FINANȚE PUBLICE - sjse-ct. · PDF filePUBLICE ... Finanţe publice vs. finanțe private ......

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

FINANȚE PUBLICE – Suport de curs –

Lect.univ.dr. TRANDAFIR ADINA

Finanțe Publice Lect.univ.dr. Trandafir Adina

5

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 7

CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE. FUNCȚIILE FINANȚELOR

PUBLICE .......................................................................................................................................................................... 9

1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice ................................................................................................................... 9 1.2. Funcțiile finanțelor publice .................................................................................................................................... 12 1.3. Finanţe publice vs. finanțe private ......................................................................................................................... 14

CAPITOLUL 2. MECANISMUL FINANCIAR .......................................................................................................... 17

2.1. Mecanismul financiar – concept și componente .................................................................................................... 17 2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare publice .................................................................................................. 18 2.3. Componentele sistemului financiar........................................................................................................................ 19

CAPITOLUL 3. POLITICA FINANCIARĂ ............................................................................................................... 20

3.1. Conceptul de politică financiară ............................................................................................................................ 20 3.2. Obiectivele politicii financiare ............................................................................................................................... 21

CAPITOLUL 4. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ................................................................................... 23

4.1. Conținutul și caracterizarea cheltuielilor publice ................................................................................................... 23 4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice .................................................................................... 25 4.3. Clasificarea cheltuielilor publice ........................................................................................................................... 25 4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice ............................................................................................................ 28

4.4.1 Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală .......................................................................... 28 4.4.2 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut .................................................................................. 28 4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor .......................................................................................................... 29

4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice ...................................................................................................... 29 4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice...................................................................................................... 29

4.6.1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală ............................... 30 4.6.2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut .............................................................. 31 4.6.3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor ............................................. 31 4.6.4. Modificarea structurii cheltuielilor publice .................................................................................................. 31 4.6.5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si modificarea produsului

intern brut ............................................................................................................................................................... 32 4.6.6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut ........................................................... 32

4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale .................................................................. 32

CAPITOLUL 5. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ................................................................ 34

5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare .................................................................................................... 34 5.2. Gruparea resurselor financiare publice ................................................................................................................ 34 5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare .................................................................................................... 36

5.3.1 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală ........................................................................... 36 5.3.2 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut ................................................................................... 37 5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor ............................................................................................................ 37

5.4. Structura veniturilor publice .................................................................................................................................. 37 5.5. Dinamica veniturilor publice ................................................................................................................................. 38

5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală .................................. 38 5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală ................................... 39 5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut.................................................................. 40 5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor ........................................................................................ 40 5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice ..................................................................................................... 40 5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare produsului intern

brut .......................................................................................................................................................................... 41 5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut ............................................................... 41

CAPITOLUL 6. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ........................................................................................................ 42

6.1. Conţinutul economic al creditului public .............................................................................................................. 42 6.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice ............................................................................................. 42 6.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat ............................................................................................................... 42

6.2. Tehnica împrumuturilor de stat .............................................................................................................................. 42


6

6.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat .............................................................................................. 42 6.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat................................................................................................ 43

CAPITOLUL 7. DATORIA PUBLICĂ ........................................................................................................................ 45

7.1. Datoria publică – noțiuni generale ........................................................................................................................ 45 7.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză ...................................................................................................... 46 7.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză ....................................................................................................... 48

CAPITOLUL 8. BUGETUL PUBLIC .......................................................................................................................... 52

8.1. Conceptul de buget public .................................................................................................................................... 52 8.2. Principii bugetare ................................................................................................................................................... 53

8.2.1 Universalitatea bugetului ............................................................................................................................... 53 8.2.2 Unitatea bugetară .......................................................................................................................................... 53 8.2.3 Realitatea bugetului ....................................................................................................................................... 53 8.2.4 Anualitatea bugetului ..................................................................................................................................... 54 8.2.5 Specializarea bugetară ................................................................................................................................... 54 8.2.6 Echilibrarea bugetară .................................................................................................................................... 54 8.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare ................................................................................................................... 55 8.2.8 Principiul publicităţii bugetare ...................................................................................................................... 55 8.2.9 Principiul unităţii monetare ........................................................................................................................... 55

8.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare ............................................... 55

CAPITOLUL 9. PROCESUL BUGETAR ................................................................................................................... 58

9.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar .................................................................................................................. 58 9.1.1 Elaborarea proiectului de buget .................................................................................................................... 58 9.1.2 Aprobarea bugetului ...................................................................................................................................... 59 9.1.3 Execuţia bugetului .......................................................................................................................................... 60 9.1.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară ................................................................................ 61 9.1.5 Controlul bugetar ........................................................................................................................................... 63

9.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie................................................... 64 9.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului ........................................................................................................... 64 9.2.2 Funcţiile trezoreriei ....................................................................................................................................... 65

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................................ 68


7

INTRODUCERE

Finanţele publice constituie studiul activităţilor financiare ale guvernelor şi autorităţilor

publice. Ele sunt o parte a studiului econonomiei şi, prin urmare se referă la alocarea resurselor rare.

Finanţele publice sunt în mod specific interesate în efectele activităţii guvernamentale (sectorul

public) asupra alocării resurselor. Este ea eficientă? Este ea echitabilă? Finanţele publice, ca şi

economia, au ambele dimensiuni-pozitivă şi normativă. Analiza pozitivă vizează construirea de

modele pentru a arăta efectele reacţiei oamenilor la stimulentele economice şi financiare. Analiza

normativă oferă criteriul care să ne ajute să stabilim dacă schimbările economice şi financiare

aşteptate pot fi considerate dezirabile.

Disciplina Finanțe publice cuprinde aspecte teoretice legate de dezvoltarea finanţelor publice

în România, de dezvoltările în domeniu care au loc la nivel european şi internaţional, astfel încît să-

şi poată găsi locul în economia globală care se prefigurează. Alte aspecte tratate sunt legate de

împrumuturile de stat și datoria publică, de bugetul public și procesul bugetar, dar sunt abordate și

aspecte practice referitoare la principalii indicatori de analiză ai cheltuielilor și ai resurselor

financiare publice și cele legate de desfășurarea procesului bugetar în țara noastră.

Procesele şi fluxurile financiare sunt prezentate atît ca mecanisme, instrumente şi pîrghii de

acţiune, cît şi ca elemente ale politicii financiare ale statului, tranziţia la economia de piaţă

presupunînd o adaptare corespunzătoare a întregului sistem financiar, a instrumentelor, a

instituţiilor şi organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor

juridice cu caracter financiar.

Constituirea principalelor fonduri financiare la dispoziţia statului (prin impozite, taxe,

contribuţii) precum şi repartizarea acestora pentru acoperirea necesităţilor publice (sociale,

culturale, economice, adminstrative, s.a.), este prezentată prin intermediul metodelor, tehnicilor şi

procedeelor specifice de alocare a resurselor, subliniindu-se în special, particularităţile existente în

cadrul cheltuielilor şi veniturilor bugetare.

Împrumuturile și datoria publică sunt prezentate ca alte surse alternative de procurare a

veniturilor la bugetul de stat. Bugetul public și procesul bugetar prezintă întreaga problematică a

componenței, a derulării întregului proces derulat la nivel național.

Obiectivele cursului

Cursul de Finanțe Publice îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze” studenţii cu

elementele de bază ale teoriei şi practicii finanțelor abordate la nivel macroeconomic, astfel încât

aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să se adapteze cerinţelor

impuse de competiţia pe piaţă muncii.


8

Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de conceptul, trăsăturile, rolurile şi

funcţiile finanțelor publice, mecanismului financiar, politica financiară. De asemenea, vom prezenta

împrumuturile de stat și datoria publică ca surse alternative de procurare a veniturilor. Cursul va fi

completat cu aspecte teoretice și exemple concrete privind bugetul public și procesul bugetar,

abordând trăsăturile și etapele derulării procesului bugetar.


9

CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE.

FUNCȚIILE FINANȚELOR PUBLICE

1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice

Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi

îşi au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.

Primele elemente ale finanțelor publice (impozite, cheltuieli) au apărut odata cu instituția

statului. În măsura în care acesta și-a consolidat poziția și si-a extins atribuțiunile, s-au dezvoltat în

corelație și fluxurile de venituri și cheltuieli publice, depășind aspectul cantitativ al importanței în

plan financiar și acționând ca un instrument de intervenție în plan economic și social.

În orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale, de natură

economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales al venitului național, în

strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, astfel:

în comuna primitivă – statul nu se formase, iar funcțiile publice erau îndeplinite de oameni

aleși de întreaga comunitate;

în orânduirea sclavagistă, predomina economia natural închisă, iar funcțiile publice erau

onorifice, cheltuielile statului erau acoperite prin prestațiile în muncă sau în natură la care erau

obligați supușii.

în orânduirea feudală, relațiile marfă-bani nu au devenit preponderente și, ca urmare, s-a

menținut forma naturală de acoperire a nevoilor statului (prestații în muncă, dări în natură, etc.),

veniturile bănești erau reduse ca pondere;

în orânduirea capitalistă , acoperirea cheltuielilor publice se realiza numai pe seama

resurselor bănești.

în prezent, nu numai că se mențin cele două condiții care au stat la baza apariției finanțelor,

dar, pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a producției de mărfuri, a schimbului și a

relațiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la lărgirea și intensificarea activității statului, atât pe

plan intern, cât și extern, ceea ce a determinat ca veniturile și cheltuielile statului să îmbrace în

exclusivitate forma bănească.

Această caracteristică explică şi preocuparea pentru etimologia cuvântului finanţe. După

câte se pare, noţiunea de finanţe provine de la cuvintele latineşti fiare sau finis, care se traduc prin a

termina, a încheia un diferend, o acţiune judiciară în legatură cu plata unei sume de bani. De la

aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din

aceste cuvinte latineşti s-a născut noţiunea finance folosită în Franţa în secolele XV-XVI, care avea

mai multe înţelesuri şi anume: sume de bani, resurse băneşti, venit al statului, iar les finances

echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a


10

Finanţele publice reprezintă forma băneasca a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei

produsului social şi venitului naţional în cadrul îndeplinirii funcţiilor statului. Conţinutul social,

economic şi în special juridic al relaţiilor financiare, funcţiile şi importanţa lor sunt câteva din

problemele fundamentale ale ştiinţei finantelor.

1. Concepția clasică de finanţe publice

Această concepţie este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare

economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepţii, statul liberal este

preocupat mai puţin de activităţile private, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale, şi

anume: apărarea naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie.

Perioada liberală a finanțelor corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului

ascendent (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX) şi reflectă, de fapt, doctrina

liberală dominată de concepția privind superioritatea inițiativei particulare (idee susținută de Adam

Smith, J.B Say, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, etc.).

Doctrina liberală consideră că, pentru buna funcționare a mecanismului pieței, activitatea

economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer

(factorii de producție să se poată mișca liberi de a un sector la altul, conform barometrului

prețurilor), urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea

perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.

2. Concepția moderna de finanţe publice (perioada intervenționistă)

Aceasta perioada corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă

perioada de dupa primul război mondial și după marea recesiune economică mondială (1929-1933),

când, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă

(statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legatură cu activitatea

economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă.

Gândirea economică a vremii este reprezentată de concluziile economiştilor John Maynar

Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Jinga, etc și sunt răspunsuri

la starea de criză.

Keynes propune o politică anticriză, bazată pe trei componente majore:

– menţinerea cererii prin nealterarea puterii de cumpărare, având în vedere faptul că orice

reducere a salariului (inclusiv pe calea impozitelor) antrenează scăderea consumului, care este

factorul determinant al cererii efective;

– exercitarea unei acţiuni globale asupra economiei, prin intervenţia autorităţilor publice. Astfel,

statul trebuie să suplinească investiţiile particulare prin investiţii publice, argumentând că

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XIX


11

sporirea investiţiilor are un rol stimulator asupra relansării economiei prin intermediul salariilor

distribuite şi, implicit, prin creşterea puterii de cumpărare;

– implicarea statului prin acţiuni asupra componentelor monetare ale economiei.

Demonstrând rolul (pozitiv sau negativ) pe care îl pot avea banii într-o economie, Keynes

acordă o importanţă deosebită ratei dobânzii şi unei „monede dirijate”.

În condiţiile în care „mâna invizibilă” a pieţei a încetat de a mai fi modelul ideal al

economiei de piaţă, în care opţiunile economice sunt direcţionate şi reglate prin mecanismul

preţurilor şi al concurenţei, intervenţionismul pledează pentru implicarea autorităţilor publice în

corectarea dezechilibrelor apărute prin politicile: fiscală, bugetară, monetară și valutară.

În această perioadă, se evidenţiază aşa-numita „revoluţie keynesiană”, autorul său, John

Maynard Keynes, dovedind că este posibilă relansarea economică prin deficit bugetar.

Astfel, pentru statul modern, finanţele publice încetează de a mai fi doar un simplu mijloc de

acoperire a cheltuielilor strict necesare funcţionării sale şi îndeplinirii unor minime atribuţii, ci

devin un instrument activ de intervenţie în economie.

Statul modern ia asupra sa rezolvarea unor probleme majore precum eliminarea sărăciei,

asigurările sociale (pentru pensii) şi cele pentru sănătatea membrilor săi. Medicina modernă a

condus la prelungirea duratei medii de viaţă, iar costul său este în creştere. Drepturile revendicate în

prezent de cetăţeni presupun intervenţia statului cu privire la: dreptul la instrucţie, la sănătate, la

muncă, la pensie de vârstă etc. Această extindere a drepturilor omului a avut consecinţe majore în

redistribuirea veniturilor. Într-adevăr, statul, pentru a garanta anumite drepturi (dreptul la muncă,

asigurarea minimului mijloacelor necesare unui trai decent), a fost nevoit să intervină direct în

economie.

3. Concepția liberala de finanţe publice

Noua abordarea liberală s-a concretizat, dupa cel de-al doilea razboi mondial prin revenirea

teoriilor economice keynesiene la doctrina (oreintarea) liberală.

Interesant de remarcat că, în această perioadă, tendinţa liberală precum și cea

intervenţionistă (divizate în subtendinţe) au coabitat şi/sau au alternat ca pregnanţă, dând naştere

unor confruntări permanente în planul ideilor şi al transpunerii lor în practică.

Curentele de gândire care sunt considerate ca alcătuind o nouă ortodoxie liberală sunt:

1. Monetarismul (sau Şcoala de la Chicago), în frunte cu Milton Friedman are o poziţie

diferită de cea a lui Keynes în domeniul monetar.

Caracteristica generală a monetarismului este ultraliberalismul: opoziţia fermă la intervenţia

statului şi a Băncii Centrale, susţinând creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu cel al creşterii

produsului naţional. Punând accentul pe rolul de bază al pieţei în varietatea şi diversitatea acţiunii


12

individuale, Friedman recunoaşte statului rolul de far în stabilirea „regulilor jocului”şi pe cel de

arbitru în aplicarea regulilor adoptate.

2. Şcoala libertariană acuză statul providenţă că este un factor de ”anchilozare” a societăţii,

deoarece, prin controlul asupra tuturor actorilor economici şi mecanismelor sociale, îngrădeşte

iniţiativa. De asemenea, sectorul public este considerat ca fiind mai risipitor decât cel particular.

Şcoala libertariană (având ca adepţi pe: Murray Rothbard - iniţiator , Fredrich August von Hayek,

Robert Nozick ş.a.) este considerată ramura cea mai radicală a liberalismului.

3. Şcoala opţiunilor colective (sau a opţiunilor publice) este caracterizată pe scurt de unul

dintre adepţii săi - Denis C. Mueller- ca fiind „aplicarea principiilor economice la ştiinţa politică”,

astfel că obiectul de studiu îl constituie: statul, regimurile electorale, partidele, grupurile de

presiune, birocraţia ş.a.

4. Economia de ofertă (având ca adepţi pe Arthur Laffer, M. Feldstein, A Gilder)

condamnă orice politică de reglare a cererii, precum şi rolul statului providenţă, militând pentru

manifestarea liberei iniţiative ca fiind singura în măsură să producă avuţie.

Rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de activitate economică - socială,

ceea ce s-a repercutat într-o creştere de volum a bugetului public şi o schimbare a rolului finanţelor

publice. Intervenţiile statului nu se mai bazează doar pe instrumentele oferite de finanţele publice,

ci şi pe o combinaţie de instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară, de credit.

Finanţele publice pot fi definite si de urmatoarele trăsături:

– Sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării şi utilizării

produsului social.

– Apar în formă bănească

– Sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestaţie directă din

partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti.

– Sunt relații care nu implică o contraprestație directă. Mijloacele băneşti repartizate şi utilizate

de subiectele beneficiare nu se rambursează.

– De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil.

– Transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se poate realiza parţial,

în condiţii de rambursabilitate.

1.2. Funcțiile finanțelor publice

Rolul finantelor deriva din funcțiile acestora și se manifestă în plan financiar, economic și

psihosocial.


13

Rolul financiar rezulta din faptul ca mecanismul finantelor publice constituie modalitatea

principala de atragere a resurselor financiare ale statului necesare realizarii unor obiective de interes

general, dar si mijlocul prin care se redistribuie veniturile si averile intre membrii societatii.

Rolul economic se evidentiaza in conditiile in care finantele publice, prin cele doua etape

ale functiei fiscale reprezinta un important instrument de politica economica folosit de catre

autoritatile publice in vederea influentarii fenomenelor si proceselor economice, corectarii ciclurilor

economice si inlaturarii dezechlibrelor econmice.

Rolul psiho-social rezida pe de o parte din orientarea si modelarea comportamentelor

indivizilor in prezenta prelevarilor fiscale si a transferurilor financiare, iar pe de alta parte din

necesitatea asigurarii de catre autoritatile publice a unor programe de protectie sociala in vederea

sprijinirii categoriilor sociale defavorizate.

Finanţele publice sunt necesare, în mod subiectiv şi obiectiv, deoarece contribuie la

realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare.

Mijloacele prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile

acestora:

– funcţia de repartiţie

– funcţia de control

Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produsului

intern brut) şi cuprinde două faze:

– constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;

– redistribuirea (utilizarea) acestora.

În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse băneşti, acţiune la care

participă societăţi comerciale, regii autonome, instituţii publice, alte persoane juridice şi persoanele

fizice, indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.

A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari

– persoane juridice şi fizice. Distribuirea este dată în competenţa autorităţilor publice şi se face în

raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.

Funcţia de control a finanţelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparţin

întregii societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai larga decât cea a funcţiei de

repartiţie, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice, şi

modul de utilizare a resurselor.

Richardşi Peggy Musgrave disting trei mari funcţii ale finanţelor publice, şi anume:

1. alocarea resurselor,

2. distribuirea veniturilor şi


14

3. reglarea vieţii economice.

În ceea ce priveşte funcţia de alocare (numită și funcție de repartizare sau funcție fiscală) a

resurselor prin politica fiscală a statului, se ştie că bunurile sociale nu pot fi obţinute prin

mecanismul pieţei, ci sunt distribuite prin intermediul autorităţilor publice.

Distribuirea veniturilor şi averilor între persoane fizice şi juridice (numită și funcție

socială) depinde de forma de proprietate şi de modul de repartizare a factorilor de producţie.

Principalul instrument aflat la dispoziţia statului în acest scop este bugetul public, prin impozite şi

cheltuieli publice. Această funcție presupune transferul de putere de cumpărare între diferite

domenii de activitate economico-socială sau între diferite categorii socio-profesionale.

Funcţia de reglare a vieţii economice (numită și funcție de stabilizare sau funcție

extrafiscală), prin politica fiscală a statului, urmăreşte înfăptuirea unor obiective cum sunt:

obţinerea unui grad acceptabil al stabilităţii preţurilor; atingerea unei mai mari ocupări a forţei de

muncă; realizarea unei situaţii mai solide a balanţei de plăţi externe; înregistrarea unei rate sporite a

creşterii economice.

1.3. Finanţe publice vs. finanțe private

Noţiunile de finanţe publice şi private sunt adecvate situaţiei din ţările cu economie de piaţă,

în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată, fapt care face

posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public şi cel privat.

Finanţele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unităţile administrativ-teritoriale,

cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.

Finanţele private sunt asociate întotdeauna cu activităţile financiare ale întreprinderilor

economice, ale băncilor şi societăţilor de asigurări private, în legatură cu resursele şi necesităţile

acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările

şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Finanţele publice se aseamănă cu cele private cel puţin sub urmatoarele aspecte:

– Şi unele şi altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.

– Şi unele şi altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare în ultimă

instanţă.

– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar pentru a

garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează;

– Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric;

– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale

Între finanţele publice şi cele private există o serie de deosebiri după cum urmează:

1. Privind modul de colectare a resurselor


15

2. Privind posibilităţile de executare silită

3. Privind efectul utilizării resurselor

4. Privind gestiunea resurselor

Nevoi individuale vs. nevoi colective

La nivelul unei societăți se disting următoarele categorii de nevoi: Nevoi individuale;Nevoi

colective; Nevoi cvasi publice/cvasiprivate

Nevoile individuale depind de preferințele fiecărui om, diferă în funcție de vârsta, sex,

ocupație, mediu social, zonă geografică și sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să

ofere valori de întrebuințare oamenilor (alimente, haine, locuință, transport, etc- bunuri private

procurate prin mecanismul pieței).

Nevoile colective sunt procurate pe seama unor activități (servicii) organizate de autoritățile

publice vizând asigurarea apărării naționale, menținerea ordinii interne și a securității civile,

păstrarea echilibrului ecologic, protecția socială, etc. (reclamă existența unor instituții publice

capabile să ofere cetățenilor bunuri publice).

Nevoile cvasipublice întrunesc trăsăturile specifice atât nevoilor individuale, cât și nevoilor

sociale și pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât și pe seama bunurilor private (nevoia

de educație și instruire, de cultură și ocrotire medicală).

Având în clasificarea anterioară bunuri care satisfac aceste nevoi se circumscriu

următoarelor categorii:Bunuri private; Bunuri publice;Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

La baza satisfacerii nevoilor individuale ale populației stau bunurile private care pot fi

procurate de pe piață într-o anumită cantitate și la un anumit preț, în condiții de concurență.

Pe lângă nevoile individuale, oamenii mai au și nevoi colective satisfăcute prin bunuri

publice asigurate de către autoritățile publice. Aceste bunuri prezintă anumite particularități în ceea

ce privește accesul la consumul lor, conform figurii de mai jos:

apărare Protecție socială Iluminat public

Nevoi colective

Consum neconcurențial

și indivizibil Bunuri publice

Autorități publice


16

Fig. 1.2. Caracteristicile bunurilor publice

Bunuri private vs. bunuri publice

Caracteristicile bunurilor publice și private, prezentate mai sus, pot fi sintetizate astfel:

Fig. 1.3. Caracteristici bunuri private vs. bunuri private

O anumită parte a nevoilor populației, repectiv nevoile cvasipublice pot fi satisfăcute

apelând atât la bunuri publice, cât și la bunuri private.

Fig. 1.3. Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

În cazul bunurilor cvasipublice, furnizarea de utilități de către autoritățile publice se face în

mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de

burse, se ține seama de rezultatele la învățătură ale elevilor/studenților și/sau de situația materială a

acestora.

Consum individual

Consum

concurențial

Acces condiționat

Procurate prin

mecanismul pieței

Antrenează costuri

individuale Antrenează

cheltuieli publice

Asigurate de autorități

publice

Acces

necondiționat

Consum

neconcurențial

Consum nedivizibil

Bunuri

private

Bunuri

publice

Bunuri private

Preț

Educație

Cultură

Ocrotirea medicală

Bunuri cvasipublice cvasiprivate

Bunuri publice


17

CAPITOLUL 2. MECANISMUL FINANCIAR

2.1. Mecanismul financiar – concept și componente

Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,

neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,

obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi

al reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este

aceea care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice.

Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter

financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea

fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în

calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a

planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o

serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere

şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu

obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin

intermediul căruia se efectuează.

Mecanismul financiar cuprinde: sistemul financiar; pârghiile financiare utilizate de stat

pentru a influenţa activităţile economice; metodele administrative de conducere utilizate în

domeniul finanţelor publice; cadrul instituţional; cadrul juridic.

1. Sistemul financiar. Finanţele ca sistem pot fi abordate:

- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de resurse

financiare ce se produce în anumite condiţii;

- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în scopuri

determinate;

- ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în

economie, în cursul unei perioade de timp;

- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor financiare, la

constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul planurilor

financiare.

2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru

stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică,

grup socio-profesional, zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi individual (producători,

consumatori, locuitori ai unei zone geografice etc.) pentru realizarea unui anumit obiectiv.


18

3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor publice

constau în: elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare; organizarea

evidenţei contabile, elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în conformitate cu normele

metodologice stabilite de autorităţile publice competente; stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru

unele bunuri şi servicii de către autorităţile publice; reglementarea de către stat a modului de

acordare de împrumuturi din fondurile publice; supravegherea derulării comerţului exterior în cazul

unor bunuri; reglementarea regimului valutar; exercitarea controlului financiar de către organele

specializate şi sancţionarea evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale etc.

4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic, organe ale administraţiei

de stat centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar, care au atribuţii şi

răspunderi în domeniul finanţelor publice.

5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul

financiar.

2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare publice

La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare

fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri. Aceste

fonduri se pot grupa după mai multe criterii: după nivelul la care se constituie; după destinaţie; după

forma de proprietate; după titlul cu care se constituie şi se utilizează.

După nivelul la care se constituie, distingem:

a) fonduri constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetar de stat; fondurile

bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

fonduri de creditare;

b) fonduri constituite la nivel mediu (mezoeconomic), reprezintă acele fonduri la dispoziţia

unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor;

c) fonduri constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor şi unităţilor

economice.

După destinaţia pe care o primesc, distingem:

a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare;

b) fonduri de consum;

c) fondurile de rezerv;

d) fonduri de asigurare:

După forma de proprietate, distingem:

a) fonduri proprietate publică;

b) fonduri proprietate privată.


19

După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:

- prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii etc.);

- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi

transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);

- prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).

2.3. Componentele sistemului financiar

Sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din:

a) relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale;

b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor

sociale de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat;

c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;

d) relaţiile de credit bancar;

e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.

Principale componente ale sistemului financiar public sunt:

Bugetul de stat şi bugetele locale. În aceste bugete se reflectă relaţiile de repartizare a unei

importante părţi a produsului intern brut, în scopul satisfacerii nevoilor sociale.

Prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează un amplu proces de

distribuire şi redistribuire a resurselor financiare între sfera materială şi cea nematerială, între

ramurile şi subramurile economiei, între sectoarele sociale, între grupurile sociale, precum şi între

membrii societăţii luaţi individual, proces prin care statul influenţează mărimea şi destinaţia

fondului de consum, dimensiunea şi structura formării brute de capital.

Asigurările sociale de stat. Protecţia salariaţilor şi a altor categorii sociale, în caz de

pierdere a capacităţii de muncă, la o anumită vechime în muncă şi la împlinirea unei vârste, în caz

de şomaj şi în alte situaţii, se realizează printr-un sistem de asigurări sociale.

Fondurile speciale extrabugetare se alimentează din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte

stabilite în sarcina persoanelor fizice şi juridice şi se pot utiliza exclusiv pentru finanţarea

obiectivelor aprobate prin legile de instituire a acestora.


20

CAPITOLUL 3. POLITICA FINANCIARĂ

3.1. Conceptul de politică financiară

Politica economică constituie ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice în

vederea orientării activităţii economice unei ţări.

Politica financiară nu trebuie confundată cu finanţele, deşi între acestea există o strânsă

legătură.

Politica financiară cuprinde totalitatea normelor financiare, fundamentate pe constatări

obiective furnizate de ştiinţa finanţelor, folosite de stat pentru constituirea, repartizarea şi

optimizarea utilizării fondurilor de resurse financiare necesare realizării ţelurilor politicii social-

culturale, economice etc. ale ţării în perioada dată.

Politica financiară se defineşte ca fiind activitatea desfăşurată de forurile conducătoare în

domeniul economic pentru a pune în practică programul de guvernare.

Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum

şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea

proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie componente ale

politicii financiare.

Caracteristicile politicii financiare:

Este o componentă a politicii generale a statului.

Trebuie să aibe o anumită strategie și o anumită tactică

Are un caracter dinamic.

Diferă de la o țară la alta în funcție de: potențial economic, grad de dezvoltare, tipul de

conducere a economiei, etc.

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:

a) domeniul resurselor financiare publice care vizează: veniturile ordinare, cu caracter fiscal

şi nefiscal; resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a asistenţei financiare

internaţionale nerambursabile, a privatizării unor întreprinderi ale statului, a vânzării altor bunuri

ale statului;

b) domeniul cheltuielilor publice;

c) domeniul creditului bancar;

d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important

în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.


21

Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte

domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi instrumente specifice

pentru atingerea acestora.

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate de

formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor

sociale.

Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul de

dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de conducere

a economiei, de alţi factori.

3.2. Obiectivele politicii financiare

Politica promovată în domeniul veniturilor publice trebuie să stabilească:

- volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;

- metodele de prelevare a resurselor financiare publice;

- influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi obiectivele

ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.

Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor

publice. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor

sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce pot fi procurate pe plan

intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.

Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:gradul de

dezvoltare a economiei; de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de

satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.

Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan extern.

Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne, iar decizia de

a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în condiţii oneroase,

pentru scopuri neproductive.

Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe diferite

criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor sau mărimea

averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în întreţinere; capacitatea

de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-profesională (salariat, liber-

profesionist, proprietar imobiliar etc.).

Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc.


22

Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc. nu numai ca surse de

alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de influenţare a

activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic sau de altă natură.

În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:

- să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;

- să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;

- să precizeze metodele de finanţare.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul total

exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora.

La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile sociale

ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice.

Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate, cultură,

acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de organele de

decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor respective (cheltuieli

de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli de capital etc.).

Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale, cu

ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca justificat

pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce poate fi obţinut.

Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită cunoaşterea eficienţei sau a

eficacităţii acesteia.

În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin politica

financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de finanţare şi

gestionare sau prin alte instrumente specifice.

Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului financiar. În

acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu eventualele

neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi mobilizate, în

condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce împrejurări şi în ce

limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB) acceptă deficitul bugetar; ce

modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.


23

CAPITOLUL 4. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

4.1. Conținutul și caracterizarea cheltuielilor publice

Într-o viziune tradițională a finanțelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe

de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt

cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, în viziunea

tradiționala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si

influenta acesteia in viata social-economica.

În concepția modernă aupra finanțelor publice, cheltuiala publică este cercetată și apreciată, în

primul rând, prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele

pe care le induce in viata social-economica.

Finanțele moderne delimitează noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială

privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferența dintre cheltuială publică și cea privata este

determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-

autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta

cheltuieli private ale statului.

Prin cheltuiele publice statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii considerate

prioritare in fiecare perioada.

Cheltuielile publice inglobeaza:

- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si

extrabugetare;

- cheltuielilor colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;

- cheltuielile finanțate din fondurile asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile publice nu înseamna același lucru cu cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin

interiorul institutiilor publice care se acopera fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii.

Cheltuielile bugetare înseamna numai acele cheltuieli care se acopera de la bugetul

administratiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli

bugetare.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul

statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale agenţilor

economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale, dezvoltarea

economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica, asigurarea

suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.


24

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă

între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi

utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor. Unele

cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente) iar

altele avansare de PIB (investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, clădiri etc.).

Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor

categorii de administraţii publice.

Ecuaţia de calcul a cheltuielilor publice neconsolidate este:

Cpt =

n

j 1

Cpj = Cpc + Cpi + Cpl

unde:

Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale; Cpi = Cheltuielile publice ale

subdiviziunilor politice şi administrative intermediare; Cpl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formale de finanţare,

cuprind : Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare; Alte cheltuieli publice ; Cheltuieli

acoperite din fonduri cu destinaţie specială; Cheltuieli acoperite exclusiv din resurse financiare

publice constituite în afara bugetului, prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor

publice autonome; Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului; Cheltuieli finanţate din alte

surse, precum credite externe, fonduri externe nerambursabile.

Conform acestei delimitări, cheltuielile publice pot fi calculate după formula :

Cpt = Cb + Acp

unde:

Cb = cheltuieli bugetare; Acp = alte cheltuieli publice

Efortul financiar anual al statului în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul

politicii bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.

Cheltuielile publice totale consolidate comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice

totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite

externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.

Relaţia de calcul este:

CPTC = Cpt - Tig + Crexi - Ri

unde:

Cpt = cheltuielile publice totale; Tig = transferurile între bugetele administraţiilor publice

centrale şi cele locale sau alte bugete din sistem; Crexi = intrări anuale de credite externe în fiecare


25

buget; Ri = rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente; i = numărul treptelor

de bugete

4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice

Chiar dacă, cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic, ca fiind

pozitive, negative sau neutre, se pune problema dacă pot fi considerate total sau partial si ca

productive sau rentabile.

Ca regulă generală, orice cheltuială, dacă vizează satisfacerea unei nevoi sociale de natură

materială sau nematerială, este productivă. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei

cheltuieli publice rezultă din compararea valorii sociale a utilităților oferite de stat ca autoritate

publică, cu valoarea bunurilor și serviciilor consumate de către acesta. Diferențele în plus sau în

minus influențează în fiecare țară PIB-ul, în sensul creșterii sau respectiv a scăderii sale.

Orice cheltuială, privată sau publică, exercită o oarecare influență asupra circulației monetare.

De regulă, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), deși au influențe asupra circulației

monetare, nu au consecințe inflaționiste deoarece o asemenea cheltuială creează utilități.

Cheltuiala publică prin definiție sporește cererea solvabilă și reclamă și punerea de monedă în

circulație ducând la creșterea masei monetare.

Anumite cheltuieli publice nu au însă consecințe inflaționiste și este vorba, spre exemplu de

subvențiile acordate pentru sinistrați etc.

4.3. Clasificarea cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura

financiară şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:

A. Clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le

realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,

unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,

departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,

departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice

pe ordonatori de credite bugetare.

B. Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate în

conformitate cu două criterii:

Primul criteriu

Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de personal, cheltuielile

materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi transferuri (de natură

economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece trebuie să se reînnoiască

anual.

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice/3.htm#3


26

Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice

sau instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea

şi modernizarea patrimoniului public.

Al doilea criteriu

Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general, remunerarea

serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau

achiziţionării de mobilier, aparatură, echipamente.

Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la

dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter

economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,

stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter

social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor

acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.

C. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor

legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata

dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve.

D. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în: cheltuieli cu caracter definitiv;

cheltuielile cu caracter temporar; cheltuielile virtuale sau posibile.

După forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:cheltuieli publice fără

contraprestaţie; cheltuieli publice cu contraprestaţie; cheltuieli publice definitive; cheltuieli publice

provizorii;cheltuieli publice speciale; cheltuieli publice globale.

După criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:cheltuieli publice ordinare;

cheltuieli publice extraordinare.

E. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează

cheltuielile publice în: cheltuieli reale (negative); cheltuieli economice (pozitive).

F. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU

1. după criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective (învăţământ,

sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice generale ş.a.),

după cum urmează: servicii publice generale și ordine publică; apărare; educaţie; sănătate;

securitate socială şi bunăstare; acţiuni economice; locuinţe şi servicii comunale; recreaţie, cultură şi

religie; alte cheltuieli.

2. după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli de capital

şi transferuri de capital.


27

În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul

clasificaţiei ONU, folosindu-se următoarele grupări:

1. clasificaţia economică;

2. clasificaţia funcţională;

3. clasificaţia administrativă;

4. clasificaţia pe surse de finanţare.

În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a

cheltuielilor publice: cheltuieli curente; cheltuieli de capital; operaţiuni financiare.

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale neconsolidate este:

Cpt = Ccr + Ck + Opfin

unde:

Cpt = cheltuieli publice totale; Ccr = cheltuieli curente; Ck = cheltuieli de capital; Opfin =

operaţiuni financiare

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă

astfel: servicii publice generale; apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; cheltuieli social-

culturale; servicii/dezvoltare publică, locuinţe, mediu/ape; acţiuni economice.

Conform clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice totale neconsolidate se calculează după

relaţia:

Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae

unde:

Sg = servicii publice generale; Aos = apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; Csc =

cheltuieli social-culturale; Sdp = servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape; Ae = acţiuni

economice

Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice în

cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu sunt

subordonaţi altor instituţii, astfel: cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale; cheltuielile

publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare; cheltuielile efectuate de

colectivităţile locale

Conform clasificaţiei administrative cheltuielile publice neconsolidate se calculează conform

relaţiei:

Cpt = Cpc + Cpi + Ccl

unde:

Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale; Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor

politice şi administrative intermediare; Ccl = Cheltuielile colectivităţilor locale


28

Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:

cheltuieli finanţate din bugetul de stat; cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne;

cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice; cheltuieli finanţate din fonduri

externe nerambursabile.

Cpt =

n

i 1

Cpi

Cpi = cheltuieli publice finanţate din sursa i

4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice

4.4.1 Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală

Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune

determinarea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat. Acest

indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile curente ale

anului considerat, în moneda naţională ) notat cu C np.

Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cn

p) reprezintă totalitatea cheltuielilor

publice la nivelul tuturor bugetelor exprimate în preţurile curente ale anului de calcul.

Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar

real, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, obţinându-se volumul cheltuielilor

publice în expresie reală (C rp).

Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul

indicelui preţurilor.

Relaţiile de calcul ale cheltuielilor publice în expresie reală sunt:

Cr p0 =

0Ip

C n

po

; Cr p1 =

1

1

Ip

C n

p;

unde:

Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0; C

r p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;

Ip0 = indicele preţurilor anului 0; Ip1 = indicele preţurilor anului 1.

4.4.2 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut

Indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an şi alocat pentru

acoperirea nevoilor colective în acelaşi an este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Această

pondere a cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară la alta şi de la o zona geografică la alta.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

Cp/PIB = 100xPIB

Cn

n

p

unde:


29

Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB; C n

p = cheltuielile publice în expresie nominală

(în preţuri curente); PIBn

= PIB în expresie nominală (în preţuri curente).

4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor, care

exprimă suma alocată fiecărui locuitor urmare redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, în

corelaţie cu politica financiară a fiecărui stat. Acest indicator reprezintă marimi variabile în ţările

dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare şi se poate calcula atât în moneda naţională, cât şi într-

o monedă care poate asigura comparabilitatea datelor (expl. dolari SUA ).

Se calculează pe baza relaţiei:

Cp/loc = N

C n

p; exprimat în moneda naţională sau Cp/loc =

N

C n

p/ Cs exprimat în altă monedă

naţională

unde:

Cp/loc = cheltuieli medii publice pe un locuitor; C n

p = cheltuieli publice în expresie nominală

(preţuri curente); N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul; Cs = cursul

valutar al monedei naţionale în raport cu USD

4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice

Pentru determinarea modalităţii de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de importanţa

nevoii sociale este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de

cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:

gscpi = 100xcpt

cpi

unde:

gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice; cpi

= cheltuielile publice ale categoriei i; cpt = cheltuieli publice totale; i - 1…..n categoria de

cheltuieli.

Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale

statului spre anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc.

4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt: modificarea

absolută şi relativă a cheltuielilor publice în atât în expresie nominală cât şi în expresie reală;

modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al


30

cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice; indicatorul

privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea produsului intern brut;

elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.

4.6.1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală

Modificarea absolută în expresie nominală – exprimă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate şi se determină pe baza

relaţiei de calcul:

n

pC0/1 =

n

pC1 - n

pC0;

unde:

Cp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1

faţă de 0; Cp1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale

perioadei de bază (0) exprimate în preţuri nominale şi reale.

Modificarea absolută în expresie reală – exprimă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadelor analizate şi se determină pe

baza relaţiei de calcul:

r

pC0/1 =

r

pC1 -

r

pC0;

Modificarea relativă în expresie nominală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor

publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de

calcul:

100 100%0/1xIC n

cp

n

rcp sau 100x

C

CC

n

p

n

pn

rcp

0

0/1

%

unde:

% Crn

cp = modificarea nominală relative; Cn p 1/0 = modificarea nominală a cheltuielilor

publice în perioada 1 faţă de 0; Cn

p0 = cheltuieli publice ale perioadei de bază (0) în expresie

nominală (exprimate în preţuri curente) .

In cp1/0 = indicele preţurilor constante ale perioadei curente (1) faţă de perioada de bază (0) în

expresie nominală ( exprimate în preţuri curente) .

Modificarea relativă în expresie reală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor

publice exprimate în preţuri constante ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de

calcul:

100 100%0/1xIC r

cp

r

rcp sau 100x

C

CC

r

p

r

pr

rcp

0

0/1

%

unde:


31

Crp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie reală (exprimate în preţuri

constante); r

CpI0/1 = indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;

Cnp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie nominală (exprimate în preţuri

curente).

4.6.2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Acest indicator exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut pe

destinaţii, în vederea acoperirii nevoilor colective, utilizându-se următoarea formulă de calcul:

Cp/PIB = 1001

1

xPBI

Cp

- 1000

0

xPBI

Cp

în care:

Cp/PIB = Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Cp1 si Cp0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) în expresie

nominală/reală (exprimate în preţuri curente/constante).

PIB1 şi PIB0 = produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0) în

expresie nominală/reală (exprimat în preţuri curente/constante).

4.6.3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Prin acest indicator se determină modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe cap

de locuitor, utilizându-se următoarea formulă de calcul:

Cp/loc1/0 = 1

1

N

Cp -

0

0

N

Cp

în care:

C p/loc = Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Cp/loc1 şi Cp/loc0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

raportate la numărul de locuitori, în expresie nominală/reală (exprimate în preţuri

curente/constante).

1N şi 0N = numărul de locuitori ai perioadei curente (1) şi ai perioadei de bază (0).

4.6.4. Modificarea structurii cheltuielilor publice

Exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice de la o perioadă la alta în funcţie de politica

financiară a fiecărui stat. Calculul se efectuează astfel:

gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0

în care:

gs Cpi = Modificarea structurii cheltuielilor publice

gs Cpi1 şi gs Cpi0 = Ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în

totalul acestora, în perioada curentă (1) şi perioada de bază (0).


32

4.6.5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si

modificarea produsului intern brut

Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul general de

creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.

0

1

1

0

0/1

0/1

PIB

PIB

Cp

Cp

I

IK

PIB

cp

unde:

Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice; IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB; K =

Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB

4.6.6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB

(modificarea procentuală a chletuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut). El

se calculează astfel:

0

01

0

01

0

0/1

0

0/1

PIB

PIBPIB

Cp

CpCp

PIB

PIB

Cp

Cp

ecp

unde:

Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă; PIB şi PIB =

produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă; ecp = elasticitatea cheltuielilor

publice.

4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale

a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii

condiţiilor de viaţă, a calităţii vieţii fiecărui individ.

După cel de-al doilea război mondial, în America şi Europa a apărut o doctrina politică

referitoare la sisteme de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor

denumită “WELFARE STATE” (stat al bunăstării). În cadrul “statului bunăstării” există metode,

măsuri şi tehnici speciale prin care autoritatea publică acţionează în trei direcţii principale:

garantarea unui venit minim, independent de mărimea pieţei şi forma de proprietate; diminuarea

ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor lor în înfruntarea unor situaţii


33

determinate de boli, batrâneţe, şomaj; asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde mai

bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale vizează satisfacerea unor necesităţi colective

privind învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultura, asigurările sociale. Rolul acestor cheltuieli se

manifestă pe diverse planuri: economic, social, uman, educativ.

Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde: cheltuieli pentru învăţământ;

cheltuieli pentru cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret; cheltuieli pentru sănătate; cheltuieli

pentru securitatea socială, care includ: cheltuieli cu ajutorul de şomaj; cheltuieli cu asistenţa socială,

ajutoare, indemnizaţii; asigurări sociale.

În legătură cu cheltuielile de securitate socială, mentionam ca ele nu se identifica cu

cheltuielile cu protecţia socială, sfera acestora din urma fiind mult mai largă.

Protecţia socială se referă la ansamblul măsurilor şi acţiunilor economico-sociale iniţiate de

stat pentru a garanta membrilor societăţii, salariaţi sau nesalariaţi, apărarea faţă de fenomene sau

acţiuni al căror efect se răsfrânge nefavorabil asupra situaţiei lor.

Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale diferă în funcţie de gradul de

dezvoltare al ţarii. Spre exemplu, în ţările dezvoltate ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu

securitatea socială.


34

CAPITOLUL 5. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi

informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice şi sociale într-un interval de timp.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi

autorităţilor publice cu caracter autonom. Conform acestei definiţii, relaţia de calcul a veniturilor

publice va fi:

Vnpt = ∑ V

ni =Vascl + Vass + Viapa

unde:

Vnpt = venituri publice totale; V

ni = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente)

de categorie i, i=1,...,n; Vascl = veniturile administraţiei de stat centrale şi locale; Vass = veniturile

necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat; Viapa = veniturile instituţiilor şi autorităţilor

publice cu caracter autonom.

5.2. Gruparea resurselor financiare publice

În toate ţările lumii, din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse

financiare generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei

produsului intern brut. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată

de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi: factori economici; factori monetari;

factori sociali; factori demografici; factori politici şi militari; factori de natură financiară.

Datorită existenţei unui număr sporit de factori care influenţează resursele financiare publice şi

criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate, astfel: din punct de vedere al conţinutului

economic; din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor; prin prisma sistemului de

bugete; în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget; în funcţie de provenienţă.

Clasificarea resurselor financiare din punct de vedere al conţinutului economic este

următoarea: prelevările cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe,

contribuţii; resursele de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (până la un an) cu

caracter rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur; resursele din

împrumuturi publice constituie o sursă la care se apelează în cazuri deosebite şi reprezintă, în fapt,

o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani); emisiunea bănească constă în


35

emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se realizează contractarea unui împrumut de la

Banca Centrală.

Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice este

influenţată de gruparea statelor în federale şi unitare, după cum urmează:

Resursele statelor de tip federal: resurse ale bugetului federal; resurse ale bugetelor statelor,

regiunilor sau provinciilor membre; resurse ale bugetelor locale.

Resursele statelor de tip unitar: resursele publice ale bugetului central; resursele publice ale

bugetelor locale.

Gruparea resurselor financiare publice prin prisma sistemului de bugete este următoarea:

resursele financiare ale bugetului de stat; resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de

stat; resursele financiare ale bugetelor locale; resurse financiare ale fondurilor speciale; resurse

financiare ale trezoreriei statului; resurse financiare ale instituţiilor publice autonome; resurse

financiare ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele de stat, locale,

asigurărilor sociale de stat sau fondurilor speciale; resurse financiare ale instituţiilor publice

finanţate integral din venituri proprii; resurse financiare ale fondurilor externe rambursabile sau

nerambursabile

Gruparea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget se prezintă

astfel: resurse financiare ordinare; resurse financiare extraordinare.

Gruparea resurselor financiare în funcţie de provenienţă este următoarea: resurse financiare

interne; resurse financiare externe.

În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate

cu structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general

şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice.

Conform noii clasificaţii a indicatorilor finanţelor publice, valabile de la 01 Ianuarie 2006

resursele financiare publice cuprind: venituri curente, care la rândul lor cuprind: venituri

fiscale,contribuții de asigurări, venituri nefiscale; venituri din capital; operaţiuni financiare;

subventii.

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a resurselor financiare publice va fi:

Vt = Vcr + Vk + Opfin + S

Vcr = VF + CA + VNF

unde:

Vt = venituri publice totale; Vcr = venituri curente; VF = venituri fiscale; CA = contribuţii de

asigurări; VNF = venituri nefiscale; Vk = venituri din capital; Opfin = operaţiuni financiare; S =

subvenţii


36

5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare

Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază

atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor

indicatori:

5.3.1 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală

Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia entităţilor

publice. Acest indicator se poate calcula în experesie nominală sau reală.

Volumul veniturilor publice în expresie nominală (V n

p ) reprezintă totalitatea veniturilor

publice exprimate în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională.

V n

p = ∑ V n

i

i = bugete componente ale bugetului general consolidat;

V n

p = veniturile publice în expresie nominală;

V n

i = veniturile fiecărui buget component al bugetului general consolidat

Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al

resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante.

Volumul veniturilor publice în expresie reală (Vr

p ) reprezintă totalitatea veniturilor publice

exprimate în preţurile constante ale unei perioade de bază. Transformarea valorilor din preţuri

curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară

modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru

preţurile constante, notat cst.

Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:

Ip0/cst = 1000

xPIB

PIB

cst

;

unde:

Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst

Relaţiile de calcul ale veniturilor publice reale sunt:

Vr

p =cst

n

p

Ip

V

/

;

unde:

Vr

p = veniturile publice reale


37

5.3.2 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut

Acest indicator exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă în

vederea acoperirii nevoilor colective ale societăţii. Ponderea veniturilor publice în PIB diferă de la o

ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

Vp/PIB = 100xPIB

V t

p;

unde:

Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB

t

pV = venituri publice totale

PIB = produsul intern brut

5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor care exprimă

suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor din economie. Aceste venituri

reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare şi se pot calcula atât

în moneda naţională, cât şi într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor între diferite ţări.

Se calculează pe baza relaţiei:

Vp/loc = t

pV / N exprimat în moneda naţională locală

Vp/loc = (t

pV /Cs) / N exprimat în altă monedă naţională

unde:

Vp/loc - venituri medii publice pe un locuitor;

t

pV - venituri publice totale anuale;

Cs – cursul de schimb (monedă naţională locală/altă monedă naţională)

N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.

5.4. Structura veniturilor publice

În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a resurselor se constituie ca urmare a

redistribuirii produsului intern brut, ponderea cea mai mare în total resurse financiare având-o

veniturile fiscale.

În ţările în curs de dezvoltare, proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter nefiscal

participă la acoperirea cheltuielilor diferă în funcţie de dimensiunile sectorului public şi de eficienţa

activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat.

Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi

din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare


38

adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de

venituri publice în total venituri publice, care exprimă modul de formare a veniturilor publice

totale ţinând cont de provenienţa fiecărei categorii de venit.

Relaţia de calcul este:

gsvpi= 100xV

V

pt

pi;

unde:

gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;

Vpi = venituri publice ale categoriei i;

Vpt = venituri publice totale;

i - 1…..n categorii de venituri.

Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale statului.

Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de

dezvoltare.

5.5. Dinamica veniturilor publice

5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală

Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul

veniturilor publice de la o perioadă la alta.

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală ( Vn

p 0/1) exprimă suma cu

care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadei supuse

analizei, conform relaţiei de calcul.

Vn

p 0/1 = Vn

p1– V

n

p 0

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală ( Vr

p 0/1) exprimă suma cu care se

modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri constante ale perioadei supuse analizei,

conform relaţiei de calcul.

Vr

p 0/1 = Vr

p1– V

r

p 0;

unde:

Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală/reală a veniturilor publice în perioada 1

faţă de 0;

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de

bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .


39

5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală

Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării

relative a veniturilor publice care exprimă procentul cu care variază veniturile publice de la o

perioadă la alta..

În acest context se poate calcula indicele de creştere a veniturilor publice, atât în expresie

nominală cât şi în expresie reală utilizându-se următoarele formule formulele:

In

Vp 0/1 = 1000

1

xV

Vn

p

n

p;

Ir

Vp 0/1 = 1000

1

xV

Vr

p

r

p;

unde:

In

Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

Ir

Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală (% Vn

pr ) exprimă modificarea

procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadei analizate şi se poate

calcula utilizând cele două formule de mai jos:

% Vn

pr = In

Vp 0/1x 100 –100 sau

% Vn

pr = 1000

1/0

xV

Vn

p

n

p

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală (% Vr

pr ) exprimă modificarea

procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadei analizate şi se poate

calcula utilizând cele două formule de mai jos:

% Vr

pr = Ir

Vp 0/1x 100–100 sau

% Vr

pr = 1000

1/0

xV

Vr

p

r

p

unde:

In

Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

Ir

Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.


40

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de

bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .

5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut

Indicatorul privind modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut ( Vp/PIB)

exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii nevoilor

colective. Calculul se efectuează astfel:

Vp/PIB = 1001

1x

PIB

Vp - 100

0

0x

PIB

Vp.

unde:

Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1PIB şi 0PIB reprezintă produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)

5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

Indicatorul privind modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (V0/1/ locp ) exprimă

modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.

Calculul se efectuează astfel:

V0/1/ locp =

1

1

N

Vp -

0

0

N

Vp.

unde:

Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1N şi 0N reprezintă numărul de locuitori (populaţia) în perioada curentă (1) şi în perioada de bază

(0).

5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice

Indicatorul privind modificarea structurii veniturilor publice (gs Vpi ) exprimă mutaţiile

care se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale. Calculul se

efectuează astfel:

gs Vpi = gs Vpi 1 – gs Vpi 0

gs Vpi = 1001

1x

V

V

pt

pi - 100

0x

V

V

pto

pi

în care:

gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice i în totalul veniturilor publice;

piV - categorii de venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

ptV - venituri publice totale ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

i - 1…..n categorii de venituri.


41

5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi

modificare produsului intern brut

Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut se calculează folosind formula:

unde:

Vp - venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1PIB şi 0PIB - produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)

Ivpt 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice;

IPIB 1/0 - indicele creşterii PIB;

K -indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut

5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

Indicatorul privind elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară

amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut, şi anume modificarea

procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a produsului intern brut.

El se calculează astfel:

evp =

0

0/1

0

0/1

PIB

PIB

Vp

Vp

=

0

01

0

01

PIB

PIBPIB

Vp

VpVp

;

în care :

Vp şi Vp = venituri publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă: perioada

curentă (1) şi perioada de bază (0)

PIB şi PIB = produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă: perioada

curentă (1) şi perioada de bază (0)

e = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut


42

CAPITOLUL 6. ÎMPRUMUTURILE DE STAT

6.1. Conţinutul economic al creditului public

6.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice

Împrumuturile de stat sunt resurse financiare extraordinare, faţă de impozite şi taxe care sunt

resurse ordinare. În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai

fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, pentru asigurarea desfăşurării

normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii

(credite pe termen mediu şi lung), ca şi unele categorii sociale pentru satisfacerea anumitor nevoi

(credite de consum).

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la

întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de

dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse de

împrumut, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează: prin contractarea

directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau juridice deţinătoare de disponibilităţi

băneşti; prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de asigurări,

societăţi de asigurări şi reasigurări etc.)

Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice: a) Împrumutul de stat are

caracter contractual; b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil; c) Împrumutul de stat asigură o

contraprestaţie.

6.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:

a) în funcţie de termen: împrumut de stat pe termen scurt (până la un an); împrumut de stat

pe termen mediu (2-3 până la 5 ani); împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani).

b ) în funcţie de locul de plasare (contractare): împrumuturi interne (de pe piaţa internă a

capitalului de împrumut); împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).

c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori: împrumuturi contractate direct de către stat;

împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau alte entităţi în

drept.

6.2. Tehnica împrumuturilor de stat

6.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l

definesc din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală,

valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.


43

Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau

obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului.

Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul

Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea

creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de

deţinătorul înscrisului respectiv).

Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la bursă se numeşte valoare reală, şi poate fi

egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.

Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs care

depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum şi

de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.

Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală.

Cursul poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decât 100; supra pari, adică

mai mare decât 100.

Termenul de rambursare. Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi

fără termene precise de rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe

termen mijlociu (între 1 şi 5 ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).

Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei

împrumutate şi îmbracă forma: dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri,

proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate); câştigurilor (venit diferenţiat ca

mărime, de care beneficiază numai un număr restrâns de deţinători); forma combinată a dobânzii şi

a câştigurilor sau forma altor avantaje.

Avantaje şi facilităţi. Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:

înlocuirea dobânzii cu câştiguri; plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi

acordarea unei prime de rambursare; scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi

publice şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice; acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale

împrumuturilor sale, la valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către

deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare; în unele ţări, unele înscrisuri ale

împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în

cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare de faliment; garantarea împotriva variaţiilor monetare.

6.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat

Împrumuturile publice implică o serie de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de

rambursarea lor, precum şi de eventualitatea modificării condiţiilor acestora. În continuare, vom

prezenta sintetic aspectele esenţiale ale acestor operaţiuni.


44

Plasarea împrumuturilor publice se realizează, de regulă, prin trei modalităţi: prin subscriere

publică, prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare,prin vânzare la bursă.

Plasarea împrumutului prin subscriere publică se face prin grija Ministerului Finanţelor sau

a altei instituţii specializate împuternicită de organul de decizie în acest sens. Se organizează o largă

publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării împrumutului.

În cazul plasării împrumutului prin intermediul consorţiului bancar, acesta fie preia în

comision titlurile de împrumut, fie le cumpără efectiv (apoi le plasează pe piaţă).

Vânzarea la bursă se utilizează în cazul unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca

acesta să treacă neobservat.

Modificarea nivelului dobânzii se realizeaza prin operaţiunea de conversiune, statul dorind să

câştige prin rata dobânzii, în cazul unor situaţii economice favorabile.

În practică sunt întâlnite trei tipuri de conversiune: forţată; facultativă; anticipată.

Modificarea termenului de rambursare se realizează prin preschimbarea titlurilor pe termen

scurt în titluri pe termen lung.

Rambursarea împrumuturilor de stat semnifică răscumpărarea titlurilor de către stat de la

deţinătorii acestora, adică restituirea sumelor împrumutate.

Împrumuturile publice se pot amortiza nu numai prin rambursare, ci şi în urma incapacităţii de

plată a statului, a deprecierii monetare, a repudierii obligaţiilor financiare anterior asumate. Un stat

poate să ajungă în incapacitate de plată din cauze politice sau economice.

În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului de a le achita în decursul

unei perioade de timp o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. De

asemenea, un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice

profunde, a unei conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice,

financiare ori valutare nechibzuite; în acest caz, statul solicită creditorilor săi acordul pentru

reeşalonarea datoriei restante.

În caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuză să plătească din considerente politice.

Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare

exercită presiuni pe cale diplomatică, interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi, le

blochează disponibilităţile aflate în conturi la băncile având sediul pe teritoriul lor, interzic importul

de măfuri originare din ţara respectivă sau instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri către

aceste ţări, folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc.


45

CAPITOLUL 7. DATORIA PUBLICĂ

7.1. Datoria publică – noțiuni generale

Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile

precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic.

O dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca

urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un

plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale,

de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice

pe piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.

Statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din străinătate şi, ca

urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern, astfel:

Structura datoriei publice = Datoria internă + Datoria externă

gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100

gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100

unde:

gsDpi/ gsDpe = greutatea specifică a datoriei publice interne/externe

Dpi/ Dpe = datoria publică internă/externă

Dpt = datoria publică totală

Structura datoriei publice este următoarea: datorie pe termen lung, compusă din datorii care,

la data la care sunt contractate, sunt exigibile după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale

dobânzii apropiate de cele practicate pe pieţele financiare; datorie pe termen scurt sau mediu, care

regrupează datoriile exigibile în mai puţin de 5 ani, remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei

monetare, în această categorie intrând bonurile de tezaur şi împrumuturile Băncii Centrale; datorie

la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său propriu, reunind

depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.

Referitor la termenul de exigibilitate - datorie flotanta şi datorie consolidată- este evident că

pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea

datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la

orizont peste 5-10 ani. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai

mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.


46

7.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză

Dimensiunile datoriei publice sunt date de: volumul datoriei publice interne; mărimea medie a

datoriei publice interne pe locuitor; gradul de îndatorare.

Volumul datoriei publice interne (Mărimea absolută a datoriei interne) este reprezentată

de suma împrumutată de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte

entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice de pe piaţa internă şi rămasă de rambursat la un

moment dat.

Mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor se determină, atât în unitate monetară

locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la

nivel internaţional, după cum urmează:

unde:

DIum/loc = datorie publică internă în unitate monetară naţională pe locuitor

DIUSD/loc = datorie publică internă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor

Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Gradul de îndatorare (Gî) a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului

datoriei publice interne la produsul intern brut, astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de

datoria publică.

Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează efortul

financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei

publice interne.

Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, după cum urmează:

mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne

mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice

raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut

raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice

ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.

Mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne cuprinde cheltuielile cu rambursarea

datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor aferente, astfel:


47

SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

unde:

SDI = serviciul datoriei publice interne

DPI = datoria publică internă

Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice se determină, atât în unitate monetară

locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la

nivel internaţional, după cum urmează:

unde:

SDIum/loc = serviciul datoriei publice interne în unitate monetară naţională pe locuitor

SDIUSD/loc = serviciul datoriei publice interne în altă unitate monetară naţională (USD) pe

locuitor


Raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut se calculează conform

relaţiei:

unde:



Raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice se determină astfel:

unde:


Cp = cheltuieli publice

Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare se calculează conform

formulei:

unde:


Cb = cheltuieli publice


48

7.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză

Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după diferite criterii:

în funcţie de destinaţie: credite de mărfuri; credite financiare.

în funcţie de durata pentru care se acordă: credite pe termen scurt (1-2 ani); credite

pe termen mijlociu (3-5 ani); credite pe termen lung (peste 5 ani).

c) din punct de vedere al rambursării creditelor: credite rambursate în cote egale; credite

rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv; credite rambursate într-o singură

tranşă.

d) din punct de vedere al creditorului: credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite

comerciale sau de firmă); credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);

credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale); credite acordate de organisme

financiare internaţionale (credite financiare); credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice

(împrumuturi de stat).

e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe: credite acordate întreprinderilor

private; credite acordate băncilor; credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale,

întreprinderilor de stat şi altor instituţii de drept public.

Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai

multe sensuri:

a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care

rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.

b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,

cu unele excepţii.

c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său,

care cuprinde: sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o

perioadă de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoane private, dar garantate de o

autoritate publică;

d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale

rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,

titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată

(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de

la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi

străine.


49

În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de

îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă. Astfel, gradul de

îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul următorilor indicatorilor:

Mărimea absolută a datoriei publice externe reprezintă suma împrumutată de autorităţile

publice centrale, de untităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice

sau juridice de pe piaţa externă şi rămasă de rambursat la un moment dat, calculată prin

transformarea valutelor în care a fost determinată datoria externă într-o valută de largă circulaţie.

Mărimea medie a datoriei externe pe un locuitor se determină prin împărţirea datoriei

externe totale, exprimată într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul populaţiei, şi

serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional), astfel:

unde:

DEum/loc = datorie publică externă în unitate monetară naţională pe locuitor

DEUSD/loc = datorie publică externă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor


Mărimea raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul

intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acestei datorii şi se stabileşte astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de

datoria publică externă.

Raportul dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii arată în cât

timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate

din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă, astfel:

unde:

DE = datoria publică externă

Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii

Serviciul datoriei publice externe (SDE) se determină astfel:

SDE = Amortizarea DE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

unde:


50

DE = datoria publică externă

Mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice externe interne în unitate

monetară naţională şi în altă unitate naţională (USD) se calculează astfel:

unde:

SDEum/loc = serviciul datoriei publice externe în unitate monetară naţională pe locuitor

SDEUSD/loc = serviciul datoriei publice externe în altă unitate monetară naţională ( USD) pe

locuitor

Cs = curs de schimb um/USD

Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor bugetare se calculează

conform următoarei formule:

unde:

SDE= serviciul datoriei publice externe

Cb = cheltuieli bugetare

Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor publice se determină

după cum urmează:

unde:


Cp = cheltuieli publice

Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi PIB se determină astfel:

unde:



Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi încasările (veniturile) din exportul de

bunuri şi servicii se determină astfel:


51

unde:


Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii


52

CAPITOLUL 8. BUGETUL PUBLIC

8.1. Conceptul de buget public

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor.

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor

execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin

cheltuieli publice.

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile şi

cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,

economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea

politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături: bugetul public este

un act de previziune; bugetul public este un act de autorizare; bugetul public este un act anual.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în

special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile

economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în

conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade.

Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor

execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin

cheltuieli publice.

Indiferent de ţară unde se utilizează, bugetul economiei naţionale rămâne doar un instrument

indicativ, cu ajutorul căruia Guvernul şi Parlamentul obţin informaţii asupra situaţiei economico-

financiare a ţării.

La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete corelate care alcătuiesc un

sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie de structura organizatorică a fiecărui stat: de tip

unitar sau de tip federal. Structura sistemului bugetar în statele de tip unitar cuprinde un buget al

autorităţilor publice centrale şi bugete locale, care corespund unităţilor administrativ-teritoriale.

În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul federaţiei, bugetele

statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi bugetele locale. În România prin Legea

nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc

principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea

fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Dispoziţiile acestei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării: bugetului

de stat; bugetului asigurărilor sociale de stat; bugetelor fondurilor speciale; bugetului trezoreriei

statului; bugetelor instituţiilor publice autonome; bugetelor instituţiilor publice finanţate integral


53

sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale,

după caz; bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetului fondurilor

provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte

costuri se asigură din fonduri publice; bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se

dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte

instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare

a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia

socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.

8.2. Principii bugetare

Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, aceste principii corespund unei organizări

parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare

şi riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de

autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern.

Principiile bugetare sunt: universalitatea; unitatea; realitatea; anualitatea; specializarea

bugetară; echilibrul bugetar; neafectarea veniturilor bugetare; publicitatea bugetară.

8.2.1 Universalitatea bugetului

Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise în bugetul de stat,

în mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării; de asemenea,

veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea cheltuielilor în

mod global, conform regulilor non-afectării, non-specializarii şi a non-atribuirii.

8.2.2 Unitatea bugetară

Acest principiu vizează necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor

cheltuielilor publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta,

autorizaţia parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor

publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat,

deficitar sau excedentar.

8.2.3 Realitatea bugetului

Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul public

trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare previzibilă

pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare. În

adoptarea deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de o

multitudine de criterii de ordin social-politic.


54

8.2.4 Anualitatea bugetului

Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica bugetară şi se refera

atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la durata autorizaţiei

date de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui buget. Aceasta perioadă

este limitată, de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu coincide întotdeauna cu anul

calendaristic.

În legătură cu stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an, este de menţionat că practica

financiară a consacrat două modalităţi, cunoscute sub numele de sistemul de gestiune şi sistemul de

exerciţiu.

Sistemul de gestiune presupune că durata executării bugetului public este limitată strict la

un an, astfel că, la finele anului luat în considerare, operaţiunile bugetare încetează automat, iar în

contul de încheiere a exercitiului bugetar se înscriu doar veniturile efectiv încasate, precum şi

alocaţiile şi cheltuielile bugetare efectuate.

Sistemul de exerciţiu presupune o durată de execuţie a bugetului mai mare decât un an,

exerciţiul presupunând şi o perioadă complementară de 3 sau 6 luni, în vederea lichidării tuturor

operaţiunilor, conform autorizaţiei bugetare date de parlament.

8.2.5 Specializarea bugetară

Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu privire la buget nu se da “în

bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare - ci se aprobă pe surse de provenienţă a

veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor, a creditelor bugetare.1

8.2.6 Echilibrarea bugetară

Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie echilibrat, ceea ce înseamnă

că utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite integral pe seama veniturilor

ordinare.

În acest context soldul bugetului (SB) se determină conform următoarei formule:

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ >

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci se înregistrează excedent bugetar

1 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită cheltuială.

Aceasta este o noţiune convenită tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se desemnează în

mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar, comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o persoană dă

celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt

“drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele bancare, a căror

trăsătură esenţială este rambursabilitatea.


55

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ =

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci avem de-a face cu un buget

echilibrat (balansat)

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ <

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci se înregistrează deficit bugetar

În vederea analizării soldului fiecărui buget în parte se mai calculează şi soldul ansamblului

bugetelor (SAB), după cum urmează:

În doctrina economică clasică (liberalismul clasic), echilibrarea bugetului era considerată

“cheia de boltă” a finanţelor publice, “regula de aur” a gestiunii bugetare. În acest cadru, deficitul

bugetar era privit ca un fenomen grav, reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei

statului.

Pe fondul noilor relaţii economice de după al doilea război mondial, tezei echilibrului bugetar

riguros a început să i se opună teza deficitului sistematic, potrivit căreia deficitul bugetar nu

provoacă nici un rău în economie, ci are un efect benefic, întrucât statele fac unele cheltuieli

suplimentare de care beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii.

8.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare

Este un principiu complementar celui al universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la

fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la acoperirea cheltuielilor publice

privite în ansamblul lor.

8.2.8 Principiul publicităţii bugetare

Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor bugetului

public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, precum şi aducerea acestora la

cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile parlamentare (sau din

consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi audiovizuală.

8.2.9 Principiul unităţii monetare

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede în mod distinct principiul unităţii monetare care

stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

8.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de

altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere

economico-financiar. Se pune, astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi


56

cheltuielilor publice. Pentru aceasta, în practica financiară, se folosesc atât metode clasice cât şi

metode moderne bazate pe analiza cost-avantaje şi alte studii de eficienţă.

Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt: metoda automată

sau a penultimei; metoda majorării sau a diminuării; metoda evaluării directe.

Metoda automată - potrivit acesteia, se iau drept bază la întocmirea bugetului pentru anul

urmator (t +1), veniturile şi cheltuielile penultimului an (t -1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat.

Metoda este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este departe de realitate, deoarece condiţiile

economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul

pentru care se elaborează bugetul.

Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în calcul rezultatele exerciţiilor

bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi premergători anului pentru care se

întocmeşte proiectul de buget.

Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit şi

fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul

în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul următor. Deşi mai apropiată de

realitate, nici această metodă nu asigură o evaluare riguroasă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Metodele de tip american sunt următoarele:

Metoda de planificare, programare şi bugetizare (P.P.B.S - Planned Programmed

Budgeting System) practicată o vreme în SUA, presupune identificarea şi cuantificarea obiectivelor

ce urmează a se finanţa de la buget pe termen lung, estimarea costurilor şi avantajelor soluţiilor

propuse pentru realizarea obiectivului şi determinarea mărimii creditelor bugetare ce trebuie

înscrise anual în buget.

Metoda Managementului prin obiective (M.B.O- Management by objectives). Esenţa

metodei constă în aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare

domeniu de activitate.

Alta metodă, bazată tot pe analiza costuri-avantaje, denumită Baza bugetară zero, (Z.B.B -

Zero Base Budgeting) a început să fie practicată în SUA după 1980. Scopul metodei este de a

preîntâmpina creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Aplicarea metodei presupune o

multitudine de programe alternative, grupate în aşa-numitele decizii-pachet.

Metodele de inspiraţie franceză:

Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare, (R.C.B. - La Rationalisation des Choix

Budgetaires) practicată în Franţa, este concepută sub forma unui sistem cibernetic închis, între

componentele căruia există o legătură de interdependenţă. Metoda cuprinde patru faze, şi anume:


57

studiul, decizia, execuţia şi controlul şi se bazează pe folosirea tehnicilor de analiză şi calcul, de

previziune, organizare şi gestiune.


58

CAPITOLUL 9. PROCESUL BUGETAR

9.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea

şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului

legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături commune, fiind un

proces de decizie, predominant politic, complex, ciclic, strict reglementat și de larg impact public.

Legile bugetare cuprind la venituri, estimările anului bugetar, la cheltuieli, creditele bugetare

determinate de autorizările conţinute în legi specifice, deficitul sau excedentul bugetar, după caz,

precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar.

Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumatate,

întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi.

Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului

legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături comune. Astfel,

acesta este un proces: de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor

necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publica; predominant politic; complex, ca

urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare numar de subiecţi, de natură diferită,

fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale; ciclic; strict reglementat, astfel că în derularea sa

concretă se impune respectarea legislaţiei în materie şi a normelor metodologice elaborate în acest

scop de catre Ministerul Finanţelor (sau Ministerul Bugetului); de larg impact public, cu implicaţii

la nivel macro şi microeconomic.

9.1.1 Elaborarea proiectului de buget

Proiectul legii bugetare este rezultatul unui proces complex, cu caracter iterativ, care constă în

dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare destinate finanţării obiectivelor de utilitate publică ale

perioadei, precum şi a resurselor financiare ce urmează să fie mobilizate, pe surse de provenienţă.

În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în diverse

domenii ale vieţii social-economice, astfel că prin conţinutul şi aria sa de cuprindere, acest proiect

are caracterul unui document de cea mai mare importanţă.

Întocmirea proiectului legii bugetare se realizează de către organisme diferite, în diferite ţări,

în funcţie de competenţele stabilite de lege în ce priveşte iniţiativa bugetară. Din acest punct de

vedere, în practica internaţională se disting: sistemul iniţiativei guvernamentale; sistemul mixt - al

iniţiativei parlamentare şi guvernamentale; sistemul iniţiativei prezidenţiale.


59

Sistemul iniţiativei guvernamentale constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini

măsurile vizând aprobarea cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice.

Sistemul mixt se referă la asumarea iniţiativei bugetare atât de către Parlament, cât şi de către

Guvern.

Sistemul iniţiativei prezidenţiale se practică în SUA, unde proiectul bugetului federal este

elaborat de către Preşedintele ţării.

În România, potrivit prevederilor Constituţiei, proiectul bugetului de stat şi cel al bugetului

asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt supuse aprobării

Parlamentului, prin proiecte de lege separate.

Sistemul bugetar românesc este un sistem mixt, al împletirii iniţiativei guvernamentale cu cea

parlamentară.

Calendarul bugetar până la aprobarea bugetului include următoarele etape: Elaborarea

indicatorilor macroeconomici; Stabilirea limitelor de cheltuieli;Transmiterea scrisorii-cadru;

Depunerea propunerilor bugetare ale ordonatorilor principali de credite; Transmiterea raportului

şi proiectelor legilor bugetare la Guvern şi Parlament

9.1.2 Aprobarea bugetului

Proiectul legii bugetare şi cifrele bugetare previzionate pentru noul an sunt supuse dezbaterii şi

aprobării puterii legislative din fiecare ţară, întrucât bugetul public are incidenţă asupra celei mai

mari părţi a populaţiei şi reprezintă atât principalul instrument, cât şi principalul mijloc de înfăptuire

a politicii economico-sociale şi financiare a statului.

În România, cele două camere ale parlamentului au şi ele drepturi egale în ce priveşte

adoptarea legii bugetului de stat. Aceste drepturi nu se exercită separat, ci prin dezbaterea şi

aprobarea bugetului în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit prevederilor din

Constituţie.

Prima etapă, examinarea proiectului bugetului, a raportului Guvernului şi a proiectului legii

bugetare anuale se realizează de către comisiile permanente ale Parlamentului (structurate pe

domenii de activitate) şi apoi analiza şi aprobarea în comisia de specialitate a legislativului, adică

cea de buget-finanţe ale fiecărei camere.

Etapa a doua se derulează în cadrul şedinţei comune a celor două camere. Reprezentantul

Guvernului prezintă expunerea de motive vizând elaborarea proiectului bugetului de stat şi a legii

bugetare anuale, conţinutul acestor proiecte şi situaţia economico-financiară a ţării.


60

9.1.3 Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al

ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează

pe durata anului bugetar.

Execuţia bugetului de stat reprezintă ansamblul operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi

efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.

În derularea acestor operaţiuni intervin mii de participanţi- instituţii financiare, aparatul fiscal,

Trezoreria publică, bănci, agenţii guvernamentale, contribuabili etc.- dar răspunderea generală

pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului.

Complexitatea procesului de execuţie bugetară impune ca în fiecare ţară, în cadrul

Ministerului Finanţelor, să fie organizate structuri adecvate pentru coordonarea tuturor informaţiilor

cu privire la execuţia veniturilor şi a cheltuielilor.

În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv următoarele etape:

angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Angajarea reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe

persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din bugetul de stat.

Lichidarea constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în legătură cu

realizarea furnizării lucrării sau a serviciului prestat în favoarea statului, în funcţie de care se

stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată.

Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de plată prin

care, pe baza evaluării realizate prin lichidare, se dispune plata în favoarea unui terţ îndreptăţit la

aceasta.

Plata este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă de

persoanele îndreptăţite. Aceasta se efectuează prin instrumente de plată fără numerar, prin mandat

poştal sau în numerar, după caz.

Această distincţie de funcţii are rolul de a garanta execuţia bugetului în conformitate cu

prevederile legale, de a preîntâmpina delapidările, deturnările de fonduri, risipa sau fraudele.

Execuţia părţii de venituri a bugetului statului se realizează prin aparatul fiscal al

Minsterului Finanţelor Publice şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive.

În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea impozitelor,

lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea propriu-zisă a acestora.

Aşezarea impozitului se referă la stabilirea obiectului impunerii, la constatarea existenţei

materiei impozabile, precum şi la evaluarea mărimii acesteia.


61

Lichidarea este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o

persoana fizică sau juridică. Pe baza acestei operaţiuni are loc deschiderea rolului pentru fiecare

persoană fizică sau juridică desemnată de lege, prin care se înscrie suma datorată cu titlu de impozit

în debitul fiecărui contribuabil.

Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului

datorat, calculat prin operaţiunea de lichidare anterioară, într-un act sau dispoziţie, pe baza căreia se

autorizează perceperea sa ca venit al bugetului de stat. Forma şi denumirea actului legal vizând

perceperea impozitului sunt diferite în funcţie de situaţia concretă a contribuabililor.

Perceperea propriu-zisă a impozitului presupune încasarea efectivă a acestuia, în cuantumul

şi la termenul stabilit. Prin această operaţiune are loc stingerea obligaţiilor fiscale ale persoanelor

faţă de bugetul de stat. În cazul în care contribuabilii nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele

stabilite, în cadrul operaţiunii de percepere a impozitului se include şi urmărirea, care antrenează

executarea silită a debitorilor rău-platnici ai statului.

Pentru impozitele indirecte, ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice

de execuţie.

În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrative (aşezarea

impozitului, lichidarea şi emiterea titlului de percepere) sunt delimitate instituţional de operaţiunea

gestionară de percepere a impozitului (încasarea efectivă).

9.1.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,

precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.

Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor

privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor

fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma

verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de

execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat,

care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele

ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare

anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele,

rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind

angajamentele legale.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,

precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura


62

bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali

de credite, inclusiv anexele acestora.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi

celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de

Conturi. Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind

încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat. La finele anului bugetar, pe baza

soldului acestui cont rezultă situaţia de echilibru bugetar, de excedent sau deficit.

Operaţiunile aferente unui an bugetar sunt reflectate în contul de execuţie bugetară, în funcţie

de soluţia adoptată pentru durata execuţiei bugetului. Astfel, aceasta durată poate fi limitată strict la

un an (în cazul sistemului de gestiune) sau poate fi de 15-18 luni (în cazul sistemului de exerciţiu).

În cadrul sistemului de gestiune, contul general anual de execuţie bugetară şi anexele sale

cuprind numai operaţiile care s-au realizat efectiv pâna la finele anului bugetar. Veniturile

neîncasate şi cheltuielile neefectuate, deşi au fost autorizate de Parlament pentru anul respectiv, vor

fi evidenţiate în contul de încheiere a execuţiei bugetare din anul următor. Acest sistem nu oferă o

situaţie clară pentru analiza execuţiei bugetului fiecărui an, ca urmare a reportării în anul următor a

operaţiunilor neefectuate în anul expirat.

Sistemul de exerciţiu presupune reflectarea în contul general anual de execuţie a tuturor

operaţiunilor aferente fiecărui buget, chiar dacă acestea se realizează după data încheierii anului

bugetar. Potrivit acestui sistem, o perioada de 3-6 luni vor funcţiona două conturi bugetare - cel

referitor la anul bugetar precedent şi cel pentru bugetul în curs. Sistemul este mai avantajos întrucât

în contul de încheiere a execuţiei bugetare sunt reflectate rezultatele finale ale bugetului anului la

care se referă.

Prin examinarea şi adoptarea contului general de execuţie bugetară, Parlamentul exercită

controlul său asupra modului în care a fost adusă la îndeplinire autorizaţia bugetară şi ajunge să

cunoască situaţia financiară a statului şi a structurilor sale componente.

În situaţia înregistrării unui deficit bugetar, Parlamentul are competenţa să decidă asupra

modului şi termenelor de acoperire a acestuia, analizând propunerile Guvernului. Ministerul

Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al

datoriei publice a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se

depune la Parlament, potrivit prevederilor prezentei legi. Contul general al datoriei publice a

statului cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi

situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către

alte persoane juridice.


63

9.1.5 Controlul bugetar

Controlul execuţiei bugetare este o etapă importantă a procesului bugetar, a cărei necesitate

derivă din restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii a resurselor bugetare,

avându-se în vedere caracterul limitat al acestora.

El este cerut atât din considerente de ordin politic, cât şi din considerente de ordin financiar.

Din punct de vedere politic, Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze încasarea

veniturilor bugetare aprobate şi să nu depăşeasca cheltuielile bugetare stabilite, în conditiile

îndeplinirii tuturor obiectivelor vizate. Considerentele financiare vizează creşterea interesului

Guvernului şi a tuturor subiecţilor bugetari pentru buna gestionare a fondurilor statului, prevenire

deturnărilor de fonduri, a delapidărilor, evitarea risipei şi a fraudelor.

Controlul execuţiei bugetului de stat se exercită de o seama de organe împuternicite, fiind de

natura politică, jurisdicţională şi administrativă.

Controlul politic se exercită de către Parlament, prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor de

buget şi a contului general anual de execuţie a bugetului, împreună cu anexele sale. Acest control se

exercită şi în cursul execuţiei bugetare, prin examinarea rapoartelor periodice ale Guvernului, prin

controale efective realizate, în unele situaţii, de comisiile parlamentare, prin audierea membrilor

Guvernului sau a oricăror altor persoane care administrează şi gestionează fonduri publice. O alta

formă a controlului parlamentar este reprezentată de examinarea şi adoptarea eventualelor legi

rectificative, prin care autorizaţia parlamentara anuala privind bugetul este revizuita.

Controlul jurisdicţional se efectuează de organele specializate ale statului în vederea

stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor, în cazul administrării şi gestionării defectuoase a

fondurilor publice. În România, începând cu 1 martie 1993, funcţionează Curtea de Conturi, ca

organ de control asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi ale

sectorului public. Pentru a se putea pronunţa asupra legalităţii actelor aferente procesului bugetar,

Curtea de Conturi controlează activitatea tuturor ordonatorilor de credite bugetare. Controlul

jurisdicţional se referă şi la descărcarea de gestiune a administratorilor şi gestionarilor de fonduri

publice, atunci când operaţiunile şi conturile lor au fost găsite în ordine. În caz contrar, este angajată

răspunderea juridică a acestora, iar sumele aflate în afara legalităţii sunt trecute în debitul

persoanelor găsite vinovate. Neajunsurile constate în activitatea miniştrilor, ca ordonatori principali

de credite bugetare, nu sunt judecate de către această curte, ci se aduc la cunoştinţa şefului statului

şi Parlamentului.

Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele de specialitate ale

Ministerului Finanţelor, cât şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii publice, sub forma

controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite asupra modului cum aceste credite


64

sunt consumate de către subordonaţi şi a controlului intern. Ca organ specializat al administraţiei

centrale de stat, Ministerul Finantelor Publice are atribuţii permanente de control asupra

operaţiunilor de execuţie bugetară. În acest sens, se urmăreşte modul de respectare a legilor care

reglementează instituirea şi perceperea veniturilor bugetare, a legii prin care a fost adoptat bugetul

de stat, precum şi aspectele privind eficienţa cheltuielilor bugetare. Celelate organe ale

administraţiei publice sunt obligate sa exercite controlul preventiv si de gestiune asupra formării

veniturilor proprii şi a utilizarii resurselor ce le-au fost puse la dispoziţie, inclusiv asupra

patrimoniului public din domeniile lor de activitate. În acest sens, un rol important revine dărilor de

seamă contabile, pe care ordonatorii principali de credite sunt obligaţi să le întocmească şi să le

depună la Ministerul Finanţelor Publice.

9.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie

9.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului

Execuţia bugetului, respectiv încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea de plăţi,

mobilizarea de resurse financiare pentru finanţarea deficitului, necesită un sistem organizat pentru

derularea fluxurilor bugetare atât în numerar, cât şi fără numerar.

Această activitate în care intervin numeroase operaţiuni băneşti efectuate prin casierii şi prin

viramente între conturi, este cunoscută sub denumirea de execuţia de casă a bugetului.

Prin acest sistem se urmăresc şi alte obiective specifice execuţiei bugetare, referitoare la:

supervizarea plăţilor şi încasărilor; gestiunea disponibilităţilor bugetare; asigurarea informaţiei

pentru înregistrarea contabilă a fluxurilor bugetare; întocmirea rapoartelor periodice asupra

îndeplinirii prevederilor bugetare.

Execuţia de casă a bugetului se poate realiza prin sistemul bancar sau sistemul de trezorerie.

Execuţia de casă prin sistemul bancar - practicată în SUA şi Marea Britanie - presupune ca

o bancă, de regulă banca centrală, să efectueze operaţiunile bugetare de încasări, plăţi şi de finanţare

a deficitului bugetar. În acest sistem, instituţiile publice îşi deschid conturi la diferite bănci, iar

fluxurile cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a

acestuia. Acest sistem prezintă avantajul folosirii reţelelor de casierii şi conturi ale băncilor, dar

prezintă şi unele dezavantaje pentru gestiunea bugetului, cum ar fi:

Ministerul Finanţelor Publice trebuie să organizeze un sistem distinct pentru supravegherea

plăţilor şi încasărilor, îndeosebi de control al cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de la

buget;

disponibilităţile instituţiilor publice existente în diferite bănci, unde acestea îşi ţin conturile,

reprezintă imobilizări pentru buget;


65

analiza execuţiei bugetare este dependentă de operativitatea informaţiilor primite de la

sistemul bancar.

În alte ţări, cum e Franţa, execuţia de casă a bugetului este organizată în sistem de trezorerie,

aflat în structura Ministerului Finanţelor sau a altui minister însărcinat cu trezoreria.

În România execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin

trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice, care

asigură: încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale

instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale,

efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din

împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la

scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente, efectuarea altor

operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Legea nr.500/2002 privind finanţele publice stipulează faptul că prin trezoreria statului se pot

efectua şi următoarele operaţiuni:

a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea

în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme

internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de

hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în

sectoarele publice şi economice, după caz;

b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al

trezoreriei statului prin Banca Naţională a României;

c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.

Sistemul de trezorerie este format din:

unitate centrală de trezorerie în cadrul Ministerului Finanţelor care asigură realizarea

politicii de trezorerie şi conduce întregul sistem al trezoreriei din ţară;

unităţi de trezorerie teritoriale, a căror organizare ţine seama de structura administrativ-

teritorială. O unitate teritorială are personal specializat în operaţiuni de casierie, de control de

trezorerie, de evidenţă a execuţiei veniturilor şi cheltuielilor, de pregătire a rapoartelor periodice

privind execuţia bugetului.

9.2.2 Funcţiile trezoreriei

Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus, pentru

început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea unei

instituţii sub o autoritate unică. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri:

desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului;


66

desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.

Trezoreria îndeplineşte două functii de bază, atribuite de către finanţele clasice: de casier

public (se depun şi se gestionează fondurile statului) şi de bancher (activitatea de creditare pe

termen scurt, pentru echilibrarea în orice moment a intrărilor şi ieşirilor de fonduri).

Prin funcţia de casier public, trezoreria efectuează:

o toate operaţiunile propriu-zise de încasare şi de plăţi de la buget, în numerar sau prin

decontări fără numerar;

o controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţei

necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea întocmirii conturilor de execuţie a

bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra acesteia;

o gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare prin

cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi şi sincronizarea acestora.

Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt

obiectul fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea

ce priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se utilizează cea mai mare parte a

creditelor bugetare neconsumate. La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece

aceasta depinde de ritmicitatea activităţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.

În cursul anului, pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:

utilizarea fondurilor corespondenţilor, emisiunea bonurilor de tezaur şi avansurile acordate de banca

de emisiune.

1. Utilizarea fondurilor corespondenţilor. Fondurile cele mai mari provin din depozitele

corespondenţilor. Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul până când

corespondenţii îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii. În ciuda

centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel procurate pot fi insuficiente pentru asigurarea

lichidităţilor necesare şi se creează goluri în casieria trezoreriei.

2. Emisiunea bonurilor de tezaur. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe

termen scurt şi mediu. Se face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele

destinate băncilor sau altor organisme financiare. De asemenea, se face distincţie între: “bonurile în

formular” şi “bonurile în cont curent”.

o Bonurile în formular sunt plasate în public la ghişeul deschis, adică fără limitarea nivelului.

Ele constituie unul din elementele esenţiale ale politicii de economisire, regimul lor de emisiune

variind în funcţie de obiectivele urmărite.

o Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferitele instituţii financiare, bănci care

doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont girat de Banca Centrală.


67

Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se referă la alternativele operaţiunilor trezoreriei

posibile de folosit pentru a influenţa masa subscrierilor şi acestea sunt:

o Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca

procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate fi plasată în bonuri de tezaur. Acest plafon

reprezintă un împrumut forţat pe care băncile trebuie să-l asigure, prin bonuri de tezaur, pentru o

anumită masă a subscrierilor.

o Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilită ca raport între activele lichide ale băncilor,

inclusiv bonurile de tezaur, şi ansamblul resurselor. În acest sistem trezoreria nu este singurul

beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele comerciale

mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului.

o Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt constrânse să conserve, într-un

cont creditor neremunerat, de la Banca Centrală, active reprezentând o anumită fracţiune a

depozitelor. Deşi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul

bancar, totuşi băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilităţilor.

o Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta presupune

stabilirea unui anumit procentaj al valorii bonurilor emise în raport cu nivelul total al resurselor

bugetare. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat şi de o manieră permanentă. Ele

generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de datorie flotanta.

3. Avansurile acordate de banca de emisiune. Cel mai important ajutor pe care Banca îl

acordă statului rezultă din avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe bază de

convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională, prin care Banca consimte

voluntar un avans şi îi fixează condiţiile. Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la

Bancă în contrapartidă. Convenţia se aprobă prin lege.

În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a

controlului asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului.

Conform unor abordări moderne, trezoreria îndeplineşte cinci funcţii principale:

funcţia de administrator al banilor publici.

funcţia de intermediar financiar.

funcţia de mandatar al puterii publice.

funcţia de agent al intervenţiei financiare publice în economie.

funcţia de supraveghetor al marilor echilibre.

Trezoreria este considerată un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi

financiare ale statului, atât prin operaţiunile de casierie, bancare şi de contabilitate publică, precum

şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de impulsionare în domeniul economic şi financiar.


68

BIBLIOGRAFIE

1. Cioponea M. (2007), Finanțe publice și teorie fiscală, Editura Fundației România de Mâine,

București

2. Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,

revizuita, Editura Universitara, Bucuresti

3. Musagrave R.A., Musagrave P.B., (1989) Public Finance in Theory and Practice. 5th

Edition, Mc Grew Hill, New York

4. Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti

5. Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,

Editura Muntenia, Constanţa

6. Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura Fundației România de Mâine, București

7. Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,

Bucureşti

8. Legea finanțelor publice nr. 500/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din

13.08.2002, modificată şi completată; ultima modificare OUG. nr. 121/2010, publicată în

Monitorul Oficial nr. 890 din 30.12.2010

FINANȚE PUBLICE - sjse-ct. · PDF filePUBLICE ... Finanţe publice vs. finanțe private ......

Documents

Transcript of FINANȚE PUBLICE - sjse-ct. · PDF filePUBLICE ... Finanţe publice vs. finanțe private ......