Participarea Romaniei la activitatea Fondului Monetar InternaţionalEconomie internationala

FONDUL MONETAR INTERNATIONALFondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internaţional din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării monetare multilaterale .

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism2 a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a Comerţului (ITO).3 Plecând de la lecţiile perioadei interbelice, politicile monetare şi ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerţului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine (Helleiner, 1993). Pentru consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al economiei internaţionale s-a avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.

Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia internaţională (politică şi economică) a Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri iniţiale au evidenţiat câteva puncte de dezacord.4 Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naţionale în cazul importului de tendinţe deflaţioniste şi de furnizarea de lichidităţi internaţionale pentru ţările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economişti au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi prosperităţii internaţionale. Pe plan naţional, ocuparea totală a forţei de muncă şi un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de ţeluri. Controlul capitalului, control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare, supuse cerinţelor acestuia (Ruggie, 1982).

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice dintre cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câştig de cauză ţinând cont de circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din rezervele monetare mondiale.

Scopurile declarate ale noii organizaţii, Fondul Monetar Internaţional, aşa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

promovarea cooperării monetare internaţionale;

facilitarea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea, prin acestea, la promovarea şi menţinerea unor nivele înalte de ocupare şi de venituri reale şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;

promovarea stabilităţii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb şi evitarea deprecierii schimbului prin competiţie;

contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi şi la eliminarea restricţiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerţului mondial;

punerea la dispoziţie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanţelor de plăţi, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea naţională şi internaţională”.

diminuarea duratei şi nivelului dezechilibrului din balanţa de plăţi externă a membrilor săi.

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internaţional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la această organizaţie şi, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internaţional, fixitatea parităţii şi cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente, în vederea multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale în concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale ţărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt).

Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională, proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esenţiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor Unite, în interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că SUA şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii, fără de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.

Spiritul planurilor iniţiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe aspecte. Reticenţa Congresului, care se temea că resursele americane vor fi canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucţia întregii Europe (ceea ce includea statele comuniste), laolaltă cu dificultăţile tranziţiei postbelice, mult mai mari decât cele prevăzute în 1944, au împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluţiile ulterioare ostile dintre SUA şi URSS au avut un impact negativ decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul avut în vedere la sfârşitul războiului nu mai era adecvat.

Reconstrucţia Europei de Vest, devenită de interes strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite prin acest plan şi condiţiile lor au adus FMI în situaţia de a fi, la sfârşitul anilor ’40, o instituţie prea puţin prezentă pe scena internaţională.

La momentul terminării reconstrucţiei Europei, când toate ţările au declarat totala convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viaţă scurtă. Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanţei de plăţi externe, întrucât însuşi sistemul monetar presupunea existenţa unei cantităţi mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanţă de plăţi deficitară.

Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a ajuns la situaţia în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe pieţele internaţionale, provenită din exporturi de capital, dar şi din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în lanţ, astfel că, în anii ‘60 deja, cantitatea de dolari existentă în lume, în circulaţie, depăşise stocurile de aur ale SUA. Odată atinse limitele încrederii în paritatea oficială dolar – aur, unele bănci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor deţinuţi în rezervele lor, cu aur (Bordo, 1993, p. 36). Spirala creată a generat o criză monetară, cu repercusiuni asupra sistemului monetar internaţional. Incertitudinea şi temerile băncilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilităţii dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evoluţia Statelor Unite dintr-un creditor mondial, în poziţia de debitor mondial. La această situaţie s-a adăugat reticenţa ţărilor europene în ceea ce priveşte ajustarea şi reaprecierea valutelor (Bordo, 1993, p.37-38), astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra dolarului, a cărui convertibilitate în aur a devenit incertă, ceea ce a alimentat în spirală alte presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, preşedintele Nixon a decis să soluţioneze problema printr-un act unilateral, anunţând la 15 august 1971 suspendarea convertibilităţii dolarului.

În urma acestor evoluţii, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piaţă financiară tot mai integrată. Schimbările tehnologice şi ascensiunea corporaţiilor multinaţionale au erodat autonomia naţională economică şi financiară. În acest mediu, Fondul s-a confruntat cu ameninţarea de a deveni un anacronism instituţional. În 1974, Robert Aliber, un economist american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI însuşi, adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă şi de utilitate discutabilă, dată fiind creşterea rapidă a rezervelor internaţionale, şi 1800 de funcţionari remuneraţi generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai există.”

În anii ‘70, după denunţarea convertibilităţii dolarului în aur, la nivel internaţional s-a pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenţei sau desfiinţării instituţiei. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul cel mai adecvat pentru discuţiile referitoare la reformarea sistemului monetar internaţional. Pentru reflecţia privind posibile modalităţi de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce şi-a încheiat activitatea

în 1974 şi a fost înlocuit de Comitetul interimar.8 Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică şi socială a acelor ani, reforma treptată, eşalonată, a sistemului monetar internaţional era versiunea de preferat. Consecinţele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flaţia ca nou fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea aduseseră foarte multe bulversări în plan economic şi social, astfel că noi reaşezări ale sistemului ar fi adus prea multe incertitudini şi consecinţe incontrolabile.

Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realităţi internaţionale şi punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internaţional ca urmare a denunţării convertibilităţii în aur a dolarului. „Acordurile de la Kingston au consemnat: majorarea cotelor de participare ale ţărilor membre la capitalul soial al FMI cu 33,5%; utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele naţionale ale ţărilor membre pentru operaţiunile şi tranzacţiile Fondului; restrângerea rolului aurului în Sistemul Monetar Internaţional (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea unei părţi a aurului deţinut de FMI […]; sporirea capacităţii FMI de a acorda asistenţă financiară ţărilor membre pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe; lichidarea divergeneţelor dintre SUA şi Franţa în problema cursurilor valutare, permiţându-se mai întâi ţărilor membre să-şi aleagă regimul valutar care le convine, inclusiv prin folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când condiţiile economice şi financiare permit, să se trecă la un sistem de parităţi şi cursuri stabile, dar ajustabile, controlat de FMI.Principiile noi convenite la Kingston s-au reflectat într-un nou statut al FMI, în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.

În anii ’70 au avut loc însă şi alte evoluţii, în care FMI a identificat noi “nişe de oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din partea statelor exportatoare, pentru împrumuturi pe piaţa internaţională. Către sfârşitul decadei însă, condiţiile economice şi financiare s-au schimbat, astfel că statele care luaseră împrumuturi uşor accesibile pe pieţele private, mai ales ţări aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în situaţia de a avea datorii imense, cu ai căror termeni de plată nu mai puteau ţine pasul. Criza economică din anii ’70 a lovit cel mai puternic ţările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate preponderent în dolari americani, monedă care s-a depreciat puternic şi, pe de altă parte, prin faptul că, în condiţiile inflaţiei şi oscilaţiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate au crescut semnificativ. Tot mai multe ţări în curs de dezvoltare au început să aibă dificultăţi importante în plata datoriei lor externe, adăugate efortului economic intern orientat spre exporturi, pentru obţinerea valutei necesare plătirii ei. S-a ajuns astfel ca datoriile externe ale unor ţări în curs de dezvoltare să devină o problemă majoră pentru sistemul economic şi financiar internaţional, rămasă ca atare pe agenda internaţională până astăzi.

Fiind singura organizaţie interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni monetare şi financiare, FMI a decis să intervină şi a început să ofere împrumuturi ţărilor aflate în curs de dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor în economii viabile, care să poată susţine plata la zi a datoriei externe şi a penalităţilor adăugate, fără a rezulta probleme macroeconomice deosebite. Din responsabilitatea iniţială de supraveghere a economiilor statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanţă pentru ţările datornice, consultanţă referitoare la modul de ajustare a politicilor şi de eliminare a problemelor structurale. Pornind de la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi şi condiţionări, care au luat forma unor politici economice, monetare şi financiare recomandate de Fond, negociate cu guvernele ţărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru perfectarea acordurilor de împrumut.

FMI şi-a păstrat rolul de creditor al ţărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor ’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI şi BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane, James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare structurală, care să fie nu atât defavorabile creşterii cheltuielilor publice şi expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile creşterii economice. Acest nou curent a generat adaptări doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul balanţei de plăţi rămâne obiectivul primordial, dar răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în calea creşterii economice, inclusiv prin dereglementarea pieţelor interne şi liberalizarea ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:

reforma fiscalităţii – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;

calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) şi investirea în infrastructura fizică şi în capitalul uman, ca măsuri favorabile creşterii;

liberalizarea comerţului exterior – deschiderea economiei spre comerţul global;

reforma pieţelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.

Aceste programe vor înregistra succese, mai ales în ţări ale Asiei de sud-est şi ale Americii Latine, dar nu vor reuşi să reducă sărăcia în Africa şi nici disparităţile de venituri în America Latină.

Ca urmare a răsturnării regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune au iniţiat, în 1989, reforme politice şi economice de o amploare fără precedent. Transformarea economiilor centralizate comuniste înspre economii de piaţă nu se putea face fără ajutor internaţional, dat fiind că guvernelor angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât şi expertiza (teoretică şi tehnică) necesară. Exisa însă o instituţie internaţională abilitată să supervizeze şi să ofere consultanţă în domeniul financiar şi monetar. Prin urmare, FMI a început să pună la dispoziţia guvernelor postcomuniste împrumuturi şi să vegheze activ, prin condiţionarea complexă a împrumuturilor, la evoluţia acestor ţări către o economie de piaţă. În 2005, Fondul este încă implicat în câteva dintre ţările din regiune, cu toate că evoluţiile recente i-au deschis o altă perspectivă.9

Criza financiară din Mexic, din 1995 şi, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută în 1997, care a degenerat într-o criză globală a sistemului financiar internaţional, s-au constituit în noi ameninţări la adresa stabilităţii pieţelor globale. În consecinţă, FMI a fost ”redescoperit” de către membrii săi marcanţi, mai cu seamă de SUA, drept o sursă posibilă de ajutor financiar în cazuri limită (atât datorită fondurilor proprii, cât şi fondurilor pe care le poate mobiliza din resurse internaţionale private), pentru ţări al căror eşec economic ameninţă stabilitatea economiei globale. Dezbaterea în ceea ce priveşte evoluţia instituţională recentă a FMI, ca instituţie creditoare de ultimă instanţă, este o dezbatere încă deschisă. Nu vom insista asupra ei, cu atât mai mult cu cât, pentru cercetarea de faţă, activitatea FMI ca instituţie implicată în reformele economice şi politice ale statelor angajate pe drumul dezvoltării este mult mai importantă.

. Funcţiile FMI

Aşa cum rezultă indirect din prezentarea istoricului instituţiei şi a structurii ei, precum şi din trecerea în revistă a activităţii FMI în ultimii ani, funcţiile Fondului Monetar Internaţional constau în:

1.coordonarea sistemului monetar internaţional;

2. supravegherea politicilor monetare, financiare şi economice ale statelor membre;

3. furnizarea de credite pe termen scurt şi mediu, din resursele proprii, pentru asistarea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, în ţările membre;

4. intermedierea obţinerii unor credite pe termen scurt şi mediu, din fonduri private sau naţionale, pentru finanţarea dezechilibrelor balanţei de plăţi în ţările membre;

5. monitorizarea şi acordarea de credite în situaţiile în care problemele financiare ale unei ţări riscă să se transforme într-un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar global;

6.oferirea asistenţei tehnice către alte organizaţii internaţionale şi către statele membre.

Dintre acestea, două funcţii sunt foarte importante pentru înţelegerea rolului şi funcţionării FMI: supravegherea şi finanţarea (creditarea) membrilor.

Supravegherea exercitată de FMI se realizează atât bilateral, cât şi multilateral. Supravegherea bilaterală se concretizează anual prin consultările prevăzute la articolul IV din Statutul FMI. Scopul „consultărilor la articolul IV”, cum sunt ele denumite de altfel, este examinarea situaţiei financiare şi economice la nivel naţional şi formularea unor recomandări generale referitoare la politicile monetare, ale ratei de schimb şi, în general, politicile financiare şi economice de urmat pentru asigurarea stabilităţii şi a unei evoluţii pozitive la nivelul economiei naţionale a statului cu care se realizează consultările.

O altă formă de supraveghere bilaterală se realizează atunci când are loc discutarea acordurilor financiare şi a programelor economice pe care ţările membre urmează să le implementeze, pentru respectarea termenilor acordurilor cu FMI.

Supravegherea multilaterală se realizează prin întocmirea şi analiza rapoartelor pregătite în departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei mondiale, la nivel global şi regional. Aceleaşi rol îl îndeplinesc, implicit, şi discuţiile periodice referitoare la evoluţiile pieţelor financiare internaţionale şi ale sistemului financiar mondial, redactate în scris şi tipărite adesea în publicaţiile periodice ale FMI. Monitorizarea economică şi financiară pe care FMI o realizează se concretizează bi-anual prin rapoartele denumite World Economic Outlook, o sursă importantă de date economice referitoare la toate regiunile şi statele lumii, disponibilă pentru publicul larg.

Rolul de supraveghere a sistemului monetar internaţional a fost pus însă în umbră, de mulţi ani, prin asumarea unui activism pronunţat în domeniul asistenţei financiare oferite ţărilor în curs de dezvoltare şi celor cu economii în tranziţie (Drăgoescu, 2000, p. 61).

Finanţarea acordată statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt şi mediu a balanţei de plăţi curente a ţărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către ţările membre pentru rezolvarea unor deficite ale balanţei de plăţi îmbracă două forme de bază: „trageri” de la FMI şi credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice membru poate să cumpere de la FMI moneda altei ţări sau DST-uri, contra monedei naţionale. Într-o perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să îşi răscumpere moneda naţională şi să platească un comision pentru operaţiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare decât valoarea propriei cote-părţi. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operaţiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o ţară a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-părţi, în valuta de care are nevoie sau în DST-uri, se poate face automat, în orice moment şi fără condiţii. Această operaţiune se numeşte „tragere în contul tranşei-rezervă”.17 Orice acordare de fonduri în valută care depăşeşte acest prag se încadrează în categoria tranşelor superioare de credit şi poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiţionări şi măsuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operaţiune de tragere în contul propriei cote-părţi nu poate depăşi echivalentul a 200% din contribuţia unei ţări la resursele FMI (Bruon, 1990, p.162).18

În aceste situaţii este impropriu să vorbim despre împrumuturi propriu-zise, ele reprezentând operaţiuni de schimbare a propriei cote-părţi în schimbul unei valute forte, urmând ca moneda naţională să fie răscumpărată după corectarea problemelor cu care se confruntă statul care efectuează tragerea. Dincolo de un anumit plafon însă, nici operaţiunile de tragere nu au loc fără condiţionări impuse de FMI şi angajamente din partea ţării solicitante.

Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiţionat, în funcţie de angajamentele ţării solicitante şi progresele înregistrate în domeniul unor politici economice menite să redreseze economia pe termen scurt şi mediu.

„Condiţionarea” este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult dezbătut în literatura de specialitate (vezi Bruon, 1990, p. 82-86, Lenain 1993, p.103-105, Collier et al., 1998, Toderean 2002a, cap. 2, Buira, 2003, cap. 3). Conceptul de condiţionare s-a conturat treptat şi indirect. Mai întâi, au existat prevederile Statutului iniţial, care afirmă că acordarea de credite în cadrul tranşei-aur (tranşa-rezervă, după 1971) este necondiţionată, subînţelegându-se că alte tranşe de credite sunt, prin urmare, condiţionate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor trageri în contul primei tranşe de credit, că aceasta se acordă cu condiţia ca membrul care solicită tragerea să facă eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranşelor superioare de credite, ţara trebuie să furnizeze „justificări solide”. Desigur, evaluarea „rezonabilităţii” eforturilor revine personalului specializat şi conducerii FMI.

Abordarea inspirată de concepţiile lui Jacques Pollack va sta la baza condiţionării, ca practică a FMI. Ea este un răspuns la un anumit tip de identificare a problemelor economice ale statelor membre, desemnat prin conceptul de deficit structural. El apare la mijocul anilor 1970, provenind din ceea ce s-a numit abordarea monetară a balanţei de plăţi, potrivit denumirii dată de Jacques Pollak, într-un articol pubicat în 1957 .

Pe scurt, abordarea susţine că, într-o economie deschisă care are rate de schimb fixe, autorităţile nu deţin total controlul masei monetare. Orice lărgire a creditului dincolo de cea permisă de creşterea venitului naţional provoacă în mod necesar un deficit al balanţei de plăţi, o pierdere a rezervelor oficiale şi, deci, o comprimare a masei monetare. Dacă obiectivul autorităţilor este echilibrarea balanţei de plăţi, trebuie acţionat asupra ofertei de credit bancar, prin limitarea creditării sau prin creşterea ratei dobânzii. Dincolo de raţiuni doctrinare, această înclinaţie spre modele monetariste se baza şi pe raţiuni practice: în ţările în curs de dezvoltare, statisticile monetare erau mult mai sigure şi simplu de obţinut, decât statisticile de evaluare a politicilor bugetare şi structurale. Mai mult, aceste instrumente monetare permiteau identificarea unor consecinţe pe termen scurt, în timp ce instrumentele bugetare şi structurale nu permit decât transformări pe termen mediu şi lung .

Accentul cade aşadar, în primii ani de ajustare structurală, pe comprimarea cererii pentru restabilirea echilibrului exterior. În această epocă, creşterea economică şi dezvoltarea activităţii economice nu ţin de ”reţeta” FMI. Treptat însă, FMI realizează că ajustarea externă nu va fi durabilă, în absenţa creşterii economice. Măsuri de încurajare a creşterii economice încep să figureze în programele de ajustare .

„Condiţionarea a fost şi mai bine conturată spre sfârşitul anilor ‘60, când Fondul a calificat tranşele de credit ca fiind „lichiditate condiţionată” .Condiţionarea a fost consacrată oficial în 1968, prin definirea clauzelor care trebuie integrate în acordurile de confirmare (acordurile stand-by), inclusiv a clauzei de realizare, care impune ţării asistate să îndeplinească anumite criterii cantitative înainte de eliberarea unei tranşe superioare din cadrul împrumutului.

Cele mai multe programe de împrumut au drept criterii de performanţă: plafonarea creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicţii în domeniul politicilor comerciale şi de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern. Printre măsurile standard care pot fi întâlnite în recomandările FMI se numără: deprecierea monedei naţionale, liberalizarea preţurilor interne (gândită ca măsură de relansarea a producţiei interne), mobilizarea ratei de economisire a populaţiei, prin politici adecvate (în special o rată a dobânzii pozitivă, în termeni reali). De remarcat însă că deprecierea monedei naţionale şi creşterea preţurilor la importuri, pe care o generează, nu înseamnă automat substituirea acestor importuri cu bunuri produse intern, mai ales în cazurile în care nu există o astfel de industrie sau nu există capacitatea de a o dezvolta la scara cerută de piaţă .

În anii 1980, scopul principal al programelor FMI era atingerea unei balanţei de plăţi viabile, deci sustenabile de către statul în cauză, în condiţiile unui sistem de comerţ şi plăţi deschise. Criticile au arătat că acest lucru este mult prea restrictiv şi că, prin măsurile tipice recomandate de FMI, se pun de fapt obstacole în calea creşterii economice a ţărilor asistate. În anii 1990, odată cu asumarea conducerii FMI de către Michel Camdessus, obiectivul primordial declarat de FMI a devenit creşterea economică şi, prin ea, ajustarea deficitelor balanţei de plăţi.

Practica ultimelor două decenii a consacrat tendinţa unei multiplicări a condiţiilor pentru acordarea împrumuturilor, inclusiv în sensul diversificării domeniilor de politici publice în care se înscrie îndeplinirea acestor condiţii. Pentru anii ’80, Drăgoescu (2000, p. 115) atribuie o medie de 8 criterii pe acord, unele ajungând la 14. Autoarea semnalează de asemenea extinderea condiţionărilor înspre variabile microeconomice, cum ar fi preţul la anumite produse. Mai mult, în anii 1990 criteriile au continuat să se multiplice şi să se diversifice, discutându-se în anumite cazuri inclusiv de criterii politice .

Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de credit deschisă de Fond pentru ţara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, ţara care urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze un program de măsuri economice şi financiare, aprobat şi monitorizat de FMI, cu scopul de a obţine stabilizarea macro-economică şi a evita apariţia unor dezechilibre ale balanţei de plăţi pe viitor. Împrumutul deschis printr-un acord de confirmare se acorda iniţial pe o perioadă de la unu la doi ani, în trageri trimestriale. Pentru eliberarea fiecărei tranşe, existau criterii de performanţă a căror respectare era evaluată de FMI.

Începând cu anii ’70, a devenit tot mai clar atât pentru FMI, cât şi pentru ţările care solicitau împrumuturi, că dezechilibrele balanţelor de plăţi sunt un simptom al unor probleme mult mai profunde, care trebuie rezolvate pe termen mediu şi lung. În urma instituirii unor noi mecanisme în acea perioadă, FMI poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la trei ani, condiţionările vizând la rândul lor măsuri de ajustare structurală şi de rederesare economică pe termen mediu. Sumele se acordă în tranşe, condiţionate de respectarea criteriilor de performanţă stabilite în programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani şi 4 luni până la 5 ani.

Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea de acorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare, mergând până la acordarea a 100% din cota ţării la FMI pentru fiecare an din durata împrumutului. Pentru acordarea unui împrumut în aceste condiţii, ţările solicitante trebuie să prezinte nu numai un program de măsuri structurale, ci şi strategii de gestionare şi controlare a cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea creşterii masei monetare) (Drăgoescu, 2000, p. 114). Facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility, FFE), deschisă prin acordurile lărgite, oferă credite pentru programe pe termen mediu, care vizează ajustări structurale pentru corectarea balanţei de plăţi negative a unui stat. Un program de tip FFE cuprinde, în general, o perioadă de trei ani şi poate fi prelungit, în anumite cazuri, până la patru ani. Aprobarea programului de ajustare şi acordarea creditului se realizează pe baza aprobării unor măsuri detaliate pentru primul an, urmând ca acestea să fie revizuite şi completate pentru fiecare din anii următori. Resursele sunt acordate în funcţie de îndeplinirea criteriilor de performanţă, iar plata datoriei se eşalonează pe o perioadă cuprinsă între 4 ani şi jumătate până la 10 ani.

Eforturile ţărilor în curs de dezvoltare de a echilibra balanţa lor de plăţi şi de a revigora economia pentru a putea plăti datoriile lor externe au fost asistate de FMI, începând cu 1986, cu un nou tip de împrumut, Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility, FAS). Facilitatea de ajustare structurală reprezintă de fapt împrumuturi acordate în termeni speciali ţărilor cu venituri foarte reduse, care se confruntă cu probleme prelungite ale balanţei de plăţi. Programul de măsuri macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizează o perioadă de trei ani şi este redactat în cooperare de către reprezentanţi ai FMI, BM şi ai guvernului în cauză. El se concretizează sub forma unui document-cadru de politică economică (policy framework paper, PFP). Tranşele împrumutului se acordă în funcţie de detalierea prealabilă, într-un program anual, a acestui document cadru. Condiţionarea în cazul acestui tip de finanţare este relativ redusă, plata împrumutului eşalonându-se pe o perioadă de la 5 ani şi jumătate la 10 ani.

La sfârşitul anului 1987, s-a adăugat un nou tip de creditare, cu aceeaşi destinaţie, Facilitatea de Ajustare Structurală Întărită” (Enhanced Structural Adjustment Facility, FASI). Facilitatea de ajustare

structurală întărită (FASI) prezintă termeni similari FAS, fiind diferite prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri, monitorizarea programelor şi condiţionarea, care este mult mai severă. Tipurile de acorduri din categoria FASI prevăd îndeplinirea anumitor obiective trimestriale, criterii de performanţă semni-anuale şi o revizuire a programului la fiecare jumătate de an. Măsurile de ajustare avute în vedere sunt deosebit de dure şi au drept ţintă creşterea economică şi, prin aceasta, rederesarea balanţei de plăţi. Obiectivele programului se ajustează în funcţie de schimbările survenite. Prima tranşă de împrumut se acordă ţării în cauză după ce Consiliul de administraţie al Fondului aprobă documentul-cadru şi segmentul care se referă la măsurile de luat în primul an al programului. Progresele care trebuie realizate se stabilesc prin anumiţi indicatori de performanţă, de obicei sub formă cantitativă (anumite valori pentru indicatorii macroeconomici aleşi). Eliberarea tranşelor următoare nu este direct condiţionată însă de atingerea acestor indicatori, alte ajustări putând fi transferate pentru segmentele anului 2 şi 3, cu acordul FMI.

Facilitatea de finanţare compensatorie imediată (Compensatory Funding Facility, FFCI) furnizează resurse pe termen scurt pentru acele state membre care întâmpină probleme legate de scăderea veniturilor din exporturi sau de o creştere a nevoilor de importuri agricole. Ea se acordă în condiţiile în care problemele cu care statul vizat se confruntă sunt temporare şi nu ţin de puterea de decizie şi control a acelui stat. FMI acordă această finanţare pentru ca statul în cauză să menţină ritmul reformei şi al măsurilor structurale necesare corectării balanţei de plăţi atunci când se confruntă cu anumite şocuri economice externe. Plata acestor împrumuturi se realizează într-o perioadă cuprinsă între 3 ani şi 4 luni şi 5 ani. În anii 1990, această facilitate s-a conturat treptat ca o suplimentare de fonduri pentru statele care deja încheiaseră acorduri stand-by sau FASI, devenind aşadar, la rândul ei, supusă unei condiţionalităţi mai stricte.

Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost creată în 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a ţărilor Europei centrale şi de est. Ea avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntau cu dezechilibre importante ale balanţei de plăţi, rezultate din schimbările bruşte ale relaţiilor comerciale tradiţionale, bazate pe preţuri centralizate şi pe aranjamente preferenţiale în cadrul CAER, către relaţii comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piaţă. Una dintre premisele acordării acestei facilităţi este cooperarea deplină cu FMI în proiectarea unor măsuri economice de ajustare a statelor vizate, în condiţiile în care datele economice preexistente erau foarte diferite de cerinţele standard presupuse de toate celelalte facilităţi de finanţare ale FMI. Condiţionarea în cadrul acestui tip de program este destul de redusă, prima tranşă, echivalentă cu jumătate din totalul sumei aprobate, eliberându-se la începutul programului, iar a doua eliberându-se după 6 până la 12 luni de la acest moment, dacă au fost respectate condiţiile impuse. Plata acestui tip de finanţare se face într-o perioadă de la 4 ani şi jumătate până la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

În decembrie 1997, Fondul a decis înfiinţarea unui alt tip de finanţare, Finanţarea pentru Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta statele membre să facă faţă unor pierderi bruşte şi grave ale încrederii pieţei. Această facilitatea a fost folosită în ziua următoare pentru a se acorda cel mai mare împrumut din istoria FMI, către Coreea de Sud şi a se încerca, astfel, prevenirea unor consecinţe dezastruoase pentru pieţele financiare globale.

Pentru a avea acces la credite, ţările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să adreseze Fondului o scrisoare de intenţie, însoţită de un memorandum de politci economice. Urmează asumarea unui

program de ajustare structurală (configurat de obicei pe trei ani), definit într-un document cadru de politică economică, în care sunt prevăzute obiectivele economice defalcate pe fiecare an şi politicile de urmat. Acest document este redactat de către experţii FMI, ai Băncii Mondiale şi reprezentanţii guvernului ţării solicitante. El se reactualizează în fiecare an, pe durata programului.

Măsurile de ajustare asumate trebuie să vizeze consolidarea balanţei de plăţi şi, mai recent, să încurajeze creşterea economică. Succesul lor este indicat de criteriile de realizare, care reprezintă anumite obiective privind nivelul unor parametri macroeconomici, fixate în documentele de solicitare a împrumutului, a căror valoare, analizată trimestrial, indică măsura în care programul de ajustare a fost bine implementat, producând efectele dorite.

În 1999, FMI a lansat, împreună cu BM şi plecând de la limitările puse în evidenţă de funcţionarea FASI, „Iniţiativa în favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate”, cu obiectivul declarat de a contribui la soluţionarea problemei datoriilor externe ale ţărilor cu un nivel scăzut de dezvoltare. Ea a constituit un pas important în asumarea de către FMI şi BM a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin documentele ONU şi prin cele ale OCDE (Buira, 2003, cap. 4).

O a treia funcţie pe care FMI o îndeplineşte, pe lângă supraveghere şi finanţare, este acordarea asistenţei tehnice ţărilor membre. Aceasta reprezintă un domeniu de activitate mult mai puţin vizibil decât acordarea de credite şi aprobarea programelor de ajustare structurală, deşi joacă un rol aparte în economia politică internaţională actuală.19 FMI oferă servicii de informare, formare, asistenţă şi consiliere altor organizaţii interguvernamentale şi ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Cele mai frecvente forme de asistenţă tehnică sunt deplasarea unor echipe de experţi şi evaluarea-/consilierea pe teren, formarea unor reprezentanţi ai administraţiei centrale cu putere de decizie în implementarea programelor de ajustare şi acordarea unor burse şi stadii de formare, la sediul FMI, pentru economiştii ţărilor în tranziţie şi în curs de dezvoltare.

O formă a acestei asistenţe tehnice este şi desemnarea unui reprezentant permanent al FMI într-o anumită ţară, ale cărui sarcini vizează consilierea guvernului şi a băncii centrale în privinţa politicilor economice de urmat şi, desigur, evaluarea implementării acordurilor semnate de ţara în cauză cu FMI.

Asistenţa tehnică oferită de FMI se referă cel mai adesea la:

- politici fiscale şi bugetare (legislaţia referitoare la fiscalitate, colectarea impozitelor şi taxelor, inclusiv cele vamale, controlul cheltuielilor publice, privatizarea, modalităţile de gestionare şi monitorizare a cheltuielilor publice, gestionarea datoriei publice şi finanţarea politicilor sociale);

-politica monetară (organizarea şi funcţionarea băncii centrale, funcţionarea pieţei valutare, reglementările bancare, intervenţiile băncii centrale pe piaţă, controlul pieţei de capitaluri, gestiunea rezervelor valutare şi mecanismele de compensare bancară),

-statistică şi analiză economică utilizate la nivelul administraţiei centrale şi a băncilor centrale (metode de programare financiară, previziuni macro-economice, statisticile referitoare la balanţa de plăţi, statisticile monetare şi cele bugetare);

-alte domenii ale gestiunii financiare la nivel macro (negocierea şi restructurarea datoriei externe, asistenţă juridică în domeniul financiar, reglementări fiscale, ş.a.) (Lenain, 1993, p. 112)

Resursele FMI

FMI foloseşte, pentru evidenţa operaţiunilor şi resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie” scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind iniţial echivalentul unui dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcţie de un coş valutar alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie să îşi raporteze cotele lor părţi la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei naţionale determinată de FMI. 20

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor naţională la activele Fondului, o alta în devize şi în aur, dar această contribuţie se calculează, în interiorul FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei ţări generează o debitare sau o creditare, în raport cu ţara respectivă, pentru a menţine constantă valoarea în DST a deţinerilor FMI în moneda ţării.

Resursele de creditare ale FMI sunt împărţite, după cum rezultă şi din prezentarea funcţiilor organizaţiei, în resurse proprii şi resurse atrase din exterior. În prima categorie intră cotele-părţi ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din perceperea de comisioane şi dobânzi, precum şi alte resurse proprii. În a doua categorie intră împrumuturile contractate de FMI pentru completarea şi diversificarea resurselor de creditare şi alte angajamente ale FMI faţă de ţările membre.

Membrii FMI cu economii puternice, alte organizaţii financiare internaţionale sau alte instituţii financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de împrumut venită din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde credite în cadrul unor programe de asistenţă financiară pentru statele membre aflate în dificultate. Cele mai „impunătoare” cazuri, din punctul de vedere al sumelor mobilizate de FMI au fost Mexic, în februarie 1995, acordul de confirmare prevăzând un împrumut de 12,1 miliarde DST şi Coreea de Sud, în decembrie 1997, cu un împrumut de tip FRS în valoare de 15,5 miliarde DST.21

Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituţie la finele fiecărui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituţiei poate fi canalizat către constituirea şi sporirea rezervei speciale, constituirea şi sporirea rezervei generale şi distribuirea de dividende ţărilor membre, proporţional cu cotele-părţi. Este de remarcat că a treia variantă nu a fost utilizată niciodată de către FMI.

Cotele-părţi subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creşterii lor, cât şi în sensul scăderii. Până la acest moment, fiecare modificare a adus o creştere a cotelor-părţi, fapt ce a fost primit în general foarte favorabil de ţările care recurg la ajutorul financiar al FMI, întrucât creşterea cotelor-părţi semnifică şi creşterea cuantumului împrumuturilor pe care o ţară le poate primi de la FMI (Lenain, 1993, p. 97).

Ţările cărora Fondul le-a acordat împrumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel nemulţumite, în general, de cantitatea limitată de resurse pe care Fondul o poate pune la dispoziţia statelor membre (nu mai mult de 300% faţă de cota-parte a unei ţări, pentru fiecare caz individual, şi nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total agregat al împrumuturilor acordare la un moment dat). „Având în vedere că mărimea cotei de participare a unei ţări determină drepturile ţării membre, înţelegem de ce, cu toată strădania Fondului de a perfecţiona modul de stabilire a mărimii cotelor-părţi, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai ales de către ţările în curs de dezvoltare care apreciază că ele au cele mai mici cote, deşi au cele mai mari nevoie de credite.” (Drăgoescu, 2000, p. 73). De altfel, în 1987, în cadrul unei reuniuni la Washington, Comitetul dezvoltării a propus stabilirea unui indice al sărăciei, de care să se ţină cont în determinarea mărimii cotei-părţi pentru fiecare ţară. Această propunere, ca de altfel alte proiecte reformatoare, au rămas fără ecou pentru moment. (vezi Toderean, 2002a).

Revizuirea cotelor-părţi se face o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale să reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor comerciale globale. Creşterea substanţială a schimburilor comerciale internaţionale în ultimele decenii a dus la creşterea cotelor-părţi ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI doreşte să oglindească schimbările intervenite în economia mondială, în poziţia diferitelor ţări în cadrul acesteia şi, totodată, să menţină un anumit echilibru între grupe de ţări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-părţi au decurs de fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci economii ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%. În mod similar, indiferent de evoluţia economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic de 17%, ceea ce implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu 85% din voturi.

Participarea Romaniei la activitatea Fondului Monetar Internaţional

Romania a devenit membru cu drepturi depline al Fondului Monetar International prin varsarea cotei sale de participare, la 15 decembrie 1972, Romania devenind in acel moment al 125-lea stat membru al FMI.

Cota-parte de participare a Romaniei la Fond a fost de 1.030,2 milioane DST, care a reprezentat 0,48% din total. Varsarea acestei cote i-a conferit tarii noastre un numar de 10.552 voturi, reprezentand 0,49% din total. Romania dispune in prezent de disponibilitati la FMI care pot fi trase in urma unor acorduri stand-by,tragerile fiind posibile in limitele implementarii programelor de reforma convenite cu Fondul. Romania contribuie la luarea deciziilor in cadrul Consiliului Guvernatorilor al FMI prin guvernatorul BNR, Mugur Isarescu si ministrul finantelor, Varujan Vosganian, care indeplineste functia de guvernator supleant.

Dupa aderarea sa la Fond, Romania a participat activ, in perioada 1972-1974, la lucrarile Comitetului celor 20 pentru reforma sistemului monetar, iar in perioada 1974-1976 la lucrarile Comitetului interimar pentru modificarea statutului FMI.

În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări (constituenţă) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Cipru, Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 şi Belgia şi Luxemburg.

Poziţia de guvernator al României la FMI este deţinută de guvernatorul BNR, iar cea de guvernator supleant de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice cu responsabilităţi în domeniu.

In urma aderarii la FMI, Romania a obtinut urmatoarele drepturi:

- dreptul de a obtine credite in regim normal sau ca facilitati. Incepand cu anul 1990, Romania a beneficiat de facilitati sub forma tragerilor curente, acordurilor stand-by, finantarilor compensatorii si a facilitatilor de transformare sistematica;

- dreptul de a obtine credite in monedele altor tari membre sau in DST din resursele generale ale Fondului, in schimbul unei sume in moneda nationala, in conditii mult mai avantajoase decat cele ale pietei, fiind obligata sa respecte in schimb o serie de conditii impuse de FMI tuturor tarilor membre aflate in postura de debitor fata de Fond;

- dreptul de alocari de DST in cazul unor noi emisiuni de DST. Datorita faptului ca FMI a intrerupt emisiunile de DST incepand din 1972, Romania nu a putut beneficia de astfel de alocari decat incepand cu anul 1979;

- dreptul de participare la luarea deciziilor in cadrul FMI. Romania detine un numar de voturi corespunzator cotei sale de participare, iar acest drept de vot se exercita prin intermediul unui grup format din 12 tari (Armenia, Bosnia si Hertegovina, Bulgaria, Croatia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Olanda si Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezinta si interesele tarii noastre in Consiliul Executiv al FMI;

- dreptul de aderare la BIRD si la filialele sale;

In urma aderarii la FMI, tara noastra si-a asumat si o serie de obligatii, si anume:

- subscrierea si varsarea cotei-parti de capital;

- convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului fata de dolarul american;

- sa nu aplice restrictii asupra efectuarii platilor curente in relatiile economice internationale;

- sa se consulte cu FMI si sa colaboreze cu celelalte tari membre;

- sa furnizeze informatii cu caracter economic si financiar privitoare la detinerile oficiale de aur si de mijloace de plata internationale, evolutia importurilor si a exporturilor, balanta de plati, investitiile straine, cursul de schimb si altele.

Incepand cu anul 1972, tara noastra a incheiat pana in prezent cu Fondul Monetar International 10 acorduri stand-by, ca suport financiar al programelor economice.

Aranjamentele stand-by incheiate de Romania cu Fondul Monetar International pana in anul 1989

Pana in anul 1989, Romania a incheiat cu FMI trei acorduri stand-by, primul fiind semnat dupa trei ani de la momentul aderarii Romaniei la aceasta institutie. Acordurile stand-by sunt acorduri incheiate cu FMI prin care tarile membre au dreptul de a cumpara o suma intr-o anumita valuta de la FMI, in cursul unei perioade date, cu conditia respectarii de catre acestea a unor criterii si conditii stabilite prin programul elaborat si aprobat de Consiliul Executiv al FMI.

Primul acord stand-by al Romaniei cu FMI a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 si a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976, desfasurandu-se pe o perioada de 12 luni, in care Romania a primit 95 de milioane DST. Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 si a fost incheiat pe 8 septembrie 1978,

Romania primind 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, in valoare de 1.102,5 milioane DST a fost incheiat pe 15 iunie 1981, insa a fost reziliat dupa 30 de luni de la semnarea lui, pe 14 ianuarie 1984, dupa ce Romania a reusit sa traga de la

FMI suma de 817,5 milioane DST. De retinut ca pana la sfarsitul anilor ’90, Romania nu avea datorii externe nici fata de celelalte state si nici fata de FMI, imprumuturile primite fiind achitate esalonat, in mai multe transe.

Dupa anul 1990, relatiile Romaniei cu Fondul Monetar International au cunoscut o imbunatatire permanenta, ca urmare a eforturilor depuse de autoritatile romane in acest sens. Incepand cu anul 1991 a fost deschisa o reprezentanta permanenta a FMI la Bucuresti, care desfasoara o gama larga de activitati in scopul asigurarii

implementarii de catre autoritatile romane a recomandarilor de politica economica ale Fondului, de a mentine legaturi stranse intre organele de conducere ale FMI si autoritatile din Romania, precum si la asigurarea transparentei politicilor FMI in Romania. Incheierea acordurilor cu FMI dupa anul 1990 a fost o necesitate pentru Romania, care se confrunta la acea vreme cu un deficit extern de amploare

(circa 1,5 miliarde de dolari), aceste acorduri fiind necesare in vederea solutionarii problemelor balantei de plati si procurarii de capitaluri de pe pietele internationale. Dupa 1990, Romania a incheiat 7 acorduri cu FMI, primind de cele mai multe ori doar prima transa.

Diferentele semnificative dintre cuantumul creditului aprobat si suma trasa efectiv s-au datorat atat conditiilor severe impuse de Fond la acordarea unei noi transe din acord, cat si nerespectarii de catre Romania a programului de reforma.

Primul aranjament stand-by a fost incheiat cu Fondul pe o durata de 12 luni si a fost aprobat la 11 aprilie 1991 pentru un volum total de 380,5 milioane DST, care a inclus si trageri in cadrul facilitatii de finantare compensatorie (imprumuturi acordate tarilor care fac dovada unui necesar financiar care sa compenseze o scadere temporara a incasarilor din exporturi sau o crestere temporara a

volumului importurilor) pentru componenta import de titei. El a avut drept scop accelerarea reformei economice, proces demarat in 1990, si a fost orientat in special pe reforma sistemului financiar-bancar si conturarea unui cadru legislativ si institutional specific economiei de piata. Memorandum-ul incheiat cu guvernul

roman viza o stabilizare graduala a economiei prin: liberalizarea treptata a preturilor, eliminarea dobanzilor real-negative, stimularea procesului de economisire si a investitiilor, reducerea inflatiei, instituirea unor impozite si taxe corelate cu veniturile incasate, devalorizarea cursului de schimb si introducerea

unei rate de schimb flotante etc. Efectele pozitive urmarite nu au fost la nivelul asteptarilor: consumul de materii prime si energie a fost incurajat in continuare prin mentinerea unor preturi scazute, nerealiste, ritmul economisirii si al

investitiilor interne a scazut, volumul productiei interne si-a continuat declinul, iar rata de schimb oficiala a leului fata de dolarul american a fost supraevaluata, o situatie mai buna inregistrand-o doar volumul investitiilor straine directe, care a cunoscut o oarecare crestere.

Al doilea acord a fost un aranjament stand-by pe 10 luni, aprobat pe data de 29 mai 1992 pentru o suma de 314 milioane DST, care a inclus inca o facilitate de finantare compensatorie pentru importul de titei. Al doilea aranjament a avut ca obiective macroeconomice incheierea miscarii corective a preturilor si liberalizarea

cursului de schimb al leului, diminuarea inflatiei, mentinerea deficitului bugetar la un nivel ce poate fi finantat fara consecinte inflationiste, stoparea declinului economic si redresarea pozitiei externe a tarii prin ameliorarea situatiei balantei de plati externe si cresterea rezervelor valutare. La fel ca si in cazul primului

aranjament, si in cadrul celui de-al doilea au fost respectate obiectivele cantitative doar in primele 3 trimestre de aplicare. Neindeplinirea obiectivelor ambelor aranjamente s-a datorat unui complex de factori nefavorabili, atat interni cat si externi, printre cei mai importanti putand fi mentionati intarzierea procesului de

privatizare si restructurare a economiei, inexistenta unei legislatii cu privire la proprietatea individuala, liberalizarea preturilor si a comertului fara infiintarea unor institutii care sa reglementeze relatiile de concurenta, liberalizarea salariilor fara asigurarea corelarii lor cu productivitatea muncii, ratele inalte ale dobanzilor, care au descurajat investitiile, supraevaluarea cursului de schimb al monedei nationale, indisciplina financiara etc.

Al treilea aranjament stand-by cu FMI a fost semnat pe data de 11 mai 1994 pentru o suma de 301,5 milioane DST, care a inclus si o facilitate de transformare sistematica (aceste facilitati sunt acordate tarilor aflate in tranzitie, care se confrunta cu dificultati in echilibrarea balantei de plati).

Masurile de reforma, partial atinse, au vizat stabilirea unei rate a dobanzii real-pozitive, devalorizarea substantiala a cursului valutar oficial, controlul si reducerea inflatiei, stabilirea unor obiective cantitative clare in domeniul privatizarii si de restructurare a sistemului financiar-bancar (inclusiv de infiintare a bursei de valori), eliminarea subventiilor acordate de stat producatorilor ineficienti s.a.

Al patrulea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 22 aprilie 1997 pe o perioada de 13 luni si pentru o suma de 301,5 milioane DST, care urma sa fie trasa in 5 transe trimestriale. Programul economic aprobat viza atingerea unor obiective importante: liberalizarea pietei valutare si a preturilor utilitatilor,

mentinerea deficitului bugetar la un nivel rezonabil (4,5%), cresterea rezervelor BNR, sistarea creditelor discretionare, reducerea ratei inflatiei etc. Neindeplinirea obiectivelor asumate de guvernul roman a condus la atingerea unor performante slabe atat la nivel micro cat si macroeconomic.

Al cincilea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 5 august 1999 pentru o suma de 400 milioane DST, pentru a sprijini programul de reforma si stabilizare economica al guvernului Romaniei (care a vizat diminuarea deficitului de cont curent, scaderea in continuare a inflatiei, cresterea rezervelor valutare ale BNR,

consolidarea fiscala si restrictionarea cresterii salariilor, reducerea puternica a pierderilor intreprinderilor publice si implicarea mai puternica a pietei de capital in procesul de atragere a capitalurilor straine).

Al saselea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 31 octombrie 2001 pentru o suma de 300 milioane DST. Programul a vizat sustinerea procesului de dezinflatie si mentinerea deficitului de cont curent, concomitent cu accelerarea reformelor structurale si intarirea perspectivelor de crestere economica.

Al saptelea acord stand-by (si ultimul) incheiat cu FMI a fost aprobat pe data de 7 iulie 2004 pentru o suma de 250 milioane DST. Acesta a fost un acord stand-by de supraveghere preventiva, care a cuprins angajamentele luate de Romania in

privinta politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006 si a prevazut accesul la fondurile FMI numai in cazul aparitiei unor crize economice neprevazute. In anul 2005, ca urmare a divergentelor dintre FMI si partea romana cu privire la evaluarea performantelor si a cailor de actiune macroeconomica, acordul a fost suspendat.

În şedinţa din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a acordului precedent şi încheierea unui nou aranjament stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de 24 luni, în sumă de 3.090,6 milioane DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300% din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a acestui aranjament a fost 31 martie 2011,. În şedinţa din 15 martie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României de a prelungi valabilitatea acordului cu încă trei luni, pâna la 30 iunie 2013, pentru implementarea măsurilor necesare finalizării evaluărilor a şaptea şi a opta. La 26 iunie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele celei de-a şaptea respectiv a opta evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanţă asumate de România în cadrul ultimului aranjament, punând la dispoziţia ţării noastre a opta tranşă, în valoare de 450,6 milioane DST (echivalentul a 520,74 milioane Euro). Autorităţile române au informat FMI că nu intenţionează să efectueze nici această tragere. (Comunicat FMI: IMF Completes Seventh and Eighth Reviews Under the SBA for Romania)

În sedinţa din 27 septembrie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României de a încheia un nou aranjament stand-by, pentru o perioadă de 24 luni, în sumă de 1,75 miliarde DST (aproximativ 1,98 miliarde euro), reprezentând 170% din cota României la FMI. Autorităţile române au informat Fondul că doresc să trateze noul aranjament ca unul de

tip preventiv, respectiv că nu intenţionează să efectueze trageri în cadrul acestuia. Concomitent, a fost solicitat şi Uniunii Europene un sprijin financiar în valoare de 2 miliarde euro. (Comunicat FMI: IMF Executive Board Approves New €1.98 Billion Precautionary Stand-By Arrangement for Romania )

La 7 august 2009, Consiliul Guvernatorilor FMI a aprobat rezoluţia privind o nouă alocare generală de DST, în valoare totală de 250 miliarde DST. Această alocare generală a fost însoţită de o alocare specială, care a fost propusă încă din anul 1997, dar care la acea vreme nu a întrunit cvorumul necesar aprobării.

În prezent, suma alocărilor cumulative de DST-uri aferentă României este de 984,8 milioane DST. Conform Statutului Fondului, alocările de DST nu sunt purtătoare de dobândă, ţările membre primind dobândă doar atunci când deţinerile de DST cresc peste nivelul alocărilor şi plătind dobândă atunci când deţinerile scad sub nivelul alocărilor.

În calitate de stat membru, România furnizează FMI informaţii şi realizează consultări anuale cu această instituţie, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI. În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaţionale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:

Programul Băncii Mondiale şi FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program - FSAP). În acest context, experţii BM şi FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment - FSSA, raport ce identifică principalele vulnerabilităţi ale sectorului financiar românesc şi oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

ROSC - Data Module (raportul privind respectarea standardelor şi codurilor), prin care experţii FMI realizează o evaluare a practicilor româneşti privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor - SDDS (România a aderat la acest sistem în mai 2005).

În calitate de ţară membră, România a beneficiat de-a lungul timpului de asistenţă tehnică în câteva domenii, incluzând politica monetară şi organizarea băncii centrale, supravegherea şi reglementarea bancară şi statistica.

Concluzii

Colaborarea Romaniei cu FMI a avut un rol important in implementarea unor programe de reforma economica menite sa asigure liberalizarea economiei, reducerea inflatiei, scaderea somajului prin cresterea investitiilor, cresterea productiei, atragerea investitiilor straine prin

liberalizarea pietei de capital si a fluxurilor monetare, restructurarea intreprinderilor nerentabile etc.

FMI a jucat un rol activ in procesul de tranzitie din Romania, conditionand acordarea de imprumuturi financiare de efectuarea unor reforme radicale in economia romaneasca. FMI poate fi considerat responsabil de realizarea tranzitiei in Romania si in celelalte tari foste comuniste in masura in care acestea au implementat programele de reforma in legatura directa cu respectarea conditionarilor impuse de aceasta institutie si cu dezideratele proprii fiecarei tari privind reforma economica. Pentru Romania, relatia cu FMI a fost uneori controversata, atat ca urmare a lipsei de profunzime a reformelor promovate in tara noastra in diversele perioade ale tranzitiei, cat si a rigiditatii FMI in ceea ce priveste unele pachete de programe propuse, inadecvate structurii economiei romanesti.

de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaţionale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:

Programul Băncii Mondiale şi FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program - FSAP). În acest context, experţii BM şi FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment - FSSA, raport ce identifică principalele vulnerabilităţi ale sectorului financiar românesc şi oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

ROSC - Data Module (raportul privind respectarea standardelor şi codurilor), prin care experţii FMI realizează o evaluare a practicilor româneşti privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor - SDDS (România a aderat la acest sistem în mai 2005).

În calitate de ţară membră, România a beneficiat de-a lungul timpului de asistenţă tehnică în câteva domenii, incluzând politica monetară şi organizarea băncii centrale, supravegherea şi reglementarea bancară şi statistica.

Comunicatele reprezentanţei FMI în România, acordurile Stand-by, rapoartele, precum şi alte informaţii sunt disponibile pe website-ul FMI .

BIBLIOGRAFIE1. http://www.bnro.ro/ 2. http://www.ziare.com/ 3. http://economie.hotnews.ro/ 4. http://www.rasfoiesc.com/ 5. http://www.realitatea.net/