1. Fitocenoza reprezintă totalitatea plantelor dintr-o anumită biocenoză.

Plantele de obicei reprezintă producătorii și prima verigă din lanțul trofic,

transformând substanțele anorganice în substanțe organice prin intermediul

fotosintezei și ocupând astfel un loc foarte important în cadrul biocenozei.

Fitocenoza reprezintă 95% din biomasa ecosistemului. De studiul fitocenozelor

se ocupă și fitoecologia

Structura fitocenozelor.

Pe măsură ce fitocenozele devin saturate în indivizii diferitelor specii, unii

indivizi, respectiv specii, sunt eliminaţi, ajungându-se la realizarea unei structuri

orizontale şi verticale adecvate pentru folosirea deplină a condiţiilor ecologice

(nutrienţi, apă, lumină). Pe orizontală plantele sunt dispuse amestecat sau în

pâlcuri, iar  pe verticală în straturi atât aerian, cât şi subteran. Fitocenozele

nediferenţiate au 1-2 straturi, iar cele bine structurate 4-5 straturi..

  Durata fitocenozelor.

Cele mai simple şi de scurtă durată sunt fitocenozele de buruieni anuale,

numite uneori aglomerări întâmplătoare, care îşi modifică alcătuirea floristică de

la an la an; mult mai durabile sunt fitocenozele de ierburi perene din pajişti şi cele

mai longevive sunt arboretele.. 

2. Etapele dezvoltarii fitocenozei

Procesul de formare si evolutie a invelisului vegetal pe un teren lipsit de

vegetatie, pana la realizarea unei fitocenoze stabile, reprezinta fitocenogeneza.

Stadiul de colonizare

Intr-un prim stadiu, suprafata lipsita de invelis viu, este „colonizata” de

diverse organisme sau germeni. Germenii de colonizare provin din fitocenozele

vecine, dar uneori pot ajunge si din fitocenoze destul de indepartate (cazul

semintelor si sporilor usori, transportati de vant, ape, animale).

Dat fiind ca in suprafetele neocupate conditiile de mediu sunt insa, de

regula, mai putin favorabile (insolatie puternica, variatii termice accentuate, lipsa,

iar uneori excesul de apa si de substante minerale etc), multi dintre acesti

germeni se dovedesc neviabili si pier. Rezista si dau o prima generatie de plante

germenii speciilor „pioniere”, toleranti la insolatie, ger si inghet, seceta, exces de

apa sau saruri minerale etc. Exemple de asemenea specii sunt podbalul

(Tussilago farfara), zburatoarea (Chamaenerion angustifolium), salcia capreasca

(Salix caprea), mesteacanul (Betula verrucosa) s.a.

Distributia plantelor pe suprafata, in acest prim stadiu, este cu totul

intamplatoare. Densitatea lor este in general redusa, dar poate varia puternic: de

la palcuri dese, la portiuni de teren complet neocupate. Nu se poate distinge o

stratificare si o alcatuire stabila.

In stadiul de colonizare nu exista inca o biocenoza si nici o fitocenoza in

intelesul strict al cuvantului, ci numai niste aglomerari de organisme si populatii

care au rezistat unei prime selectari prin mediu si intre care abia incep sa se

infiripeze raporturi incipiente. Nu exista inca nici solul, acea parte superioara a

scoartei terestre transformata sub actiunea biocenozei; incep insa procesele de

acumulare si descompunere a materialului organic mort, care declanseaza

procesul de formare a solului.

Stadiul de agregare

Dupa instalarea primilor „colonizatori” incepe inmultirea lor pe cale

vegetativa si sexuata, formandu-se palcuri dese monospecifice, dar in unele

situatii si aglomerari alcatuite din diverse populatii.

Acesta este stadiul de agregare, de formare a aglomerarilor inca

neorganizate de plante.

Stadiul de competitie

Inmultirea speciilor colonizatoare duce la o marire treptata a densitatii lor

si, in final, la acoperirea intregii suprafete. Se schimba treptat ecotopul:

amplitudinile termice scad, creste interceptia precipitatiilor si drenajul

substratului, in straturile de suprafata ale rocii se acumuleaza tot mai mult

material organic mort transformat in humus, sub a carui actiune se intensifica

modificarile chimice si fizice ale rocii, formandu-se treptat solul.

Modificarea ecotopului creeaza conditii pentru colonizarea unor noi specii de

plante, animale si microorganisme. Acestea, desi mai putin adaptate la variatia puternica

a factorilor abiotici, au in schimb o competitivitate mai mare, adica posibilitatea de a

folosi mai intens resursele mediului (lumina, apa, substantele minerale), sustragandu-le

celorlalte specii. Intervin si efecte de inhibitie datorita influentelor alelopatice. Treptat

speciile „pioniere” dispar, iar dintre celelalte specii raman numai cele adaptate sau care

se pot adapta la conditiile de mediu modificate, adica la ecotopul transformat in biotop si

la specificul raporturilor biocenotice tot mai numeroase ce iau nastere intre populatii.

Nici in acest stadiu biocenoza si fitocenoza nu isi capata trasaturile definitorii,

desi unele dintre acestea incep sa se contureze.

Stadiul de stabilizare

Prin selectarea tot mai stricta a speciilor care, datorita caracteristicilor lor,

sunt capabile de convietuire si de folosire optima a tuturor niselor existente pe o

anumita suprafata, se ajunge la un stadiu de stabilizare a compozitiei si structurii.

In acest stadiu numarul de specii este, de regula, ceva mai mic ca in stadiile de

competitie si consolidare, dar variatia efectivelor in timp si in spatiu devine

minima, avand caracterul de oscilatie in jurul unei valori medii. Aspectul

fitocenozei se uniformizeaza pe intreaga suprafata.

Climaxul

Stadiul in care se ajunge la o stabilitate relativa a compozitiei si structurii

fitocenozei se numeste climax sau stadiu de climax.

3. Releveu

Descrierea (sau proba) unei fitocenoze se numeşte releveu şi se

execută pe suprafeţe delimitate a căror mărime diferă de tipul de vegetaţie, de la

decimetri pătraţi (pentru muşchii de pe trunchiuri) la hectare (pentru păduri) şi

cuprinde, pe lângă situaţia ecologică detaliată, toate speciile de plante însoţite de

un indice cantitativ de la + la 5. Astfel, tabelul sintetic, cu toate releveele,

facilitează trecerea de la fitocenozele concrete, la o generalizare şi abstractizare

(tipizare), numita asociaţie vegetală,

4. Ecosistem este o noțiune introdusă în 1935 de botanistul Arthur

Tansley în domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și

organizare a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și capabilă de

productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și

biocenoză și relațiile dintre organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să

fie funcțional este necesar să conțină trei elemente de bază: producenții,

consumenții și reducenții (cu unele excepții ultimul element poate să lipsească

în unele ecosisteme).

După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:

Ecosisteme acvatice;

Ecosisteme terestre.

O altă clasificare a ecosistemelor:

ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea

plantelor verzi, și care se poate autosusține.

ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea

organismelor consumatoare.

ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece

consumul organismelor heterotrofe.

ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este

aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.

ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta

pentru existență a speciilor vegetale și animale, în care omul nu a avut nici un rol

în modificarea densității, abundenței și diversității organismelor.

ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este

parțială sau totală.

ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor

umane, împreună cu factorii de mediu.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera, sau biosfera.

5. Biotopul este alcătuit din factorii abiotici ai mediului. El cuprinde

substratul (elementele minerale și organice) și factorii climatici (lumină,

temperatură, umiditate și vânt). Substratul poate fi de natură solidă (solul), lichidă

(apa) și gazoasă (atmosfera).

Factorii abiotici, după modul cum acționează, se pot grupa în:

de existență, care sunt absolut necesari supraviețuirii: lumina, aerul,

apa etc.

de influență, care intervin uneori, fără a fi necesari existenței

viețuitoarelor: inundațiile, poleiul, o furtună etc.

direcți, ce acționează nemijlocit asupra organismelor vii (oxigenul .);

indirecți, care se manifestă prin modificarea modului de intervenție al

altor factori; de pildă, umiditatea și vântul, pot modifica acțiunea

temperaturii asupra organismelor.

O alta clasificare a acestori factori este:

Factori geografici

Influența lor asupra organismelor dintr-un ecosistem este indirectă, prin

imprimarea unor trăsături particulare ale altor factor ecologici (lumină,

temperatură, umiditate etc.).

Poziția geografică pe glob a unui ecosistem va indica integrarea

acestuia într-o anumită zonă climatică, deci cu anumite caracteristici ale factorilor

ecologici.

Altitudinea. Cu creșterea altitudinii scade atât temperatura, cât și

presiunea atmosferică, iar vântul, luminozitatea și umiditatea se intensifică.

Factori mecanici

Dintre factorii mecanici cei mai cunoscuți, sunt: mișcarea aerului (vântul)

și apei (curenții), cutremurele de pământ și erupțiile vulcanice.

Vântul. Din punct de vedere ecologic, curenții de aer se pot grupa în

vânturi cu caracter de regim (alizeele) sau cei ce suflă cu o anumită periodicitate

(de exemplu, crivățul a cărui intensitate maximă este iarna) și vânturi cu caracter

neperiodic (furtuni, uragane).

Mişcarea apei.

Curenţii oceanici.

Valurile

Fluxul şi refluxul

Cutremurele de pământ produc modificări importante în litosferă,

afectând în special ecosistemele urbane.

Erupţiile vulcanice

Factori fizici

Principalii factori fizici ce influenţează organismele sunt: temperatura,

umiditatea, lumina şi focul.

Temperatura, influenţează structura, activitatea fiziologică,

comportamentul, distribuţia şi dinamica organismelor.

Umiditatea. Apa este constituentul esenţial al fiinţelor vii, joacă rolul

de factor limitant în dezvoltarea şi distribuţia speciilor pe glob.

Lumina. Viața organismelor este influențată de lumină prin trei

aspecte: durată, intensitate și lungime de undă.

Focul, ca factor ecologic influențează structura, dinamica și

succesiunea biocenozelor afectate.

Factori chimici

Azotul. Azotul elementar se află în atmosferă în proporție de 78,44%

(peste 3/4 din volum). Prezența azotului în organismele vii este legată,

mai ales de compoziția proteinelor, substanțe caracteristice vieții.

Oxigen . Pentru lumea vie, oxigenul are rol esențial în respira ț ie .

Dioxid de carbon . Creșterea concentrației de dioxid de carbon din aer

până la 1-3% față de valoarea normală, determină mărirea apreciabilă a

frecvenței respirației, iar la animalele hibernante accelerează instalarea

stării de hibernare.

Concentrația ionilor de hidrogen (PH-ul).

Salinitatea .

Substanțele minerale din sol. Solul conține elemente vitale necesare

tuturor organismelor reprezentate prin săruri dizolvate, numite și săruri

biogene care pot fi grupate în macroelemente (necesare organismelor în

cantități mari), de exemplu fosforul (P), azotul (N2), potasiul (K), sulful (S),

calciul (Ca), magneziul (Mg), fierul (Fe), și în microelemente (necesare

organismelor în cantități mici), de exemplu: borul (B), clorul (Cl), cobaltul

(Co), zincul (Zn), cuprul (Cu), manganul (Mn).

6. Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei vii format din

popula ț ii legate teritorial, și pe studiul interacțiunii acestor populații.

Biocenoza este componenta vie a ecosistemului şi din punct de vedere

sistematic, ea este un sistem deschis, supraindividual, cu autoreglare proprie.

In cadrul biocenozei, populaţiile sunt interdependente atât teritorial cât şi

funcţional. Interdependenţa funcţională se manifestă prin faptul că fiecare

populaţie din biocenoză, prin desfăşurarea sa, îndeplineşte un rol, o funcţie, care

se răsfrânge asupra celorlalte populaţii. La baza acestei interdependenţe stau

relaţiile trofice, care unesc direct sau indirect toate speciile din biocenoză. Aceste

legături trofice asigură circuitul substanţelor în acel fragment al scoarţei terestre,

din mediul neviu în cel viu şi invers.

O trăsătură caracteristică a sistemului biocenotic este productivitatea sa

biologică, însuşire pe care o posedă fiecare populaţie în parte, dar care se

realizează numai în cadrul biocenozei.

In cadrul unei biocenoze relaţiile ce se stabilesc între speciile

convieţuitoare sunt compexe şi bazate pe asigurarea unor condiţii esenţiale

privind reproducerea, selecţia, protecţia şi răspândirea. Aceste relaţii complexe

exprimă gradul de saturare al habitatului cu materie vie şi posibilităţile de

instalare ale unor noi specii (populaţii). Din acest punct de vedere, biocenozele

pot fi:

saturate, în care nu mai pot pătrunde alte specii;

nesaturate, în care se pot dezvolta şi speciile emigrate din alte biocenoze.

După originea lor, biocenozele sunt:

naturale - sunt comunităţi biologice în care nu a intervenit omul. In

prezent, numai anumite porţiuni din biosferă au rămas neinfluenţate de activităţile

umane.

semiartificiale cuprind comunităţi biologice în care omul a intervenit

profund, dar care mai păstrează unele specii din biocenozele naturale. Astfel de

biocenoze sunt culturile agricole, comunităţile biologice din diverse bazine

acvatice amenajate etc.

artificiale sunt costituite în întregime de om. De pildă, biocenoza unui

acvariu..

După mediul de viaţă, biocenozele sunt acvatice şi terestre, iar după

stadiul în care se află la un moment dat se grupează în biocenoze tinere, mature

şi senescente.

Structura biocenozei, ca a oricărui sistem, cuprinde atât totalitatea

elementelor componente, cât şi relaţiile sale spaţiale şi temporale.

Primul element al structurii unei biocenoze îl reprezintă componenţa speciilor. Un

alt element structural îl reprezintă stabilitatea proporţiilor dintre specii şi a rolului

jucat de anumite specii în cadrul grupărilor funcţionale de organisme: producători

primari, consumatori şi descompunători.

O biocenoză nu este perfect omogenă în tot cuprinsul său. Părţile

componente sunt caracterizate printr-o mare heterogenitate care se

intecondiţionează în cadrul sistemului din care face parte.

Diferenţierea în spaţiu a biocenozei se manifestă atât în plan vertical cât şi

pe plan orizontal.

FOTOSINTEZA

Fotosinteza este procesul prin care plantele, bacteriile şi alte animale

transformă energia solară pentru a fabrica nutrienţi în formă de zahăr.

Pe de-o parte, fotosinteza asigură creşterea plantelor, ceea ce duce la

existenţa unei surse  esenţiale de alimentaţie pentru multe animale. Pe de altă

parte, fotosinteza elimină dioxidul de carbon din aer şi eliberează oxigen în

atmosferă, gaz necesar pentru supravieţuirea animalelor.

Plantele folosesc glucoza produsă prin fotosinteză pentru a crea carbohidraţi.

Aceşti carbohidraţi sunt folosiţi de plante pentru propria dezvoltare, dar ei

reprezintă principalul nutrient pentru animalele care se hrănesc cu aceste plante.

FOTOSINTEZA PE SCURT

Procesul fotosintezei constă în folosirea de către plante a dioxidului de carbon şi

a apei pentru a produce glucoză şi oxigen.

Dioxid de carbon + apă = glucoză + oxigen

Pentru a complica un pic lucrurile, ecuaţia poate arăta astfel:

6CO2 + 6H2O ---> C6H12O6 + 6O2

Cifrele de mai sus pot arăta fioroase pentru un cititor neavizat, dar nu e chiar

aşa: este vorba de numărul moleculelor fiecărei părţi implicate în reacţie şi de

numărul de atomi din fiecare moleculă

De unde sunt luate aceste elemente din ecuaţia de mai sus?  Dioxidul de carbon

este disponibil în atmosferă, iar apa, după cum ştim cu toţi, este transferată de

plante prin intermediul rădăcinilor acolo unde este necesară.

PROCESUL FOTOSINTEZEI

 

FOTOSINTEZA - DETALII

O plantă foloseşte două molecule de energie superioară pentru a crea glucoză.

Aceste molecule sunt ATP-ul (adenozină trifosfat) şi NADPH (nicotinamidă

adenozină dinucleotidă fosfat). Dar pentru a crea aceste molecule de energie

superioară este nevoie de lumină. În urma unui proces complex, energia solară

transformă molecule de energie inferioară, ADP (adenozină difosfat) şi NADP

(nicotinamidă adenozină dinucleotidă fosfat) în moleculele ATP şi NADPH.

Diferenţa reală de energie dintre moleculele de energie superioară şi cele de

energie inferioară este foarte mică. Concret, ATP are în plus faţă de ADP un

atom de fosfor şi patru atomi de oxigen, cu 2 electroni suplimentari. NADPH este

diferit de NADP printr-un singur atom de hidrogen, căruia îi lipseşte un electron.

Diferenţele de energie rezultă din numărul diferit de electroni şi poziţia acestora

în raport cu atomii. Pe de altă parte, aceste mici diferenţe de energie se adaugă

de la milioane de molecule, rezultând astfel la o cantitate considerabilă.

 

Lumina

Plantele au un pigment numit clorofilă. Clorofila absoarbe lumina din zonele roşu-

portocaliu şi albastru-violet din zona spectrului vizibil. De asemenea, clorofila

reflectă lumina verde, ceea ce explică de ce noi vedem plantele ca fiind verzi.

(Citeşte "Cum funcţionează simţul văzului"). Părţi ale clorofilei denumite antene

absorb energia solară şi canalizează această energie către aşa-numite centre de

reacţie, unde are loc un alt transfer de energie care constă în mişcarea

electronilor de la o moleculă la alta.

Principalele reacţii chimice ale fotosintezei se desfăşoară în structuri ale plantei

numite cloroplaste; mai precis, în tilacoide. Tilacoidele reprezintă mici saci care

conţin substanţe chimice ca NADP şi ADP.

 

Schimbul de gaze

Plantele nu respiră ca animalele. Cu toate aceste şi ele dispun de componente

speciale situate pe frunze, denumite stomate, care au rolul de a se deschide şi

închide pentru a permite trecerea gazelor.

Stomata este o formaţie epidermică vegetală alcătuită din două celule între care

se află o deschidere, servind la schimbul de gaze dintre plantă şi mediu şi la

eliminarea apei din plantă.

Stomatele permit atât intrarea dioxidului de carbon, cât şi ieşirea oxigenului.

În esenţă, pentru realizarea fotosintezei sunt necesare: energia solară, dioxidul

de carbon, clorofila şi apa. Produsele fotosintezei sunt: oxigenul şi compuşi pe

bază de carbon (glucoza).

Fotosinteză

Fotosinteza este procesul de fixare a dioxidului de carbon din atmosferă

de către plantele verzi (cu clorofilă), în prezența radiațiilor solare, cu eliminare de

oxigen și formare de compuși organici (glucide, lipide, proteine) foarte variați..

Intensitatea fotosintezei se exprimă cantitativ prin volumul de gaz degajat

pe unitate de timp.

Toate procesele metabolice depind de cantitatea de apă din țesuturi. Un

deficit de apă în țesuturile asimilatoare influențează direct procesul fotosintezei

atât în faza de lumină, cât și în faza de întuneric, provocând inhibarea acestuia.

În stadiul dependent de lumină (reacția la lumină),clorofila absoarbe

energia luminoasă, care stimulează unii electroni din moleculele de pigment,

transferându-i pe straturi cu niveluri mai ridicate de energie. Aceștia părăsesc

clorofila și trec printr-o serie de molecule, formând NADPH (o enzimă) și

molecule ATP care stochează energia. Oxigenul rezultat în urma reacțiilor

chimice este eliberat în atmosferă prin porii frunzelor.

Reacții nefotochimice ( de întuneric )

Ciclul Calvin (descoperit de Melvin Calvin) reprezintă o serie de reacții

biochimice, care au loc in stroma organismelor fotosintetice, în timpul fazei de

întuneric. În cadrul acestui proces, energia cinetică a fotonilor este transformată

în energie chimică de legatură. NADPH și ATP sunt compușii care conduc la cel

de al doilea stadiu al fotosintezei, (sau ciclul Calvin).În acest stadiu, glucoza este

produsă folosindu-se dioxid de carbon din atmosferă.

[modificare] Aspectul energetic al fotosintezei

Au trebuit să treacă încă 44 ani pentru ca aspectul energetic al fotosintezei să fie

cunoscut. Meritul revine medicului și fizicianului german Robert Mayer, care a

aplicat legea conservării energiei la viețuitoare. Astfel, în 1845 el a publicat

lucrarea "Mișcarea organică în relație cu metabolismul", în care a explicat clar

transformarea energiei în procesul fotosintezei. În timpul efectuării fotosintezei,

plantele înmagazinează energia luminii solare sub formă de energie chimică.ei în

natură. Plantele nu creează energie, ci numai o transformă pe cea primită de la

soare. În plus, Mayer afirmă că viața animalelor este dependentă de această

proprietate unică a plantelor verzi. Astfel energia consumată de animale în timpul

vieții provine din radiațiile solare. Acest fapt stabilește ferm procesul de

fotosinteză ca fiind unul dintre fenomenele cele mai importante din lumea

viețuitoarelor. Ecuația generală a fotosintezei putea fi scrisă atunci:

6 CO2 + 6 H2O + lumină solară → C6H12O6 + 6 O2

Dioxid de carbon + Apă + Energie luminoasă → Glucoză + Oxigen

Fotosinteza are loc în cloroplaste și în zona citoplasmei care le înconjoară. La

nivelul cloroplastelor alături de clorofila a, pigment activ în reacțiile fotochimice,

se mai găsesc și alți pigmenți, cu rol de pigmenți accesori:

Clorofilă b ,clorofilă c

Carotenoizi

Flavonoide

Pigmen ț i ficobilinici = ficobiliproteine

Mecanismul clorofilei se pare că include 3 procese principale:

Fotofosforilarea

Fotoliza apei

Fixarea și transformarea CO2 în glucide

[modificare] Factori

[modificare] Poluarea aerului si fotosinteza

Este poate necesar de reamintit că rolul epurator al aerului ambiant, atribuit

plantelor este totuși limitat, astfel că este iluzoriu să considerăm că oxigenul

produs de o pădure poate compensa pe cel consumat de către avioanele cu

reacție la decolarea de pe un aerodrom. În schimb, rolul fizic al plantelor este

mult mai important. Diferitele plantații de arbori, de garduri vii sau de masive

împădurite vor avea un rol fizic de dispersare a poluanților, modificând

asperitățile naturale ale solului, producând modificări higrometrice și de

temperatură locale, toate favorizând o mai bună dispersare sau fixare la sol a

diferiților poluanți emiși în atmosferă. Aceasta presupune în primul rând,

cunoașterea mecanismelor de intoxicare a plantelor cu poluanții aerului, pentru a

putea imagina apoi fie o modalitate de atenuare a efectelor, fie un mod de

selecționare a speciilor rezistente. Astfel, principalii poluanți întâlniți sunt:

dioxidul de sulf, deriva ț ii fluorului, oxizii de azot, ozonul și numeroase alte

substanțe produse de diferite industrii, ca acidul clorhidric, pulberile, monoxidul

de carbon. Ei limitează suprafața activă fotosintetic a frunzelor.

[modificare] Luminozitatea

[modificare] Ozonul și agenții oxidanți

Ozonul și oxidanții sunt poluanți fotochimici care se formează sub acțiunea

radiațiilor luminoase (în special UV) asupra unui amestec de poluanți de tipul

SO2, NOx și hidrocarburi nesaturate. Ei sunt întâlniți adesea în regiuni cu

poluare puternică, unde condițiile climatice cu curenți slabi de aer permit

stagnarea unor mase poluante, creîndu-se astfel condiții favorabile reacției

dintre diferiții poluanți.Plantele din aceste zone prezintă pete necrotice localizate

între nervuri pe una sau alta din fețele frunzei,în funcție de poluantul în cauză.O

expunere prelungită produce o cloroză a frunzei, îmbătrânirea prematură și

eventual căderea frunzelor atacate. Pe lângă aspectul fundamental, cercetarea

acțiunii ozonului și a oxidanților asupra fotosintezei, prezintă și o importanță

practică. Se știe că prezența poluanților poate produce diminuarea creșterii

plantelor prin reducerea fotosintezei, datorită distrugerii țesuturilor. Numeroși

cercetători au observat o reducere a creșterii plantelor, expuse acțiunii

oxidanților, chiar și în absența necrozelor. S-a observat o reducere a creșterii cu

10 % la o varietate de tutun expusă timp de 3-4 săptămâni la concentrații ale

oxidanților cuprinse între 0,03 și 0,22 ppm. Această diminuare afectează mai

mult varietățile existente.O expunere de 3 săptămâni la concentrații comparabile

celor înregistrate în natură, împiedică înflorirea la tomate.Numeroși alți factori ar

putea și ei constitui cauza diminuării procesului de creștere, iar dintre aceștia

amintim: modificările anatomice ale țesuturilor foliare, intensificarea respirației,

diminuarea fotosintezei, scăderea cantității de clorofilă, creșterea permeabilității

pereților celulari etc. Studiile efectuate asupra rolului stomatelor în absorbția

ozonului și oxidanților au scos în evidență faptul că stomatele nu constituie

singura cale de pătrundere a poluantului în plante.

[modificare] Monoxidul de carbon (CO)

Influența acestui poluant asupra fotosintezei a fost studiată la alga verde

unicelulară Chlorella. Rezultatele au arătat o inhibare reversibilă a procesului

care depinde de presiunile parțiale ale monoxidului de carbon și ale oxigenului.

S-ar părea că această inhibare a fotosintezei se datorează fixării monoxidului de

carbon pe nucleul metalic al unei enzime care transportă oxigenul în procesul de

fotosinteză. Inhibarea fotosintezei se accentuează sub acțiunea luminii.

8. ASOCIAŢIA VEGETALĂ.

Asociaţia vegetală este unitatea de bază în fitosociologie, reprezentată

în natură prin fitocenoze, numite şi indivizi de asociaţie.

Denumirea asociaţiei. Numele asociaţiilor provine totdeauna de la

numele unor specii componente semnificative, adică de la speciile caracteristice

sau/şi dominante (edificatoare, constructoare). Speciile caracteristice (fidele)

sunt acelea care apar numai într-o asociaţie. Numele asociaţiei de la o singură

specie, să zicem de la Fagus sylvatica, se formează adăugând la rădăcina

numelui generic Fagus terminaţia - etum, iar epitetul specific (sylvatica) se trece

la genitiv şi rezultă Fagetum sylvaticae.

Clasificarea asociaţiilor. Cu clasificarea asociaţiilor se ocupă

sintaxonomia. Unitatea de clasificare se numeşte sintaxon

Clasificarea are patru trepte fundamentale:

(1) Asociaţia, cu terminaţia -etum (Fagetum sylvaticae),

(2) Alianţa, cu terminaţia -ion (Fagion sylvalicae),

(3) Ordinul, cu terminaţia -etalia (Fagetalia sylvaticae),

(4) Clasa, cu terminaţia -etea (Fagetea sylvaticae),

Unităţile subordonate asociaţiei sunt subasociaţia, varianta şi faciesul.

9. Flora reprezintă totalitatea plantelor (regnului vegetal) care cresc într-o anumită regiune sau areal geografic, luate si incadrate taxonomic. Termenul „Flora” provine din latină zeța romană a florilor și tinereții.

Vegetația poate diferi după altitudine, sau regiune climatică, cantitatea de precipitații temperatură. Astfel există:

Floră alpină Floră tropicală Floră ecuatorială Floră mediteraneană Floră polară