FORMAREA NATIUNILOR SI A STATELOR NATIONALEPremisele istorice ale formarii natiunilor, in sec. al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a natiunilor europene moderne, apar noi state nationale unitare si independente in Europa Apuseana (Belgia, Italia, Germania) si in Balcani (Grecia, Romania, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la inceputul sec. al XX-lea - Albania). Acest proces are profunde premise istorice, conditionate de factori diversi - economici, politici, etnici, spirituali. Datorita interactiunii lor, au aparut natiunile moderne, care reprezinta o forma istorica de organizare sociala a unor mari comunitati umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.In latina, in urma cu cea doua milenii, termenul 'natio' insemna nastere, rasa, soi, dar si popor, neam. Apoi cu acest termen au fost numite popoarele barbare, iar in evul mediu grupurile privelegiate, elitele recunoscute (de exemplu, natiunile maghiara, sasa, secuiasca in Transilvania), in istoriografia moderna se disting doua viziuni asupra esentei notiunii de natiune. Conform unei opinii, natiunea este identi-ficata cu un popor, constituit intr-un stat. Aceasta este viziunea juridica sau legala asupra natiunii. De fapt, un individ sau un grup de indivizi pot sa faca parte dintr-un stat si sa se considere membri ai unei natiuni situate in afara statului respectiv. Rezulta ca natiunea nu trebuie confundata cu statul, desi intre ele exista o legatura indispensabila, deoarece natiunile tind sa-si creeze un stat propriu national.O alta viziune presupune prin natiune o comunitate cu baze etnice - cu origine, limba, credinta, obiceiuri comune, care are radacini adanci in epoca medievala. Comunitatea etnica medievala (numita de unii istorici si 'natiune medievala') se deosebeste de natiunea moderna nu prin esenta, ci prin gradul de manifestare, de amploare, de pondere in societate al unor elemente constitutive ale acestei comunitati, in epoca moderna se consolideaza unitatea vietii economice, social-politice, de limba, cultura, spiritualitate si teritoriala a spatiului in care locuieste comunitatea respectiva. De regula, majoritatea natiunilor au la baza o etnie, formata in evul mediu (mai rar din doua sau mai multe etnii). O exceptie reprezinta natiunea moderna americana, care s-a constituit in baza unui aliaj al diferitelor comunitati etnice si nationale. Unele natiuni s-au format neavand o comunitate economica unica, teritoriul lor national fiind impartit (complet - Polonia sau partial - Romania) intre tari straine. Procesul de constituire a natiunilor italiana si germana a decurs in conditiile faramitarii statale a teritoriului lor national, iar al multor altor natiuni - in circumstantele incorporarii totale a teritoriului lor in componenta altor state. Chiar si limba nu intotdeauna a fost acel element comun consolidator in procesul formarii natiunilor. Un exemplu in acest sens serveste natiunea franceza - limba ei nationala unica s-a constituit abia in sec. al XVI-lea.Dupa cum vedem, diferite natiuni s-au format in diverse circumstante, unele conditii necesare pentru aceasta (unitatea vietii economice, unitatea teritoriala, politica, lingvistica) lipsind complet. Aceasta ne duce la concluzia ca in anumite imprejurari'rolul determinant i-a revenit nu unui grup de factori, ci numai unei sau doua conditii, care au intarit constiinta nationala. Astfel, pentru natiunea romana elementele constitutive de baza au fost originea si limba comuna. In conditiile extreme in care marile state vecine intentionau sa imparteasca intreg spatiul romanesc, limba si originea, impreuna cu alti factori (religie, obicee, relatii economice traditionale etc.), i-au consolidat pe romani intr-o natiune moderna. La polonezi rolul determinant in cimentarea natiunii moderne poloneze I-au jucat trecutul istoric glorios si lupta pentru recapatarea independentei.Principalul element generalizator pentru natiunea moderna este constiinta nationala, care vine sa inlocuiasca solidaritatea etnica a oamenilor de origine comuna, in majoritatea tarilor europene (Anglia, Franta, Spania si Portugalia) constiinta nationala s-a, format in urma centralizarii lor si crearii unei piete si teritoriu national unice, precum si a unei limbi nationale unice. O mare importanta in realizarea unui grad inalt de omogenizare interioara a societatii in cadrul statului national I-au avut revolutiile moderne de la mijlocul sec. al XIX-lea. Ele au consolidat poporul in lupta pentru cauza progresului, bunastarii si libertatii, au cimentat constiinta lui colectiva. Revolutiile burgheze au desavarsit sau au creat conditii pentru infaptuirea procesului de constituire a natiunilor moderne cu o comunitate a vietii economice si constiinta unica nationala.Ultimele doua mari popoare vest-europene, care si-au finisat procesul de consolidare nationala si teritorial-statala, au fost italienii si germanii. Catre mijlocul sec. al XIX-lea ele nu aveau inca un stat national unitar, existand in conditiile faramitarii statale, mostenite din evul mediu: 7 state in Italia si 38 in Germania. Aceasta frana dezvoltarea lor economica, social-politica, culturala si cauza ramanerea lor in urma de alte popoare. Deci unificarea nationala era o necesitate vitala, realizarea ei fiind inevitabila, insa formele acestui proces sunt diferite. Astfel, unificarea acestor tari putea fi infaptuita pe calea 'de sus' - cand procesul este condus de un stat puternic de aceeasi origine etnica (de Prusia -in Germania, de Piemont - in Italia) din cadrul tarii ce se unifica. Natiunea in acest caz se uneste in jurul statului cel mai puternic din toate cele existente, in cazul Germaniei, existau doua variante: 'mica' - unirea in jurul Prusiei - si 'mare' - in jurul Austriei. A doua cale - de 'jos' - presupunea infaptuirea unificarii de masele populare prin metode si mijloace revolutionare si putea duce la instaurarea in tara a unei oranduiri democratice, republicane, incercarea de unificare a Germaniei si Italiei pe aceasta cale s-a intreprins in anii evolutiei din 1848-1849, dar fara succes. Ambele tari au fost unificate mai tarziu pe calea 'de sus', de fapt, in Italia aceste cai s-au imbinat.Ca rezultat al unificarii pe calea 'de sus', in aceste tari au fost instaurate regimuri monarhice, in frunte cu dinastiile statelor unificatoare: in Italia - Savoia, in Germania - Hohentolern.Unificarea Italiei, in prima jumatate a sec. al XIX-lea in fata poporului italian statea o sarcina foarte complicata, care consta in lichidarea faramitarii politice, inlaturarea absolutismului si izgonirea asupritorilor straini. Poporul italian a izbutit pe parcursul a catorva decenii sa-si edifice statul unitar national, acest proces avand urmatoarele etape:- revolutia din 1848-1849, care s-a terminat cu infrangere, dar a trezit constiinta nationala a italienilor;- razboiul franco-italo-austriac din 1859 si alipirea Lombardiei la Piemont;- miscarea maselor populare din 1860, in urma careia au fost rasturnate monarhiile reactionare din Modena, Parma si Toscana. Aceste regiuni, impreuna ci regiunea papala Romania, sunt alipite la Piemont. Tot atunci in sudul Italiei izbucneste o puternica rascoala populara, condusa de Garibaldi, ce rastoarna vechea monarhie feudala din regatul Neapol, care, de asemenea, este alipit la Piemont. Astfel a fost creat Regatul Italian;- razboiul in alianta cu Prusia din 1866 contra Austriei si alipirea regiunii Venetia;- alipirea la Regatul Italian, in 1870, a Romei si proclamarea 'orasului etern' drept capitala a tarii.Trebuie mentionat ca un rol deosebit in procesul de unificare a Italiei I-a jucat primul ministru al Piemontului K. Cavour.

Cauzele reusitei procesului de creare a statului unitar italian au fost urmatoarele: folosirea de italieni in interesele lor a contradictiilor intre asupritorii straini ai tarii; lupta fortelor democratice-revolutionare conduse de asa oameni talentati ca Mazzini si Garibaldi; slabiciunea nobilimii conservatoare si izolarea ei in interiorul societatii italiene.Unificarea tarii pentru poporul italian a avut o importanta istorica deosebita, grabind dezvoltarea ei economica si culturala, Italia transformandu-se intr-un stat modern. Astfel a fost suprimata dominatia austriaca si Italia a intregit randurile marilor puteri europene. Dar unificarea n-a solutionat toate sarcinile inaintate de revolutia burgheza. Puterea politica a ramas in mainile nobilimii, a fost pastrata proprie-tatea funciara asupra pamantului, ceea ce frana dezvoltarea capitalismului.Unificarea Germaniei, infrangerea revolutiei din 1848-1849 a amanat pentru un timp unificarea Germaniei. Catre sfarsitul anilor '50, datorita progresului economic, din nou este inaintata problema unirii statale a tarii. Succesele liberalilor italieni in frunte cu Cavour i-au insufletit si pe liberalii germani - partasi ai unificarii Germaniei sub conducerea Hohentolernilor prusaci. Acest curs este promovat de Otto von Bismarck, care, in septembrie 1862, devine prim-ministru al Prusiei. El si-a pus drept scop 'prin fier si sange' sa creeze un mare imperiu.In calea infaptuirii scopului scontat existau multe piedici, in primul rand, trebuia de tinut cont de pozitia Austriei. Pe de alta parte, Franta se temea de aparitia la hotarele ei estice a unui stat puternic si sustinea separatismul micilor statulete germane (mai ales, al celor din sud). Francezii doreau sa alipeasca la Franta tot malul stang al Rinului. Anglia si Rusia tarista traditional sustineau independenta statelor germane.Bismarck intentiona mai intai sa obtina neutralitatea Rusiei. Realizarea acestei sarcini se usura datorita faptului ca dupa razboiul din Crimeea relatiile Rusiei cu Austria si Anglia au ramas foarte incordate, ele complicandu-se si mai mult dupa izbucnirea rascoalei poloneze din 1863. Franta, Anglia si Austria, sub pretextul apararii polonezilor, au incercat sa slabeasca pozitiile Rusiei in Europa. Bismarck s-a folosit de izolarea Rusiei pentru a se apropia de ea.Primul pas in procesul de unificare a Germaniei a fost razboiul Prusiei contra Danemarcei, pentru ducatele Slezvig si Holstein, locuite de nemti, dar aflate sub stapanerea coroanei daneze. Considerentele lui Bismarck ca nici una din marile puteri nu va interveni in sprijinul Danemarcei s-au adeverit. Conform tratatului de pace incheiat, ducatele treceau sub guvernarea comuna a Prusiei si Austriei.Urmatoarea sarcina a lui Bismarck era supunerea Austriei, in conditiile situatiei neclare in legatura cu carmuirea in comun a ducatelor, conflictul intre Prusia si Austria devenea inevitabil.Pentru a obtine neutralitatea Frantei, Bismarck l-a asigurat pe imparatul ei, Napoleon III, ca nu-l va impiedica sa alipseasca la Franta o parte a Belgiei si malul stang al Rinului, imparatul francez considera ca razboiul ii va slabi pe ambii inamici si-i va permite sa le dicteze conditiile sale Prusiei si Austriei.Razboiul austro-prusac (1866) s-a soldat cu zdrobirea Austriei. Dupa infrangerea ei, sub hegemonia prusaca s-a constituit Uniunea nord-germana alcatuita din 22 de state. Teritoriul propriu-zis al Prusiei, datorita anexarii a catorva statulete germane, a crescut cu 1500 mile2, populatia ei - cu 4,5 mln oameni. Patru state sud-germane - Bavaria, Viurtemberg, Baden si Hessen-Darmstadt - provizoriu si-au pastrat independenta.Si de aceasta data nici una din marile puteri nu s-a incumetat sa-i impiedice Prusiei sa-si realizeze planurile. Anglia considera ca Prusia va putea sa se opuna Frantei si Rusiei. Napoleon III spera sa primeasca 'compensatia' fagaduita de Bismarck. Pe tar guvernul prusac l-a calmat, fagaduindu-i ajutor in revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1856.Ultimele bariere in calea crearii Imperiului German, sub conducerea Prusiei, au fost inlaturate in urma razboiului victorios din anii 1870-1871 contra Frantei. Statele sud-germane sunt incluse in componenta Imperiului German, proclamat la 18 ianuarie 1871 in Sala de Oglinzi a palatului de la Versailles.Unificarea Germaniei a fost un act progresist si a constituit premisa principala, care a permis accelerarea dezvoltarii ei economice, politice si culturale. Germania a incetat sa fie obiect al politicii internationale, transformandu-se in subiect al ei. Totodata, in tara a fost instaurat un regim conservator semiautocratic. Stabilirea in centrul Europei a unui puternic stat german militarist a pus in primejdie securitatea statelor de aici.Formarea statelor naționaleÎn secolul al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a naţiunilor europene moderne, apar noi state naţionale unitare şi independente. Acest proces are profunde premise istorice, condiţionate de factori diverşi economici, politici, etnici, spirituali. Datorită interacţiunii lor au apărut naţiunile moderne, care reprezintă o formă istorică de organizare socială a unor mari comunităţi umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.Naţiunea nu este doar o asociere economică, nu doar un grup de oameni cu interese comune subiective. O naţiune este o mare solidaritate constituită pe baza sentimentului de sacrificiu.Naţiunea este o comunitate etnică omogenă, vorbind aceeaşi limbă, locuind în limitele aceluiaşi teritoriu, având legături economice permanente, comunitate de cultură şi identitate religioasă. Ceea ce deosebeşte poporul de naţiune este conştiinţa naţională. Conştiinţa naţionale s-a format şi dezvoltat pe baze lingvistice, culturale, economice şi politice.Diferite naţiuni s-au format în diverse circumstanţe, unele condiţii necesare pentru acestea (unitatea vieţii economice, unitatea teritorială, politică şi lingvistică) lipsind complet. Rolul determinant i-a revenit nu unui grup de factori, ci numai unei sau două condiţii care au întărit conştiinţa naţională.Astfel, pentru naţiunea română, elementele conştiinţei de bază au fost originea şi limba comună. În condiţiile în care marile state vecine intenţionau să împartă întreg spaţiul românesc, limba şi originea, împreună cu alţi factori (religia, obiceiurile, relaţiile economice tradiţionale) i-au consolidat pe români într-o naţiune modernă. La polonezi, rolul determinant în cimentarea naţiunii moderne poloneze l-a jucat trecutul istoric glorios şi lupta pentru recăpătarea independenţei.Ultimele 2 mari popoare vest-europene care şi-au finisat procesul de consolidare naţională şi teritorial-statală, au fost italienii şi germanii. Ele nu aveau încă un stat naţional unitar, existând în condiţiile fărâmiţării statale, moştenite din evul mediu: 7 state în Italia şi 38 în Germania. Aceasta frâna dezvoltarea lor economică, social-politică, culturală şi cauza rămânerea lor în urma altor popoare. Impactul unificării ar fi fost definitoriu, unificarea naţională era o necesitate vitală, realizarea ei fiind inevitabilă, însă formele acestui proces sunt diferite. Astfel, unificarea

acestor ţări putea fi înfăptuită pe calea „de sus” – când procesul este condus de un stat puternic de aceeaşi origine etnică (de Prusia în Germania, de Piemont – în Italia) din cadrul ţării ce se unifică. Naţiunea în acest caz se uneşte în jurul statului cel mai puternic din cele existente. În cazul Germaniei, existau 2 variante: „mică” – unirea în jurul Prusiei, şi „mare” – în jurul Austriei. A doua cale, „de jos”, presupune înfăptuirea unificării de masele populare prin metode şi mijloace revoluţionare şi putea duce la instaurarea în ţări a unor orânduiri democratice, republicane. Încercarea de unificare a Germaniei şi Italiei pe această cale s-a întreprins în anii revoluţiei din 1848-1849 dar fără succes. Mişcările naţionale s-au manifestat la început pe plan cultural, iar ulterior, şi pe cel politic.Ambele ţări au fost unificate mai târziu pe calea „de sus”. Unificarea Germaniei şi a Italiei a constituit unul din cele mai importante evenimente din istoria secolului al XIX-lea. În Europa au apărut 2 state mari, care au schimbat complet echilibrul de forţe pe continent, 2 state puternice, cu o pronunţată doctrină naţională şi cu o tendinţă clară de a depăşi, de a deposeda de colonii marile puteri. Germania devine cea mai mare putere pe continentul european. Hegemonia ei în Europa timp de peste 40 de ani a substituit în mod irevocabil preponderenţa austriacă şi cea franceză. Atât constituirea Imperiului German, cât şi formarea statului italian s-au produs în detrimentul Imperiului Habsburgic, care pierde rolul de hegemon al lumii germane, fapt care determină să-ţi reorienteze politica externă în direcţia expansiunii spre sud-estul european. În consecinţă, ungurii promovează o politică şi mai feroce faţă de români, croaţi. Franţa a fost nevoită să se resemneze pentru următoarele 2 decenii. Dacă Imperiul german ca structură, rămânea o federaţie formată din vechile state germane, Italia se constituia ca un stat unitar. Aici toate vechile regate şi ducate s-au contopit, alcătuind un tot întreg organic.Cele 2 procese unificatoare – italian şi german – i-au avut în frunte pe doi oameni de stat – Cavour şi Bismarck, care au fost la înălţimea exigenţelor timpului. Ambii au ştiut să-şi pună în serviciul cauzei naţionale întreg arsenalul de abilităţi de lideri politici şi erudiţi diplomaţi, asigurând astfel, în mare măsură, succesul unificării Italiei şi Germaniei.

Ca şi Bismarck, Cavour a dispreţuit baza populară a luptei pentru unificarea Italiei. În calculele sale a prevalat rolul pe care-l atribuia instituţiilor statului asupra celui al societăţii. El a avut mai multă încredere în combinaţiile diplomatice, pe care a ştiut să le construiască cu suficientă subtilitate şi tenacitate.Cavour a fost pentru participarea regatului Piemont-Sardinia la Războiul Crimeii, alături de Franţa şi Anglia, împotriva Imperiului Rus. Acest fapt a facilitat admiterea ţării sale în concertul marilor puteri europene. Succesul a fost exploatat ulterior în favoarea unificării Italiei. El a negociat reuşite alianţe cu Franţa şi ulterior, cu Prusia, care au asigurat succesele campaniilor militare din 1859 şi 1866, încununate cu recucerirea de la Austria a Lombardiei şi Veneţiei. Ca şi Bismarck, Cavour şi-a pus în valoare toate abilităţile diplomatice pentru a determina Austria să declanşeze prima războiul împotriva Sardiniei (conform pactului secret de la Plombieres, doar în asemenea caz Franţa se obliga să intervină în război de partea italienilor).Idealul politic al lui G. Garibaldi a fost întotdeauna unificarea Italiei sub un regim republican, în cadrul căruia fiecărui cetăţean urma să-i fie garantate drepturile civile. După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, Garibaldi, decepţionat de insucces, era dispus să accepte o colaborare cu guvernul piemontez în lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale italiene în baza condiţiilor dictate de Cavour. Acesta era adversarul unui regim republicam şi prefera o monarhie constituţională care putea să ofere fiecărui cetăţean libertăţile individuale, nu însă şi cele politice. În războiul franco-italo-austriac (1859) Garibaldi a comandat un corp de armată de puşcaşi alpini care au repurtat un şir de victorii contra austriecilor. În 1860 a condus „Mia” de voluntari care debarcase în Sicilia, eliberând ulterior această insulă şi toată partea sudică a Peninsulei Apenine de regimul Bourbonilor şi contribuind la unirea acestui teritoriu cu Sardinia.În războiul austro-italian (1866) a comandat un detaşament de voluntari, care va obţine câteva succese importante în luptele cu armatele Habsburgilor.Luat în ansamblu, rolul lui G. Garibaldi la unificarea Italiei a fost unul de importanţă covârşitoare. Victoriile repurtate de el pe câmpul de luptă au facilitat şi urgentat desăvârşirea unităţii naţionale italiene.Bismarck, care a fost unul din marii oameni politici ai secolului al XIX-lea, a avut un rol decisiv în unificarea Germaniei. Unitatea germană în viziunea lui, putea fi realizată doar în conformitate cu interesele Prusiei. Ea trebuia să poarte pecetea militarismului prusian. Din aceste considerente a fost categoric împotriva unei absorbţii a regatului Prusiei în cadrul Germaniei, preferând o unificare a statelor germane sub hegemonia Prusiei.Era categoric împotriva realizării acestui scop prin intermediul mijloacelor cu caracter democratic şi le prefera pe cele violente „prin fier şi sânge”. Îşi dădea perfect de bine seama că fără o confruntare deschisă cu Austria şi Franţa, visul să nu avea sorţi de izbândă, de aceea, după ce a fost numit prim-ministru al Prusiei, a instituit pentru următorii 4 ani un regim dictatorial, menit să creeze o maşină perfectă de război. În rezultatul reformării armatei prusiene, aceasta devenise una din cele mai puternice de pe continent.Pentru viitorul război cu Austria, Bismarck s-a pregătit în mod meticulos, fapt ce i-a asigurat în cele din urmă succesul. Izolarea Austriei a constituit principalul element al strategiei sale, fapt realizat prin diferite mijloace. A făcut tot posibilul că în cele două războaie purtate cu Austria şi Franţa, acestea să parvină în ochii opiniei publice europene ce agresori, ele primele începând ostilităţile militare.Bismarck a reuşit să exploateze la maximum defectele, greşelile şi inconsecvenţa lui Napoleon al III-lea, forţându-l pe acesta să declare război Prusiei în momentul când Franţa era izolată din punct de vedere diplomatic, iar armata ei era nepregătită de război.Cancelarul prusian a dat dovadă de multă abilitate pentru a învinge opoziţia şi animozitatea statelor catolice din sudul Germaniei faţă de unificarea Germaniei sub egida Prusiei. Un război victorios împotriva duşmanului tradiţional, Franţa, care privea cu ochi rău unificarea şi consolidarea Germaniei şi care deţinea două provincii cu populaţie preponderent germană (Alsacia şi Lorena), a stimulat patriotismul germanilor din sud şi a favorizat desăvârşirea unităţii germane.