Floare albastra – Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastra” publicata in 1873 in revista „convorbiri literare” reprezinta o transfigurare lirica a semnificatiilor realitatii, deoarece imbinarea temei iubirii cu cea a naturii apare alaturi de unele idei filozofice, specifice romantismului, al carui ultim reprezentant a fost Eminescu.

Viziunea romantica este data de tema, de motivele literare, dar si de atitudinea poetica. Tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului. „Floare albastra” apartine acestei teme intrucat poemul ilustreaza aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate indeplini, idee exprimata de ultimul vers „Totusi este trist pe lume”. Tema depaseste insa cadrul unei idile, inplicand conditia geniului, viziunea despre lume.

Titlul este unul dintre simbolurile centrale ale poeziei si isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de iubire pura. Eminescu valorifica in mod creator simbolul innobilandu-l cu noi semnificatii. Floarea reprezinta iubirea, viata insasi, iar albastru ilustreaza marile departari, infinitul cerului si al marii. Imbinarea celor doua elemente semnifica aspiratia catre iubirea ideala, dar si imposibilitatea implinirii cuplului, idee cu accente filozofice, profunde, privind incompatibilitatea a doua lumi diferite din care fac parte cei doi indragostiti.

Prima secventa poetica infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu un reporos, insa tonul adresarii este unul familiar. Cele doua apelative „sufletul vietii mele” si „iubite” exprima iubirea sincera a fetei.Universul spiritual in care geniul este izolat, se configureaza prin enumeratia simbolurilor eternitatii mortii in prima strofa –„Iar te-ai cufundat in stele / si in mari si-n ceruri nalte?” Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata de metafora „rauri in soare / Gramadesti-n a ta gandire” si de miscarea ascensionala.

A doua secventa poetica constitue meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri. Notarea unei stari de spirit „Eu am ras, n-am zis nimica” se realizeaza prin folosirea marcilor gramaticale ale eului liric, verbe si pronume la persoana I singular –„eu”, „am ras”, „n-am zis”.

In a treia secventa poetica, monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei, in planul terestru: „Hai in codrul cu verdeata..”. Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Abundenta vegetatiei se exprima prin sugestia cromatica a verii: verde, rosu, auriu. Caldura zilei de vara se alfa in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita: „Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul, / Mi-oi desface de-aur parul”.

Ultima secventa poetica este a doua interventie a vocii lirice din sfrofa a patra, continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute, pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire. Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea, iar in planul subiectiv este accentuat lirismul.

Poemul conceput sub forma unui monolog dialogat al fetei indragostite, monolog ce imprima gratie si frumusete creatiei.

Compozitional, poezia are trei parti distincte; scheletul il constituie reflectiile grave, pline de tristete ale poetului, iar celelalte doua sunt in antiteza, materializeaza ideea din titul. O caracteristica a limbajului poetic este opozitia masculin-feminin, abstact-concret, vis-realitate.

In opinia mea, poemul „Floare albastra”sugereaza cititorului doua posibile eternizari: una terestra, prin iubire, si cealalta absoluta, a inaltimulor astrale ale gandirii eului liric.

In concluzie, poezia „Floare albastra” de Mihai Eminescu este o exprimare in esenta romantica, intrucat are ca tema iubirea si natura, contrastul dintre geniu si iubita, toate fiind trasaturi ale programului estetic romantic.

.