Fortificatiile din Transilvania

Datorita amplificarii investigatiilor arheologice, pe teritoriil locuit de romani intre secolul al VIII-lea si mijlocul secolului al XIII-lea, pana la invazia mongola, s-a putut identifica un identifica un numar crescand de fortificatii, in parte amintite – dat adeseori fara localizari prezise sau detalii- si de unele izvoare naturale. Desi foarte deosebite ca intindere, plan, modalitati de constructie, fortificatiile din aceasta perioada pot fi grupate in 2 tipuri principale: Cetati de pamant, situate in cele mai variate forme de relief – campii, podisuri, dealuri cu pante abrupte si greu accesibile – destinate apararii unor colectivitati relative importante. Elementele de fortificatie constau, ca si la obiectivele similare cunoscute din perioadele anterioare, din valuri, santuri si palisade. Locuintele erau, in general, adosate la valuri sau, cand populatia devenea mai numeroasa, acopereau atat teritoriul protejat, cat si portiuni de teren din afara incintelor. Filiatia acestui tip poate fi urmarita inapoi in timp, trecand prin perioada migratiilor, pana in epoca geto-daca si chiar in vremurile anterioare ei; de altfel, o parte din cetatile de pamant romanesti suprapun – si in cateva cazuri incorporeaza – fortificatii stravechi care si-au gasit noi rosturi in epoca istorica involburata de lantul nesfarsit al invaziilor migratorilor. Al doilea tip de fortificatii este reprezentat de resedintele intarite, care aveau dimensiuni mult mai reduse si erau menite sa protejeze familiile unor conducatori politici si militari din varfurile ierarhiei formatiunilor statale romanesti. Numarul resedintelor intarite va creste, treptat, oglindind accentuarea diferentierilor sociale si evolutiile ierarhiei statale. Progresele obtinute in dezvoltarea societatii romanesti din secolele de care ne ocupam aici vor face posibila si tranzitia catre realizarea unor fortificatii de zid, inaltate din piatra sau caramida legate cu mortar de var. tehnicile constructive ale fortificatiilor atestate de cercetarile arheologice in spatial romanesc nu difera in substanta lor de acelea aplicate pe intregul teritoriu al Europei centrale si rasaritene, ceea ce reflecta, in general, stadii apropiate de dezvoltarea economica, politica si militara, ca si o serie de influente reciproce. O importanta cu totul deosebita au avut-o fortificatiile ridicate in partea estica a spatiului carpato-danubiano-pontic. Ele erau destinate sa faca scurt asezarilor localnicilor in fata des repetatelor invazii ale migratorilor, a caror directie de patrundere pe teritoriul romanesc a fost frecvent de la est spre vest. Cele 2 valuri au fost inaltate cu pamantul scos din fata lor si consolidate pe panta dinspre sant cu pietre, pentru a impiedica scurgerea pamantului din val inspre sant. Marginile asezarii, au fost intarite numai cu o plisada, asezata direct pe solul de calcare. In interiorul fortificatiei s-au constatat resturile unei locuiri relative intense, cu locuinte simple de tip smibordei, ceramica, sapaligi, cutite, cuie, varfuri de sageti din fier si altele. Pe crestele valurilor a fost construita o palisade formata din 2 randuri de barne groase, paralele in spatial interior fiind depus pamant batatorit. Tot din prima faza dateaza o palisade dispusa la marginile asezarii, direct pe solul initial de calcare, si – probabil – un sant adanc sapat la piciorul pantei promontoriului. Distrusa prin incendiu, fortificatia a fost facuta in sec. al X-lea, cand I s-a adaugat un al treilea sant transversal cu valul respective, iar in locul palisadei care inconjura asezarea s-a inaltat un val mai mic. In sec. urmator in imprejurarile ramase nelamurite, fortificatia a fost dinou distrusa prin incendiu si si-a incetat definitive existenta.

Pe Teritoriul Transilvaniei si Banatului, Cronica anonima aminteste cetatile Biharea si Satu Mare in voievodatul lui Menumorut, cetatea de langa Somes (nenominalizata) a lui Gelu si cetatile lui Glad: Orsova (Ursica, Ursua), Horom (Haram) si Cuvin. Pe langa acestea izvoare literare mai tarzii si cercetarile arheologice atesta numeroase alte informatii puternice de pamant si lemn care au jucat un rol insemnat in lupta poporului roman pentru libertate si independenta: Alba Iulia si Blandiana (jud. Alba), Moraresti (jud. Mures), Dabaca si Moldovenesti (jud. Cluj), Clu-Manastiur, Sirioara (Bistrita Nasaud), Cenad(jud. Timis), etc. Situata pe o terasa ce strajuie valea raului Lona, affluent al Somesului Mic, cetatea Dabaca a avut o existenta indelungata din sec al IX-lea pana in cel de-al XV-lea, suferind repetate distrugeri, refaceri si transformari. In faza iknitiala, o intinsa suprafata a fost inconjurata cu un sant de aparare adanc de 1.30m si lat la baza de circa 2m. Pamantul scos din sant a fost utilizat pentru construirea unui val lat de 5m si inalt de 1-1.5m. Intrucat aceste dimensiuni nu asigurau suficienta protectie, s-a sapat al doilea sant (cu adancime foarte neregulata, intre 1m si 3.25m si lat de 4-5m), pamantul obtinut fiind folosit pentru suprainaltarea valului existent si latirea lui pana la 8m. Cu intermitente, probabil in zonele mai vulnerabile, pe creasta valului a fost dispusa o palisada alcatuita din stalpi grosi de 50cm, infipti vertical, legati prin barne dispuse orizontal si impletituri de nuiele. Cetate voievodala la sfarsitul secolului al IX-lea si inceputul sec al X-lea, Dabaca a facut parte, impreuna probabil cu fortificatiile contemporane de la Cluj-Manastur, moldovenesti si altele, din puternica formatiune statala condusa de voievodul Gelu. Un rol notabil a revenit in cadrul voievodatului lui Menumorut fortificatiei de la Biharea. De proportii relative mai modeste, cu santuri si valuri de pamant obisnuite la asezarile intarite din vremurile acelea, aveau un plan dreptunghiular cu laturile aproximativ 150 x 115m. Din pacate, cealalta cetate amintita, din izvoarele narative in voievodatul Crisanei, Satul Mare, nu a fost identificata pana acum pe teren. Dintre cetatile banatene inaltate, in perioada voievodatului romanesc condos de Glad si apoi de urmasii acestuia, pana la mijlocul sec al XI-lea, este mai bine cunoscuta datorita investigatiilor arheologice sistematice effectuate pana acum, fortificatia de la Arad-Vladimirescu. Terenul jos si plat, de campie, i-a determinat pe constructori sa aleaga pentru cetate, o mica insula situate intr 2 brate ale Muresului (azi secate datorita drenarilor), loc de refugiu din vechime, unde in sec VIII-IX infiintase o asezare romaneasca bine dezvoltata a carei locuitori se indelniceau cu agricultura, cresterea vitelor, vanatoarea si pescuitul, practicand totodata mestesuguri traditionale: confectionarea uneltelor din fier, lemn si os, torsul si tesutul, etc. Fortificatia are o forma trapeizala cu colturile rotunjite, intregul ei teritoriu diind inconjurat cu un sant de aparare in forma de albie. Pamantul scos prin saparea acestui sant a fost tasat si batut pe un gratar de barne, obtinandu-se astfel un val continuu, a carui inaltime, in pofida aplatizarii datorate lucrarilor agricole si intemperiilor mai atinge inca in zona lui nord-vestica, 3-3.5m. Palisada era alcatuita dintr-un schelet de barne groase dispuse atat longitudinal, legate intre ele, cat si transversal sau oblic; compartimentele dintre acestea au fost umplute cu pamant bine batut scos tot din santul de aparare. Dupa un violent incendiu, care a distrus fortificatia s-au efectuat la Arad-Vladimirescu, noi lucrari constructive de refacere si intareire a cetatii: valul de pamant a fost latit si inaltat pentru consolidarea lui

fiind implantati din loc in loc stalpi verticali grosi de 30-40cm; santul de aparare a fost ingustat si adancit; s-a reamenajat drumul de rond interior etc. Fara a inlocui complet cetatile de pamant si lemn menite sa ocroteasca in caz de primejdie comunitati intregi, si-au facut treptat aparitia asa cum s-a aratat mai sus, o serie de fortificatii de dimensiuni mai reduse, destinate unor grupari restranse de feudali si familiilor lor sau constinduind resedinte ale conducatorilor unor structuri sociale si politice. In unele situatii, asemenea fortificatii au reprezentat puncte de supraveghere si rezistenta la granita sau in anumite zone de importanta militara deosebita(vaduri la marile cursuri de apa, noduri de comunicatie, trecatori carpatine, etc.). Astfel, la Voivozi, in Bihor, a functionat in secolele XII-XIII, un important complex fortificat romanesc. Platoul pe care erau ridicate constructiile medievale din lemn a fost protejat prin inaltarea unei palisade alcatuite dintr-un perete de barne suprapuse asezate orizontal. Sustinerea sa era realizata cu ajutorul unor stalpi dispusi din loc in loc de o parte si de alta a peretelui. Lacasurile barnelor, de obicei cate 2 paralele, au fost sapate in stanca platoului. Reconstituirea formei initiale, ca si in cazul altor descoperiri de acest gen, a caror structura era de lemn, material usor perisabil, ramane in domeniul ipotezelor de lucru. Atat inaltimea cat si grosimea peretilor de lemn erau insa menite sa asigure aparatorilor posibilitatea de a-i impiedica pe eventualii atacatori de a se apropia si a patrunde in interiorul fortificatiei. Un system asemanator, protejand insa o asezare deschisa, resedinta a cnezilor din veacurile XII-XIII, pare sa fi existat si in Hateg, la Streisangeorgiu (jud. Hunedoara). Din categoria cetattilor de pamant, cu val sis ant de aparare, de dimensiuni mai mici, un exemplu tipic il constituie fortificatia romaneasca de la Sarasau (jud. Maramures). Cetatuia cu diameter de 28 si respective 23m, se afla in imediata apropiere a unei asezari medievale romanesti, amandoua fiind datate in secolele XII-XIII. Ea a servit drept loc de refugiu pentru familia de cnezi maramureseni din Sarasau, binecunoscuta din documentele scrise de la inceputul veacului al XIV-lea. In aceeasi zona romaneasca, cercetarile arheologice au pus in evidenta o alta constructie de lemn protejata cu palisada: turnu locuinta al cnezilor din Cuhea, a carui prima faza de existenta se dateaza spre mijlocul secolului al XIII-lea. Zona Dunarii – artera de legaturi intense pajnice care au prilejuit de-a lungul istoriei atatea schimburi si sinteze intre felurite culture si civilizatii, dar si de importanta militara exceptionala, ca loc de repetate competitii, confruntari si conflicte a suscitat firesc interesul formatiunilor statale romanesti limitrofe. Fie patrunderea unor migratori dinspre est sau vest sau in sens invers de mare artera dunareana, fie primejdiile ce puteau veni de la sud de fluviu au determinat ridicarea pe malul stang al unor fortificatii cunoscute din izvoarele narrative sau documentate arheologic. In afara cetatiilor lui Glad, amintite deja ca Orsova, Horom (asezata ipotetic pe malul stang intre confluentele raurilor Nera si Caras cu fluvial) sau Kebe( pe acelasi mal posibil in dreptul Semendriei). Astfel la Cula, deal ce strajduieste intrarea pe malul romanesc al Dunarii spre Crisura (com. Pescari, jud. Caras-Severin) s-a descoperit, un val de aparare aplatizat (suprapus unei vechi fortificatii dace) databil cu material ceramic in secolele VIII-XI; pe acelasi loc, mai tarziu in secolul al XIII-lea, s-a inaltat o fortificatie din piatra care a durat pana prin secolul al XIV-lea. Nu este exclus ca ei sa se afle in realitate Holom sau Cuvin (neidentificate inca in teren acolo unse se presupune ca au existat.

In stransa legatura cu diferite evenimente militare, izvoarele narative consemneaza si alte cetati, ca cele ridicate de teutoni in Tara Barsei si micile fortificatii satesti, in curs de cercetare. O asemenea cetate situate pe valea Crisului Alb este descrisa, in cronica lui Rogerius, care arata ca era construita din pamant, cu o incinta circulara, palisade si turnuti din lemn. Iuresul mongol din 1241 avea sa demonstreze insa, ca fortificatiile de pamant si lemn, astfel cum fusesera ele concepute in perioadele de pana atunci, nu erau in masura sa-I protejeze pe aparatori in cazul unor atacuri puternice si bine executate. Ca urmare, de la mijlocul sec. al XIII-lea avea sa se treaca in ritm rapid la amplificarea lucrarilor de fortificatie (ingrosarea si suprainaltarea valurilor, adancirea si largirea santurilor de aparare imbinarea palisadelor si turnurilor intr-un system complex de structuri din lemn, etc.) si, mai ales, la construirea unor puternice cetati din piatra. Faptul ca efortul constructiv in domeniul resprectiv a fost orientat potrivit unei conceptii militare unice la nivelul fiecarei formatiuni statale, este dovedit, printer altele, de inaltarea unor cetati in puncte de insemnatate strategice: pe directiile cele mai probabile de patrundere a adversarilor (Arad-Vladimirescu in Poarta Muresului, Sadmarul pentru a strajui Poarta Somesului etc.); in pasuri si in puncte obligate de trecere (Slon-Prahova, Urscia Badca Doamnei-Neamt, Pacuiul lui Soare-Constanta, Isaccea-Tulcea); resedinte voievodale si centre economice (Dabaca-Cluj, Alba-Iulia, etc.). Continuand si dezvoltand arta construirii fortificatiilor, conducatorii politici si militari, mesterii din sec. VIII-XIII au inaltat cetati de o deosebita complexitate adaptate destinatiei, terenului, materialelor de constructie existente in zona, armamentului de epoca si modului vremii de purtare a vremii. Marirea fortifiicatiilor unele inchizand o suprafata considerabila(Arad, Vladimirescu, Dabaca, Pacuiul lui Soare), contureaza, marimea garnizoanelor care se puteau cifra de la cateva zeci la mai multe sute de luptatori. Valoarea lucrarilor de fortificatie s-a vadit cu prilejul eroicelor lupte de aparare purtate de voievodatele lui Menumorut, Gelu, Glad, Ahtum, Jula, conducand cetati, precum Biharea, Satu Mare, Dabaca, Arad-Vladimirescu, Morisena (Cenad) au rezistat vreme indelungata unor grele asedii. Judecand dupa desfasurarea unora dintre razboaie, cum au fost cele purtate de voievoziii romani din partea de vest a tarii – cetatiile erau folosite ca noduri de rezistenta in timpul invaziilor (eventual si de concentrare a fortelor proprii), spre a fragmenta, provoca pierderi si intarzia inaintarea inamicului; intre timp fortele principale ale ostirii romane, executau actiuni de intampinare la hotare si hartuire impiedicau aprovizionarea adversarului si pregateau efortul decisive de respingere a agresiunii. Concomitent cu cresterea gradului de inzestrare cu armament si echipament, dezvoltarea fortificatiilor a cunoscut in veacul al XIII-lea si prima jumate a celui urmator aspecte calitativ noi. Istoria fortificatiilor din spatial de la sud de Carpati este evidentiata atat de documente, cat si de rezultatele cercetarilor arheologice. Astfel,mentiunile Diplomei Ioanitilor, chiar daca nu redau expres numele unor cetati, sugereaza existenta lor in cadrul voievodatelor romanesti. In Tara Severinului, au fost cercetate arheologic 3 fortificatii care apartineau cu probabilitate voievodatului local: una a fost identificata la Drobeta Turnu Severin in coltul sud-vestic al castrului roman a doua in gradina publica a aceluiasi oras, iar ultima cetatea Gradetului, faza a II-a – la circa 20km vest de celelalte. Toate au functionat din veacul al XIII-lea. Prima si ultima cetate prezinta planul cu trasee poligonale neregulate,

apropiate de forma ovala, si au in interiorul incintelor cate un turn circular; analodiile le apropie de constructiile contemporane din lumea bizantino-balcanica. Incinta cea mai veche a cetatii medievale a Severinului are planul aproximativ rectangular prezentand la colturi, in interiorul laturilor, turnuri patrate. Panze de zidarie sprijinite de latura dinspre Dunare, a cetatii inchideau calea de acces pe maul fluviului. Pe cursul superior al raului Dambovita, intr-o pozitie cheie pe calea de acces spre Transilvania, la Cetateni (jud. Arges), cercetarile arheologice au evidentiat lucrari de fortificatie importante; drumul putea fi controlat de garnizoana asezata pe varful monticului invecinat, remarcat inca din secolul al XIV-lea de calatorul si eruditul francez, Jaques Bongas si consemnat in jurnalul sau sub denumirea Cetatuia lui Negru Voda. Un zid de aparare din piatra, proteja platoul de pe varf. Materialele arheologice descoperite situeaza contruirea fortificatiei in cursul secolului al XIII-lea. In prima jumatate a veacului al XIV-lea, epoca incheierii procesului de unificare a principatului Tarii Romanesti si a obtinerii independentei sale, sunt pomenite noi fortificatii. In timpul luptelor de aparare desfsurate in 1330 este amintit castrum Argyas (cetatea Arges), care a fost asediat fara success de oastea ungara, localizat la Curtea de Arges. De asemenea, in cursul campaniei din 1330 ostasii romani, au construit fortificatii semipermanente, de tipul prisacilor (indagines), blocand oastea inamica in defileul montan. In aceeasi vreme, in apropiere, la Poienari (jud Arges), s-a inaltat primul element al viitoarei cetati – un turn avand planul patrulater (8.15 x 8.5m) construit direct pe stanca din piatra bruta cu mortar, intarita cu grinzi de lemn, cu 3 nivele – fortificatie de refugiu, in caz de primejdie, a familiei voievodale. Analogiile constructive o apropie de tipul cetatilor cneziale romanesti din Banat si Hateg. Cercetarile arheologice effectuate in ultima vreme, au adus precizari importante in ceea ce priveste complexul fortificatiilor ridicate spre sfarsitul primei jumatati a sec al XIV-lea in zona bisericii voievodale de la Campul Lung (jud. Arges). La distanta de 12-14m, lacasul de cult era protejat de un zid de imprejmuire format din bolovani mici legati cu mortar, gros de circa 0.70m. La sud de acesta s-a inaltat un val de aparare lat de 8-8.80m amenajat din bolovani cu pamant, pamant sau pamant cu pietris; urmele unui schelet lemnospot proveni fie de la materialul folosit pentru consolidarea valului, fie de la o palisada suprapusa lui. In Transilvania, arhitectura militara a evoluat in stransa legatura cu evenimentele politice si militare in care a fost antrenat voievodatul. Situatia istorica de o complexitate aparte, a determinat in aceasta zona aparitia unui mare numar de fortificatii, diversificate sub aspect architectural si functional, coexistand in timp constructii de mai mica intindere, din pamant si lemn, cu fortificatiile din piatra. Raportat la evolutia politica si militara a voievodatului transilvanean si a regiunilor alaturate, categoria de fortificatii care s-a raspandit treptat pe intreg spatiul au constituit-o cetatile care vor intra treptat in posesiunea nobilimii locale. Este cazul, intre altele, al cetatilor Hust in Maramures (trecuta in posesiunea Dragosestilor, Hunedoara, Subcetate din judetul Hunedoara (in posesiunea Candestilor), etc. Concomitent cu procesul de intarire a feudalitatii au fost construite fortificatii care apartineau unor categorii diferentiate din randurile acesteia: mare nobilime (Cheresic, jud Bihor, 1289), cler (Tauti,jud Alba, 1320), greavi sasi (Carnic,jud Alba, circa 1260-1270) etc.

Fortificatiile construite de feudalitatea romaneasca sunt cunoscute in special, in urma cercetarilor arheologice efectuate in Bihor, Maramures, Hateg si Banat. Toate sunt expresii a gradului inalt de dezvoltare economica si sociala a “tarilor” romanesti, reflectand existenta unor structuri militare autohtone cu rol important in viata voievodatului. Tipologic, aceste fortificatii se incadreaza dezvoltarii intregii arhitecturi militare transilvanene pe care de altfel o ilustreaza, descrierea lor fiind relevanta pentru potentialul military al epocii. Trecerea la constructii de piatra pregnanta dupa invazia mongola din 1241-1242, s-a facut treptat intr-o etapa intermediara realizandu-se constructii mixte care utilizau, in continuare valul de pamant si santul exterior, nucleul central al fortificatiei fiind insa din piatra. In mediile feudalitatii romanesti, sunt cunoscute mai multe asemenea fortificatii. Timpul consacrat il constituie turnul donjon de piatra, cu 3 sau 4 nivele, accesul in interior facandu-se de regula cu ajutorul unei scari mobile, la unul dintre nivelele superioare. Grosimea zidurilor atingea pana la 2m, latura unui asemenea turn (de plan patrat, cel mai adesea) variand intre 7 si 10m. Intre cetatiile datate mai timpuriu si cu incinte inconjuratoare din val de pamant se afla fortificatiile cneziale de la Oncesti (jud. Maramures), Rachitova (jud Hunedoara), Turnu Ruieni (jud. Caras Severin); toate sunt turnuri de locuire, in primele lor faze numai temporara. De tip deosebit este resedinta fortificata de la Cuhea, din Maramures a familiei voievodului Bogdan: cu baza de piatra si elevatia din lemn, situate pe un promontoriu, ea era aparata de o palisade din stalpi grosi de stejar inaltata la baza pantei. Pantele au fost si ele amenajate defensive, sporindu-li-se inclinarea naturala. In Tara Fagarasului, una dintre fortificatiile mai cercetate – cetatea lui Negru Voda de la Breaza (jud. Brasov) – se inscrie, prin caracteristicile constructive intr-o arie asemanatoare. Si in acest caz din prima faza de constructie (cea de a doua jumatate a sec. al XIII-lea) dateaza un turn circular si, poate, un al doilea, asemanator, dar cu laturile incaperii interioare in hexagon. Spre sfarsitul veacului o incinta din piatra a legat cele 2 turnuri alcatuind o fortificatie cu plan ellipsoidal. Si in acest caz constructiile de piatra coexista cu elemente de aparare din pamant, extremitatile incintei fiind protejate cu valuri si santuri situate la 10,15,20m si chiar 170m departare spre a impiedica inaintarea atacatorului pana sub zidurile fortificatiei. Alaturi de resedintele intarite si de cetati, o a treia categorie de fortificatii au constituit-o, dupa marturia izvoarelor, bisericile de piatra, plasate chronologic intre cele dintai constructii de zid transilvanene. Printre cele mai importante cercetate se inscrie biserica fortificata de la Suseni (jud Hunedoara), importanta ctitorie a familiei de cnezi hategani Candea situate intr-un defileu al Raului de Mori, dupa cum arata si vechiul nume al lacului – Gatuitura Raului de Mori. Altarul de forma rectangulara al monumentrului este suprapus de un masiv turn de piatra cu laturile de 7 si respective 6.80m si cu 3 etaje. Accesul la primul etaj, se facea prin exteriorul turnului ale carui ziduri laterale erau prevazute cu mai multe ferestre mici de tragere. Constructia lui este datata in prima jumatate a veacului al XIV-lea. Atat numarul, cat si eficacitatea pe plan militar a constructiilor inaltate de feudalitatea romaneasca transilvaneana au crescut in continuare, proportional cu evolutia capacitatii economice a cnezimii. De-a lungul intregii perioade a secolelor XIII-XIV, documentele remarca si un process invers, de limitare fortata a puterii militare a cnejilor romani transilvaneni de

catre nobilimea si regalitatea ungara. Unul din exemplele cele mai revelatoare il constituie situatia cetatii Medies, (castrum Megessalla) situata pe maul drept al Somesului in zona Tarii Oasului. Construita probabil in veacul al XII-lea, cetatea a fost luata de feudalitatea ungara de la romani. Evenimentul, desigur una dintre cotropirile feudale clasice ale epocii si care au luat o forma conflictuala, s-a petrecut in primele decenii ale secolului al XIII-lea. Intr-o sfera mai larga, de restrangere a privilegiilor nobiliare si de crestere a rezistentei voievodatului Transilvaniei in fata presiunilor regatului ungar, se inscrie o hotarare regala din 1291, care prevedea expres “sa se darame cu desavarsire turnurile sau intariturile ridicate deasupra bisericilor sau inaltate in alte locuri in scop de vatamare”. Cativa ani mai tarziu, in 1298, hotararea era din nou si explicit formulata intr-un act asemanator: “Intariturile si cetatuile ridicate dinou fara invoirea regelui, sau cele care au fost mai dinainte, din care se aduc pagube, sau se banuieste ca s-ar pricinui pagube in viitor, sau chiar cele pentru care mosiile lor nu sunt indestulatoare si cele mai mici intarituri, ridicate pe biserica si manastiri, sa fie daramate fara nici o zabava”. Nu exista nici o indoiala ca masurile priveau, in primul rand, fortificatiile apartinand cnezimii romanesti din Hateg, Banat si alte zone, care jucau un rol esential in lupta impotriva tendintelor dominatoare ale regatului ungar. In conditiile politice ale sfarsitului de veac XIII, in plin process de accentuare a autonomiei voievodatului, respecarea acestor prevederi era insa departe de a reprezenta o realitate si evenimentele ulterioare, impreuna cu marturiile arheologice si documentare, confirma acest lucru.

Fortificatiile si armamentul Un rol de prima importanta in lupa ostilor romane pentru stavilirea expansiunii straine a apararii independentei Tarilor Romane l-au avut armamentul si fortificatiile de tot felul. In organizarea medievala romaneasca intregul sistem militar de aparare era solid ancorat intr-o retea de fortificatii, cetati, turnuri, biserici fortificate, orase, sate si biserici cu incinta. Cetatile implantate intr-o regiune geografica distincta, cu identitate socio-politica, dispuneau de un domeniu de sate ai caror locuitori, de multe ori ei fiind chiar constructorii fortificatiei, aveau datoria intretinerii si refacerii lor. –obligatie redata in hrisoave prin formula lucru de cetate. Dupa izvoarele pana astazi cunoscute, toate cetatile din Muntenia si Moldova apartineau domniei, capitanul garnizoanei si comandantul fortificatiei fiind numit de domn. In Transilvania fortificatiile erau dependente de autoritatea centrala sau locala si de unele comunitati privilegiate sau de unii nobili laici – cum au fost la Chioar, Ardud, Dragosestii Maramureseni – ori ecleziastici. Intretinerea refacere si in destul de multe cazuri garnizonarea lor reveneau satelor domeniului cetatii respective. Uneori in puncte nevralgice ale apararii, garnizoanele erau alcatuite din corpuri de mercenari specializati. Instructurarea sistemului de fortificatii din spatiul romanesc s-au luat in calcul trei directii principale de unde se reprofilau, de regula, invaziile si cotropirile straine. Linia Dunarii era aparata in zona Clisurii de cetatile: Saan, Sinpetru, Guren, Peci, Svinita, Stanilauti, Drencova, Pojejena, Tricule, Orsova, iar in adancime de Mehadia, Ilidia, Almarji. Apararea fluviului continua pe frontiera Munteniei, cu cetatile: Severin, Hovarnic (Turnu Magurele), Giurgiu, Turtucaia, Drastor, Harsova, Braila, Isaccea, Chilia-Licostomo, dupa care, urma pe litoralul Dobrogean cu scalele fortificate Enisala, in complexul lagunar Razim(Razelm),Geanavarda(Sud Capul Midia), Constanta,

Pangalia(Mangalia), Calicara. In adancimea teritoriului Tarii Romanesti, in deosebi pentru controlul cailor de acces si pasurile montane, functionau fortificatia de la Poienari, ansamblul Turciu(Bran) –Oratia, cetatile Dambovitei, Telea-Jenului, Craciuna, Tabla Butii, Breaza. Pe directiile de patrundere dinspre valea Tisei catre voievodatul Transilvaniei apararea era asigurata de cetatile Timisoara, Lugoj, Deva, Arad, Lipova, Ineu, Oradea, Ardud, Chioar, Satu-Mare, Hust. Ele vor contura de alminteri in al doilea patrar al secolului al XVI-lea frontierea occidentala a principatului autonom al Transilvaniei. In adancimea teritoriului fortificatiile au corespuns structurilor administrative interne, libertatilor si privilegiilor locale. Sub incidenta invaziei otomane, dupa anul 1400 pe pamantul transilvan s-a inmultit la unele cetati numarul turnurilor din cadrul incintelor urbane (Sibiu-40, Brasov-20, Medias-17, Cluj-15, Sigishoara-11). Din prima jumatate a secolului al XV-lea constructia bisericilor fortificate sau cu incinte s-a amplificat sub acelasi imperativ al raspunsului eficace in fata primejdiei invaziei otomane. Peste 300 de comunitati satesti dintre Tarnava si Olt au zidit incinte in jurul vechilor biserici, au inaltat deasupra navelor sau corurilor lor turnuri sau culoare de aparare (Prejmer, Mojna, Iacobeni, Saschiz, Saros). In secolul al XIV-lea tara romaneasca intracarpatica era incadrata de “tarile” romanesti ale Maramuresului,Chioarului si Lapusului,Codurului,Satmarului,Bihorului, de cnezatele banatene si Tara Oltului Transilvan-Fagaras.

Fortificatiile si amenajarea teritoriului pentru aparare

Un rol important in sistemul de aparare al Tarilor Romane l-au avut cetatile, construite in general din piatra, mai tarziu din caramida; ele asigrau controlul unor puncte si zone obligate de trecere sau al unor comunicatii. In acelas timp cetatile puteau fi centre administrative, unele rezidau parcalabii, capitanii, castelanii, iar in caz de razboi constituiau o retea de aparate si locuri de refugii pentru o parte a populatiei. De asemenea constituiau resedinte ale domnilor si voievozilor, ale unor nobili sau boieri. Cu privire la modul cum erau construite vechile cetati, este de mentionat ca, atat timp cat artileria nu luase un avant deosebit, modelul ideal al fortificatiilor a fost acela al incintei cu un diametru mic ce putea fi aparata de o garnizoana redusa ca efective; asa se explica faptul ca cetatile inaltate in locuri inaccesibile, ocupau la inceput o suprafata restransa. Centura de cetati din bazinul Tisei si Campia vestica si fortificatiile esalonate in adancimea spatiului intra-carpatic. Din prima categorie faceau parte orasele fortificate Timisoara, Arad, Oradea, Satu Mare, precum si cetatile Ineu, Hust. Esalonarea in adancime se realiaza pe directiile principale de patrundere in Transilvania – prin Poarta Somesului si valea Muresului. Pe prima directie se aflau vechile cetati romanesti, refacute in secolul al XV-lea, de la Ardud si Chioar, alaturi de fortificatiile Baii Mari, apoi Gherla, modernizata catre mijlocul veacului al XVI-lea. Accesul pe valea Muresului era strajuit de cetati si castele, precum cele de la Lipova, Deva, Vint. De o mare importanta era racordarea liniei de fortificatii vestice cu linia danubiana. Ea se realiza prin fortificatiile din culoarul Timis –Cerna, indeosebi cele de la Caransebes si Mehadia, ca si printr-o densa retea de turnuri si forturi aparate de cnezimea romaneasca banateana.

O structura densa de cetati, orase fortificate si castele acopereau zona centrala a spatiului romanesc, Alba Iulia, Sebes, Sibiu, Medias, Sighisoara, Rupea, Feldioara, Risnov, Gurghiu, Bistrita, Ciceu, Cluj, Aiud, Cetatea de Balta fiind printre cele mai importante care au functionat in secolele XIV-XVI. Cetatile din interiorul arcului carpatic, multe din ele bine conservate inca, sunt mult mai numeroase si de mai multe categorii: nobiliare, orase fortificate si fortificatii taranesti. Intre cele mai semnificative fortificatii, prin amploarea constructiilor, se situeaza cele de la Bran (1377) si Talmaciu (1372), ultima dominand comunicatia prin pasul Turnu Rosu. Castel tipic medieval, care apara drumul ce venea de la Rucar – Dragoslavele, constructia de la Bran urmeaza un plan neregulat, adaptandu-se la conditiile terenului, fiind ridicata direct pe o stanca masiva. Intregul edificiu era aparat de curtine pe trei parti, in coltul de sud-vest panta inaltimii fiind prtotejata de un donjon, ale carui creneluri pledeaza pentru atribuirea sa secolului al XIV-lea. Fortificatia a suferit numeroase modificari in veacurile urmatoare, fiind adaptata noilor cerinte ale tehnicii de asediu. La scurta vreme dupa construirea lor, cetatile de la Turnu Rosu si Bran au fost incredintate orasenilor din Sibiu si, respectiv, Brasov. In fata invaziilor tot mai grave, autoritatile centrale si locale – intre care un merit deosebit a avut Pippo Spano, comandantul Timisoarei – au perfectionat reteaua de intarituri de interes militar din partea de sud a Transilvaniei si din Banat, incurajand, totodata, orasele, satele mai mari si nobilimea voievodatului transilvan sa ridice fortificatii, chiar si la nord de Carpatii Meridionali, multiplicandu-se in adancime esalonarea apararii dinspre cea mai amenintata frontiera – cea dunareana. Astfel au aparut numeroase cetati taranesti sau nobiliare, iar dupa 1405, cand s-a prevazut fortificarea oraselor cu ziduri de aparare,, principalele orase ale Transilvaniei (Sibiu, Brasov, Medias, Bistrita, Sighisoara s.a) au fost inconjurate cu astfel de incinte, unele deosebit de puternice. Imprejmuiri noi de piatra au construit in secolul al XV-lea si alte orase transilvanene, pe masura dezvoltarii demografice, largindu-se spatiul protejat de incinte la Cluj, Oradea sau Timisoara. Incepand de la sfarsitul secolului al XIV-lea se remarca adaugarea la numeroase cetati a unor noi incinte , mai mari, care includeau, de regula, pe cele vechi, ca la Deva si Soimus, unde distanta dintre ziduri era de 10 – 20 m. In acelasi timp, donjonul isi schimba destinatia in ansamblul cetatilor, care cuprind acum turnuri si cladiri de locuit. Un alt principiu aplicat la amenajarea vechilor cetati a fost flancarea zidurilor prin turnuri exterioare, actiune inceputa tot pe la sfarsitul secolului al XIV-lea; cateva decenii mai tarziu principiul s-a aplicat si la fortificatiile orasenesti de la Sibiu, Brasov, Sighisoara. La mijlocul secolului al XV-lea functia crenelurilor a fost preluata tot mai mult de ferestrele de tragere adaptate armelor de foc, inguste la exterior si largite inspre platforma de tragere (ambrazuri). Puterea de aparare era intarita si prin amenajarea la ziduri a asa-numitelor mâchicoulis: balcoane inchise sau burdufuri sustinute de console, in podeaua carora erau practicate orificii pentru deversarea unor materii inflamabile, in special pacura, asupra atacatorilor ajunsi sub ziduri. Impotriva unor materiale asemanatoare incendiare aruncate de asediatori, constructiile adosate curtinei si surmontate de acesta aveau acoperisurile de lemn in panta, practicata spre interiorul cetatii.

Acestor caracteristici, generale de altfel fortificatiilor europene ale epocii, li s-au adaugat, cu timpul, elemente specifice fiecarui santier transilvanean, in general forta de munca si conceptia arhitectonica fiind locale. Fie ca reprezentau un centru de rezistenta al autoritatii centrale, fie al nobilimii, ele au fost un simbol al puterii medievale; o atesta, intre altele, largile atributii ale castelanilor, care mergeau de la strangerea darilor si exercitarea dreptului de judecata, pana la recrutarea de trupe in timp de razboi. Un exemplu edificator de evolutie a unei fortificatii in mediul romanesc o infatiseaza cetatea Hunedoarei. Datand din secolul al XIV-;ea, castrul de aici a fost in posesiunea lui Voicu, care l-a lasat apoi fiului sau, Iancu de Hunedoara. Ajuns voievod al Transilvaniei (1441), ilustrul comandant de osti a transformat castrul intr-o fortareata puternica prin dublarea vechii curtine care a fost inzestrata cu masive turnuri cilindrice la colturi (rondele de artilerie). Dupa 1446 cetatea a fost transformata intr-un castel de resedinta adaugandu-i-se un important corp de cladiri (terminat in anul 1452). Elementul de noutate a fost marcat aici de cele patru turnuri circulare, cu diametrul de 6 m si grosimea zidurilor de 2 m, unul dintre ele plin, o raritate in Europa. Forma, reintalnita apoi la cetatea Suceava, oferea proiectilelor artileriei o suprafata curbatam care favoriza ricoseurile. Evolutia arhitecturii in a doua jumatate a secolului al XV-lea si in prima jumatate a celui urmator a conservat, in general, tipurile si formele traditionale specifice etapei anterioare, caracteristica fiind raspandirea turnului de flancare, de obicei rectangular. Acesta a fost adaptat tacticii asediilor, in special rolului precumpanitor pe care il capatase artileria care folosea proiectile metalice; de aici generalizarea folosirii in constructia atat a turnurilor, cat si a curtinelor, a caramizii, avantajoasa prin sfaramarea la impact si netransformarea , precum piatra, in aschii periculoase pentru asediati. Un caz aparte de adaptare la resursele locale il constituie folosirea blocurilor de mica, cu sfaramare similara caramizii, la ziduri si turnuri (cetatea Chioar, judetul Maramures). Conturul incintelor a ramas in cea mai mare parte a etapei tributar conditiilor terenului, cerintelor foarte variate ale comunitatilor constructoare, ale comanditarului sau executantilor. Din aceasta pricina, curtinele cu traseu curb predomina, determinand totodata inmultirea considerabila a numarului turnurilor de flancare: Sibiu – peste 40, Brasov – 20, Medias – 17, Cluj – 15, Sighisoara – 11. Curtinele, groase de 1,5 - 3 m, inalte pana la 18 m, ca la cetatea Hunedoara, au fost prevazute tot mai frecvent cu contraforturi in interiorul incintei spre a nu mai facilita asediatorilor escaladarea zidului. Ridicandu-se in medie pana la 20 m, avand cate cinci nivele, primul in bolta, urmatoarele cu podele sustinute pe grinzi de lemn, cu grosimea zidurilor descrescatoare o data cu trecerea spre caturile superioare, turnurile erau prevazute cu galerii la partea superioara. Treptat, in unele cazuri, lemnul a fost inlocuit cu caramida si, foarte rar, cu piatra, ca la cetatea Hunedoara, amenajandu-se pozitii de tragere pentru aparatori si guri de scurgere a pacurii intre consolele sustinatoare ale galeriei. Folosirea tot mai frecventa a armelor de foc portative si instalarea artileriei in turnuri au determinat practicarea in zidurile turnurilor si ale curtinelor a unor ferestruici, a caror forma se preta la manevrarea noilor mijloace de aparare. Pentru archebuze, ferestruicile cele mai potrivite si mai raspandite au fost acelea cu profilul unei chei rasturnate.

Utilizarea artileriei in asedii, ca si a proiectilelor incendiare a dus la o adaptare a acoperisuriloe, atat ale turnurilor de flancare, cat si ale drumurilor de straja sau cladirilor interioare adosate curtinelor, acesta capatand o singura panta spre interior. Intrarile in cetati au fost amenajate pe sub turnuri patrate, puternice, sub forma unor coridoare de pana la 30 m – de exemplu poarta Purzen de la Brasov din 1522/1547 -, cu bolta semicilindrica, inchise la ambele capete cu porti si hersa. Garda turnului de intrare in cetate avea posibilitatea sa coboare prin deschiderile din peretii laterali ai culoarului spre a interveni contra inamicului ce ar fi patruns aici. Intrucat tirul direct al artileriei asupra portilor, oricat de tare ar fi fost ferecatura acestora, putea sa le produca sparturi sau sa le darame, aceasta eventualitate a determinat adoptarea unor elemente de fortificare inaintata a intrarilor in cetati de tipul barbacanelor (de exemplu la Sibiu, Brasov, Alba Iulia, Prejmer, Rasnov, Ghimbav, Maierus, Cristian – Brasov, Sighisoara). Chiar si la fortificatiile montane, cum a fost, de pilda, aceea a Chioarului, nu s-a renuntat in aceasta etapa la santuri de aparare; dispuse pe laturile mai vulnerabile ale incintei sau imprejmuitoare, de cele mai multe ori umplute cu apa, ele au avut latimea de peste 4 m, iar adancimea de pana la 5 m (Alba Iulia, Brasov, Câlnic, Cluj, Cristian, Fagaras, Harman, Oradea, Prejmer, Racosu de Jos etc.). O idee fecunda in perspectiva evolutiei arhitecturii militare transilvanene a fost aceea a apararii indepartate, pe caile de acces spre cetate, prin turnuri izolate ( Turnul Negru, Turnul Alb, Cetatuia de pe dealul Sf. Martin – toate la Brasov) sau legate de incinta (turnul de la Hunedoara). O ingenioasa adaptare a cetatilor la dezvoltarea armamentului de foc din secolul al XVI-lea a constituit-o diminuarea profilului fortificatiilor, protejarea curtinelor prin mase de pamant si flancare superioara asigurata de bastioane. Din prima jumatate a aceluiasi secol s-au pastrat doar doua exemplare de amenajari bastionare in asa-numitul stil vechi italian – cu bastioane inguste, fara urechi – la Gherla (1535 – 1551) si Tauti (circa 1540), aceasta din urma fiind descoperita arheologic in 1964. Cel mai important monument il constituie insa cetatea Gherla (judetul Cluj), construita in prima jumatate a secolului al XVI-lea dupa planurile renumitului arhitect italian Domenico da Bologna. Cele patru bastioane ale cetatii sunt romboidale, cu lungimea de 25 m si latimea de 20 m, asigurandu-se astfel doar flancarea curtinelor. Esentiala este si aici insa, ca si in cazul Hunedoarei, conceptia unitara, planul prestabilit al fortificatiei care, alaturi de sistemul bastionar, anunta acum, in epoca Renasterii, zorii evului modern. Intrucat adapostirea populatiei in cetati presupunea parasirea localitatilor respective si distrugerea, de obicei, a acestora de catre ostirile dusmane, dupa invaziile otomane din 1420 si 1430 a inceput pe scara larga fortificarea bisericilor aflate in centrul satelor mai mari, care au devenit astfel biserici-cetati. Unele dintre acestea au in interior, de-a lungul curtinei, incaperi unde se adaposteau familiile din sat. Turnuri de dimensiuni variabile – in functie de amploarea constructiei – flancau curtinele. Una din cele mai interesante din acest tip de cetati este cea de la Codlea, refacuta dupa 1432; ea are curtine duble, cele exterioare fiind mai scunde decat cele interioare si flancate cu patru turnuri inalte, de forma patrata, cu acoperisul intr-o singura panta, indreptat spre interior (acoperis in forma de pupitru). Asemanatoare ca plan este cetatea din Cristian (judetul Brasov), unde vechile turnuri pastreaza gurile de pacura (mâchicoulis). Constructia bisericilor fortificate a atins apogeul intre 1490 si 1540, datorita iminentului pericol al invaziei otomane. Peste 300 de comunitati umane, dintre Tarnava

Mare si Olt, au inconjurat vechile biserici – constructii solide – cu incinte ovoidale, incorporand clopotnite, au purces la insasi fortificarea lacasului de cult, inaltand peste nava si cor (Dealu Frumos, Homorod, Merghindeal, Netus, Veseud), alteori surmontand edificiul un etaj de aparare cu parapete si ambrazuri (Apold, Archita, Beia, Bradeni, Bunesti, Chirpar, Drauseni, Mosna, Roades, Rodbav, Ruja, Rupea). Cu toata disparitia sau ruinarea multora dintre ele, se poate reconstitui, in liniile principale, evolutia tipurilor de biserici fortificate, cele mai complexe fiind cele de la Buzd, Cloasterf, Iacobeni, Prejumi, Prejmer, Saschiz, Saros. Ceva mai tarziu si fara o evolutie locala, tipul se intalneste si in alte parti (Belin, Corund, Delnita, Gheorghieni, Misentea, Praid, Soimusu Mare, Tusnad – in judetul Harghita, Cricau, Santimbru, Sard – in judetul Alba, Cheud – in judetul Salaj, Dej, Turda Noua – in judetul Cluj). Bisericile intarite si cetatile taranesti din Transilvania constituie un fenomen artistic si istoric de o amploare deosebita, ilustrand eforturile locuitorilor de pe aceste meleaguri romanesti de a se apara impotriva invadatorilor, precum si capacitatea lor creatoare. Impreuna cu zidurile principalelor orase si cu unelte cetati construite exclusiv in scopuri militare, aceste biserici intarite, ridicate aproape in fiecare sat, au constituit un sistem de aparare la adancime, care s-a dovedit destul de eficient in lupta impotriva armatelor de invazie, disociindu-le fortele si slabind, prin aceasta, actiunea gruparilor principale.

Turnurile.Pe langa turnurile prezente in interiorul incintei(Cluj, Sighisoara), care nu ofereau multe posibilitati, s-a trecut la flancarea cu ajutorul turnurilor exterioare, care a oferit aparatorilor posibilitatea de a tine atacatorii la distanta. La multa fortificatii turnurile sunt plasate in exterior numai pe jumatate(Rupea, Saros, Bratei, Altina), datorita conceptiilor arhitecturale, sau chiar din lipsa materialului de constructie.Principiul flancarii cu turnuri exterioare a fost aplicat si in cazul fortificatiilor plasate pe inaltimi( Rupea, Rasnov, Dobarca, Soimus). Planurile turnurilor sunt diferite, iar pe langa cele cu plan rectangular, care sunt cele mai numeroase in Transilvania(Turnul studentului-Sebes, Turnul franghierilor-Sighisoara, cele 4 turnuri ale bisericii din Agnita), intalnim turnuri octogonale, circulare sau semirotunde. Un exemplu elocvent il reprezinta orasul Sibiu, care a avut la curtinele ridicate in secolele XIV-XVI, peste 40 de turnuri, toate plasate in exterior. Inaltimea turnurilor de aparare variaza in secolul XIV intre 20m si 35m ajungand in secolul XVI la 50m, incluzand acoperisul si turla(Turnul cu ceas de la Sighisoara, Turnul castelului de la Hunedoara, Turnul bisericii fortificate de la Iacobeni).Turnurile de artilerie, goale pe dinauntru, pastreza forma si dispozitia interioara a vechilor turnuri de flancare. Turnurile de artilerie preferate in Transilvania, au fost cele de plan circular(Turnul Alb de pe Dealul Warte-Brasov, Cris, Bontida) sau semicircular(Sibiu,Deva), iar mai tarziu au fost adoptate cele de plan poligonal. Turnurile circulare si semicircular au dominat o lunga perioada de timp, datorita faptului ca evitau unghiurile moarte si favorizau ricosarea ghiulelelor metalice, datorita suprafetelor neregulate.Un turn specific de artilerie, este Turnul Spart de pe Valea Oltului, construit de sibieni in 1501, la cererea regelui Vladislav al II-lea, pentru apararea trecatorii impotriva invaziilor turcesti. Acest turn are 4 nivele de aparare, are inaltimea de 18m, diametrul de 10m, grosimea de 3-4m si a fost conceput ca o fortareata independent, fiind inzestrat ca sa poata rezista unui lung asediu. La acest turn intalnim caracteristivi ale vechilor turnuri de flancare, inalte, cu scari interioare de zidarie, parapet pe console, guri

de pacura, care se completeaza cu particularitati noi dictate de prezenta armelor de foc in asediu si in aparare. Turnuri de artilerie poligonale apar si la fortificatiile de la Fagaras, Sibiu, Aiud, Cristian, Brasov, Sighisoara, avand un avantaj fata de turnurilerectangulare si fata de cele circulare, datorita faptului ca se realize evitarea aproape totala a unghiurilor moarte.Curtinele.Curtinele s-au construit din piatra bruta, caramida sau zidarie mixta si se caracterizeaza printr-o tendinta generala de inaltare si ingrosare. Cresterea inaltimii elementelor de fortificare, a curtinelor si a turnurilor a devenit o caracteristica esentiala pentru fortificatiile de la sfarsitul secolului XIV si pana la mijlocul secolului XVI. Inaltimea lor se dubleaza depasind chiar 15m, datorita pericolului de excaladare(Hunedoara, Deva, Bran, Coltesti). Un rol esential il jucau fundatiile adanci, de pana la 2 m si contraforturile interioare si exterioare. Zidurile de incinta.Cresterea grosimii zidurilor de incinta s-a facut in secolele XIV-XV si mai rapid in secolele urmatoare, datorita perfectionarii armelor de foc(Deva-1,5m, Rasnov-2,3m, Bran-3m). Realizarea unui sistem eficace de aparare bazat pe mai multe linii de ziduri de incinta, care cresteau in inaltime spre interior si permiteu aparatorilor sat raga cu armele de foc asupra asediatorilor, peste aparatorii aflatii pe zidurile incintei exterioare. Distanta dintre zidurile de incinta varia intre 10-20m(Deva si Soimus), dar in unele cazuri ajungea la 40-50m(Rupea, Apold, Biertan) si chiar depasea 100m(cazuri rare).Donjonul. Este unul din elementele principale ale fortificatiilor de piatra, indeplinind functia locativa, de observatie si de refugiu. Donjonurile sunt constructii masive din piatra si caramida(Baile Turia-Balvanos), cu ziduri groase, de pana la 4m(Bologa), cu mai multe etaje si ferestre inguste. Au fost construitein general, dupa un plan patrulater(Calnic, Piatra-Craivii), apoi circular(Sibiel, Cetate Secuilor-Cluj, Bologa) si poligonal(Cetatea Cheresig-plan hexagonal neregulat). Inaltimea donjoanelor din Transilvania nu este mare, variind intre 14m(Calnic) si 22m(Baile Turia Balvanos), iar numarul etajelor nu depaseste 5( Cheresig).

Portile de intrare. Constructorii s-au preocupat de a gasi si imbunatatii continuu solutii in vederea consolidarii acestor puncte cheie. Poarta unei fortificatii reprezinta un ansamblu complicat de o mare importanta defensive, incluzand in sfera sa elemente precum:hersele, podurile mobile, capcanele si barbacanele. Portile simple sau duble au fost intarite cu benzi si tinte de fier, pentru a nu fi taiate cu securea sau incendiate. Inca din secolul XV s-a incetatenit in Transilvania sistemul de poarta in forma de culoar boltit, care traversa un turn de plan rectangular. Forma simpla nu mai putea sa faca fata unui asediu cu arme de foc, mai ales dupa aparitia tirului razant. Ghiulelele metalice puteau strapungesau zdrobiitabliile si hersa din ambele capete ale portii. De aceea au aparut porti amenajate in coridoare boltite, foarte lungi(Prejmer, Brasov).Datorita perfectionarii armelor de foc si a metodelor de asediu, apare barbacana, constructive din piatra semicircular sau in forma de ,,U”, care indeplinea rolul de protejare a portii impotriva loviturilor perpendicular ale balistelor si mai tarziu a tunurilor.

Santurile de aparare. Inca din vechime santurile de aparare au jucat un rol important in organizarea defensive, alaturi de valul de pamant si de palisada, prin adancimea si latimea lor. In Transilvania santurile au fost sapate in pamant(santul cetatii Biharia-9m

latime la baza), sau in stanca(santul castelului Bran-ajungea la 20m latime, santul castelului Hunedoara ajungea la 30m latime), completand sistemul defensiv avansat(balti, terenuri inundate, increngaturi de copaci).

Materialele de constructie. La ridicarea fortificatiilor s-au folosit cantitati enorme de piatra bruta de cariera, piatra de rau si mai putin piatra de talie si caramida. Piatra a ramas un material indispensabil pentru constructori, fiind folosit mai ales la fundatiile zidurilor de incinta, cele ale turnurilor si bastioanelor. La inceput caramida a fost rar folosita, fiind recuperata de la fortificatiile romane, dar cu timpul datorita imbunatatirii tehnicii de ardere si a pretului ieftin acest material de constructie incepe sa fie folosit mai des. Constructorii secolului XVI-XVII au realizat mare parte din fortificatii din caramida, pentru ca acesta se sfarama in urma loviturilor de tun, fata de piatra care constituia un pericol pentru aparatori, datorita schijelor provocate la impactul cu ghiulelele de fier. Cantitati uriase de caramida, piatra, lemn si alte material s-au folosit pentru ridicarea cetatilor transilvanene, in special la cele bastionare, unde s-a folosit cu predilectie caramida. De exemplu in 1524 s-a construit la Brasov nucleul fortificat de pe dealul Cetatuia, un turn semicircular, pentru care au fost necesare 527 carute de piatra, 50.000 de caramizi, peste 1000 de tigle, s.a.