FLUÓR n. Gaz galben-deschis, cu miros înțepător, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, întrebuințat, mai ales, la sintetizarea unor compuși și în industria atomică.

Fluorul - date generale, surse, metabolism

Fluorul, împreună cu elemente cum sunt clorul, bromul, iodul, aparţine grupei halogenilor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii include fluorul între cele 14 elemente esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismului uman.

Fiind elementul cu cea mai mare afinitate pentru electroni, fluorul este cel mai electronegativ şi reactiv element, formând rapid compuşi ionici cu elementele metalice.

Pentru că reacţionează imediat cu elemetele mediului înconjurator, se găseste foarte rar în natură în forma sa elementară, şi mult mai frecvent sub forma unor compuşi anorganici greu solubili ce pot disocia în anumite condiţii formând anioni fluorură (F-) şi cationi metalici.

Cel mai des întâlniţi compuşi minerali cu fluor sunt fluorura de calciu (CaF2),  fluorapatita [Ca10 F2 (PO4 )6] şi criolita (Na3AlF6).

În materialele biologice, deci şi în organismul uman, fluorul face parte din cadrul elementelor ce se găsesc sub formă de urme, în concentraţii de ordinul a câtorva ppm (părţi per milion) sau chiar mai mici.

În mediu, la modul general, fluorul se găseşte în concentraţii mult mai mari decât aşa numitele urme de  elemente.

SURSELE DE FLUORSurse naturale

Fluorul este foarte raspândit în natură dar, fiind elementul chimic cu cea mai mare reactivitate, nu se găseşte în mod natural în formă elementară, moleculară (F2), ci sub forma compuşilor anorganici şi a ionului fluorură, în concentraţii diferite în funcţie de solubilitatea compusului şi de condiţiile chimice ale mediului. Ionul fluorură este prezent aproape universal în sol şi apă, dar, în general, în concentraţii reduse.

Fluorul intră în atmosferă prin actiune vulcanică şi revine pe suprafaţa pământului prin depunere sub forma de praf, ploaie, zapadă sau ceaţă.

În hidrosferă fluorul intră prin infiltrare din sol şi minerale în pânza freatică, şi apoi în apele de suprafaţă.

O altă sursă naturală de fluor din zilele noastre este fluorul din atmosferă sub forma particulelor de praf sau gaz emanate de îngrăşământul plantelor, clădirile din cărămidă, rafinăriile de aluminiu şi construcţiile din oţel. 

Fluorul din apa de băut se află sub formă ionică.În mod normal concentraţia fluorului din pânza freatică este cuprinsă între 0,2 şi 2,0 ppm

F/l, dar în unele zone ale globului sunt întâlnite şi concentraţii mai mari: 29,5 ppm/l în unele ape adânci naturale din Arizona, peste 40 ppm în foraje în Kenya, peste 60 ppm F/l în alte zone ale S.U.A.

Apa mării conţine între 1,2 şi 1,4 ppm F/l. Concentraţia se poate modifica local prin activitatea vulcanilor subacvatici. Fluorul este prezent în apă în principal în forma sa ionică liberă.            Apele de suprafaţă conţin în general concentraţii reduse de fluor - mai puţin de 0,2 ppm F/l. În râuri concentraţia fluorului este cuprinsă între 0,1 şi 1,0 ppm /l.

Surse artificiale

Principalele surse artificiale de fluor sunt apa fluorizată voluntar, produsele fluorurate pentru utilizare sistemică şi cele pentru administrare topică.

Fluorizarea apei este realizată de către specialişti prin adăugarea controlată de fluorură de sodiu, silico-fluorură de sodiu sau acid hidro-fluoro-silicic.

Tabletele, sarea şi laptele cu fluor reprezintă sursele artificiale cel mai frecvent utilizate pentru administrare sistemică a fluorului.

Tabletele cu fluor ce conţin 1 mg sau ¼ mg F sub forma fluorurii de sodiu, de calciu sau de magneziu sunt frecvent utilizate şi sunt disponibile sub diferite denumiri comerciale.Tot în cadrul surselor artificiale de fluor sunt incluşi agenţii fluoruraţi pentru utilizare topică: apele de gură, soluţiile fluorurate, gelurile şi lacurile cu fluor şi pastele de dinţi.

Consumul optim de fluor „Aportul optim” de fluor din punctul de vedere al echilibrului dintre efectul de

prevenire a cariei dentare şi riscul apariţiei fluorozei dentare a fost stabilit a fi cuprins în intervalul 0,05 – 0,07 mg F/ kg corp/ zi.

Această valoare corespunde unei cantităţi de 3,5 – 4,9 mg F/zi pentru un adult de sex masculin de aproximativ 70 kg.

Pentru un copil cu o greutate de 10 kg (12 – 18 luni), acest aport corespunde unei cantităţi de 0,5 – 0,7 mg F/zi.

Având în vedere multitudinea de surse de fluor disponibile pe scară largă, atunci când se apreciază aportul individual de fluor în vederea prescrierii de tablete sau alte suplimente sistemice cu fluor, să se evalueze corect toate sursele de fluor disponibile (paste de dinţi, dietă) utilizate de către fiecare individ.

Date generale           Este general recunoscut faptul că ingestia unor cantităţi optime de fluor din apă şi alimente are efecte benefice asupra dinţilor în ceea ce priveşte prevenirea apariţiei cariei.            Cea mai mare parte a fluorului ingerat este absorbit la nivelul tractului digestiv, doar o mică parte fiind neabsorbită şi excretată prin fecale. După absorbţie, fluorul intră în sânge. Din plasmă, fluorul este eliberat pe diferite rute.

Se depozitează în principal în oase şi dinţi şi, în cantităţi mici, în ţesuturile moi.Este excretat prin urină, cea mai importantă cale de excreţie, şi prin glandele sudoripare,

mici cantităţi găsindu-se şi în sucurile digestive, salivă şi laptele matern.Traversează placenta în cantităţi reduse, ajungând în acest mod la făt.

            Dacă rata ingestiei este mult mai mare decat rata eliminării fluorul se poate acumula în organism, dar acest fapt este de cele mai multe ori prevenit prin creşterea ratei de excreţie.

Excreţia fluorului este foarte eficientă şi este responsabilă pentru menţinerea nivelelor plasmatice de fluor în anumite limite. 

TOXICITATEA FLUORULUIFluorul, ca şi multe alte substanţe, este benefic în cantităţi mici, şi toxic dacă este ingerat

în cantităţi mari. Această proprietate a răspunsului în funcţie de doză este cunoscută din punct de vedere famaceutic drept relaţie doză-efect.

„Doza toxică probabilă” este definită ca fiind doza limită ce poate cauza semne şi simptome sistemice importante ce pot pune în pericol viaţa individului, şi care necesită administrarea imediată a unui tratament de urgenţă şi spitalizare.

Informaţiile privind nivelurile toxice de fluor nu pot fi obţinute din studii efectuate pe subiecţi umani. Datele devin disponibile de cele mai multe ori din corelarea unor studii şi cercetări al căror subiect îl reprezintă muncitorii din anumite zone industriale.Un astfel de studiu (efectuat în 1930 în Danemarca) ce a avut drept subiecţi muncitorii dintr-o topitorie de aluminiu a arătat că absorbţia zilnică de fluor pentru aceşti muncitori era de 0,2 – 1 mg F/kg corp/zi (aproximativ 14-68 mg F/zi). Unii dintre subiecţi lucrau în acest mediu de 31 de ani. Efectele toxice ale unui astfel de consum erau reprezentate în special de probleme digestive şi de osteoscleroză.

Pentru adulţi, otrăvirea acută, fatală, se produce în urma ingestiei unor cantităţi de fluor cuprinse între 2 şi 5 g (între 32 şi 73 mg F/kg corp), decesul survenind în 2 – 4 ore.Pornind de la această limită minimă (32 mg F/kg corp), pentru un copil de 10 kg (între 12 şi 18 luni), doza acută, fatală, este de 320 mg F.Pentru un copil de 3 ani doza fatală este de 435 mg F, decesul survenind în aproximativ 3 ore.Dozele subletale   sunt asociate cu efecte nespecifice cum sunt: varsăturile, durerile abdominale, diareea şi convulsiile.

Structurile dure dentare contin o serie de elemente sub forma de urme, din care cel mai important este fluorul si care joaca un rol decisiv in protectia impotriva cariei dentare.

Profilaxia endogena impotriva cariei in perioada de crestere la copii.

Fixarea la nivelul dintelui

In acelasi timp, la nivelul organului dentar imbogatirea cu fluor este limitata la perioada formativa si parcurge trei etape principale:

    in timpul amelogenezei, dentinogenezei si mineralizarii,  incorporarea este maxima;

     in timpul perioadei preeruptive si anume dupa incheierea mineralizarii partii coronare, captarea este limitata si asigurata din sange si lichidul interstitial;

    dupa  eruptie,   captarea  este  foarte  redusa,  iar  mecanismul  este salivar.

In final, dintii din regiunile sarace in fluor contin numai 800 - 900 ppm, iar cei din regiunile in care este asigurat un aport zilnic de l mg, contin pina la l 600 ppm.

Pe cale generala, incorporarea fluorului in hidroxiapatita din smalt este dependenta de factorul timp:

       preeruptiv – smaltul beneficieaza de F din fluidul tisular din jurul coroanei dentare;

       posteruptiv – cresterea concentratiei de F de la suprafata dintelui este datorata in exclusivitate F ionic din fluidele orale, remodelarea generala nemaifiind posibila.

Spre deosebire de smalt la nivelul dentinei si al cementului, F se acumuleaza numai prin aport pe cale generala. Dentina contine de aproximativ 4 ori mai mult F decat smaltul. Concentratia maxima in dentina se inregistreaza in apropierea odontoplastelor si valoarea se mentine constanta atat timp cat dintele ramane vital.

Alimentele si bauturile pe care i le dati copilului pot ajuta la dezvoltarea cariilor dentare. De

aceea, copilul trebuie sa adopte o dieta sanatoasa si obiceiuri bune de igiena orala cat mai

devreme in viata.

Bebelusii

Bebelusii sub 4-6 luni au nevoie doar de laptele matern sau de formula de lapte. Daca

introduci in alimentatia bebelusului lapte indulcit sau suc de fructe la aceasta varsta, riscul de

aparitie al cariilor dentare va creste.

Pe langa alimentatie, este necesara curatarea dintiilor si a gingiilor dupa hranire, dimineata

si seara. Acest lucru se va realiza indiferent daca-l hranesti cu lapte matern sau cu formula.

Copii de peste 1 an

Cand vine vorba de aparitia cariilor dentare la copii, alegerile alimentare joacă un rol

important. Unele alimente pot afecta dintii, in timp ce altele contin substante nutritive

esentiale pentru a-i mentine sanatosi si puternici. Pentru a ajuta la prevenirea cariilor

dentare, tine cont de urmatoarele lucruri.

Calciul

Calciul este un prim ingredient pentru prevenirea cariilor dentare, in special pentru copii in

crestere. Lactate sunt cea mai buna sursa de calciu (lapte, iaurt si branza). Multi oameni au

impresia ca in grasimi sta „ascuns” calciul. Dar laptele si iaurtul degresat sunt la fel de bune.

Alte optiuni sunt legumele verzi, cum ar fi broccoli, conservele de peste cu oase, migdalele,

nucile si fasolea uscata.

Fructe, fibre si legume