FIDEJUSIUNEA

Articolul 1146. Contractul de fidejusiune (1) Prin contract de fidejusiune, o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. (2) Prin fidejusiune se poate garanta şi o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi. 1. Fidejusiunea este o garanţie personală şi constă în angajamentul pe care şi-l ia o persoană (fidejusor) faţă de creditor de a executa obligaţia debitorului principal în cazul că acela nu o va executa. Creditorul are astfel certitudinea că în caz de nevoie creanţa sa va fi realizată prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi patrimoniul fidejusorului. Astfel, efectivitatea fidejusiunii depinde atît de calităţile personale ale fidejusorului, cît şi de situaţia materială a acestuia. Din aceste considerente, fidejusiunea îndeplineşte funcţia de garanţie. Fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi judiciară. Contractul de fidejusiune este bilateral şi este încheiat între creditorul obligaţiei principale şi fidejusor. De regulă, debitorul obligaţiei de bază este cel ce se adresează fidejusorului pentru ca acesta să-i ofere o garanţie, în acest sens, încheindu-se între ei un acord privind prestarea serviciilor de fidejusiune. În mod practic pot fi întîlnite contracte semnate de trei părţi: fidejusor, creditor şi debitor. Acestea nu contravin legislaţiei, nu ştirbesc caracterul relaţiilor de fidejusiune şi vor fi calificate drept contracte complexe, cu elemente ale contractului de fidejusiune şi a celui de prestare a serviciilor de fidejusiune. Contractul de fidejusiune poate fi încheiat anterior sau odată cu încheierea contractului de bază, fie ulterior, de pildă la cererea creditorului care, reieşind din circumstanţele concrete consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea debitorului şi insistă asupra prestării unei garanţii suficiente (art.736). Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune sînt: - este consensual, adică va produce efecte după ce părţile au ajuns la un acord de voinţă (în forma cerută de lege) asupra clauzelor esenţiale ale contractului. Important este faptul ca în contract să fie stabilite cu certitudine obligaţiile fidejusorului, căci orice interpretare a clauzelor contractului va fi făcută în favoarea acestuia; -este accesoriu, deoarece fidejusiunea nu poate exista în afara unei obligaţii principale şi va urma tot timpul soarta acesteia cît priveşte cauzele de valabilitate şi cele de stingere. Caracterul accesoriu al fidejusiunii se dovedeşte prin aceea că fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase (art. 1152 alin.(2)); în absenţa unei clauze contrare, fidejusorul răspunde în toate cazurile doar pînă la suma maximă menţionată în contract (art. 1153 alin. 2); fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate (art. 1167 alin. 1), precum şi prin alte norme.- este un contract unilateral, deoarece doar creditorul este investit cu drepturi, fidejusorul fiind cel ce se obligă să execute în locul debitorului în tot ori în parte obligaţia neexecutată. - este gratuit, deoarece în schimbul prestaţiei fidejusorului, creditorul nu se obligă la o contraprestaţie. Prin fidejusiune se poate garanta obligaţia debitorului integral sau parţial (art. 1153), gratuit sau oneros. Codul civil reglementează dreptul de regres al fidejusorului către debitor, pentru a percepe de la acesta tot ceea ce a fost plătit creditorului. . Însă fidejusorul poate renunţa la acest drept, gratificîndu-l astfel pe debitor. Dacă fidejusorul şi debitorul sînt persoane juridice cu scop lucrativ, asemenea acte de „donaţie” nu vor fi valabile (art. 832).Fidejusiunea poate avea şi caracter oneros atunci, cînd pentru serviciile sale fidejusorul beneficiază de o remuneraţie,plătită de debitor.2. Prin fidejusiune se poate garantata şi o obligaţie viitoare, nu numai cele apărute concomitent sau pînă la instituirea fidejusiunii. Specific relaţiilor de fidejusiune este faptul că, pe lîngă atingerea acordului de voinţă dintre fidejusor şi creditor, mai este necesară existenţa unei obligaţii de bază valabile, garantată prin fidejusiune. Dacă se garantează o obligaţie viitoare, contractul de fidejusiune

astfel încheiat confirmă doar legătura juridică între fidejusor şi creditor, fidejusorul fiind obligat numai dacă în viitor va lua naştere obligaţia garantată. Prin fidejusiune poate fi garantată şi o obligaţie afectată de modalităţi (termen, condiţie ori sarcină). Majoritatea obligaţiilor contractuale sînt afectate de modalităţi, cea mai des întîlnită fiind modalitatea termenului.Articolul 1147. Forma contractului de fidejusiune Contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris. În cazul în care fidejusorul execută obligaţia, viciul de formă se consideră înlăturat.Contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în mod obligatoriu în formă scrisă. Forma scrisă simplă este de ajuns pentru ca contractul să fie valabil, chiar dacă obligaţia garantată prin fidejusiune necesită o formă mai strictă, cum este forma autentică. Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 208 alin. 2). Forma scrisă ad validitatem exprimă faptul că condiţia de formă, în cazul dat este cerută de lege pentru valabilitatea contractului, dar nu pentru dovada acestui contract. În baza art. 211, nici fidejusorul, nici creditorul obligaţiei de bază nu vor putea aduce proba cu martori pentru a dovedi faptul încheierii contractului de fidejusiune. Doar prin excepţie, nerespectarea formei simple scrise poate lăsa contractul valabil: atunci cînd fidejusorul execută obligaţia asumată.Deoarece în contractul de fidejusiune se obligă doar fidejusorul, părţile pot semna şi un singur înscris. Contractul poate fi încheiat şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat (art. 209 alin. 2). Important este ca părţile să poată stabili cu certitudine că înscrisul e semnat de persoana respectivă. În aceste situaţii dovada faptului încheierii contractului va fi înştiinţarea scrisă, trimisă de către creditor fidejusorului privind acceptarea fidejusiunii (garanţiei). Dacă creditorul nu a făcut un astfel de înscris, apariţia raportului de fidejusiune poate fi probată prin înserarea în contractul de bază a clauzei cu privire la obligaţia fidejusorului. Dacă o astfel de referinţă lipseşte, se consideră că contractul de fidejusiune n-a fost încheiat. Prin înţelegerea părţilor, contractul de fidejusiune poate fi autentificat notarial (art. 212) sau poate conţine rechizite adăugătoare. Articolul 1148. Neobligativitatea acordului debitorului la constituirea fidejusiunii O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia. Prin natura sa, fidejusiunea este o garanţie care apare în baza unui contract.Părţile contractului sînt creditorul obligaţiei de bază şi fidejusorul.De regulă, fidejusorul se angajează să garanteze la cererea (indicaţia) debitorului în raportul obligaţional chiar şi atunci cînd potrivit art.1150,alin.(2) creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană. Articolul comentat reglementează însă, două situaţii-excepţie de la regula enunţată mai sus.În realitate, valabilitatea contractului de fidejusiune nu depinde de faptul existenţei sau lipsei acordului debitorului la încheierea acestuia între creditor şi fidejusor, deoarece fidejusorul se obligă nu către debitor, ci în faţa creditorului.Cererea debitorului serveşte doar motiv pentru încheierea acestui contract, dar nu este elementul juridic al fidejusiunii.

Fără ştirea debitorului fidejusiunea poate să apară ca urmare a gestiunii de afaceri.Astfel fidejusorul, fără a avea mandat sau fără să se fi obligat altfel, fără ştirea debitorului (din lipsa posibilităţii pentru moment de a-i comunica aceste împrejurări), încheie act juridic prin care garantează executarea obligaţiei acestuia către creditor, acţionînd astfel în interesul debitorului (art.1378).Fidejusorul va fi obligat, însă, să-l înştiinţeze pe debitor de îndată ce este posibil (art.1379).Dacă debitorul acceptă această gestiune de afaceri, asupra relaţiilor între ei se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.În această ipoteză fidejusorul, după ce l-a înştiinţat pe debitor despre prestarea fidejusiunii, poate cere să fie eliberat de fidejusiune, în condiţiile articolului 1164. În alte cazuri de prestare a fidejusiunii fără ştirea debitorului, ultimul va cunoaşte, totuşi, despre acest fapt cel tîrziu la momentul cînd fidejusorul va înainta către el cererea de regres (dacă nu a dorit să-l gratifice prin garanţia oferită).Articolul 1151. Dreptul înlocuirii garanţiei

Debitorul ţinut să furnizeze o fidejusiune legală sau judiciară poate da în schimb o altă garanţie suficientă. Înlocuirea fidejusiunii prin altă garanţie este admisă numai în materie de fidejusiune legală sau judecătorească.Articolul 1151 nu se va aplica asupra fidejusiunii convenţionale,care este rezultatul înţelegerii părţilor.Iniţiativa de a presta o altă garanţie decît fidejusiunea legală sau judiciară poate veni atît de la debitor,cît şi de la creditor.Astfel, ei pot negocia încheierea unui contract accesoriu de gaj,ipotecă ,clauză penală.Atît legea,care prevede posibilitatea instituirii unei fidejusiuni legale,cît şi o hotărîre judecătorească ,prin care se stabileşte aducerea unei garanţii-fidejusiune judiciară poartă caracter de recomandare,deoarece Codul civil admite înlocuirea acestor garanţii cu orice alte garanţii suficiente să satisfacă interesul creditorului.

Articolul 1152. Limitele fidejusiunii(1) Fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase .(2) Fidejusiunea care excedă datoria debitorului sau care este făcută în condiţii mai oneroase este valabilă în limitele obligaţiei principale.(3) Fidejusiunea poate fi contractată pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase.(4) Obligaţia fidejusorului nu se majorează, după preluarea fidejusiunii, prin actele juridice făcute de debitorul principal.1.Norma din articolul comentat ţine să accentuieze caracterul accesoriu al fidejusiunii prin aceea, că obiectul fidejusiunii nu poate fi mai mare decît cel al obligaţiei principale.Creditorul nu poate pretinde fidejusorului mai mult decît este în drept să pretindă debitorului principal.În ipoteza în care debitorul î-şi asumase mai multe obligaţii (distincte sau care decurg din acelaşi raport juridic) faţă de creditor,iar fidejusorul garantase doar pentru executarea unora din ele,ultimul nu va fi obligat să răspundă pentru neexecutarea obligaţiilor neacoperite prin garanţie. La fel, atunci cînd fidejusorul s-a obligat să execute în locul debitorului pînă la suma maximă,indicată în contractul de fidejusiune,el nu poate fi impus la o plată mai mare (oneroasă) decît aceea,pe care creditorul ar fi putut-o pretinde debitorului.2.Dacă contractul de fidejusiune conţine clauze, prin care fidejusorul se obligă în condiţii mai oneroase sau în măsură ce excede datoria principală, fidejusiunea este valabilă numai pînă la concurenţa obligaţiei principale.În rest, clauzele contractului nu vor produce efecte,potrivit legii.3.O fidejusiune poate fi constituită însă,în condiţii mai uşoare sau în aceleaşi condiţii,dar numai pentru o parte din obligaţie,deoarece obligaţia accesorie nu poate exceda obligaţia principală.Astfel, fidejusorul se poate obliga fie să repare doar prejudiciul efectiv, fie să plătească numai dobînda, sau se va alege o altă modalitate.4.După încheierea contractului de fidejusiune,în conţinutul obligaţiei principale pot interveni diferite modificări,atît îndreptate spre reducerea, cît şi majorarea valorii obligaţiei.Char dacă a avut loc o majorare a acesteia,fidejusiunea rămîne neatinsă,în măsura în care contractul de fidejusiune nu a fost modificat ulterior sau n-a fost încheiat un alt contract de fidejusiune,care să garanteze şi aceste din urmă obligaţii.Părţile pot negocia în contractul de fidejusiune clauza privind extinderea fidejusiunii asupra modificărilor ce vor surveni în viitor în conţinutul obligaţiei de bază şi acesta va fi valabil, deoarece fidejusiunea, în acea parte , se va considera constituită pentru obligaţiile ce vor lua naştere în viitor (art.1146,alin.(2))Articolul 1153. Întinderea obligaţiilor fidejusorului(1) Fidejusorul răspunde în toate cazurile doar pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune.(2) Pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune, fidejusorul răspunde, în absenţa unei clauze contrare, pentru:

a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, în special atunci cînd datoria principală a fost modificată datorită vinovăţiei ori întîrzierii debitorului principal, însă în situaţia unei penalităţi contractuale sau a unei despăgubiri globale prevăzute pentru cazul încetării contractului, doar atunci cînd s-a convenit expres în acest sens;b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de debitorul principal în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satisfacerea cerinţelor creditorului;c) dobînzile datorate de debitorul principal dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru. 1.Clauzele contractului de fidejusiune trebuie să fie clar formulate,din care să rezulte voinţa reală a părţilor.Fidejusiunea este de strictă interpretare şi aceasta va fi făcută tot timpul în favoarea fidejusorului.Dacă n-au fost stabilite anumite limite ale răspunderii fidejusorului, acesta va răspunde pînă la suma maximă, menţionată în contract.2.Norma din alin.(2) al articolului comentat este dispozitivă.La baza acesteia se află principiul potrivit căruia, dat fiind natura accesorie a contractului de fidejusiune şi în lipsa unei stipulări contrare, răspunderea fidejusorului echivalează răspunderii debitorului principal.Această concluzie rezultă şi din noţiunea fidejusiunii (art.1146). Fidejusorul răspunde, deci, pentru totalul din obligaţie, valoarea căruia este apreciat la momentul instituirii fidejusiunii.Orice majorare a obligaţiei principale,care intervine ulterior încheierii contractului de fidejusiune afectează şi răspunderea fidejusorului doar dacă acesta a acceptat expres (art.1152, alin.4).Totalul din obligaţie,pentru care va răspunde fidejusorul se reduce la suma despăgubirilor pentru prejudiciul efectiv,venitul ratat,clauza penală, cît şi dobînda de întîrziere, calculată potrivit art. 619.Dacă, drept urmare a comportamentului culpabil al debitorului principal, obligaţia lui devine mai oneroasă,fidejusorul va răspunde alături de acesta.Pentru a evita rezilierea contractului principal în cazul neexecutării acestuia, creditorul este în drept să se adreseze fidejusorului pentru a cere executarea.Dacă fidejusorul refuză executarea şi rezilierea este inevitabilă, cheltuielile de reziliere şi de urmărire în justiţie le va suporta fidejusorul,chiar dacă contractul de fidejusiune nu prevede expres aceasta.Fidejusorul va răspunde doar dacă s-a angajat expres în contract, pentru:- plata unei penalităţi( art.745) sau a unei despăgubiri globale (art.738) , stabilite în contractul dintre părţile raportului principal de obligaţie, pentru cazul încetării contractului (prin reziliere, rezoluţiune ) din vina debitorului;- pentru dobînzile, la care s-a obligat debitorul principal către creditor potrivit contractului,dacă obligaţia este purtătoare de dobîndă (vezi art.869).Articolul 1155. Obligaţia creditorului de a informa (1) Creditorul este obligat să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia.(2) Fidejusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare.1. Norma prevăzută de articolul dat este dispozitivă şi reglementează dreptul fidejusorului de a cere de la creditor orice informaţie utilă legată de obligaţia, executarea căreia fidejusorul a garantat-o. Legea nu instituie aceeaşi obligaţie pentru debitor, fiindcă acesta deseori s-ar putea arăta interesat în tăinuirea informaţiilor utile fidejusorului. Obligaţia creditorului de a-l informa pe fidejusor apare chiar din momentul negocierii contractului de fidejusiune şi se menţine pe toată perioada de acţiune a acestuia. Creditorul trebuie să furnizeze informaţiile despre conţinutul (drepturile şi obligaţiile corelative) raportului obligaţional, despre termenul şi condiţia în care a fost asumată obligaţia, modul de executare, periodicitatea executării obligaţiilor succesive etc. Dacă părţile raportului obligaţional operează modificări fără a-l informa pe fidejusor pentru ca acesta să-şi dea acordul de a menţine garanţia, ultimul, în condiţiile prevăzute de art. 1167 alin. (2) poate invoca temeiul de stingere a fidejusiunii. 2.Orice înţelegere, prin care fidejusorul renunţă anticipat la dreptul de informare este nulă.

Articolul 1156. Răspunderea fidejusorului(1) În cazul neexecutării obligaţiei principale, fidejusorul şi debitorul sînt obligaţi solidar în faţa creditorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.(2) Părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea debitorului. În acest caz, fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului şi să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri.1. Dacă debitorul obligaţiei principale n-a executat-o, creditorul poate porni urmărirea silită. Acest drept creditorul îl are doar din momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă. Articolul comentat stabileşte că debitorul şi fidejusorul vor răspunde solidar în toate cazurile, în afară decît dacă contractul nu prevede răspunderea subsidiară a fidejusorului. Răspunderea solidară înseamnă că creditorul este în drept să ceară executarea obligaţiei (repararea prejudiciului) fie de la debitor, fie de la fidejusor sau de la ambii concomitent. Rămîne la discreţia creditorului de a alege modalitatea exercitării dreptului său. Normele privind obligaţiile solidare (art. art. 530-549) se vor aplica în măsura în care nu contravin normelor ce reglementează fidejusiunea, naturii specifice a acestor raporturi accesorii. 2. Atunci cînd contractul stabileşte răspunderea subsidiară, creditorul va putea urmări fidejusorul numai după ce a preîntîmpinat debitorul ca acesta să execute şi a primit un răspuns negativ sau, într-un termen rezonabil nu a primit nici un răspuns. Totodată creditorul trebuie să ţină cont de faptul că legea îl eliberează pe fidejusor de obligaţia sa după expirarea unui an de zile de la momentul cînd obligaţia de bază a ajuns la scadenţă, în cazul cînd contractul de fidejusiune nu a fost încheiat pentru un anumit termen (art. 1170). Acest termen este suficient pentru creditor ca acesta să facă uz efectiv de dreptul său.Articolul dat impune, însă, cîteva reguli suplimentare dacă părţile contactului de fidejusiune au ales calea răspunderii subsidiare. Fidejusorul trebuie să indice creditorului care bunuri ale debitorului principal sînt susceptibile de urmărire. Legea nu insistă asupra faptului, ca bunurile respective să fie situate în circumscripţia, unde se află sediul instanţei de judecată, de competenţa căreia este soluţionarea litigiului dat.Fidejusorul nu poate fi făcut responsabil de neglijenţa creditorului şi, dacă ultimul nu urmăreşte bunurile indicate de fidejusor şi ulterior debitorul devine insolvabil, obligaţia de garanţie a fidejusorului nu mai produce efectele scontate de creditor.Fidejusorul se obligă să suporte cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri şi să avanseze sumele respective de bani, deoarece este posibil ca urmărirea bunurilor indicate de fidejusor să nu conducă la un rezultat pozitiv.Articolul 1158. Micşorarea de către creditor a garanţiilorDacă creditorul micşorează, în defavoarea fidejusorului, anumite drepturi de gaj ori alte garanţii sau drepturi de preferinţă, existente în momentul constituirii fidejusiunii ori obţinute ulterior de debitorul principal şi destinate dreptului garantat prin fidejusiune, obligaţia fidejusorului se reduce cu o sumă corespunzătoare acestei micşorări.Executarea unei obligaţii poate fi asigurată prin mai multe garanţii. În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:- mijloacele preventive menite să conserve anumite bunuri ale debitorului în vederea executării silite a creanţei, cum este dreptul de retenţie;- mijloacele de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna, clauza penală);- garanţiile reparatorii, care asigură creditorului garantat o situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori chirografari cu ocazia executării silite: fidejusiunea, gajul, ipoteca, cauzele legate de preferinţă. Alături de garanţiile obligaţiilor mai sînt şi alte instituţii ale dreptului civil,care pot îndeplini funcţii de garantare a executării unor obligaţii: solidaritatea, indivizibilitatea. Articolul comentat are menirea să protejeze fidejusorul contra acţiunilor arbitrare ale creditorului prin care acesta renunţă la anumite garanţii, ce însoţesc obligaţia de bază. Odată ce fidejusorul va executa obligaţia pentru care a garantat, el urmează să se substituie creditorului şi va intra în toate drepturile

acestuia, inclusiv va obţine toate garanţiile care însoţesc acest drept. Este vorba anume de acele garanţii care au fost constituite nemijlocit pe lîngă acest drept de creanţă. Acest articol nu se referă la garanţiile ce însoţesc alte drepturi de creanţă, născute din raporturi obligaţionale distincte, chiar dacă au apărut între acelaşi creditor şi debitor.Dreptul de creanţă va fi preluat de fidejusor împreună cu toate garanţiile respective, indiferent de faptul cînd au fost acestea constituite: anterior sau ulterior constituirii fidejusiunii.Legea nu interzice creditorului să renunţe la anumite garanţii ale dreptului ce-i aparţine însă, dacă în urma acestei renunţări creşte riscul fidejusorului de a nu-şi putea valorifica ulterior dreptul său de regres împotriva debitorului, fidejusorul păstrează dreptul de a cere reducerea garanţiei sale proporţional garanţiilor la care s-a renunţat. Dacă creditorul a renunţat la toate garanţiile în afară de fidejusiunea respectivă, fidejusorul poate invoca temeiul de stingere a fidejusiunii, garantat prin art. 1169. Articolul 1159. Solidaritatea fidejusorilor (1) În cazul în care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru întreaga datorie dacă părţile nu au convenit asupra beneficiului de diviziune.(2) În cazul în care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei.1.Dacă la contractul de fidejusiune, de partea fidejusorului participă mai multe persoane (cofidejusori) aceştia se obligă în faţa creditorului în mod solidar (art. 1154), în măsura în care părţile nu negociază clauza privind beneficiul de diviziune, adică limitarea răspunderii lor la anumite cote, cunoscute la momentul semnării contractului. Cotele pot fi egale sau inegale. La fel, părţile pot stipula doar regula după care se vor deduce limitele răspunderii fiecăruia,de exemplu, cine şi în ce măsură va fi chemat să acopere daunele cauzate prin pierderea, deteriorarea unui bun, pentru venitul ratat ,dobînda de întîrziere etc. 2. Dacă în contract s-a stipulat beneficiul de diviziune, fiecare cofidejusor va fi ţinut să răspundă în limita cotei pentru care a garantat, iar creditorul nu poate cere de la fidejusor mai mult decît ceea ce i se cuvine.Limitarea răspunderii fidejusorului la anumite cote nu profită creditorului, deoarece duce la incomodităţi suplimentare şi o complexitate sporită a procedurii de urmărire silită a acestora. Pe de altă parte, mai este şi riscul insolvabilităţii unor fidejusori, risc pe care-l va purta creditorul.

Articolul 1160. Informarea despre întîrzierea executării obligaţiilorDacă debitorul principal este în întîrziere cu executarea obligaţiei sale, creditorul trebuie să-l informeze despre aceasta pe fidejusor.Creditorul este obligat de a-l informa pe fidejusor despre faptul că debitorul principal este în întîrziere. Creditorul, însă, mai întîi trebuie să-l pună în întîrziere pe debitor în condiţiile prevăzute la art. 617. Informaţia pe care creditorul este obligat s-o furnizeze fidejusorului trebuie să fie însoţită de probe, ce atestă faptul aflării debitorului în întîrziere. Neexecutarea obligaţiei stabilită la articolul dat poate atrage consecinţe negative pentru creditor. Fidejusorul poate opune această excepţie creditorului, invocînd împrejurarea că, dacă ar fi ştiut la timp despre aflarea în întîrziere a debitorului el însuşi ar fi efectuat acţiuni de executare efectivă a obligaţiei garantate, evitînd astfel survenirea anumitor prejudicii. Articolul 1161. Subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului (1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului. Transmiterea dreptului de creanţă nu se poate efectua în dauna creditorului. Excepţiile debitorului principal bazate pe relaţia dintre el şi fidejusor rămîn neatinse.(2) După ce fidejusorul execută obligaţia, creditorul este obligat să-i remită documentele care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă.

1. Dacă fidejusorul a executat obligaţia pentru care a oferit garanţie, el se subrogă creditorului iniţial (subrogaţie personală). Dacă obligaţia a fost executată parţial, respectiv va fi în drept să preia creanţa, inclusiv garanţiile constituite pe lîngă această creanţă, doar în limitele celor executate din obligaţie.Subrogaţia personală înseamnă substituirea persoanei creditorului unui raport juridic de obligaţie de către o altă persoană care, plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluînd toate drepturile celui pe care îl plăteşte. Subrogatul ia locul creditorului pe care l-a plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului, bucurîndu-se şi de toate garanţiile care însoţeau creanţa respectivă.Subrogaţia personală a fidejusorului şi creditorului este o subrogaţie ce apare în baza legii (art. 566).La această etapă debitorul principal nu poate opune fidejusorului nici o excepţie, bazată pe relaţiile dintre ei.Eventualele excepţii vor putea fi opuse de debitor la momentul, cînd fidejusorul va înainta acţiune în regres către acesta.2. Pentru a putea înainta acţiune în regres împotriva debitorului, fidejusorul are nevoie de toate actele, înscrisurile, probele ce atestă existenţa obligaţiei debitorului. Creditorul este obligat să le remită, la fel e obligat să prezinte toate actele, în baza cărora se va stabili existenţa unor garanţii instituite valabil. Această obligaţie a creditorului reiese şi din art. 556 alin.(3). Articolul 1162. Introducerea în cauză a debitorului Dacă se intentează o acţiune împotriva fidejusorului, acesta este obligat să-l introducă în cauză pe debitor. În caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres a fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului.

Deşi debitorul şi fidejusorul răspund, de regulă, în faţa creditorului în mod solidar, răspunderea fiecăruia dintre ei are drept temei diferite raporturi: pentru debitor – raportul obligaţional principal; pentru fidejusor – contractul de fidejusiune. Dat fiind caracterul accesoriu al fidejusiunii, fidejusorul după ce a executat obligaţia de bază are dreptul de regres împotriva debitorului. Pentru a evita anumite inconveniente la această etapă, el este obligat să-l atragă în proces pe debitor, care va participa în calitate de terţă persoană care nu formulează pretenţii proprii (art. 67 CPC).Atragerea în proces a debitorului are drept scop înlăturarea a oricăror obstacole în stabilirea adevărului pe această cauză, fiindcă debitorul va avea dreptul , cu această ocazie să opună excepţiile sale către creditor, care ar putea avea drept efect reducerea volumului pretenţiilor creditorului sau chiar excluderea acestora. Astfel, debitorul poate face proba nulităţii temeiului, în baza căruia a luat naştere obligaţia principală, poate invoca stingerea obligaţiei respective prin compensaţie etc. Efectul negativ al nerespectării acestei norme se va răsfrînge asupra fidejusorului, care riscă să nu poată valorifica dreptul de regres, pe această cale. INCETAREA FIDEJUSIUNIIArticolul 1166. Dreptul de reziliere a fidejusorului (1) Dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiei viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor, de debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori.

(2) O fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni.

(3) După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născute, chiar dacă acestea sînt afectate de modalităţi.

1. De regulă, instituţia rezilierii contractelor la iniţiativa unei părţi operează atunci cînd temei serveşte comportamentul culpabil al celeilalte părţi (art. 735). Articolul comentat ţine să reglementeze însă o excepţie de la această regulă. În baza alin. (1), fidejusorul poate cere rezilierea contractului dacă: - obiect al garanţiei este o obligaţie viitoare sau nedeterminată;

- contractul de fidejusiune a fost încheiat pentru o perioadă nedeterminată.Dreptul de reziliere poate fi valorificat doar dacă se respectă următoarele condiţii:- să fi expirat termenul de 3 ani de zile de la momentul încheierii contractului de fidejusiune:- înainte de a depune cererea de reziliere, fidejusorul trebuie să notifice (printr-un aviz) creditorul, debitorul de bază şi pe ceilalţi fidejusori, dacă au garantat mai mulţi fidejusori.O obligaţie poate fi garantată de mai mulţi fidejusori atît printr-un singur contract de fidejusiune, cît şi în mod separat, în bază de contracte distincte. Se impune opinia că regula care se cuprinde la articolul dat nu-l obligă pe fidejusor să anunţe decît pe cofidejusorii care au garantat împreună cu el. Într-o ipoteză contrară fidejusorul ar putea pur şi simplu să nu cunoască faptul că pentru executarea acelei obligaţii au mai fost constituite şi alte garanţii similare de către alţi fidejusori. Termenul de preaviz este de trei luni. La reglementarea acestei situaţii, legiuitorul a ţinut cont şi de interesele creditorului, fiindcă de exemplu, dacă obligaţia garantată este fără termen de executare, primind preavizul respectiv, creditorul, în baza art. 575 poate pretinde executarea imediată a obligaţiei (sau cel mult în termen de 7 zile). Neexecutarea acesteia oferă şansa creditorului de a face uz imediat de dreptul său, în baza contractului de fidejusiune, iar fidejusorul nu va putea invoca în acest caz prevederile articolului dat.2. Alineatul (2) se referă la dreptul de reziliere a contractului din iniţiativa fidejusorului, atunci cînd contractul a fost încheiat pentru o perioadă îndelungată de timp (mai mult de 5 ani). Fidejusorul va putea invoca temeiul de reziliere numai după expirarea a 5 ani de zile din momentul încheierii contractului şi cu respectarea procedurii de preaviz, prevăzută la alin.(1).3. Dacă pînă la expirarea termenului (3 ani şi 5 ani), care oferă fidejusorului dreptul de reziliere a contractului, s-a născut obligaţia, pentru care se oferise garanţia şi aceasta are caracter de executare succesivă, rezilierea se va răsfrînge doar asupra acelei părţi din obligaţie care încă nu a ajuns la scadenţă şi din contra se va menţine pentru obligaţiile deja născute. Articolul 1167. Stingerea sau modificarea obligaţiei garantate

(1) Fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate.

(2) Fidejusiunea încetează în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate cînd această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.

(3) Fidejusiunea încetează în cazul remiterii datoriei garantate către o altă persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor.

1. Caracterul accesoriu al fidejusiunii este reflectat şi în norma alineatului comentat. Fidejusiunea nu poate exista de sine stătător, ci doar pe lîngă o creanţă valabilă, nestinsă încă, conform normelor generale de stingere a obligaţiilor (art. art. 642-665). În afară de aceasta, însăşi obligaţia de fidejusiune se poate stinge atît prin mijloace directe, independent de obligaţia principală (printr-un mod obişnuit de stingere a obligaţiilor) cît şi prin mijloace indirecte. La categoria mijloacelor directe atribuim, de exemplu, remiterea de fidejusiune, atunci cînd creditorul renunţă la această garanţie; confuziunea (cu precizarea că întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor are drept efect stingerea atît a obligaţiei de bază, cît şi a fidejusiunii, iar întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi de debitor duce la stingerea fidejusiunii, nu şi a obligaţiei principale (art. 661)); compensaţia ş.a.

La categoria mijloacelor indirecte de stingere a fidejusiunii menţionăm situaţia cînd fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile debitorului principal şi cea mai însemnată dintre ele: executarea făcută de însuşi debitorul principal (art. 1157). Dacă obligaţia a fost executată, însă de un terţ (art. 582), atunci fidejusiunea nu se stinge, deoarece terţul ia locul creditorului cu toate garanţiile (afară de cazul cînd terţul a executat obligaţia debitorul cu titlu gratuit ).

2. Alineatele (2) şi (3) reprezintă norme-garanţii în favoarea fidejusorului. Astfel, fidejusiunea va produce efecte potrivit contractului încheiat atît timp cît nu intervine o modificare în conţinutul obligaţiei de bază, precum şi atunci cînd fidejusorul a fost de acord cu aceste modificări.

Dacă obligaţia de bază a fost modificată fără acordul fidejusorului, se disting două situaţii:

- fidejusiunea va înceta, dacă modificarea atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor;

- fidejusiunea nu încetează, dacă nu se întrunesc condiţiile enunţate mai sus.

Sîntem în prezenţa împrejurărilor cînd modificarea obligaţiei de bază atrage consecinţe negative pentru fidejusor, de exemplu, atunci cînd creşte valoarea acesteia; cînd termenul de executare a obligaţiei de bază s-a majorat sau redus, după caz etc. De reţinut că nu are importanţă dacă obligaţia de bază este modificată prin acordul de voinţă al ambelor părţi (debitorul şi creditorul) sau doar prin voinţa unei părţi (al creditorului în contractul de credit bancar (art. 1237)). Poate fi temei de încetare a fidejusiunii în condiţiile articolului comentat şi situaţia cînd într-un contract de credit bancar va fi majorat termenul de rambursare a creditului, deşi în limitele termenului contractului de fidejusiune, iar schimbările intervenite pe piaţa valutar-financiară au dus la majorarea sumei dobînzii, şi implicit, la mărirea responsabilităţii fidejusorului.

3. Dacă are loc preluarea datoriei de către o terţă persoană, acesta se subrogă debitorului iniţial. Fidejusorului nu-i este indiferentă persoana debitorului, fiindcă acordul său privind insituirea unei astfel de garanţii depinde în mare parte de încrederea investită în acel debitor. Astfel, dacă fidejusorul n-a dat acordul să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor, fidejusiunea încetează (art. 571). Fidejusorul rămîne însă obligat atunci cînd obligaţia principală se transmite prin moştenire (art. 1157 alin. 1).

Articolul 1168. Decesul fidejusorului

Fidejusiunea încetează în caz de deces al fidejusorului. Orice clauză contrară este nulă.Obligaţia fidejusorului nu trece prin succesiune nici în temeiul legii, nici a testamentului, ca urmare a decesului fidejusorului. Obligaţia respectivă, deşi are conţinut economic, nu face parte din pasivul succesoral şi, fiind valabilă numai în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea, încetează prin efectul decesului fidejusorului (art. 1446).Dacă fidejusorul a executat parţial obligaţia, aceasta, în partea neexecutată nu se va transmite prin succesiune, considerîndu-se stinsă (art.664 alin. 1) Moştenitorii păstrează însă dreptul de a înainta acţiune în regres către debitor, în partea executată din obligaţie. Executarea integrală a obligaţiei de către fidejusor presupune dreptul corespunzător al succesorilor acestuia.Articolul 1169. Imposibilitatea subrogării Fidejusiunea încetează şi atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura prejudiciului suferit. O creanţă poate fi garantată prin mai multe categorii de garanţii concomitent, inclusiv prin fidejusiune. Creditorul care deţine mai multe garanţii este liber să le păstreze sau din contra, să renunţe la unele din ele (sau la toate).De menţionat că odată ce fidejusorul a executat obligaţia garantată prin contractul de fidejusiune, el se subrogă în drepturile creditorului (art. 1161). Prin urmare, fidejusorul este de-a dreptul interesat să preia creanţa cu toate garanţiile ce o însoţesc, pentru a fi sigur că va putea realiza ulterior dreptul său de regres contra debitorului. Articolul comentat instituie un drept de bază al fidejusorului, care se reduce la faptul că acesta se poate opune urmăririi pornite de către creditor împotriva sa, dacă din vina creditorului (indiferent de forma vinovăţiei) s-au pierdut drepturile şi garanţiile ce au însoţit creanţa (gajul, ipoteca, altă fidejusiune).

Această normă se va aplica atunci cînd garanţiile care au fost pierdute din cauza creditorului erau dobîndite de acesta atît pînă la instituirea fidejusiunii, cît şi după acest moment.O alternativă a acestei soluţii putea fi impunerea creditorului de a plăti fidejusorului daune interese, în această situaţie şi păstrarea fidejusiunii, însă legiuitorul nu a acceptat această cale. Dacă creditorul mai păstrează careva garanţii, fidejusiunea se va păstra în mărimea acestora. Articolul 1170. Încetarea fidejusiunii prin expirarea termenului (1) Fidejusiunea încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată.

(2) În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.

1. Contractul de fidejusiune poate fi încheiat pe un termen determinat sau fără indicarea unui termen. Dacă fidejusiunea a fost instituită pentru o anumită perioadă de timp, aceasta trebuie să fie mai mare decît durata de timp stabilită pentru executarea obligaţiei garantate. Într-o ipoteză contrară, fidejusiunea nu ar avea nici o valoare juridică, deoarece de regulă, creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei înainte de scadenţă (art. 575 alin. 2) decît în cazurile prevăzute de lege (art. 576). Esenţial este că creditorul îşi va putea îndeprta spre executare creanţa sa înăuntrul termenului contractului de fidejusiune, ţinîndu-se cont totodată de termenul de prescripţie stabilit de lege pentru obligaţia garantată. Dacă termenul contractului de fidejusiune expiră înainte de expirarea termenului de prescripţie, fidejusorul pierde dreptul de a mai înainta creanţa spre executare fidejusorului. Legiuitorul a instituit posibilitatea constituirii fidejusiunii pe termen, deoarece fidejusorul astfel îşi va limita de sine stătător riscul legat de garanţia oferită. Aceasta va duce la ponderea respectivei garanţii atît în raporturile dintre persoanele fizice, cît şi cu participarea persoanelor juridice.2. Dacă nu a fost constituită pentru un termen anumit, fidejusiunea încetează dacă creditorul timp de un an de zile de la scadenţa obligaţiei principale nu a făcut uz de dreptul său, în baza contractului de fidejusiune. Atunci cînd creditorul nu stabilise debitorului termenul de executare a obligaţiei sale sau termenul nu reiese din natura obligaţiei, creditorul este în drept să primească executarea în termen de 7 zile din momentul înaintării cererii (art. 575). Deci ziua ajungerii obligaţiei garantate la scadenţă este ziua în care expiră termenul de 7 zile stabilit de art. 575.Termenul stabilit în contractul de fidejusiune, precum şi termenul de un an de zile, indicat la alineatul dat, după natura sa nu este un termen de prescripţie deoarece: - acest termen nu este instituit pentru apărarea unui drept încălcat. Acesta este un termen de existenţă a obligaţiei accesorii – fidejusiunea, înăuntrul căruia fidejusorul rămîne obligat faţă de creditor;- termenul fidejusiunii poate fi stabilit sau modificat prin contract, ceea ce este inadmisibil pentru termenul de prescripţie;- termenul de prescripţie se aplică numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia (art. 271), în timp ce termenul după care fidejusiunea se consideră încetată, se aplică de instanţa de judecată din oficiu. În concluzie, termenul fidejusiunii este un termen de perimare.