. Manifesto”, Bompiani, Milano, 2013

Page 137: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

137 | P a g e

Ordine, Nuccio – “Mystere de l’Ane. Essai sur Giordano Bruno”

Ordine, Nuccio e Vattimo, Gianni – “Relativismo e Assolutismo”, youtube

Ordine, Nuccio - ”Simbologia dell asino. A proposito di due recenti edizioni”, in ”Giornale storico della letteratura italiana”, 1984, CLXI

Ordine, Nuccio – “Trois couronnes pour un roi: La devise d’Henri III et ses Mysteres. (Giordano Bruno), youtube

Plotin – “Deuxieme Enneades”, Les Belles Lettres, 2002

Proclamato, Michele – “I Sigilli di Giordano Bruno”. Conferenza di ampio respiro tenuta da Michele Proclamato, youtube

Proclamato, Michele – “Giordano Bruno”, 2014, youtube

Reeves, Hubert; De Rosnay, Joel; Coppens, Yves; Simonet, Dominique - “La plus belle histoire du monde. Les secrets de nos origines”, Editions du Seuil, 1996;

Riffart, Pierre A. – “L’ Esoterisme. Qu’est-ce que l’esoterisme? Anthologie de l’esoterisme occidental”, Ed. Pierre Lafont, Paris, 1990

Rossi, Paolo - “Aux origines de la science moderne”, Seuil, 1999;

Simaan, Arkan - ”L image du monde de Newton a Einstein... comment notre perception de l univers a change”, Vuibert, 2005;

Stewart, Ian – “Imblanzirea infinitului”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2011

Thom, Rene – “Paraboles et catastrophes – Entretiens sur les mathematiques, lascience et la philosophie”, Flammarion, 1983

Trinh Xuan Thuan – “Les voies de la lumiere. Physique et metaphysique du clair-obscur”, Librairie Artheme Fayard, 2007

Vasile, Mihai D. – “Filosofia tehnestiintei. O provocare in ontologia umanului”, Ed.Paideia, Bucuresti, 2003

Vedrine, H. - ”La conception de la nature chez Giordano Bruno”, Paris, Librairie Philosophique Vrin, 1967;

Vedrine, H. - ”Les Grandes Conceptions de l imaginaire. De Platon a Sartre et Lacan”, Le Livre de Poche, 1990;

Page 138: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Verdet, Jean-Pierre - “Astronomie et Astrophisique”, Larousse, 1993;

Vigoureux, Jean-Marie - ”Les Pommes de Newton”, Editions Albin Michel S.A., 2003;

Weinberg, Steven – “Visul unei teorii finale. In cautarea legilor ultime ale naturii”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2010;

Yates, Frances - “Giordano Bruno and the Hermetic Tradition”, Routledge Classics, 2002

Yates, Frances - ”L Art de la memoire”, Gallimard, 1975

Yates, Frances - ”Giordano Bruno e la cultura europea del Rinascimento”, Rome-Bari, Laterza, 1988

Zanone, V. - ”L estetica di Giordano Bruno”, in ”Rivista di estetica. Istituto di Estetica dell Universita di Torino”, XII, 1967

REZUMAT:

Page 139: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

139 | P a g e

Teza prezentă este rezultatul unor reflecţii personale, privind personalitatea controversată a lui Giordano Bruno şi ideile capitale pe care el le-a pus în serviciul şiinţelor, in general, şi al ştiinţelor actuale, in mod special. Prin analiza celor trei concepte, amintite în titlu, ”forţă”, ”infinit” şi ”memorie”, am încercat o apropiere originală de filosofia bruniană, recurgând la oamănunţită analiza textuală, în special a dialogurilor sale, care cuprind chintesenţa gândirii bruniene, a piesei de teatru, unica pe care a scris-o, precum şi a unor tratate de magie, ştiinţă a naturii, pe care el a considerat-o mereu actuală şi esenţială pentru înţelegerea forţelor universului în expansiune. Ultimul capitol este o trecere în revistă a unor elemente de fizică, mecanică cuantică şi astrofizică, pentru a demonstra activa contribuţie, peste timp, a unui filosof condiderat eretic de către contemporanii săi.

Page 140: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Termeni-Cheie:

Astrofizică : Ramură a astronomiei, care se ocupă cu aspectul mişcării fizice a planetelor.

Astronomie : Disciplină care studiază Universul şi mişcarea corpurilor în cosmos.

Forţă : Manifestarea potenţei active, care produce schimbările în Univers, în filosofia lui Bruno.

Infinit: Concept esenţial în filosofia lui Bruno, prin care acesta a devenit celebru în istoria ştiinţei şi care a determinat evoluţia unui curent, numit ”infinitist”, în astronomie.

Memorie : O însuşire esenţială şi o constantă în filosofia bruniană. Bruno a scris tratate de mnemotehnică, pornind de la importanţa şi artamemoriei.

Mnemotehnică : v. ”Memorie” - ramură a ştiinţelor, impregnată de hermetism, în care Bruno s-a exersat în mod magistral.

Page 141: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

141 | P a g e

CUPRINS:

1. Giordano Bruno – Radiografia unui scandal istoric. Incercare de biografie a unui filosof eretic.

2. Paradigmele Nolanului.Conceptul de ”Forţă”. Urme de viata intr-un univers dezlantuit.Conceptul de ”Infinit”. La frontierele cunoasterii. Ultima alegere a Nolanului.Conceptul de ”Memorie”. Regandirea materiei intre Ecuaţie şi Magie. Ars memoriae si gradele cunoasterii. Divinitatea în oglindă.

3. Concept si scriitura. Dialoguri bruniene. Analiza si interpretare.Semiotica finala. Receptarea textelor intr-o cheie inedita.

4. Evolutia si actualitatea ideilor lui Giordano Bruno in sfera stiintei. Giordano Bruno – Un precursor al astrofizicii. Multitudini de teoreme si intrebari fara raspuns. Directii noi in fizica actuala. Ultimul testament al Nolanului si ultimul sau avertisment.

Page 142: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

RESUME:

La These a eu comme point de depart les trois concepts essentiels de la philosophie de Giordano Bruno, c est a dire: la ”force”, signifiant l Esprit Universel qui anime le cosmos et le transforme a l infini; l ”infini”, qui est la plus important contribution de Bruno a l histoire de la science et qui a determine l evolution d un courrant dans les sciences, depuis, nomme ”l infinitisme”; la ”memoire”, qui est une constante de la philosophie brunienne et dont il a develloppe une vrai science et art, la mnemotechnique, pour laquelle il est aussi reconnu dans l histoire de la pensee. Par annalyse des textes bruniens,on a essaie de deceler les trois concepts et de leur decouvrir l actualite pour les sciences modernes et contemporaines, comme l astrophysique, tout particulierement. Las annalyses sont originales et en concordance avec les dernieres theories concernant la philosophie de Giordano Bruno. On a fait aussi, dans le dernier chapitre, un bilan sur les disciplines de l astrophisique et de la mecanique quantique. Tout cela etant pour parvenir a l idee de la capitale contribution de Giordano Bruno a la science contemporaine.

Page 143: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

143 | P a g e

INDEX THEMATIQUE:

Âne: concept de la philosophie de Bruno, utilise pour designer une personne igorante ou presque et metaphore pour l ignorance et le caractere ambigu de la connaissance; de toute facon, c est une expression abstraite et ambivalente, qui posede une signification hermetique.

Astrophysique: science appliquee, qui etudie les astres du point de vue des leurs proprietes physiques.

Astrologie: science hermetique, etudiee par Bruno et utilisee pour illustrer ses textes avec de propos mythologiques.

Astronomie: science qui etudie les astres et l Univers, avec tous ses mouvements et transformations.

Acteon: personnage de la mythologie antique grecque, chasseur qui a ete transforme en cerf, par la deesse de la chasse, Diane; chez Bruno il symbolise l individu hante par ses propres connaissences, dans sa recherche

Page 144: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

vers l absolu.

Cabale (Kabbale): science esoterique d origine juive, traitant des essences mysterieuses de la connaissance et de l Univers.

Cosmologie: science qui traite de l Univers tout entier, de maniere generale theorique.

Creation: force qui, par son action cree l Univers, et le resultat de son aggissement; chez Bruno on l appelle ”pouvoir en acte”.

Diane : deesse de la chase dans la mythologie grecque, symbolisant chez Giordano Bruno, l ideal de la beaute, de la verite et de l absolu,pourauivie par le chasseur Acteon, qui finit par etre transforme en cerf, symbole hermetique de la conversion par la revelation. La Reine Elisabeth d Angleterre incarne pour Bruno l ideal exprimee par la metaphore de Diane.

Electrofaible : energie tres puissante, gouvernant le mouvement universel, composee par l union de la force electromagnetique avec la force nucleaire faible.

Electromagnetique : champ de forces et des ondes cosmiques qui redige le mouvement des astres.

Esoterique : ”esoterisme” - interpretation hermetique des sciences,des symboles et mythes, pour reveler leur sens cache. Partie theorique des sciences occultes.

Force : manifestation elementaire du mouvement universel et concept important de la philosophie de Bruno, reunnisant comme acception le pouvoir latent et sa mise en acte.

Infinit : principal concept de la philosophie de Bruno, qui a designe le mouvement des theories de l infinitisme dans la science.

Memoire : capacite essentiale de l intelect, dans la philosophie de Bruno. Il a develloppe l art de la memoire, ”ars memoriae” ou la mnemotechnique.

Mnemotechnique : voir ”Memoire”.

Metempsychose : La transmigration des ames dans la conception des doctrines spirituelles de l Orient, cette theorie est essentielle pour la philosophie de Bruno.

Page 145: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

145 | P a g e

Magie : science naturelle qui est a la recherche des manifestations occultes de la realite.

Mecanique : ce qui traite du mouvement des astres ou des autres corps.

Vital : lie a la force qui produit la vie.

Page 146: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

TABLE:

1. La Radiographie d’un scandal historique. Essai sur la biographie d un philosophe eretique.

2. Les Concepts essenciels de la philosophie de Giordano Bruno.La force de l Univers en expansion. Formes vivantes dans le tourbillon cosmique.A la limite de la connaissance humaine. Le concept d infini chez Bruno et l infinitisme comme courant dans l astronomie et l astrophysique. Le dernier choix de Bruno.Memoire et Mnemotechnique. Ecuation et Magie. Les Degres de la connaissance. La Divinite dans le Miroir. 3. L evolution et l actualite de Bruno dans l astrophysique. Le Testament de L

Heretique.

INTRODUCTION:

My present work was en essay in the annalysis of the three essential concepts of the Bruno s philosophy, that means the concept of the ”Force”, wich is the power of the life in our Univers and the transformations, that happens by it; the ”Infinity”, being the most important contribution of Giordano Bruno at the sciences and contemporary culture and civilisation; the ”Memory”, which is a special part of the hermetic, scientifical and magical Bruno s philosophy and of the ”ars memoriae”, a real ingenios contribution of the philosopher at our European culture. By the annalysis of the Bruno s works,

Page 147: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

147 | P a g e

especially the Italian Dialogs, I tried to identify and to create an unic idea about the Giordano Bruno s philosophy and his contribution and participation at the lastphysics and astrophysics theories, which I consider it might and should be an original approach.

INDEX:

Astrophysic: Science which study the Univers physical propertys.

Force : Very important concept in the phylosophy of Giordano Bruno and the physical sciences. The Word means the action which changes theplaces of the planets, people or things and which transforms the reallity.

Infinity : A large phylosophical concept and the principal theory andcontribution of Giordano Bruno in the history of the science.

Magic: ”Magician” - hermetic science which was one of the essential parts of the Giordano Bruno s philosophical conceptions.

Memory : Intellectual capacity for reflecting the reallity by stocking prodigal informations.

Page 148: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

FORWARD:

1. Giordano Bruno - The historical scandal.The Force and the Wild Univers.The Infinity and the Limits of the Science. The last Choise of Giordano Bruno.The Memory as a Reflection of God. Mathematic and Magic. Giordano Bruno s Last Will.

Page 149: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

149 | P a g e

Page 150: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

i ii iiiiv

1. Cf .Ernst Cassirer, “Individuo e cosmo nella filosofia del Rinascimento”, Ed. Nuova Cultura, 2012 2. Ibidem

3. Cf. Giovanni Aquilecchia in “Giordano Bruno”, Les Belles Lettres, 2000, p. 4 4. Ibidem, p. 4

5. Cf. Giordano Bruno in “Cina din miercurea Cenusii – Opere italiene”, Editura Humanitas, 2002 , p. 169v Ibidem, p. 1707. Ibidem, p. 1728. Ibidem, p. 1829. Ibidem, p. 18410. Ibidem, p. 19811. Ibidem, p. 21012. Ibidem, p. 21413. Ibidem, pp. 245-24614. Ibidem, pp. 248-25015. Cf. Brian Greene, “Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Ed.

Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 2016. Cf. Giordano Bruno, “Opere italiene I. Cina din miercurea cenusii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p.

25417. Ibidem, pp. 256-25818. Ibidem, pp. 258-25919. Cf. Jean Pierre Verdet, “Astronomie et Astrophisique”, Ed. Larousse, 1993, p. 2520. Cf. Bertrand Levergeois, “Giordano Bruno”, Fayard, 1995, pp. 89-9021. Cf. Giordano Bruno, “Cina din Miercurea Cenusii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 7422. Cf. Giordano Bruno, “Despre cauza, principiu si Unu”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, pp. 14-1522. Ibidem, p. 1723. Ibidem, pp.18-1924. Ibidem, pp. 65-6625. Cf. Giordano Bruno, “Despre Cauza, Principiu si Unu”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, pp. 68-6926. Ibidem, pp. 70-7127. Ibidem, pp. 72-7328. Ibidem, pp. 70-7129. Ibidem, pp. 72-7330. Ibidem, pp. 91-92 31. Ibidem, pp. 102-10332. Ibidem, pp. 104-10533. Ibidem, p. 10834. Ibidem, p. 10835. Ibidem, p. 10936. Ibidem, p. 11037. Ibidem, pp. 111-11238. Ibidem, p. 12339. Ibidem, p. 127 40. Ibidem, pp. 137-138

Page 151: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

41. Cf. Brian Greene, “Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 2342. Cf. Giordano Bruno, “Despre cauza, principiu si Unu”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, pp. 93-9443. Ibidem, pp. 93-9444. Cf. Brian Greene, “Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 2545. Cf. Ernst Cassirer, “Individuo e cosmo nella filosofia del Rinascimento”, Ed. Nuova Cultura, 2012, pp. 33-3446. Ibidem, p. 3647. Cf. Alexandre Koyre, “Du monde clos a l’univers infini”, Gallimard, 1966, pp. 66-6848. Cf. Ernst Cassirer, “Individuo e cosmo nella filosofia del Rinascimento”, Ed. Nuova Cultura, 2012, p. 4749. Cf. Brian Greene, “Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003, p 3350. Cf. Bertrand Levergeois, “Giordano Bruno”, Ed. Fayard, 1995, pp. 77-7851. Ibidem, pp. 150-15552. Cf. Giordano Bruno, “Cabala calului Pegas”, Ed. Humanitas, Bucuresti, pp. 59-6053. Ibidem, p. 6154. Ibidem, p. 6255. Ibidem, p. 6356. Ibidem, p. 6457. Ibidem, p. 6458. Ibidem, p. 7359. Ibidem, p. 7660. Ibidem, pp. 16-1761. Ibidem, pp. 19-2062. Ibidem, pp. 50-5163. Ibidem, pp. 53-5464. Ibidem, p. 7065. Ibidem, pp. 70-7166. Ibidem, p. 7867. Ibidem, p. 8668. Ibidem, pp. 87-8869. Ibidem, p. 8870. Ibidem, pp. 88-8971. Ibidem, p. 9072. Ibidem, p. 5573. Ibidem, p. 5774. Ibidem, p. 58-5975. Ibidem, p. 6976. Ibidem, p. 7877. Ibidem, p. 7978. Ibidem, p. 8579. Ibidem, p. 8680. Ibidem, pp. 87-8881. Ibidem, p. p. 8882. Ibidem, p. pp. 88-8983. Ibidem, p. 9084. Ibidem, p. 4585. Cf. Giordano Bruno, “Cina din Miercurea Cenusii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 3586. Cf. Giordano Bruno, “Despre eroicele avanturi”, Ed Humanitas, Bucuresti, 2009, p.5187. Cf. Giordano Bruno, “Alungarea Bestiei triumfatoare”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, pp.25-2888. Cf. Giordano Bruno, “Despre eroicele avanturi”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009, pp.44-4589. Cf. Giordano Bruno, “De la Magie”, Editions Allia, Paris, 2000, p. 2290. Ibidem, pp. 15-1891. Ibidem, pp. 25-2692. Cf. Hubert Reeves, “La plus belle histoire du monde. Les secrets de nos origines”, Ed. Du Seuil, 1996, p.5893. Cf. Jean Paul Luminet, “La Physique et l’infini”, Flammarion, 1994, p. 4094. Cf. Brian Greene, “Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Ed.

Page 152: TEZA DE DOCTORAT BRUNO - Copy - Copy

Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 3495. Cf. Giordano Bruno, “Despre infinit, Univers si lumi”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 2296. Ibidem, pp. 45-4697. Ibidem, p. 3898. Ibidem, p. 4899. Ibidem, pp. 49-50100. Cf. Hubert Reeves, “La plus belle histoire du monde. Les secrets de nos origines”, Ed. Du Seuil, 1996, pp. 48-50101. Cf. Brian Greene, “Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse si cautarea teoriei ultime”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 55

vivii viii ix x