„Rațiunea ne face vrednici să ne numin oameni” f1 p 19

Iar sufletul cu adevărat rațional și iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieții, către El

își are tot zborul și toată cugetarea” f1 20

„Toate gândurile diavolești furișează în suflet chipurile lucrurilor sensibile, care, punându-și

întipărirea în minte, o fac să poarte în ea chipurile acelor lucruri” f1 p 74

Tristețea distorsionează gândirea : „îi pricinuiește scârbă față de toate lucrurile și față de

însăși făgăduința vieții...făcându-l ca pe un ieșit din minte și legându-l de gândul deznădejdii”

f1 152

Iraționalitatea patimii: „Dacă ochii tăi vor privi la femei străine și gura ta va grăi lucruri

meșteșugite, vei fi ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful

unui catarg” Pilde 23, 33-34

„Boala sufletului înseamnă abaterea lui de la judecata dreaptă, biruit fiind de patimile

aducătoare de boală” f1 247

Puterea de cunoaștere sau gândirea este funcția sufletului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe

om pentru ca, pe de o parte, acesta să tindă spre cunoașterea lucrurilor dumnezeiești, iar, pe de

altă parte, să poată cunoaște toate făpturile create, atât cele sensibile, cât și cele inteligibile.

Ambele direcții ale cunoașterii, Dumnezeu și creația, sunt realități pe care omul trebuie să le

sesizeze în mod spiritual. Mai precis, înainte de cădere, Adam percepea „rațiunile divine” ale

lucrurilor, cu alte cuvinte, el cunoștea cele create numai în relație cu Creatorul, în Care își au

originea și scopul lor, de la Care își au ființa și însușirile, fiind străbătute de energiile necreate

ca manifestare a prezenței lui Dumnezeu în ele. Sf. Maxim Mărturisitorul surprinde faptul că

„întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil în chip tainic prin formele

simbolice, celor ce pot să vadă; și întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în

sensurile minții(nota 12). Pe măsura înaintării în desăvârșirea menită lui Adam, acesta urma

să vadă dumnezeiește lumea, să vadă fapturile cu ochii lui Dumnezeu, adică „să primească

cunoștința (făpturilor) ca Dumnezeu, iar nu ca om, având după har, în chip înțelept aceeași

cunoștință a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minții și simțirii prin

îndumnezeire”(nota 13) terapeutica p 42 Pomul cunoștinței binelui și răului reprezintă, spune

Sf Maxim Mărturisitorul, creația văzută: „Contemplată duhovnicește, ea oferea cunoștința

binelui, iar luată trupește, oferea cunoștința răului”(nota 16 p 43). Această a doua formă de

cunoaștere este oprită de Dumnezeu prin porunca de a nu mânca din pom, deoarece omul avea

menirea de a înainta în cunoașterea Creatorului, pentru ca să se bucure ulterior și de creația

văzută.

O dată cu păcatul comis de Adam, s-au deschis ochii trupești și s-au închis ochii spirituali, de

care se slujea ca să vadă înainte de cădere. Sfântul Atanasie cel Mare remarcă faptul că

părinții din Eden s-au cunoscut goi nu atât de haine, ci de vederea celor dumnezeiești, mutând

cugetarea lor spre cele contrare(nota 19).

Cu toate că mintea a schimbat direcția ei de cunoaștere, de la Dumnezeu spre lume, trebuie să

precizăm că funcția ei cognitivă nu încetează, ci își schimba numai obiectul și modul de

cunoaștere. Astfel, mintea se întoarce spre făpturi, pe care le vede numai în aparența lor

sensibilă, făcând abstracție de lumina Duhului Sfânt care le conferă consistență și sens.

Cugetarea omului pătimaș este cu totul robită de această lume, condusă numai de simțire, ca

urmare a neștiinței de Dumnezeu, pe care Sf Marcu Ascetul o numește „maica tuturor

relelor”(nota 27 p 44), alături de uitarea lui Dumnezeu și trândăvie. Patimile se fac pentru

cunoaștere nu numai pricină, ci și scop, iar sufletul rătăcește, devine orb, ajunge în beznă și se

mișcă într-o lume a întunericului. Mai mult, cugetarea devine greoaie și îngroșată.(terap p 44-

45)

Omul pătimaș încetează să-l mai vadă pe Dumnezeu în creaturi și viceversa, nu mai poate

sesiza unitatea fundamentală dintre cratură și creator, fiind posesorul unei cunoașteri

parcelate, divizate, compozite. Este vorba aici de o eroare de percepție, de o rațiune călăuzită

de principii arbitrare, subiective, adică făurite de ea însăși sau de intuiții sensibile lipsite de

orice obiectivitate. Clement Alexandrinul afirmă chiar că omul care greșește împotriva

rațiunii, poate fi socotit pe bună dreptate om fără rațiune (logos), asemenea dobitoacelor (nota

47 p 46 larchet). Paradoxal, omul pătimaș crede că lucrarea minții este exclusiv rațională,

socotind deci rațiunea singura cale de cunoaștere autentică, pornind de la noțiunile cele mai

simple până la construcțiile ingenios elaborate, de la cele mai empirice forme de gândire, până

la cele mai abstracte. Aceasta este numită de Sfinții Părinți despărțirea minții de inimă, ca

„centru ontologic al omului și izvor al tuturor puterilor sale”. Mișcarea firească a minții este

una circulară în interiorul inimii, nu în afara ei. Părăsind lucrarea contemplativă și

„nemaiavând o mișcare circulară, ci una în linie dreaptă, mintea iese din inimă, deci din

centrul spiritual al omului și se răspândește înafară, într-o activitate discursivă în care se

risipește și se divizează, scoțându-l pe om din sine însuși și în afara lui Dumnezeu”. (larchet p

45-47). Gândurile devin „multiple, felurite și dezbinate, se revarsă și curg într-un flux

neîncetat, devin confuze și nestatornice, dezbinate și împrăștiate și risipite în toate laturile,

târând în această dezordine și dezbinare întreaga ființă a omului”. (larchet p 45-47)

Mintea omului funcționează pe baza unui model tridimensional, așa cum se prezintă realitatea

înconjurătoare, încercând să integreze toate datele cunoașterii în în acest model și refuzând tot

ce nu intră în acest cadru. De aceea, este străină de mintea pătimașă antinomia, care reprezintă

baza credinței noastre ortodoxe( Dominique Beaufils, Credința ta te-a mântuit- o viziune

teologică asupra bolii și a morții, trad din lb franceză de PR. Lect. Dr. Adrian Dinu și Asist

Dr. Claudia Dinu, Trinitas Iasi, 2009 p 21 )

„Patima este ceva irațional. Totul pe lume este rațional, spune Sf. Maxim Mărturisitorul,

având temeiul într-o rațiune divină; numai patima este irațională. Suprema ei iraționalitate se

arată în faptul că, deși omul pătimaș își dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot

răspune aspirației lui după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseală și descurajare,

totuși el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, ca și când

prin ea ar absorbi infinitul, ne dându-și seama că infinitul adevărat este un spirit liber care nu

poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intre în comuniune, ca

libertate cu altă libertate. De pildă, lacomul știe că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată

lăcomia, iar cel ce urăște simte că semenul pe care îl urăște nu poate stinge focul urii, chiar

dacă va fi consumat total de ea. Rațional ar fi ca nici lacomul, nici cel ce urăște, să nu se lase

chinuiți de aceste patimi. Dar nu o face niciunul, persistând în chinurile lor iraționale”. Prin

caracterul lor, atât de irațional și de amăgitor, patimile țin mintea omului într-un întuneric de

neștiință (ascet stanil p 58)

Mintea este „dar de la Dumnezeu„ , având rostul să călăuzească sufletul spre mântuire, este

„ceea ce e mai bun în noi(Rasp catre tal p 35 la tesu p 31). Alte numiri ale Părinților care

definesc funcția rațională sunt „ochiul sufletului”, „împăratul fiecăruia”, scaun al lui

Dumnezeu”, „tron al Duhului Sfânt”, „Sion”, „chip al locului lui Dumnezeu”.(filoc 2 321)

Mintea este „binefăcătoarea și mântuitoarea sufletului omenesc”, „iubitoare de bine(frumos)

prin fire”, este zidită „iubitoare la culme de frumusețe și de bunătate”, mișcată de „dorința de

a înțelege pururea cele înalte”. Adâncul minții este făcut ca să caute adâncul dumnezeiesc,

tinzând spre „izvorul tuturor buătăților”. Fiind element al chipului lui Dumnezeu, mintea

„iubește să petreacă în cele din jurul lui Dumnezeu și caută să se unească cu El, de la Care își

are începutul și prin Care se mișcă și spre Care aleargă prin însușirile firești și dorește să-i

urmeze în simplitate și iubirea de oameni”(tesu din iadul p 30-32)

Conform Sfinților Marcu Ascetul și Calist Catafygiotul, mintea poate lucra în trei moduri sau

planuri: „pe calea firii, mai presus de fire și pe calea potrivnică sai împotriva firii(nota 92 din

iadul p 34)Sfântul Simeon Noul Teolog numește numai două stări: una a „împătimirii minții,

de robie față de patimile trupești, strecurate prin simțuri în planul conștiinței; iar cealaltă de

nepătimire, de libertate a duhului(nota 93 tesu din iadul p 34)

Mintea este „pururea mișcătoare”, spune Calist Catafygiotul, mișcare care își află odihna

numai în „Adâncul dumnezeiesc, în golul îndumnezeitor, în Cel Care este Singurul necreat și

necircumscris”(Tesu din iadul p 35)

Sfinții Părinți disting între „roadele unei minți curate și cele ale unei minți căzute din

demnitatea ei de străjer al sufletului. Spre deosebire de mintea curată, care primește gânduri

sau conținuturi de la Dumnezeu, de la Sfintele Puteri sau de la firea lucrurilor

contemplate(nota 96 tesu iadul p 36), mintea căzută, „sfâșiată” de împrăștierea pe care o

produce păcatul, își născocește singură sau cu ajutorul duhurilor rele ispite variate și

grele”(tesu din iadul p 36)

Mișcarea sau rodul minții este desemnată de Sfinții Părinți prin termenul „logismoi” Sensul de

baza al cuvântului nu este cel de „gând”, nici de gând pătimaș, ci o „imagine, o fantasmă ce se

creează într-un om înzestrat cu sensibilitate. Această imagine nu apare în intelect sau

minte(nous), ci în partea inferioară a facultății noastre cognitive(dianoia), în cugetare, acolo

unde raționăm pro sau contra unui gând. Această imagine însă are o atracție, ea pune în

mișcare mintea și atunci se ivește o mișcare pasionată și ea imboldește omul spre o decizie

secretă împotriva legii lui Dumnezeu(...)această imagine se prezintă ca un fel de idol(Tomas

Spidlik... p 373 la tesu p 38)

Evagrie Ponticul vorbește despre starea în care cunoașterea umană este atât de afectată încât

nu mai privește patimile drept patimi și este insensibil față de orice pagubă pe care o produce

păcatul, chiar și față de pedeapsa veșnică. Sfântul Părinte spune că „dracul care face sufletul

împătimit nesimțit”, când dă năvală, „iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și

frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-o mai socotește fărădelege

și la osânda și la munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale(...) De-i vorbești din

Scripturi, e cu totul împietrit și nu ascultă”. Dacă același Sfânt Părinte își exprimă opinia că

„dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe frați”, considerăm că, în zilele noastre, acesta

atacă cel mai des, ba chiar din ce în ce mai des, într-o societate în care valorile creștine par

perimate și demodate.(Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea gândurilor...,p 82)

Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că forma incipientă a păcatului este căderea și detronarea

rațiunii, din postul ei de străjer și conducător al sufletului. Discernământul precum și lucrarea

duhovnicească a trezviei sunt abolite. De aceea, păcatul este „întrebuințarea greșită a ideilor,

cărei îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor”(nota 220) tesu din iadul p 73

Rațiunile lucrurilor sunt manifestări ale voinței divine proniatoare, fiindcă Dumnezeu a vrut

ca, prin crearea lumii, să împărtășească iubirea Sa treimică și de aceea a însămânțat în fiecare

lucru o rațiune adâncă, divină. Această rațiune este un dar de la Dumnezeu, ce se cere, corect

și responsabil, primită, receptată și actualizată. Ele sunt gândurile lui Dumnezeu de natură

inteligibilă, inexprimabilă cu privire la creația Sa ( Pr conf. Dr. Ioan C. Teșu, Lumea,

rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae,Trinitas, Iași, 2003, p 44-45)

Patimile reprezintă o cădere a persoanei umane de la înălțimea caracterului personal la

josnicia naturii. Astfel, nu persoana structurează ființa în cazul pătimașului, ci nevoile naturii(

afectele) descalifică sau detronează persoana, a cărei funcție conducătoare este rațiunea: „el

nu a reușit să rămână în explorarea semnificației curate a creației, în decoperirea și

actualizarea continuă a transparenței ei, a tainei spirituale legate de lume și de semeni, ci a

căzut în grosimea de suprafață a naturii, a sa și a semenilor săi, care se depistează și se

satisface prin folosirea trupească a naturii și scoaterea trupului de sub puterea spiritului, prin

căutarea plăcerii, dar în fond, prin căderea în împătimirea egoistă și oarbă de suprafața pur

materială a lumii”(stanil, chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei,

Craiova, 1987, p 264 apud tesu lumea,asceza...p 52)

Mintea, în structura omului în conformitate cu natura lui și sănătos din punct de vedere

spiritual reprezintă „ansamblul funcțiilor cognitive și centrul unității lor, ochiul sufletului,

lumina rațiunii umane deiforme care luminează și orientează omul”. Simultan cu depărtarea

de Dumnezeu, mintea funcționează „ca simplă înțelegere discursiă”. Astfel, mintea, în loc să

susțină „comuniunea deplină în iubire a cunoscătorului cu cel cunoscut, devine în starea

contrară naturii o simpă observație, adică o concentrare de informații despre obiectul

cunoscut”. Gândurile, ca produs și conținut al minții, îl fac pe om „să-și piardă realitatea, să

devină absent din el însuși și să vâneze în afara existenței sale idolii lipsiți de subzistență ai

lui însuși”(panaiotis omul animal p 134) Cel ce cade în plasa gândurilor rele se identifică din

punct de vedere spiritual cu cel căzut între tâlhari, precum afirmă Sf Andrei Criteanul, în

Canonul cel Mare: „Eu sunt cel căzut între tâlhari/ gândurlie mele; / cu totul sunt acum rănit

de ele/ și m-am umplut de bube” (I, 14) apud paiotis omul p 135)

„Căci folosirea greșită a ideilor este urmată de reaua întrebuințae a lucrurilor”.( cele 400 p 95)