Filozofia secolului XVII

John Locke

Naștere - 29 august 1632 (Wrington, Anglia)

Deces - 28 octombrie 1704 (Essex, Anglia)

Școală/tradiție - Empirismul britanic

Interese principale Metafizică, Epistemologie, Filosofie politică, Filosofia

minții, Educație

Idei importante « Nu există principii înnăscute »

« Marea întrebare, ce a tulburat omenirea în toate epocile şi a abătut asupra lor cele mai multe dintre nenorocirile ce au depopulat ţări şi au stricat pacea lumii, a fost nu dacă să existe putere în lume, nici de unde vine ea, ci cine să o deţină. »

John Locke

S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie. În anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke. Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda în urma conflictului cu regele, unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania.

Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne. În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului. Fără a fi inițiat în gândirea empiristă modernă, asemenea luiThomas Hobbes și Francis Bacon, intelectualul englez a devenit reprezentantul ei când este vorba de dispurat empirism-raționalism. Istoria filozofiei se referă în primul rând la John Lock și René Descartes, personalități tutelare ale celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative. Mai puțin cunoscut și comentat este rolul său pe domeniul filozofiei limbajului. Acesta poate fi considerat inițiatorul paradigmei modernă a limbajului-instrument de organizare a experienței, și implicit de decupare ontologică a lumii, viziune instrumentalistă. Ideea de bază este că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum ea în sine însăși, rămâne inaccesibilă

Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc). Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri.

Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei(Ramură a filozofiei care se ocupă cu studiul

procesului de cunoaștere; teoria cunoașterii.) lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să combine și să separe ideile simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă.

A fost unul din întemeietorii deismului. Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului subiectiv a lui Berkeley.

Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez. Ideolog

al compromismului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale.

John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului.

Filosofia si pedagogia lui John Locke

Gandirea sa reprezinta un moment crucial in istoria spiritului european modern, fiind primul care a privit lucrurile din punctul de vedere al relatiei gnoseologice dintre subiectul cunoscator si obiectul de cunoscut. Intreaga sa preocupare filosofica se fixeaza aproape exclusiv asupra acestei sfere a cunoasterii, ocupandu-se in mod special de problema originii cunostintelor omenesti. Rezultatul indelungatelor sale cercetari in acest domeniu apare intr-o lucrare cu un continut putin dispersat si pe alocuri chiar contradictorie.

« Nu e nimic în minte, care să nu fi trecut mai întâi prin simţuri. » John LockeEseuri asupra intelectului uman (An essay concerning human understanding) (1689-l690). In aceasta lucrare fundamentala pentru conceptia sa, Locke incearca sa explice cum poate sa ajunga ratiunea la conceptele sale cu privire la lucruri, cauta hotarul despartitor dintre stiinta si credinta, vrea sa stabileasca cata evidenta si certitudine se ascunde in cunostintele omului si, mai departe, vrea sa afle acele principii fundamentale care sunt menite sa ne conduca convingerea, chiar si atunci cand omul nu stie nimic sigur cu privire la lucruri.Conceptia despre cunoastere. Convingerile metafizice ale lui Locke, care dirijeaza din umbra demersurile investigatiilor sale, se pot impaca, in linii mari, cu principiile directoare ale cartezianismului.

Cunoasterea constituie o functie a realitatii ganditoare si a realitatii intinse, Locke incercand sa stabileasca rolul celor doi factori. Pentru aceasta, intocmai ca si Descartes, si el va porni din examinarea constiintei, dar cu mentiunea ca in timp ce pentru cel dintai constiinta prezinta un caracter obiectiv, suprauman. In cazul lui Locke ea este constiinta individuala a omului real, care se examineaza pe sine, cu toate reprezentate, valorizarile si intreaga viata afectiva pe care constiinta acestuia le implica.

Locke dezvolta in amanuntime conceptia ca in intelectul omenesc nu exista nici idei innascute si nici un fel de principii fundamentale avand un asemenea caracter. S-a observat faptul ca Locke da un inteles deosebit de restrans conceptului acesta de idei innascute, caci intelege prin aceasta numai gandurile constient formulate. In felul acesta ii vine destul de usor sa demonstreze ca atat cunoasterea teoretica precum si cunoasterea practica nu contin astfel de principii fundamentale, care fiind anterioare experientei ar putea sa-i apara fiecaruia ca fiind cunoscute deja. Nici chiar ideea de Dumnezeu Locke nu o considera ca fiind innascuta si aceasta parere o argumenteaza prin imprejurarea ca, pe de o parte, ea nu poate fi intalnita in cazul tuturor popoarelor iar, pe de alta parte, prin aceea ca ea prezinta un cu totul alt continut in cazul politeismului decat in acela al monoteismului; mai mult chiar, ea infatiseaza diferente notabile chiar si la reprezentantii uneia si aceleiasi religii.Deci, intreaga noastra cunoastere se inradacineaza in experienta, poate fi derivata din continutul acesteia. Dar pentru Locke experienta se infatiseaza sub doua forme pe de o parte contemplatia sensibila - sensation - pe de alta parte reflexia - reflexion - ce se petrece in interiorul subiectivitatii omenesti. In ce masura desemneaza aceasta activitatea de sine a spiritului, cata pasivitate si cata activitate anume se afla in ea, cu privire la aceasta Locke nu ne lamureste pe deplin. Atata este sigur doar, ca reflexia urmeaza viziunii sensibile, inregistrand datele acesteia, retinandu-le si comparandu-le intre ele insa, atat senzatiile cat si reflexia sunt izvorul numai al ideilor simple -simple ideas - care trebuie deosebite de ideile compuse - complexed ideas - ce provin din activitatea ratiunii omenesti.

In aceste idei nu se exprima cunostinte omenesti egale ca valoare. Ideile care provin din reflexie, impreuna cu reprezentarile de intindere, miscare, numar, forma, soliditate, Locke le considera drept asemenea calitati ale obiectelor care nu pot fi separate de acestea indiferent de starea acestor obiecte: in comparatie cu ele, celelalte cunostinte sensibile reprezinta numai senzatiile sau impresiile subiectului cunoscator, cu alte cuvinte starile sale de constiinta subiective. Primele formeaza calitatile primare - primanus - ale lucrurilor, celelalte sunt declarate calitatile lor secundare “ secundanus. Calitatilor secundare le corespund in lucruri calitati primare, de obicei procese de miscare care actioneaza asupra organelor de simt ale omului.

Se pare ca dupa conceptia lui Locke orice reprezentare simpla este rezultatul influentelor suferite de sufletul omenesc. Dar aceste reprezentari nu dispar fara nicio urma, ci se pastreaza si in felul acesta, devin materia prima a unor noi idei, pe care sufletul le scoate din acestea pe calea unei actiuni cu totul spontane. Aceste idei complexe, compuse dupa continutul lor se impart pentru Locke, in trei categorii.

Locke dezvolta patrunzator conceptia cu privire la importanta gnoseologica a acestor reprezentan sau idei compuse. In mod deosebit este subliniat faptul ca toate, acestea sunt o creatie a omului insusi. La fel si ideea sau reprezentarea de Dumnezeu. in care - cum o spune el insusi -imbinam ideile simple de existenta si continut, stiinta si putere, fericire, si altele de acest fel, cu ideea de infinitate. Intre relatii considera ca fiind cea mai importanta relatia de cauzalitate. Locke crede ca cuvintele sunt semne ale reprezentantarilor, ba chiar ale lucrurilor. Lucrurile asemanatoare pot fi rezumate sub forma unor reprezentari generale: astfel se constituie pe cale de abstractie conceptele de gen si de clasa. Insa toate acestea nu sunt decat creatiile spirtului nostru si au doar o valoare nominala.

Din punctul de vedere al teoriei cunoastem de cea mai mare importanta este cartea a patra din Eseuri, in care este vorba despre cunoastere, verosimil, credinta si eroare. Locke incepe aici cu constatarea ca intrucat spiritul omenesc nu are alt obiect nemijlocit decat ideile sale, cunoasterea omeneasca se refera si ea numai la acestea. In ele insele, ideile insa nu ofera inca o cunoastere. Adevarul si eroarea rezida numai in relationarea ideilor, adica in judecau, incat Locke va considera adevarul ca si "constatarea corespondentei a doua idei". Punctul acesta de vedere ar fi insemnat situarea pe pozitiile idealismului subiectiv daca Locke nu ar fi depasit imediat limitele acestuia. De aceea el se ocupa in detaliu cu patru forme ale corespondentei dintre idei (identitate si diferenta, relatie, coexistenta, existenta reala) si in aceasta apare. In toata lumina sa punctul sau de vedere fundamental realist. El va afirma cu toata convingerea existenta realitatii unice, independente de subiectul cunoscator.

Locke stabileste trei grade ale cunoasterii. Cea mai mare certitudine se afla in cunoasterea nemijlocita contemplativa, in intuitie. Astfel este constiinta existentei proprii care este atat de luminoasa si de sigura. Incat nu are nevoie si nici nu poate fi demonstrata. A doua treapta o reprezinta cunoasterea demonstrativa, care se datoreaza unor alte reprezentari, cu rol de mijlocitoare. Acestea au nevoie deja de a fi demonstrate. Cea de a treia treapta a cunoasterii, care consta in cunoasterea sensitiva ce se sprijina pe datele simturilor, se situeaza cat priveste gradul ei de certitudine, doar pe treapta probabilitatii. Obiectul acesteia sunt lucrurile materiale existente in afara de om, pe care omul le cunoaste numai pnn intermediul simturilor lui. Aici se poate observa cel mai evident cat de mult lipseste din teoria cunoasterii a lui Locke fundamentarea logica mai adanca. Desi empirist nu manifesta incredere deplina in cunoasterea sensibila si afirma ca omul poseda o cunoastere adevarata cu privire la lucruri numai daca esenta lor interioara poate fi astfel prevazuta incat sa se poata dinainte scoate din aceasta calitatile si influentele lor. Cu alte cuvinte, idealul de cunoastere al lui Locke depaseste cu mult datele senzatiilor si ale reflexiei.O trasatura importanta a teoriei cunoastem a lui Locke este aceea ca face o deosebire intre stiintele reale si stiintele ideale (precum ar fi matematica si etica). Cat priveste primele, obiectul acestora nu depinde de om; de aceea in cadrul lor este imposibila atat evidenta intuitiva cat si cea demonstrativa. Dar conceptele matematicii si ale eticii sunt modele omul insusi este cel care le da nastere, de aceea atat continutul cat si trasaturile lor pot fi cunoscute cu toata claritatea. Acestea constituie deci niste stiinte care prezinta cea mai riguroasa evidenta. Nici un rationalist nu ar fi sustinut cu atata putere ca principiile geometriei sau normele etice (de exemplu aceea ca pacatul merita

pedeapsa) sunt evidente, chiar si atunci daca in realitate nu se intalneste niciodata cu un obiect sau o actiune corespunzatoare lor.

« Orice om este proprietarul propriei persoane. El şi numai el are dreptul asupra persoanei sale. » John Locke

Politica si ideile pedagogice. O puternica influenta asupra epocii luminilor au exercitat conceptiile politice si pedagogice ale lui Locke. Convingerea sa nezdruncinata era ca in orice imprejurare ratiunea trebuie sa fie suprema instanta critica si forta calauzitoare

În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

Libertatea individuala tine de adevarata esenta a omului, si pornind din aceasta premisa Locke scoate intrega conditie sociala a omului El este unul din intemeiatoni liberalismului modern. Respinge conceptia lui Hobbes dupa care starea naturala a omului s-ar caracteriza prin inegalitate si supunerea celui slab fata de cel mai tare. Pentru Locke aceasta stare se caractenzeaza mai degraba prin libertate si egalitate. Acestea sunt si niste drepturi atat de naturale ale omului, incat fie sunt anterioare nasterii societatii civile, mai mult decat atat, chiar si societatea civila s-a constituit pe temeiul acestora. Justificarea dreptului la libertate reprezinta cea mai importanta nazuinta a gandirii politice a lui Locke. Considera ca absolutismul este nejustificat, indiferent ca este vorba de forma sa despotica, cum era aceasta sustinuta de Hobbes, fie de forma sa patriarhala, cum voia aceasta s-o impuna Filmer (1604-l647) in lucrarea sa Patriarhul, dupa care puterea regala a fost data de catre Dumnezeu lui Adam si de la acesta au mostenit-o apoi toti domnitorii. Statul trebuie considerat ca rezultatul asocierii libere a cetatenilor, care nu suprima drepturile naturale ale oamenilor, ci, dimpotriva, apararea si afirmarea acestora constituie adevaratul sau scop. Cea mai inalta putere o detine nu seful statului ci reprezentantii alesi ai poporului: corpul legislativ. Acestuia ii sunt subordonate celelalte doua puteri, care indeplinesc vointa comuna: puterea executiva care vegheaza la respectarea legilor si puterea federativa, care este chemata sa apere comunitatea impotriva atacurilor din afara. Aceste doua din urma puteri, puse in slujba binelui comun, pot fi intrunite in persoana monarhului. Adevaratul suveran este, intotdeauna, puterea legislativa constituita din incredintarea poporului. Monarhul sta sub puterea legilor, daca nu le respecta revolta poporului contra sa este indreptatita.Relatia dintre Biserica si stat Locke a studiat-o in cunoscuta sa Scrisoare despre toleranta (1689), unde considera ca acestea pot fi separate perfect una de alta. Scopul statului este viata pamanteasca, al Bisericii viata cereasca. Din nastere omul devine cetatean al unui anumit Stat dar intr-o Bisenca el intra numai in urma unei hotararii libere. Cele doua structuri sociale nu se pot incrucisa una cu alta, tocmai de aceea, statul trebuie sa fie ingaduitor, tolerant fata de credinciosii tuturor religiilor. Numai ateistii nu merita nicio intelegere.

Influenta lui Locke asupra gandirii secolului al XVIII-lea a fost deosebit de mare. Ideile sale au facut epoca mai ales in Franta; aici s-au scos chiar si acele consecinte ale gandirii sale pe care singur nu ar fi indraznit sa o faca. Fara el ar fi de neconceput atat fizica lui Condillac, precum si intreaga linie a liber cugetatorilor. Ideile sale privind educatia au dus la nasterea lui Emile al lui Rousseau, iar cele politice i-au inspirat pe Montesquieu si Rousseau. Numai ca incapute pe mainile acestora, liberalismul moderat si practic al englezului Locke s-a transformat in doctrina franceza revolutionara si framantata

Alte teoriiÎn pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se

țină seama de individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută. Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul moralei. Educatia nu poate avea un alt scop decat dezvoltarea individualitatii libere a tanarului - spune Locke in Ganduri despre educatie (1693) Educatorul nu are voie sa introduca nimic din exterior in sufletul celui pe care il educa, ci trebuie numai sa-l conduca in mod inteligent ca acesta sa-si dezvolte inclinatiile naturale si sa se trezeasca in el autoactivitatea. Educatia fizica nu trebuie nici ea ignorata. Educatorul lui Locke nu este decat prietenul si sfatuitorul mai expenmentat si mai varstnic al celui pe care il educa.

„Fericirea sau nefericirea oamenilor este in mare parte opera lor.”

Credințe religioase

Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase. Locke avea o credință calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu privire la toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui Hristos.

Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism și deism. Dar nu a negat existența răului. Omul este capabil să provoace războaie nedrepte și să comită crime. Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu însăși pedeapsa capitală. Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator. A continuat să fie inspirat de către Scripturi. Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice. Locke era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura. Deși era un susținător al toleranței, acesta a persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că negarea existenței lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos. . Din perspectiva lockeana, argumentul cosmologic era valid și demonstra existența lui Dumnezeu. Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumpții creștin protestante. Conceptul său de om a fost întemeiat pe credința în geneză. Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”. Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo Grotius și Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele având în viziunea sa origini divine și fără să existe o relație de contradicție între ele. „Ca filozof, Locke a fost foarte interesat de doctrina creștină, și în lucrarea Reasonableness a insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile legii naturale fără învățăturile și exemplul lui Iisus”. Acesta a derivat

conceptele sale politice fundamentale din texte biblice, în particular din Geneza 1 și 2, Decalog , Regula de aur, învățăturile lui Iisus și scrisorile apostolului Paul. Decalogul (Cele zece porunci) pune viața unui individ, reputația și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu. Libertatea este un alt subiect important în Vechiul Testament.

Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva), punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei. Pentru Locke, una dintre consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul avea nevoie de consimțământul celor guvernați. Doar când Locke a derivat aspectele fundamentale ale propriilor concepte de om și etică din textele biblice - viață, egalitate, proprietate privată etc. - a examinat în calitate de filozof care repercusiuni au fost identice cu cele anterior menționate. Inspirați de Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (...) ei au anumite drepturi înnăscute inalienabile, (...) viața, libertatea și căutarea fericirii”. Doctrina lui Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și ea din Declarația de Independență.

Moștenirea

Este considerat precursorul major al numeroase principii politice care alcătuiesc fundamentul vieții occidentale moderne. Opțiunile politice lockeene au devenit ingredientele centrale a ceea ce lumea occidentală modernă consideră a fi normalitatea politică și socială, normalitatea vieții umane civilizate. Probabil cea mai importantă idee este aceea a subordonării statului (guvernământului) față de societatea civilă, față de cei conduși. Realizând că întreaga putere legislativă este delegată conducerii de către indivizii ce se supun ei, și asupra principiul că, deși legislativul constituie puterea supremă în stat, oamenii au dreptul de a înlătura sau schimba legislativul. John Locke inaugurează ideea modernă a supremației societății civile față de stat. Acesta denunță autoritarismul politic și subordonarea exesiva față de puterea politică.

Acesta a inspirat și mișcarea liberalismului modern, ideea că statul este mandat de cetățeni cu sarcini bine precizate preconizează principiul statului minimal. Se conturează acea mentalitate că statul trebuie să fie în slujbă cetățeanului și nu invers. Locke a insistat asupra mandatului politic limitat; asupra principiului subordonării acțiunii politice față de interesele civice.

A mai adus contribuții și în cadrul problemei controlului și dispersării puterii (problema nici azi rezolvată complet), respectiv principiul democratic al majorității (decizia aparține majorității). De asemenea, implicarea sa în constituirea teoriei statului de drept și a supremației legii, insistând de mai multe ori că o comunitate trebuie să se conducă după legi stabile, cunoscute, toată lumea fiind supusă ei. Locke a inspirat toleranța modernă (ideea tăcerii legii: acolo unde legea tace totul este permis, căci ceea ce nu este interzis trebuie să rămână permis) și ideea separării sferei publice de sfera privată, în care statul să nu se amestece. A promovat și egalitatea politică și juridică între cetățeni

« Opiniile noi sunt întotdeauna susceptibile şi în contradictoriu, pentru simplul motiv că încă nu au devenit cunoscute. »

Reflecţii interesante asupra dreptului şi statului aflăm şi în concepţiile filosofice ale lui John Locke expuse în Două tratate asupra guvernului (1689). Conform ideilor lui Locke, omul este, în mod natural o fiinţă socială, adică starea naturală presupune existența societăţii. În această stare, omul, conducîndu-se de legii naturii, dispune de dreptul la libertate personală, la muncă la proprietate, etc. Această lege, fiind expresia raţiunii naturale a omului, creează condiţii de convieţuire paşnică şi de siguranță pentru fiecare individ în parte. Egalitatea oamenilor se afirmă ca o reciprocitate dintre orice putere şi drept, încît nimeni nu poate avea mai mult decît altul. Apărarea şi realizarea legilor naturii în relațiile reciproce ale oamenilor este efectuată de fiecare individ prin mijloace şi forme individuale cu care 1-a înzestrat natura. Aceste mijloace şi forme nu sînt suficiente pentru ca legea naturii să fie aceeaşi pentru fiecare individ. Pentru a-şi garanta drepturile lor date de natură oamenii, în baza unui contract social, s-au organizat politic, dînd, astfel, naştere statului. Scopul suprem al statului este asigurarea drepturilor naturale ale oamenilor. El nu trebuie să atenteze la aceste drepturi, ci dimpotrivă, printr-o organizare raţională, să aspire pentru ca omul să aibă posibilitatea reală să se bucure pe deplin de aceste drepturi naturale . Legea naturii continuă să activeze şi în cadrul statului astfel determinînd scopurile şi limitele activităţii puterii politice. Pentru ca această putere să nu devină o putere absolută a unei persoane sau a unui organ, este necesară divizarea puterilor în stat în putere legislativă, executivă şi federativă. Rolul de putere supremă în stat îi este rezervat puterii legislative, care este în drept să elaboreze legi obligatorii pentru toţi membrii societăţii, toate organele statului. Principalul pericol pentru legea naturii îl constituie organele împuternicite ale statului. Astfel, în cazul în care statul nu-şi onorează drepturile sale, încălcînd deci drepturile naturale, pe care trebuie să le garanteze, poporul este în drept de a revendica acordul încheiat. În urma încheierii acestui acord, poporul este acel arbitru care poate să decidă dacă instituţiile statului îşi respectă împuternicirile ce şi le-au atribuit. Contractul, ce a dat naştere statului, presupune existenţa de drepturi şi obligaţiuni reciproce între indivizi şi stat, dar nicidecum existenţa unui drept absolut al statului. Oamenii nu sînt presupuşi ca îndemnaţi să se reunească într-un regim politic din vre-o necesitate exterioară care i-ar constrînge şi nici neajunsurile şi pericolele stării naturale nu sînt presupuse ca fiind de natură de a-i priva de posibilitatea de a dicta condiţii şi a fixa limite autorității căreia i se supun . Libertatea indivizilor reprezintă o regulă imuabilă de viaţă, obligatorie pentru toţi membrii societăţii. Garanţia libertăţii o constituie egalitatea tuturor, obligativitatea legii.Legile elaborate de stat trebuie să corespundă legii naturale, ca expresie generală pentru toţi, atît pentru legislator, cît şi pentru indivizi. Membrii societăţii trebuie să se conducă de acele legi de care se conduce societatea, deoarece toți sînt egali după legea naturii.

Scrisoare de Toleranță

Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranță este aceea că toleranța promovează ordinea civilă și armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie

cât se poate de permisivi. Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți. Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă. Suveranul trebuie să știe cum să-și folosească dreptul de a dispune. În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot decide împotrivă poruncilor conducătorului). Locke însă delimitează o zona în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se pot supune autorității și nicio ființă umană nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe. Fiecare este pe deplin responsabil pentru convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi. Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinității.

Conceptia filosofica ce va servi drept principal izvor teoretic pentru gandirea iluminismului a aparut in a doua jumatate a secolului al XVII-lea in Anglia si ea apartine lui John Locke. Cu el se produce o schimbare radicala a insusi conceptului de filosofie: de la inaltimile speculatiilor metafizice cele mai ascunse, filosofia coboara la nivelul de intelegere al ratiunii cultivate a omului de rand, iar in locul problemelor de logica, ce faceau traditia de pana atunci a gandirii filosofice, pasesc in primul plan analizele din perspectiva psihologica asupra cunoasterii, pe terenul carora Locke va cauta, de altfel, si solutia problemelor de logica propriu zisa. Cu aceasta va deveni unul din intemeietorii psihologiei experimentale.