Flori de mucigaiTudor Arghezi

Poezia deschide volumul omonim, publicat la 1931 şi inspirat poetului de perioada anilor de detenţie petrecuţi între 1918-1919 în închisoarea de la Văcăreşti, unde Arghezi a trăit o experienţă a „urâtului" în înţelesurile lui proprii cele mai dure. În volumul de versuri în discuţie, apare o lume marginală (hoţi, criminali, prostituate, puşcăriaşi). Faptul că acest univers trist, amoral, urât devine obiect poetic este o trăsătură de mare modernitate pentru poezia română interbelică. Aşa cum afirma Nicolae Balotă „Flori de mucigai” este opusă transfigurării, ca o antiestetică, ca un manifest al antiartei avangardiste, „Flori de mucigai” se mărturiseşte a fi scris în pofida, ca o scriere de mâna stângă.

Titlul poeziei este un oximoron care aminteşte de poetul francez Charles Baudelaire, cel care publică la mijlocul secolului XIX volumul de versuri Florile răului, volum din care Tudor Arghezi a tradus în româneşte. Titlul volumului francez orientează semantica simbolului spre zonele morale. Epitetul metaforic „de mucigai” creează o imagine poetică oximoronică de o expresivitate lirică deosebită.

Conform Dicţionarului de simboluri: floarea este „un simbol al principiului pasiv”. Caliciul florii este un receptacul al activităţii cereşti, care poate intra în rezonanţă cu elemente vitale şi cosmice (lumina, de exemplu, iar atunci floarea poate deveni un simbol al spiritului). Pe de altă parte, dezvoltarea florii din pământ şi apă, o apropie, ca simbol, de elementele primordiale. Floarea devine un simbol complex al unui microunivers armonios care poate asimila, în semantica sa, înţelesuri legate de toate elementele importante ale cosmosului (aer, pământ, apă).

La Tudor Arghezi, sintagma „flori de mucigai” are o conotaţie mai ambiguă care se poate dezvălui numai prin lectura poemului şi, eventual, a întregului volum. Această motivare a figurilor de stil (metafora titulară „flori de mucigai”) în propriul text (sau în propriul univers liric - volumul de versuri) este o trăsătură importantă a poeziei moderne.„Le-am scris cu unghia pe tencuială” – pronumele cu funcţie sintactică de complement direct („le”) este o reluare sintactică a sintagmei titulare, „flori de mucigai”. Relaţia între elementele poemului se prelungeşte şi în textul propriu-zis prin evidenta sinonimie poetică „flori de mucigai” - „(pe ele) le” - „stihuri”. Poezia se dovedeşte a fi o artă poetică: artistul modern sugerează, implicit, forţa si sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) care poate reflecta orice, inclusiv lumea imundă, ordinară, a unei umanităţi decăzute.„Le-am scris cu unghia pe tencuială” este proiecţia artistică a unui eu chinuit (a scris „cu unghia"), îndârjit şi însingurat: singurul lucru la care acest eu liric damnat, chinuit nu renunţă este realitatea scrisului (realitatea artei, a poeziei). Materialul poetic neobişnuit se transpune într-un limbaj adecvat, Arghezi valorificând în texte limbajul frust, direct, dur, original, imprecaţia - elemente apoetice care produc impresia de depoetizare a universului liric.

George Călinescu consideră volumul Flori de mucigai „operă de rafinament, de subtilitate artistică”. Nicolae Manolescu: „Flori de mucigai” sunt o operă de artist pur, cartea, dacă nu cea mai tulburătoare, în orice caz cea mai originală a lui Tudor Arghezi.”

Strofele inegale constituie un element de modernitate, strofa I este polimorfă (structură prozodică amplă alcătuită dintr-un număr mare de versuri.

Strofa I prezintă împrejurările (spaţio-temporale) în care poetul scrie; indicii spaţio-temporali sunt semne de narativitate. Eul liric se autodefineşte prin elipsă, prin ceea ce nu are: harul, de aceea stihurile au trăsături „negative”, iar eul liric se află într-o stare confuză/ ambiguă.

Accentul cade pe enumerarea circumstanţelor ostile ale scrierii: „pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în singurătate.” Enumeraţia prin negativul „nici” a figurilor simbolice din bestiarul biblic: „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, completată de enumeraţia numelor proprii ale evangheliştilor „Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui loan”, subliniază faptul că actul creaţiei este refuzat, iar stihuitorul (poetul însuşi) este părăsit de harul divin, este demonizat, damnat -„categorie negativă” asumată. Enumeraţia apare şi în definirea anaforică prin atribute „negative” a stihurilor (versurilor): „Sunt stihuri fără an / Stihuri de groapă, De sete de apă / Şi de foame de scrum / Stihurile de-acum”: netimpul, spaţiul ostil, impulsul vital exacerbat, thanaticul, dorinţa de distrugere - toate sunt „categorii negative” transferate versurilor (creaţiei).

Inversiunea şi dislocarea sintactică: „Şi nu a mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut" , trădează intenţia de autodefinire prin negaţie a eului liric. Unghia îngerească ce se toceşte devine simbolul divinităţii care se refuză.

Strofa II: fixează cadrul spaţio-temporal umed, întunecat (din nou apar indici/ semne de narativitate), se accentuează durerea şi erezia poetului, care trăieşte în recluziune. Încercarea de a scrie cu unghile de la mâna stângă trădează durerea şi erezia eului creator, dorinţa de eliberare, dar unghiile de la mâna stângă devin simbol al demonului.

Astfel eul liric îşi mărturiseşte efortul de sublimare a grotescului, pendulând între sacru şi profan. Secvenţialitatea poemului este relativ simplă deoarece construcţia lirică are ca suport un anume fir epic; se observă o anume corespondenţă între secvenţa I şi strofa finală.

Limbajul poetic sub aspectul particularităţilor stilistice; figurile de limbaj, sintactice (de construcţie), semantice (tropii), de sunet (prozodia):

• Nivelul lexicalSe împletesc registrul popular („părete”, „firidă”), cu cel arhaic („stihuri”) şi religios (numele proprii ale evangheliştilor). Apare sinonimia poetică: „flori de mucigai” - „stihuri”.

• Nivelul sintacticÎn textul modern este foarte importantă presiunea contextuală asupra elementelor izolate: nu procedeul face poezia, ci poezia, ca ansamblu, determină ca elemente (în sine inexpresive) să primească, tocmai datorită contextului liric, pertinenţă lirică. Poezia modernă a secolului XX are mai multe forme de manifestare. „Estetica urâtului” se configurează liric în opere moderne care aparţin unui peisaj liric modern.

Tudor Arghezi însuşi, prin ampla lui activitate poetică, este o dovadă a feluritelor manifestări expresive ale lirismului modern dovedindu-se a fi un modernist de sinteză.

Nivelul procedeelor artisticeOximoronul din sintagma titulară „flori de mucigai” devine un simbol al stihurilor, al poeziei,

al volumului însuşi. Este „negativizată”, astfel, creaţia însăşi. „Unghiile de la mâna stângă” sunt un simbol al demonului .

Numele proprii (în enumeraţie) şi figurile animaliere (din enumeraţia prin „nici”) devin simboluri ale divinităţii care se refuză spiritului apostat al stihuitorului.

Substantivele-atribute din enumeraţia pentru „stihuri” devin simboluri ale unei realităţi violente, prin excesele ei, care „contaminează”, „mucegăiesc”, urâţesc versurile / poemele .

Toate simbolurile create în poem, au o încărcătură semnificativă negativă.Poezia titulară a volumului este o artă poetică: în text poetul vorbeşte despre „negativizarea”

artistului, cuvintelor, universului creaţiei - o poezie programatică în care se tematizează „estetica urâtului” asumată în mod dramatic de eul liric care îşi asumă o identitate demonică.

• Incipitul şi catrenul final creează imaginea artistică a recluziunii (claustrării) artistului într-un spaţiu-timp ostil. Laitmotiv al întregului volum, claustrarea este mai ales interioară: captivitatea spiritului uman în spaţiul material constrângător .

• Negativizarea identităţii se face în mod ingenios: poetul nu-şi atribuie trăsături negative, ci enumeră ceea ce el nu are, ceea ce el nu este: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui loan.” Figurile din bestiarul biblic şi numele evangheliştilor devin simboluri ale divinului care se refuză stihuitorului. Eul liric este aici poetul damnat - ipostază modernă de sorginte baudelairiană. Simbolistica demonică a „mâinii stângi” care scrie amplifică imaginea eului liric în ipostaza de damnat (blestemat), care îşi asumă cu răceală damnarea: scrisul însuşi devine o erezie.

Textul programatic Flori de mucigai reflectă un lirism subiectiv (al eului) în care apar elemente de narativitate.

•Modernismul Florilor de mucigai se evidenţiază prin recuperarea în spaţiul poetic a limbajului iniţial nepoetic (deliricizarea poeziei): argoul, jargonul, limbajul popular, arhaic, uneori colocvial, dar şi prin cuvinte din zona religiosului; aspectul de „poezie

impură"; valorificarea expresivităţii stilului oral, alternanţa versului clasic cu cel liber; narativul ca suport al liricului; ipostaza de „poet damnat”şi acceptarea cu

răceală a acestei identităţi lirice; poezia însăşi apare ca „erezie”; tematizarea 2

„esteticii urâtului”. TRASATURI ALE MODERNISMULUI IN LIRICA LUI TUDOR ARCHEZI - Flori de mucigai

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: ciclul Psalmilor sau al Florilor de mucigai, Testament, Niciodata toamna..., De-abiaplecasesi etc.

Orientari teoretice                                                                                  u1t7719ur45xfuDebutat in plina miscare samanatorista, la sfarsitul secolului al XlX-lea, dar intr-o revista macedonskiana, Arghezi

e modernist prin sinteza pe care , poetica sa o realizeaza. Ea conserva ecouri eminesciene (in unele Creioane si in erotica elegiaca), influente simboliste (Agate negre, Flori de mucigai), , anuntand, prin anumite

aspecte ale creatiei sale (cerebralitatea, sensibilitatea zbuciumata, amploarea teritoriilor sale lirice, voluptatea metamorfozei) | avangarda care va vedea in el un precursor. Chiar teme lirice adjudecate de , traditionalisti (lirica

mistica, paradisul naturii rustice, cu gazele si buruienile sale, poezia sociala) primesc expresie moderna, in esentiala renovare a j expresiei lirice si a viziunii poetice argheziene. indeosebi prin interesul acordat lexicului extras din toate registrele limbii - arhaic, bisericesc, cotidian, rural, mahalagesc, argotic, filosofic - prin vocatia sa

de poeta artifex, reflex artistic al unei constiinte zbuciumate de contradictii, prin exploatarea resurselor „esteticii uratului", ca si prin extraordinara eliberare a liricului de prejudecati, clisee si constrangeri,

poezia argheziana I depaseste epigonismul eminescian si se afirma ca fundamental modernista. ,Contemporan cu O. Goga si cu Ion Minulescu, dar si cu mai tinerii Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Arghezi debuteaza editorial in 1927 cu un volum care surprinde, Cuvinte potrivite, in ciuda faptului ca majoritatea poe-

ziilor erau cunoscute din periodicele in care fusesera risipite, timp de doua decenii. Reactiile criticii, unele elogioase, altele violent contestatare, par sa exprime deruta in fata unui poet nonconformist. Calinescu il declara pe autor „cel mai mare contemporan al nostru", remarcand ca „nimeni nu poate fi mai trivial cu atata suavitate si

mai elevat cu mijloace atat de materiale". Ion Barbu va ataca, din pozitie opusa, aceeasi dimensiune a poeziei argheziene, opinand ca tocmai „plasticitatea masei ei verbale" este cea care ii respinge „mesagiul" si ii refuza „Ideea". Nicolae Balota va sublinia, ulterior, dimensiunea ontologica a legaturii dintre fiinta si cuvant in poetica argheziana („o indoita aventura: a Fiintei si a Cuvantului. Poetul e angajat in aceasta aventura ca un cuvantator care nazuieste spre un surplus de fiinta in cuvantul sau"), intentia cuvantului poetic de a substitui fiinta, dar si

„descoperirea golului in cuvant".Mare inovator al lexicului, de o materialitate masiva sau, alteori, de o eterata suavitate, ca si al sintaxei poetice

care devine una de virtuozitate, Arghezi este un poet proteic: desi extinsa pe mai bine de sase decenii, lirica sa nu evolueaza in etape, nu se incadreaza marginilor unei singure ideologii literare, nu prezinta atitudini unitare care sa configureze compact temele lirice. in plus, surprinde varietatea paletei tematice: poezia pentru copii se alatura celei filosofice, universul „boabei si al faramei" sta langa cel al poeziei programatice, universul temnitei,

alaturi de Psalmi, sentimentul elegiac minor, alaturi de cel abisal, metafizic.Tudor Arghezi: Flori de mucigai

Reprezentativ, prin asumarea creatoare a „esteticii uratului", volumul Flori de mucigai este publicat in 1931, la un an dupa cel de proze intitulat Poarta neagra. Ambele opere circumscriu aceeasi experienta-limita, privarea de libertate a fiintei umane, acelasi univers - penitenciarul.

Si una, si cealalta sunt reflexe artistice ale unui fapt de viata: lunile de detentie traite de poet la inchisoarea Vacaresti, in urma procesului intentat ziaristilor „colaborationisti", filo-germani, in 1918 (poetul avandu-1 ca

tovaras pe aceeasi banca a acuzatilor pe Ioan Slavici).Unitar sub aspect tematic, ciclul Florilor de mucigai transfigureaza lumea intunecata, trivial-pitoreasca a

puscariei, creio neaza galeria de figuri barbare care o populeaza, scrie cronica intamplarilor ei halucinante. Destine umane eronate, fapturi mutilate fizic si moral invadeaza, pentru prima oara in literatura romana, spatiul

liric. Dincolo de orice considerente etice, toata aceasta lume decazuta emotioneaza prin cutremuratoarea suferinta traita si prin palpairea de omenesc ce, chiar in absenta oricarei sperante, refuza sa moara. O procesiune de figuri rocambolesti - talhari la drumul mare, amorezi barbari de mahala, marunti hoti de gaini si de buzunare,

estropiati, deviati genetic, dementi, criminali, tiganci prostituate - recompun in jurul lor scene din viata de penitenciar, „fermecatoare stampe diabolice" (Perpessicius). Toate ilustreaza fata bolnava, moral sau biologic, a fiintei umane. E cu adevarat emotionanta figura unui psihopat, maniac religios, in Candori: „E de lege crestina. / Se inchina. / E smerit, bate metanii, / Da acatiste, face sfestanii, / Liturghii si sarindare. / Plange la icoana mare. /

Stie tipicul pe-de-rost, / Zilele de harti si de post, / [...] Ar putea fi staret / Nepizmataret / Si arhimandrit / Neprihanit. / E numai credincios / Al Domnului Nostru Isus Hristos. // Talcuie Sfintele Scripturi / Cu soapte si

tremuraturi / Si-i nevinovat ca un trandafir / in odajdii de serasir... // Are patru spargeri la dosare. / Noua furturi de buzunare, / Si un pacat neiertat: / Un asasinat." De un tragism sublimat pana la esente e povestea tanarului taran

Ion Ion, incarcerat pentru nesupunere fata de „boieri" si mort in asteptarea eliberarii: „in beciul cu mortii, Ion e frumos, / intins gol pe piatra, c-un fraged suras. / Trei nopti sobolanii l-au ros / Si gura-i baloasa ca de sacas. //

Cand cioclu-1 ridica-n spinare, / Ion parc-ar fi de pamant. / De-1 pui poate sta in picioare, / Dar bratul e moale si frant. // in ochii-i deschisi o lumina, / A satului unde-i nascut, / A-ncremenit acolo straina. // Departe de vatra si

prins de boieri, / Departe de jalea mamuchii, / Pe trupu-i cu pete si peri, / in carduri sunt morti si paduchii." {Ion Ion) Poezia Mortii surprinde imaginea evacuarii cadavrelor din incinta inchisorii, halucinanta procesiune ce, in regimul penitenciar, apare ca fapt divers: „Ies mortii... / Sub bolta cu clopot a portii, / Sunt zece la numar / Si, umar la umar, / Se duc, cate doi, in cosciuge, / Fara muma, fara popa, fara cruce. /[...] Flamanzi, ei nu stiu de foame / Si, tepeni, uitat-au de ger, / Rani vinete, semne infame, / Vor fi vindecate la cer. // Portarul in drum i-a oprit / Si-i numara-n bolta cu batul. / Mort pare si calu-nlemnit / Si omul ce manuie hatul. // Drum bun! Catre

groapa comuna. / Tarana va fie mai buna / Ca domnii ce v-au osandit / Ca preotii care nu v-au citit."in acest spatiu infernal, asemenea Casei mortilor a lui Dostoievski (roman tradus de Arghezi), condamnatii traiesc laolalta cu viermii, sobolii, paduchii, in intunericul care-i acopera si-i reprezinta. Locul „poarta stigmatele raului" (N. Balota), iar fapturile, temniceri sau intemnitati, sunt desprinse de conditia umana si retrase inspre formele

primare, animalice, de existenta. Tarati ereditar - ceea ce le pune sub semnul intrebarii vinovatia -, bestii amorale {Pui de gai) sau nefericiti oprimati si marginali, puscariasii sunt figuri primitive si, tocmai de aceea, de un

patetism rascolitor. inchisoarea le intipareste pe chip

3

cea mai cutremuratoare expresie a durerii. Doborat de pacat, viciu, boala sau moarte, omul din subterana pare ca isi incearca chiar limitele suferintei si ale puterii de a indura.

Surprinde, cateodata, in lumea intunecata a puscariei o neasteptata si pasagera raza de lumina. Asa e, de pilda, viziunea mistica a unui muribund, transpusa in versuri suave: „La patul vecinului meu / A venit az-noapte

Dumnezeu. / Cu toiag, cu ingeri si sfinti. /[...] Doi ingeri au adus o carte / Cu copcile sparte / Doi o icoana, doi o carja, doi o coroana. / Diaconi in stihare / Veneau de sus, din departare / Calcand pe calcaie / Cu fum de smirna si tamaie. // Lumanari de ceara / Se incrucisara, / Scara din cereas-ca-mparatie / Scobora in infirmerie, / Pe trepte de clestar, / Langa patul lui de talhar. / Cei de fata vorbeau pe deste / Cu el, si bisericeste. / in tinda, / Cresteau plopi de oglinda / Si o luna cat o cobza de argint. / L-am auzit soptind. / Si toata noaptea a vorbit cu ei, / Si cu

icoana Dumneaei / A de-a pururea fecioare, / De Dumnezeu Nascatoare. // - «Lasati-1; nu poate sa v-asculte, / Nu vedeti? Azi are vizite multe, / Domnule grefier.» / Zabrele s-au indopat cu faguri de cer / Si atarnau candele de

stele / Printre ele. / Ferestrele inchise / S-au acoperit cu ripide si antimise, / Si odaia cu mucegai / A mirosit toata noaptea a rai. // L-am gasit / Zgarcit. / El sta acum in pat. / Unde-i sufletul lui? Nu stiu. A plecat." {Cantec mut). Unica in cadrul ciclului, pentru ca prezinta rascumpararea infaptuita, poezia Cantec mut si-ar putea gasi un loc

mai potrivit in Psalmi, caci, in ciuda sfortarilor mereu reluate, psalmistul arghezian n-a avut parte de o epifanie ca cea petrecuta in odaia in care mirosul mucegaiului este sters, facand loc sacrului ce transfigureaza locul si

faptura umana. E surprinzator cum tocmai in acest spatiu, ce pare proprietate a diavolului, gratia divina coboara pentru a mantui o faptura mutilata. Ispasind condamnarea omeneasca a vinei lor pe pamant, nenorocitii temnitei

vor pleca mantuiti spre o lume mai buna. Acelasi e, in definitiv, si sensul demersului poetic arghezian: prin poezie, universul carcerei, al caderii si al descompunerii umanului intra in mantuit azur ~ cum ar spune Ion Barbu

-pentru a se sublima in arta.Ciclul arghezian al Florilor de mucigai numara douazeci si cinci de poeme in editiile definitive, aparute sub directa

ingrijire a autorului, unele dintre ele adevarate bijuterii lirice: Pui de gai, Fatalaul, Tinca, Rada, Ion Ion, Cina, Streche, Cantec mut s.a. in ansamblu, aceste poeme independente alcatuiesc catastiful-jurnal in care se

consemneaza, adesea in registru burlesc, faptele si portretele sumbre ale temnitei, intamplarile ei in ordinea bestialitatii sau a comicului buf. Poeziile sunt, fara exceptie, narative, dar prozaismul lor intentionat e doar aparent, el sustinand cu finete ideea unei umanitati ce-si traieste indiferent, fara emotie, pana si propria

suferinta. Pompiliu Constantinescu remarca „intentionata lor candoare narativa", tocmai pentru ca ele spun cu un aer firesc si detasat, istorii atroce, intamplari de o mare cruzime: „in regimul de inchisoare nimic nu mai poate fi infricosator; crima consumata si pedepsita, delictul reprimat cu mijloace materiale devin elemente de conver-

satie". Oroarea apare, in acest spatiu, ca fapt divers si, probabil, aceasta atitudine lirica a fost considerata scandaloasa, socanta, la aparitia volumului.

Interzis in scoli, repudiat de sensibilitatea samanatorista prin vocea lui Iorga (acelasi care, cu autoritatea sa, intervenea pentru gratierea lui Arghezi din temnita, in 1919), volumul Flori de mucigai a aparut, in epoca, drept o „erezie estetica", un act profanator si de ultraj la adresa bunelor moravuri si conventii poetice. Sfidarea e, de la inceput, una tematica: lumea insalubra a temnitei cu „personajele" sale diforme, monstruoase, in ordine sociala,

morala sau fiziologica, a fost considerata, prin traditie, o sursa de inspiratie nerecomandabila si o tema „nepoetica". La violarea conventiei tematice se adauga si extrema fortare a prozodiei si barbarizarea lexicului.

Limbajul mahalagesc, termenii argotici, lexicul trivial sau cel arhaic-bisericesc, prozaismul sintactic, cu exploatarea efectelor umorului negru, produc, prin intoarcerea spre primitivism, efectul paradoxal al

rafinamentului. Asa cum observa criticul Mircea Scarlat, „dictionarul normativ este sfidat la tot pasul, regulile prozodice, de asemenea, iar asintaxismul este curent; limbajul surprinde prin cruzime, frustete, raritatea

elementelor de lexic si evitarea cliseelor limbii literare." Acelasi critic subliniaza ca volumul arghezian demoleaza o veche prejudecata estetica, potrivit careia frumusetea poeziei ar depinde de nobletea temei, de inaltimea sentimentelor sau de eleganta suava a limbajului. in cazul Florilor de mucigai, emotia estetica se genereaza,

paradoxal, in acele zone considerate, in lirica romaneasca de dinaintea lui Arghezi, Joase": promiscuitatea temei, stangacia prozodica si rima primitiva, neslefuita, reflexele de vulgaritate ale sintaxei orale si ale argoului, absenta

„sentimentului". Toate aceste elemente subliniaza pregnantul modernism al ciclului arghezian.Poezia care ocupa locul artei poetice in volum si-i imprumuta titlul, Flori de mucigai, difera de restul poeziilor din ciclu prin asumarea persoanei intai, care mediaza vocea eului liric - masca a poetului insusi. Textul poeziei este o

reflectie asupra actului de creatie, in acest caz, damnare lipsita de atribute romantice, si asupra conditiei degradate a poetului, intemnitat impartasind soarta proscrisilor. Poezia temnitei, floare palida de mucegai

nascuta in intunericul sufocant, e rod al fiintei vulnerate, jelanie a singuratatii exasperate.Versurile, zgariate „cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida goala" s-au nascut in interiorul lumii evocate,

ca mesaj-testament conservat in zidulcarcerei. in absenta altor semeni, poetul se simte solidar cu fapturile claustrate al caror cronicar va deveni,

pentru ca poezia sa sa se constituie in marturie cutremurata despre existenta unei lumi pe care omenirea de la suprafata o repudiaza. Abandonat de oameni, creatorul se vede acum deposedat de har, de inspiratie, care este intotdeauna de natura divina: „Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat

imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan." Cvartetul Evanghelistilor e incomplet, lipsa lui Matei si a ingerului ce-1 insoteste in figuratia biblica sugereaza lipsa sperantei si indepartarea de transcendent. Evanghelistul bunei-vestiri, Matei, cel ce a anuntat insarcinarea Mariei de la Duhul Sfant cu Pruncul Mantuitor al tuturor pacatelor

lumii, este retras din galeria eterna (nemodificabila, in fond, pentru ca apartine ordinii mitice) a evanghelistilor. Lumea temnitei pare, in lipsa lui, fara sansa unei salvari. Numai ca, in logica poetica, locul evanghelistului absent va fi luat de poetul-martor. El e cel ce, prin arta, va folosi unica sansa a acestui univers: aceea de a fura, in ultima clipa, asemenea talharului bun, mantuirea. Scoasa de sub tutela heraldicii sacre, poezia rezultata in recluziune e

reflex al intunericului si al unei totale solitudini. Martor al creatiei si suport ostil al ei e doar zidul celulei, limita care circumscrie un spatiu sufocant, redus, ce abia poate intretine, palpaind, flacara mica a fiintei, a vietii biologice si a sufletului: „Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric, in

singuratate, / Cu puterile neajutate". Stihurile rezultate conoteaza absenta timpului („stihuri fara an"), a vietii („stihuri de groapa") si a surselor ei germinative / purificatoare, corelate cu nevoile trupului „sete de apa",

„foame de scrum".Versurile rezultate sunt produse ale „mainii stangi", instrument lipsit de precizie si de finete. Produsul ei e

stangace, brutal, ca si poezia zgariata pe tencuiala - imperfecta prozodic, rudimentara, ca lexic, primitiva din punct de vedere stilistic, iar in sens mitologic-crestin, demoniaca. Neputinta si durerea, efecte ale alterarii sufletesti si trupesti a eului liric, devin circumstante ale actului creator: „Si ma durea mana ca o ghiara /

4

Neputincioasa sa se stranga". Metamorfoza cosmaresca a mainii in ghiara desemneaza retragerea umanitatii inspre zonele bestial-monstruoase ale firii, premonitie a unei involutii pe care poetul o inregistreaza cu disperare

si oroare.Text programatic, Flori de mucigai nu e numai o marturie despre con-ditia-limita a poetului si a poeziei, ci si un

avertisment asezat la intrarea intr-un infern liric, un semnal ce are rolul de a atenua socul resimtit la lectura poeziilor urmatoare ale ciclului.

Semnificatia titlului poeziei, acelasi cu al intregului ciclu, trimite inspre principiile unei estetici moderne, cea a uratului, produs al decadentilor precursori ai modernismului. Noua estetica ataca acceptia limitata, clasica, a

categoriei frumosului, vazut ca reflex transcendent, socotind-o demonetizata, desueta. in locul acesteia, categoria uratului, cu evantaiul sau de nuante -demoniacul, terifiantul, satanicul, morbidul — este considerata

mult mai expresiva, mult mai capabila sa emotioneze sufletul omului modern. Metafora oximoronica a florilor de mucigai reuneste doi termeni emblematici pentru cele doua estetici: floarea - element al esteticii romantice,

„poetic" si suav prin excelenta (de-a lungul vechiului model de poeticitate ei i se asociaza sugestia prospetimii, a feminitatii angelice, a infinitului transcendent, a perisabilitatii, a luxuriantului, a voluptatii) - si mucigaiul -

emblema a esteticii uratului, produs al intunericului anaerob, expresie a descompunerii, a mizeriei, a alterarii, a morbidului. Luati impreuna, cei doi termeni -floarea si mucigaiul - subliniaza capacitatea de a fascina pe care o

are oroarea si atrag atentia asupra rezervelor de expresivitate ale acesteia. Frumusetea stranie, socanta a uratului, capacitatea sa neasteptata de sugestie, puterea lui de a transmite, electrizant, emotie se substituie

categoriei perimate a frumosului traditional socotit, din perspectiva noii sensibilitati, „dulceag", devitalizat, slab expresiv. Raportat la universul pe care ciclul lui Arghezi il contureaza, titlul induce ideea potrivit careia universul

insalubru al temnitei ascunde rezervele sale stranii de lumina si de frumusete bolnava, asa cum viciul si degradarea au candorile lor. Prin asumarea uratului, ca domeniu poetic, plaja liricului se largeste considerabil, atat tematic, cat si expresiv. Ca poet modernist, Tudor Arghezi are convingerea ca nu exista domeniu al vietii,

oricat de compromis, care sa nu poata genera poezie, dupa cum, in sens mistic, nu exista vina care sa nu obtina mantuirea. Prin conversia uratului in frumos, temnita argheziana e mantuita, cu siguranta, in sens estetic.

Asa cum observa George Calinescu, Florile de mucigai sunt „opera de rafinament, de subtilitate artistica, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat in sens artistic se sperie de ele si le crede

vulgare, desi raritatea si savoarea sunt insusirile lor ca si ale operei lui Rabelais." Niciunde nu apare mai pregnant ca in aceasta suita lirica vocatia de mestesugar de cuvine a lui Arghezi. El se joaca demiurgic - adica din placere si fara a simti oboseala muncii, la fel ca zeii - pentru a substitui lumea reala prin lumea cuvintelor. intr-o tableta aparuta in „Adevarul literar si artistic" din 1927, poetul isi explica cele doua coordonate ale demersului poetic:

jocul si artizanatul de cuvinte: „M-a nemultumit, in ciasul cand am pornit sa ma tin de cuvinte, ca de niste funigei, si sa zbor cu ele, toata literatura ce se facea si care se facuse, inexpresiva, moale, cu aderente mucilaginoase. imi venise, nu stiu de ce, nevoia de a intari cuvintele si de a ingropa in fiecare din ele o alice de plumb, in jurul

careia sa basculeze fix, ca figurile de celuloid... Sa ma pazeasca Dumnezeu, nu am cautat sa facliteratura, dar am cautat cuvintele care sar si frazele care umbla, de sine statatoare... insa cautand cuvintele

saritoare si gasind putine, am inlocuit natura lor printr-o natura de adaos si m-am apucat sa fac resorturi pentru cuvinte, ca sa poata sari... N-am facut altceva nimic, m-am jucat. [...] Apoi, evident, am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie; le-am excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe

unele complet; si cum de la ele la azur e o distanta directa, o corespondenta, am facut pe cale artificiala si cuvinte oglinditoare sau stravezii si am silit sa intre in lumina lor eterogenul, ca intr-o vitrina de optician

ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa incat unele sa miroasa, altele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal."

Cu siguranta, Florile de mucigai fac dovada acestor idei estetice.Lumea candid-pitoreasca a temnitei, viziunea tragic-grotesca asupra omului si vietii, amestecul de senzual si morbid fac din aceasta carte tulburatoare - cruda si rafinata, suava si brutala, proaspata si artificiala - cel mai

original si cel mai fermecator ciclu liric arghezian. Dovedindu-se, prin acest volum un spirit afin cu Fran9ois Villon - poetul-haimana, boemul proscris din secolul al XV-lea francez - sau cu mai modernul Charles Baudelaire, Tudor

Arghezi deschide, in lirica romaneasca, un drum ce va fi ulterior strabatut, pe alte cai si cu alte mijloace expresive de poeti precum Miron Radu Paraschivescu sau Emil Brumam.

5