12.10.2015CURS FILOSOFIA IMAGINARULUI II

- aspect trimite întotdeauna la ceva de domeniul privirii – „spectacol”, „speculație” - „per-” trimite la o totalitate, la ceva complet – „perfect”- analiza pornește de la începutul citatului din Descartes

analiza procedează prin descompunere – compusul presupune o anumită spațiere, o anumită întârziere lăuntrică

întârzierea presupune o distincție a compusului de elementar, de simplu, de non-pliat

compusul se dă ca prezență pentru gândire și, odată cu identificarea sa drept compus, este devansat de către elementar – „compus” presupune un rezultat

această devansare implică o amânare, în funcție de cum ne situăm: în ordinea lucrului sau a gândirii – amânarea compusului dinspre obiect/amânarea elementarului dinspre gândirea pură

distanțarea internă trebuie să fie înțeleasă ca spațiere, fiindcă, dându-se compusul, avem a gândi cel puțin un raport dublu determinat în constituția sa

toate acestea sunt implicite în afirmarea distincției față de pluralitatea formelor datului („disting ceara de toate aspectele sale exterioare”)

întârzierea semnalează o tensiune aproape dramatică, de teatru, al cărui ton este difuz perceput în întregul Meditației

această tensiune reflectă în racursi (fr. „scurtătură”, procedeu pictural ce presupune abordarea obiectelor dintr-un unghi de 90grade) ansamblul aspectelor teatrale din textul cartezian

care sunt aceste aspecte teatrale? – intrarea în scenă a primului personaj (ceara) – revelarea din umbră a cogito-ului (nu pot concepe bucata de ceară în afara spiritului uman) – construirea intrigii (un personaj deține un secret, e.g. bucata de ceară, cogito-ul trebuind să-i afle secretul esența) – punctul culminant (desveșmântarea unui personaj) – deznodământ (agnițiune = tehnică literară narativă ce presupune recunoașterea identității reale a unui personaj)

aceeași tensiune se lasă descifrată și ca tensiune erotică, dată prin gradația dezvăluirii nudității și a evoluției relației (evoluția scenică a relației) – în sine, dată fiind agnițiunea, progresul apare doar în spectacol, în operă – ceea ce se întâmplă la nivelul relației obiective este dat din primul moment

amânarea secretă întotdeauna un labirint, întrucât orice labirint este prin esență o rețea de amânări

compusul care angajează pliul încifrează, de asemenea, întotdeauna un labirint spațierea presupune dimensionalizarea („dimensiune” = etm. dublă locuire) și

angajează conlocuirea, cu alte cuvinte angajează o multiplicare internă a elementelor ce compun

labirintul implică o pliere internă, o repliere, fiind o rețea cât mai concentrată de amânări și de întârzieri (a explicita = a extrage dintr-o țesătură, a des-vălui, a da valul la o parte)

există aici un joc între seducție și violență: secretul (adevărul voalat al bucății de ceară) „seduce” (atrage), atragând violența (radicalul „kr-” conotează putere sau concentrare extremă)

dacă ceva este secret pentru că este adevărat, aici trece a fi drept adevărat pentru că este secret (vb. „seco”) – prin desprinderea violentă a unui sens dintr-un câmp semantic este implicată o secreție semantică

secretul este întotdeauna un sens voalat – voala seduce dar, simultan, o face întrucât separă: voalul decupează un câmp vizual

afanie (=ieșire din lumină în genere) / afazie (=ieșire din lumină a discursului) alogia prezentă în afanie marchează experiența delirului mistic deopotrivă, se poate vorbi aici de o iluminare, de o aducere la vedere

fenomenologică (aducere la lumină prin discurs) distingerea și rezultatul său se arată ca trepte către vădirea esenței ca nuditatea

adevărului (sau a adevărului ca nuditate a esenței) distingerea implică mai întâi separarea – este o specie a krisis-ului pe de altă parte, distingerea implică o ridicare, identificarea a ceva ca superior

(distincție militară – etm. latină „distingo, -i” = a separa, a despărți, a izola) rețea: situarea critică, figura, semnul, sigiliul

a) situarea critică legitimează statutul metafizic al demersului, care presupune un spațiu critic determinat ce permite organizarea dispozițiile ierarhice structurante pentru sistemb) figura înțeleasă ca podoabă, ca ornament – împărtășește statutul ontologic al accidentului care poate fi înlăturat în virtutea contingenței sale – cele patru predicabile la Aristotel (genul – se poate spune despre mai multe obiecte, propriul și diferența – pot fi spuse despre unul și același subiect/propriul poate fi negat, însă diferența nu, definiție/specia, accidentul)c) sigiliul – ea primește orice autoritate, fiind perfect disponibilă oricărei forme ce o imprimă, scăpând autorității înseși în virtutea faptului că e o copie (sigiliul ca prostituție) – semnătura din sigiliu este marca unei autorități