Forţa falsităţii în teoriile conspiraţiei.

5/17/2018 For a falsit ii n teoriile conspira iei. - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/forta-falsitatii-in-teoriile-conspiratiei 1/6

1

Voi încerca în această scurtă expunere să prezint puterea pe care o are o falsitate crezutăla nivel de masă. Falsitatea nu trebuie privită neapărat sub formă de minciună, ci şi sub formă deerorare. Iar aceste erori au avut mari ecouri şi practic au trasat traiectoriile istoriei. Studiul de cazpe care l-am ales sunt “Protocoalele Înţelepţilor Sionului” (Sion – numele unui loc din Palestina,

folosit adesea ca sinonim pentru Ierusalim), document pe care se bazează credinţa într -oconspiraţie a evreilor împotriva umanităţii. Voi încerca să trasez drumul pe care ideea dominăriide către o elită l-a parcurs până la forma actuală, dar voi începe cu câteva exemple clasice defalsităţi pentru a arata ce numesc eu “forţă a falsităţii”.

Poate cel mai cunoscut sistem de credinţe greşit a fost cel al grecului Ptolemeu, creatorulsistemului geocentric. Timp de secole, umanitatea a acţionat pe baza reprezentărilor lui falsedespre cosmos conform cărora pământul se află în centrul universului, iar toate celelalte corpuricereşti (soarele, luna, planetele, stelele) se mișcă pe traiectorii perfect circulare în jurul acestuicorp central. Oamenii au căutat orice fel de argument pentru a putea susţine în continuare teoria în care credeau. Ei au inventat epiciclurile (mici cercuri care se învârt în jurul unor cercuri maimari), şi s-a ajuns până acolo când Tycho Brahe, un astronom şi matematician danez din secolul

XVI, a făcut o teorie în care toate planetele se învârteau în jurul soarelui, iar soarele în jurul pământului. Teoria lui Ptolemeu a fost mai târziu demolată de teoria heliocentrică, conformcăreia planetele se învârt în jurul soarelui, teorie care are baza pusă încă din sec III î.H. de greculAristarh din Samos, completată apoi de Nicolaus Copernic, Johannes Kepler, Galileo Galilei şimulţi alţii.

O altă eroare a fost teoria pământului plat, în formă de disc, în care culturile antice (babiloniene, egiptene, chineze, greceşti) credeau. Într-o lucrare a unui autor creştin Lactantius (secolul II-III d.H.) “Instituţii divine” acesta susţinea că pământul este pătrat, deoarece nu îşi putea imagina că există antipozi, deoarece oamenii ar merge cu capul în jos şi picioarele în aer.Un geograf bizantin din secolul IV, Cosmas Indicopleustes, călugar care a făcut multe călătorii pe mare, a susţinut că pământul este plat iar cosmosul (cerul) este dreptunghiular. Cel mai

cunoscut caz legat de teoria pământului plat este cel din secolele XV-XVI când CristoforColumb, care credea că pământul este rotund, vrea să ajungă în Orient luând calea spre Occident,iar “erudiţii” vremii (din Salamanca, Spania) îl numesc nebun, spunând că după ce acesta vanaviga o scurtă distanţă, cele trei vase ale ambarcaţiunii vor plonja într -un abis cosmic. Teoriacorectă a pământului în formă de sferă este sesizată încă din timpul lui Pitagora (sec VI î.H.). Însecolul III î.H. grecul Eratosthenes, a calculat cu o acurateţe rezonabilă dimensiunea pământului(în stadioane). De asemenea, Ptolemeu ştia că Pământul este rotund, altfel nu l-ar fi împărţit în360 meridiane. Această teorie a fost susţinută şi îmbunătăţită de Platon, Aristotel, Eudoxiu,Arhimede şi mulţi alţii.

O altă falsitate faimoasă a fost scrisoarea fictivului preot – rege John Prezbiterul (prezbiter= preot, la catolici). În a doua jumătate a secolului XII, în Occident ajunge o scrisoare din Estul

îndepărtat, dincolo de regiunile ocupate de musulmani, care descrie o regiune creştinăînfloritoare, guvernată de un preot pe nume John, cunoscut ca John Prezbiterul. Scrisoareareprezenta o utopie: spunea că în Orient, dincolo de teritoriile musulmane, existau tot felul deoameni şi animale dintre cele mai variate dar toate într -o armonie deplină: dromaderi, şacali, leialbi, oameni cu coarne, oameni cu capete de câini, giganţi de 40 de coate înălţime, centauri,ciclopi, pasărea Phoenix (şi tot felul de animale pe care le poţi întâlni mai sus de ceruri); fluviullor Indus, ca izvorând din Paradis (el izvorăşte din Podişul Tibet – China) tot soiul de pietre preţioase (emeralde, safire, topaze etc), oamenii nu munceau (nu plantau, nu recoltau), se



2

hraneau cu mâncare căzută din cer (numită “mană de la Dumnezeu”, care cădea de două ori pesăptămână), trăiau până la 500 de ani, nu existau adulteri, minciuni sau vicii. În decursulsecolelor următoare, până în secolul XVII, translatată şi parafrazată de nenumărate ori în diferitelimbi şi versiuni, scrisoarea a avut o importanţă decisivă în expansiunea creştinilor spre Orient, în căutarea imperiului creştin descris detaliat în scrisoare. Încercări de a comunica cu John

Prezbiterul au avut loc în secolul al XV-lea de Henry al IV-lea al Angliei, de ducele Berry (Johnof Berry) al Franţei sau de Pope Eugene al IV-lea al Italiei. Acest document de propagandă anti- bizantină, prin fantezia sa geografică a generat un proiect politic şi religios pentru expansiuneaspre Africa şi Asia. Exploratorii portughezi care au cucerit Africa au pornit la drum cuprinşi devraja Prezbiterului John. Ei vroiau să îi găsească regatul! Când l-au găsit într -un târziu, era defapt Etiopia – un regat creştin în centrul Africii. Însă regatul real nu era la fel de fascinant precum cel din scrisoare, pentru că sărmanii abisinieni erau săraci lipiţi, iar mitul a căzut îndesuetudine.

Dar să revenim la Protocoalele Masonice, care sunt în număr de 24, mai exact 24 de aşapresupuse întâlniri secrete unde au fost prezentate strategii de a- i transforma treptat pe ceilalţilocuitori ai pământului (neevreii) în sclavi, prin controlul banilor, al presei, al hranei, prezintă

rolul războiului, eliminarea tuturor celor care reprezintă un obstacol, recurgerea la societăţisecrete, etc. Acestea au ajuns la actuala formă la începutul sec XX în Rusia, s-au răspândit fără precedent după primul război mondial datorită traducerilor în toate limbile (Henry Ford afinanţat tipărirea a 500.000 de exemplare în Statele Unite ale Americii. Traducere germană a fostun bestseller instant), au ajuns pe mâna lui Hitler care le-a numit în 1936 “mandat de genocid” şil-au inspirat pentru scrierea cărţii Mein Kampf, care a dus la moartea a milioane de persoane înlume. Dar să o luam de început, de la “primele teorii ale conspiraţiei”... mai precis de laRosicrucieni.

Frăţia Rosicrucienilor îşi destăinuie propria existenţă secolul XVII, în 1614 prin primulmanifest al ei denumit “Fama Fraternitatis R.C.” – “Raport despre Frăţia Rozicrucienilor”, scris în germană, apărut în Germania, în care prezintă câteva informaţii istorice despre frăţie, motivele

care au dus la crearea ei şi pe aşa-zisul ei fondator, Christian Rosencreutz (nume a căruitraducere liberă înseamnă Crucea Trandafirului), care se presupune că a trăit în secolul XV şi aînvăţat revelaţii secrete de la învăţaţii arabi şi evrei în decursul călătoriilor lui în Orient. În 1615apare cel de-al doilea manifest, Confessio Fraternitatis – “Mărturisirea FraternitatiiRosicruciane”, o continuare a primului, în care se prezintă starea lumii, urgenţa reformei politiceşi intelectuale şi planul de transformare în acest sens al Europei. Deoarece ele au apărut subanonimat, au fost atribuite mai multor scriitori, precum Johann Valentin Andreae, John Dee,Robert Fludd sau Francis Bacon. Printre metaforele lor alchimice şi invocările lor mai mult saumai puţin mesianice, ambele manifeste insistă pe natura secretă a frăţiei şi pe anonimitateamembrilor ei. Apelul final al manifestului îi îndeamnă pe toţi învăţaţii din Europa să comunicecu autorii manifestului. Aproape imediat, din fiecare parte a Europei, au început să apară apeluri

către Rosicrucieni în scris. Nimeni nu a spus că ştie cine sunt aceşti Rozicrucieni sau că estevreounul dintre ei; toţi căutau cumva să sugereze că sunt de acord cu programul din acelemanifeste. Aceste două manifeste, plus cel de-al treilea apărut în 1616 “Nunta chimică a luiChristian Rosenkreutz”, care relatează o călătorie a lui Christian plină de mistere, au stîrnit oadevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulaţia şi deinteresul cu care erau lecturate şi interpretate, cît şi de abundenţa literatură pe care au generat-ocele trei cărţi în primele decenii după apariţia lor. Dar pentru a înţelege de ce au avut un impactatât de puternic trebuie observat climatul politico-religios şi intelectual al redactării şi publicării



3

acestor manifeste. Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de o triplă criză acivilizaţiei occidentale: în domeniul politic - opoziţia între absolutism (autocraţie) şi idealulputerii contractuale fondate pe dreptul natural; în domeniul religios - nevoia de a depăşi clivajeledogmatice şi de a deschide spiritualitatea către natură şi lumea materială; în domeniul ştiinţific -tensiunea între concepţia mecanicistă a unui univers închis în el însuşi şi convingerea că

arhitectonica lumii are sens. Existau aspiraţii la o monarhie universală, la o îmbunătăţire generalăîn ceea ce priveşte comportamentul şi receptivitatea la religie, exact când Europa, era în preajmarăzboiului de 30 de ani (1618–1648), angrenată în conflicte naţionale şi ură religioasă. Era untimp dominat de strania figură a împăratului alchimist Rudolf de Habsburg 1552-1612 (împărat al Sfântului Imperiu Roman 1576-1612 , totodată rege al Ungariei şi al Croaţiei 1572-1608, rege

al Boemiei 1575-1608, arhiducele Austriei 1576-1608, principe al Transilvaniei între 1599-

1604), de recesiune economică, de aşteptarea sfîrşitului lumii, de proliferarea calculelorastronomice, al sintezelor, al antologiilor, dar şi al viselor, al delirurilor , iar aceste nelinişti setraduceau prin nemaiîntîlnita efervescenţă literară, filosofică şi artistică. Studiind atmosfera carea înconjurat apariţia scrierilor rosicruciene, găsim şi explicaţia succesului lor considerabil:autorul a ştiut să facă sinteza angoaselor şi speranţelor timpului său, realizând o sumă de aspiraţii

politico-religioase complexe ale unei societăţi care căuta rezolvarea unor contradicţiiinsuportabile.De la apariţia celor două manifeste, alte pamflete, în opoziţie, au apărut, atacând frăţia cu

diverse acuzaţii, în special legate de falsitate şi şarlatanism. În 1623, un anume Neuhaus a publicat, prima dată în Germania, apoi în Franţa, o carte în care a reflectat la existenţa acestora,cine erau, unde îşi găsiseră numele şi cu ce scop vroiau să se facă cunoscuţi publicului. El aconcluzionat că “ în măsura în care ei şi-au ascuns numele, şi-au ascuns vârsta, şi nu s-au arătat,nu există nimic care să arate că ei existată neapărat”. În acelaşi an manifeste anonime au circulat prin Paris, anunţând sosirea rosicrucienilor în capitala Franţei, lucru care a dezlănţuit polemiciaprinse, iar o publicaţie anonimă, a prezentat pe rozicrucieni ca fiind enoriaşii Satanei. Încercarealui Decartes de a-i aborda pe Rosicrucieni pe parcursul unei călătorii în Germania, a făcut să fie

suspectat la întoarcerea în Paris ca aparţinând frăţiei. Dar el a înăbuşit zvonul prin faptul că searăta la toate ocaziile publice, iar legenda Rosicrucienilor era că aceştia erau “invizibili” (nu searătau societăţii).

Frances A. Yeats, cunoscută exegetă engleză a rosicrucianismului, în cartea ei“Iluminismul Rosicrucian” (1972), observă atitudinea comună a autorului/autorilor manifestelor de a afirma nu doar că ei nu sunt rozicrucieni, dar nu au întâlnit niciodată un singur membru alfrăţiei şi că nu există dovezi istorice în favoarea existenţei Rozicrucienilor.

Odată cu trecerea timpului şi cu estomparea furorii rosicruciene, au început să aparălegendele despre aceştia. Astăzi sunt tot mai puţini cei care cred că în primele decenii alesecolului al XVII-lea a existat cu adevărat o societate secretă Rosicruciană, căutarearosicrucienilor “reali” încetînd demult, deşi mai există persoane care preiau şi perpetuează acest

mit, altminteri fascinant.În 1940, Jorge Luis Borges, în cartea sa “Tlön, Uqbar, Orbis Tertius” prezintă o lumesclavizată în care totul este controlat, de la mineralele şi animalele pământului până la ştiinţe şimituri, de către o societate secretă de astronomi, biologi, ingineri, metafizicieni, poeţi, chimişti,matematicieni, moralişti, pictori şi geometricieni, toţi sub supravegherea unui geniu necunoscut.Aceasta a fost doar o altă invenţie tipică lui Borges: invenţia bazată pe altă invenţiei. Cei careîncă îl citeau pe Borges ştiau că Borges nu inventase niciodată nimic: cele mai multe poveşti paradoxale ale lui sunt create din recitirea şi reinventarea istoriei. La un moment dat Borges chiar



4

spune că una din sursele sale este munca lui Johann Valentin Andrae. Însă el a luat informaţie lamâna a doua de la Thomas de Quincey [1785-1859 un eseist englez care consuma opium], care adescris comunitatea Rosicrucienilor imaginată de el, comunitatea care a fost mai târziuîntemeiată de alţii imitând pe cea care el a conceputo.

Povestea Rozicrucienilor a produs evoluţii istorice de mare importanţă. Simbolistica

Masoneriei (lojilor secrete), terminologia şi ceremoniile zidarilor de catedrale din Evul Mediu(sec V-XV), a fost creată în secolul XVIII în Anglia. Prin Constituţiile lui Anderson (1723),Masoneria a încercat să devină legitimă insistând pe originile ei antice, potrivit cărora ei se tragde la zidarii templului lui Solomon (Ierusalim sec X î.H.). Scoţianul Andrew Michael Ramsay(1686 – 1743), îm bogăţeşte apoi mitul originii Masoneriei, declarând public în 1737 legăturadintre Masonerie şi Ordinul Cavalerilor Templieri. El face legătura dintre zidarii templelor şiTemplieri, ale căror tradiţii secrete au ajuns la Masoneria modernă prin intermediul FrăţieiRozicrucienilor.

La mijlocul veacului al XVIII-lea Rosicrucianismul era în plină expansiune, iar discuţiilegate de societăţi secrete şi „Necunoscuţi Superiori‟ care dirijează destinul lumii erau dejadezbătute înainte de revoluţia franceză. Ca reacţie la revoluţia franceză, Augustin Barruel a

scris în 1798 “Memorii care servesc la istoria iacobinilor”, în care afirmă că revoluţia franceză afost rezultatul conspiraţiei Masoneriei. El afirma că după distrugerea Templierilor de către Philipcel Frumos [Philip IV of France 1268-1314], Templierii au devenit o societate secretă având cascop distrugerea monarhiei şi a papalităţii, iar în secolul al XVIII-lea, ei au preluat controlulasupra masonilor. Nu mai conta că mitul regrupării Templierilor într-o societate secretă fusesedemolat de francezul Joseph de Maistre (1753-1821) şi era doar o presupunere, fară dovezi,povestea a fost prea fascinantă. Ceea ce trebuie subliniat e că Masoneria pe care o descriaBarruel nu cuprindea niciun evreu.

La jumătatea secolului al XIX, odată cu mişcarea de unificarea a Italieinumită=Risorgimento (1815-1871), iezuiţii (catolicii – desfiinţaţi în 1773, dar care revin la

putere în 1814) au început să se teamă de ideile laice, ale unora precum Giuseppe Garibaldi

(membru carbonar mason din 1834), care făcea parte din Masonerie. De aici, apare ideea de ademonstra că, Carbonarii [organizaţie revoluţionară secretă din Italia, care a luptat la începutul

sec. XIX împotriva asupririi străine şi pentru unificarea Italiei 1871] erau persoane trimise cumisiuni din partea unui complot masonic evreu părea din punct de vedere al dezbaterii bun. Aceiaşi laici, acuză iezuiţii de a complota împotriva umanităţii. De acest subiect au profitat maimulţi scriitori, unul din ei fiind francezul Eugene Sue care în 1845 scoate cartea “Le Juif errant”-“Evreul rătăcitor” unde „Superiorii Necunoscuţi‟ sunt dezvăluiţi ca fiind iezuiţi, iar înultimul său roman din 1856 “Les Mystères du peuple”-“Misterele Oamenilor”, maleficulcomplot iezuit este dezvăluit în cel mai mic detaliu, dezvăluind “cu câtă subtilitate acest complotmalefic a fost organizat, ce dezastre înspăimântătoare, ce înrobire cumplită, ce viitor despotic ar fi aşteptat Europa”.

În 1864, satiristul francez Maurice Joly publică un pamflet “Dialog î n iad intreMachiavelli si Montesquieu” inspirat de romanul lui Eugene Sue, în care complotul iezuitdescris de Eugene Sue este atribuit apoi de Joly lui Napoleon al III-lea. Pamfletul era o satiră ceataca ambiţiile şi metodele împaratului francez Napoleon al III-lea. În carte Napoleon al III-leaeste reprezentat de Machiavelli şi este descrisă o metodă pe care acesta intenţiona să o urmeze îndeplinind o serie de etape pentru a deveni conducatorul lumii.

În 1868 germanul Hermann Goedsche, care deja publicase câteva scrieri ştiinţificecalomnioase de dimensiuni mici, scrie un roman popular, intitulat “Biarritz” sub pseudonumele



5

Sir John Retcliffe (ca şi cum ar aparţine Rabinului Şef “John Readcliff”), în care descrie unritual ocult în cimitul din Praga. Goedsche a copiat pur şi simplu o scenă din cartea francezuluiAlexandre Dumas, “Giuseppe Balsamo” 1849, în care Dumas descrie o întâlnire dintreCagliostro, capul „Superiorilor Necunoscuţi‟, şi alţi Illuminati, când, împreună, complotau cuprivire la colierul reginei [Maria Antoaneta, povestea cărţii]. Dar în loc de Cagliostro şi restu,

Goedsche îi înlocuieşte cu membrii misterioasei cabale rabinice, reprezentanţii celor 12 triburidin Israel, care se întâlniseră să pregătească cucerirea lumii. Cum "Biarritz" a apărut aproape înacelaşi timp că şi “Dialog în iad între Machiavelli şi Montesquieu” (la patru ani după) este posibil că Goedsche să fi fost inspirat de ideile din pamfletul lui Joly în prezentarea complotuluide dominare a lumii. Cinci ani mai târziu (1873), aceiaşi poveste a apărut într -un pamflet rus (alcărui titlu se traducea “Evreii, stăpânii lumii”) ca şi cum ar fi fost reportaje reale. În 1881 “Le

Contemporain” republică povestea, afirmând că aceasta vine dintr -o sursă credibilă, diplomatul Sir John Readcliff. În 1896, François Bournand, din nou foloseşte discursul marelui rabin [şef

religios al comunităţilor de evrei] (de data aceasta este numit John Readclif), în cartea lui“Evreii, contemporanii noştri”. Începând cu acest punct, întâlnirea masonică inventată deDumas, amestecată cu planul iezuiţilor inventat de Sue şi atribuit de Joly lui Napoleon al III-lea,

devine un discurs autentic al marelui rabin şi reapare în forme variate şi locuri diferite. La începutul sec XX rusul Pyotr Ivanovich Rachovskij se face cunoscut. Prima datăinformator, apoi şef al poliţiei politice ţariste “Okhrana”, Rachovskij, pentru a-şi ajutaprotectorul politic, contele Sergej Witte [1849-1915 politician rus], îngrijorat din cauza rivaluluisău, Elie de Cyon [1843-1912 filozof şi politian rus], Rachovskij căutase în casa lui Cyon şigăsise un pamflet în care Cyon copiase textul lui Joly împotriva lui Napoleon al III-lea, daratribuind ideile lui Machiavelli lui Witte. Rachovskij a luat textul, a şters fiecare referinţă laWitte, şi a atribuit acele idei evreilor, iar textul rezultat a reprezentat sursa primară a“Protocoalelor Înţelepţilor Sionului”.

Se presupune că falsificarea a fost iniţiată şi autorizată de facţiuni ale aristocraţiei rusecare se opuneau reformelor politice şi sociale iniţiate de ţarul Alexandru al II-lea. Documentul

fabricat avea drept scop convingerea ţarului antisemit Nicolae al II-lea să nu permită şi altereforme deoarece toate reformele vor fi folosite de aceste nou descoperite “conspiraţii secreteevreieşti”, că modernizarea Rusiei face parte din conspiraţia evreilor de a cuceri lumea. O datăcu Revoluţia Rusă din 1905 aceste falsuri au fost folosite în alt scop. Acelaşi grup, acum partedin Mişcarea Albă, a răspândit acest document în timpul celor 18 ani de luptă împotriva bolşevicilor în încercarea de a lega Armată Roşie – care avea câţiva evrei în conducere – de falsăconspiraţie.

Este uşor să îţi dai seamă că Protocoalele sunt copiate după un document produs în secXIX în Franţa: ele sunt pline cu referinţe la problemele societăţii franceze din acea perioadă. Dar este la fel de uşor de recunoscut, printre alte surse, după bine cunoscutele romane populare. Din păcate, această poveste scrisă din nou şi din nou, a fost atât de convingător narată încât a devenit

foarte credibilă. Protocoalele au fost menţionate pentru prima oară în presă rusă din aprilie 1902 de unziar din Saint Petersburg - Novoye Vremya (Новое Время – Timpuri Noi). Au fost editate şitransmise publicului pentru prima oară în 1903 în Rusia. În 1905 un călugăr rus nomad, SergejNilus, obsedat de ideea Anticristului, cu scopul de a promova ambiţiile lui răsputiene, a publicatintegral textul Protocoalelor, cu propriile comentarii, în capitolul XII, ultimul capitol al cărţii sale“Venirea Anticristului si Domnia lui Satan pe Pamant”. După revoluţia rusă, facţiunile aliniateMişcării Albe au folosit Protocoalele pentru a perpetua ura şi violenţa asupra evreilor. Ideea că



6

mişcarea bolşevică a fost parte dintr -o conspiraţie evreiască pentru cucerirea lumii precum şifaptul că unii bolşevici din conducerea mişcării – în special Leon Trotki - erau evrei, a stârnit uninteres global pentru Protocoale. În engleză a fost publicată pentru prima oară în 1919 într -unziar, sub formă a două articole, dar toate referinţele la evrei au fost înlocuite cu referinţe la bolşevici şi bolşevism. Prima sa publicare în Statele Unite în formă originală antisemită a fost în

anul 1920 în "The Dearborn Independent", un ziar deţinut şi controlat de Henry Ford – fondatorul Ford Motor Company. Protocoalele au devenit parte din efortul propagandei nazistede a justifica persecutarea evreilor. A devenit obligatoriu pentru elevii germani să le citească. Încartea “Holocaustul: Distrugerea Evreilor Europeni 1933-1945”, Nora Levin arăta că Hitler afolosit protocoalele ca un manual în războiul său pentru exterminarea evreilor: “În ciudacovârşitoarelor dovezi că Protocoalele erau un fals, au avut o popularitate senzaţională şi s-auvândut multe exemplare între 1920 şi 1930. Au fost traduse în toate limbile din Europa şi au fostvândute în ţările Arabe, Statele Unite şi Anglia. Succesul cel mai mare l-au atins în Germaniadupă Primul Război Mondial. Acolo au fost folosite pentru a explica toate dezastrele care aulovit ţară: înfrângerea din război, foametea, inflaţia distructivă”. Hitler face referire la Protocoaleîn Mein Kampf: “…Protocoalele înţelepţilor Sionului, atât de urâte de evrei, ne arăta până în ce

punct întreaga existenţă a acestor oameni se bazează pe minciună continuă. ...Cel mai importanteste că ne arăta cu o exactitate uluitoare care este natura şi activităţile poporului evreu şi ledezvăluie caracterul şi scopurile lor absolute.”

Forţa falsităţii în teoriile conspiraţiei.

Documents

Transcript of Forţa falsităţii în teoriile conspiraţiei.