“ Nu din vorbe, ci din fapte se cunoaşte omul virtuos” Sf. Vasile cel Mare

Prietenul nostru

Editura Neutrino

Puteţi citi: - Note de călătorie - Iancaid - Chiar e necesar să se studieze religia în şcoli ? - Povestea numelor - Realitatea zilei: Crucea - i părăsită la o margine de sat

- Simbolul de credinţă - mărturisire sau poezie ? - Sărbătorile închinate Sfinţilor Îngeri - Omul şi natura - “Suflete, ai multe bunătăţi...” - Revelaţie şi cunoaştere desăvârşită - O comparaţie reuşită - sau nu! - Fii tânăr cu Hristos - ,,Scutier la vămile vieţii”- aforisme - Texte vechi pentru tinerii de azi - Informaţii utile - Serviciile religioase în Noiembrie şi Decembrie

Anul V, Nr. 49 / Noiembrie-Decembrie 2008 Periodic editat de Parohia Ort. Română “SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL, GOVÂNDARI

SĂ VĂ SPUN DESPRE IANCAID ! ( NOTE DINTR-O NOUĂ CĂLĂTORIE sau ROMÂN PRINTRE ROMÂNI ) Într-un articol scris cu câteva luni în urmă întrebam retoric dacă eventualii cititori ştiu unde este Jankov Most ( Iancov Most – podul lui Iancu) şi m-am bucurat când am văzut că unii chiar voiau să ştie locaţia satului românesc Iancaid. E în Serbia! Şi e sat românesc! Poate vă întrebaţi de ce din nou Jankov Most? Pentru că Iancaidul nu vrea să fie uitat! Şi nici nu vrea să uite că e sat ROMÂNESC! Drept urmare în data de 7 septembrie 2008, am fost invitat la Iancaid pentru că se împlineau 120 de ani de la zidirea Bisericii Ortodoxe Române din localitate şi pentru că părintele protopop Petru Drăghicescu de la Toracu Mare este şi administrator al acestei parohii. Şi pentru că o asemenea invitaţie trebuie onorată, am dat uitării orice oboseală şi am fost prezent acolo. Dar nu singur ci împreună cu o delegaţie din Săcălazul timişan dar şi cu primarul din Tîrnova de Reşiţa.

Trebuia să demonstrăm cumva că dorinţa noastră de a răspunde la dragoste cu dragoste e posibilă, chiar dacă acolo se întâlneau două filosofii de viaţă: Banatul de Pustă şi Banatul de Munte. La Sfânta Liturghie, din biserica aniversată, săvârşită împreună cu inimosul protopop de Torac, a fost destulă lume pentru un sat ce mai are 3 elevi la şcoala primară şi un copil la grădiniţă. M-au impresionat vorbele la superlativ despre preotul Drăghicescu. Am înţeles că el a reuşit să revitalizeze viaţa acestei parohii şi să convingă oamenii că Biserica este a lor şi că nu poţi rezista în lumea aceasta desacralizată decât dacă îţi păstrezi credinţa. Tocmai de aceea am vorbit în predică despre datoria de a păstra credinţa străbună, bazându-ne pe Sfânta Cruce şi pe Pururea Fecioara Maria, a cărei sărbătoare o aşteptam. Cred că acolo, Sfânta Liturghie a fost o împlinire! Gazdele noastre au fost „perfecte”! Nici nu se putea alfel cu un primar ca domnul Viorel Besu ! Îmi place să cred că este un om

ce nu renunţă la lupta pentru poporul român de acolo, indiferent de ce s-ar întâmpla. Şi am observat că satul răspunde cu responsabilitate la jertfa primarului şi a colaboratorilor săi, viceprimar şi secretară. La vreme de „chindie” am săvârşit Vecernia sărbătorii şi „tăierea colacului”! Nu singur ci împreună cu părintele Drăghicescu şi cu preotul Gabriel Bandu de la Ecica. Am fost impresionat de faptul că domnul Jebelean Todor, cantorul bisericii, a mărturisit că este prima vecernie săvârşită de el, dar şi de mulţimea credincioşilor prezenţi la slujba de seară. Am găsit şi explicaţia: fii satului, acum locuitori ai oraşului Zrenianin ( adică vechiul Becicherecul Mare), au venit la sărbătoarea satului lor. A fost frumos! Noi, preoţii am vorbit iar primarul Viorel Besu şi preşedintele Consiliului Parohial, d-l. Ion Rodean - Nicu, a oferit daruri de aducere aminte de la sărbătoarea satului. Şi numărul doi al revistei satului lor. Mie mi-au dat o lecţie precum şi posibilitatea de a „fura” câteva idei! Am tăiat colacul, am fost la cina festivă şi am plecat spre România. Nu direct, pentru că părintele Draghicescu şi, bine înţeles, preoteasa Ana sunt gazde prea bune ca să permită aşa ceva. Adică am trecut iarăşi prin Toracul Mare şi apoi spre România. Am plecat de acolo cu câteva idei dar şi cu dorinţa de a sprijini un sat românesc. Şi sunt convins că vom reuşi: reşiţeni, tîrnoveni, săcălăzeni! Nu e greu! Trebuie doar să vrei! Vreţi? Pr. Petru Berbentia

Povestea numelor www.crestinortodox.ro

3

Calinic - Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, praznuit in ziua de 11, este cel mai de seama sfant roman din calendarul lunii aprilie. Calinic, numele calugaresc al acestuia, de straveche origine greceasca, este analizabil in ajectivul kalos ("frumos" sau "bun", in functie de contextul gramatical) si substantivul nike ("victorie"), avand sensul sintetic de "Invingatorul" sau "Biruitorul". Astazi nu mai functioneaza ca nume de botez, dar dainuieste ca nume monahal. Limba noastra veche a cunoscut si forma Calinic, precum si femininul (foarte rar) Calinichia. Desi provenite din slava, Calin si Calina ar putea avea aceeasi radacina (nu si Catalina/Catalin, care stau in legatura mai degraba cu Ecaterina). Constantin - De origine latina, numele vine de la constans, constantis ("constant", "ferm"). Cel mai de seama purtator al lui a fost Sf. Imparat Constantin cel Mare, ce a pus capat persecutiilor anticrestine (313), a convocat primul sinod ecumenic (Niceea, 325) si a intemeiat Constantinopolul (mai 330). La romani, principalul purtator al numelui a fost Sf. Voievod Martir Constantin Brancoveanu. Inrudite direct cu Constantin sunt nume precum Constantiu si Constanta (mai rar Constantina). Constant a ajuns la noi relativ recent, pe cale culta. In limba veche era curenta forma Co(n)standin. Din aceeasi familie mai fac parte Costea, Costache, Costin(a), Codin(a), Dinu, Dina, Tinu, Tina etc., iar dintre diminutive trebuie consemnate macar: Costel(us), Costi(ca), Costas, Tica, Ticu, Titi(sor), Titel(us), Dinicu, Dinica, Tinut, Tinel, sau femininele Tanta, Tantica, Tanti.

E părerea mea… şi-o scriu ! de Alina Fetescu alinutza19res@yahoo.com

Chiar e necesar să se studieze religia în şcoli ?

Am formulat întrebarea astfel, nu pentru că aş fi în dezacord cu această situţie, ci pentru că încă există nemulţumiri în rândul elevilor în privinţa acestei discipline. Nu voi generaliza pentru că ştiu că e neplăcut să fi băgat în aceeaşi oală cu ,,ceilalţi’’, dar voi spune că există elevi care nu văd rostul religie în şcoală, aici ma refer mai ales la elevii de liceu, deoarece ei sunt cei care mereu îşi doresc să iasă în faţă chiar şi prin lucruri negative, cum ar fi să nu respecte un profesor şi să se ia la ceartă cu acesta. Spun lucrurile acestea în totală cunoştinţă de cauză pentru că nu demult şi eu am fost elevă de liceu şi aveam colegi care erau de părere că materia numită Religie nu era altceva decât pierdere de timp şi că profesorul nu făcea altceva decât să vorbească aiurea, în schimb dacă la final primeau o notă proastă spuneau că profesorul se răzbună, nu luau nici un moment în calcul faptul că ei, poate, nu ştiau nici măcar rugăciunea Tatăl nostru . Mă gândesc că Religia ar trebui luată mai mult în seamă în şcoli deoarece în momentul de faţă profesorii nu sunt foarte severi datorită faptului că această materie nu este inclusă la nici un examen, fie el Test naţional sau Bacalaureat. Puţini tineri cunosc istoria noastră religioasă şi pildele Mântuitorului, iar asta e păcat. Poate dacă ar fi mai mulţi care să ştie lucrurile acestea nu ar exista subiecte de ştire la ora 17. Nu mă refer neaparat la tinerii de acum, pentru că şi adulţii de azi au fost cândva adolescenţi şi poate nu cunosc religia şi din cauza faptului că regimul era de aşa natură. Iisus a spus :,,Lăsaţi copiii să vină la mine’’ prin urmare nu văd un alt argument mai bun pentru studierea Religiei în şcoli. Însuşi Mântuitorul ne-a lăsat acest mesaj , cum am putea să nu-L ascultăm?

Aşadar , singurul sfat pe care aş putea să îl dau este să aduceţi copiii la Biserică şi să nu vă împotriviţi când e vorba de studierea Religiei , materia aceasta are şi ea un rol foarte important , aceea de a forma viitorii adulţi.

Diac. Emil Varga - prof. de Religie

“ VOX POPULI VOX DEI ” “Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” Lc. 19, 40

4

Realitatea zilei : Crucea-i părăsită la margine de sat ! Cruce sfântă, părăsită Lâng-o margine de drum, ‘ Coperişul tău se strică Lângă creştinii de-acum… Nici un semn în creştinism nu se bucură de atâta preţuire ca semnul sfintei cruci; şi acest lucru se datorează faptului că teologia crucii şi taina ei sunt deosebit de mari, crucea, de la Hristos spre noi fiind cea mai directă şi pro-fundă mărturie de credinţă, icoană şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi de lume. Credinţa şi modul de raportare la cele sfinte, mai nou a căpătat un aer de snobism şi chiar de-un adevărat ,,bussines’’... Din păcate,(căci păcatul te face să devii indifferent cu adevăratele valori) evlavia oamenilor scade pe zi ce trece, chiar şi în locurile ce până mai ieri erau considerate tezaure ale tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti: satele. În multe dintre acestea, parcă s-a insta-lat un duh nefiresc ce înrămează o imagine aproape fără comentarii: uliţe pustii, cu case peste care timpul şi-a lăsat amprenta, cu oameni gârboviţi de ani şi muncă, pentru care propriul viitor se zbate între credinţă şi in-certitudine, având mângâierea că în cele din urmă copiii plecaţi la oraş , nu-i vor uita şi vor veni mai des pe la sat. Respectul sătenilor pentru cei ce nu mai sunt pare să fie şi el uitat printre rugii şi bu-ruienile ce le umbresc mormintele…iar crucile din căpătâi, neîngrijite de ani în şir, încă mai rezistă trântite la pământ, cu nădejdea unor vremuri mai bune. Cât despre viaţa duhovnicească a satului de astăzi, nu se poate spune prea multe; poate ne-am mulţumi doar cu imaginea dezolantă a crucii de la marginea satului, de la marginea drumului de intrare şi ieşire în locul nimic nu mai are farmecul vremurilor de-altădată... Dacă în trecut, pentru cei bătrâni , în viziunea lor, Dumnezeu era cu ei pretutindeni, şi ca gest de evlavie şi credinţă înălţau troiţe pe care nu le scăpau din purtarea lor de grijă, azi, aceeaşi cruce din vremi bătrâne, e lăsată la marginea satului pradă uitării, cu acoperişul distrus de ploi şi vânt, cu trunchiul ei ros de putregai… cu un Iisus din tablă ruginită, ce răstignit pe cruce, poartă răbdător dure-rea nepăsării multora. Poate că cele amintite mai sus, sunt deja cunoscute de mulţi, poate că încă mai e timp să aşteptăm vreo schimbare, dar schimbarea ar trebui să pornească de la noi…în special de la cei ce pot să decidă schimbarea unei realităţi, pentru că altfel ne vom afunda cu tot cu tradiţiile şi impresiile noastre într-o lume tot mai confuză. Deci…(?)

5

Simbolul de credinţă - mărturisire sau poezie ? Sesizăm în ultimul timp că tot mai mulţi credincioşi prezenţi în Biserică rostesc greşit Crezul în timpul Sfintei Liturghii. Mai mult decât atât, greşeala îşi face loc şi în strana bisericii. În principal este vorba de rostirea greşită „ vrea să vină” şi „ce vrea să fie” în loc de expresiile corecte „ŞI IARĂŞI VA SĂ VINĂ CU MĂRIRE...” şi „...VIAŢA VEACULUI CE VA SĂ FIE...” Pentru că ne interesează tot ce se întâmplă cu poporul cel credincios, cred că nu este lipsit de importanţă să analizăm puţin „Simbolul niceo-constantinopolitan”. Mărturisirea de credinţă este necesară şi obligatorie ! Cum poţi demonstra ce credinţă ai, dacă nu – în primul rând – prin mărturisirea ei publică. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte printre altele, că „a mărturisi” înseamnă „ a declara, a spune, a susţine”. Pentru ca o mărturisire să fie bună şi credibilă, trebuie să fie în primul rând corectă. Pentru noi, mărturisirea corectă este cea stabilită de Sfinţii Părinţi şi care poartă numele de Simbolul de credinţă sau Crez. El este infăţişarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie s-o cunoască, s-o primească cu credinţă şi s-o mărturisească. Aproape fiecare Biserică din oraşele mari ale antichităţii creştine îşi avea Simbolul ei de credinţă, fiindcă nu se puteau lipsi de el, care era catehismul lor, necesar pentru lucrarea misionară, într-o lume ce-şi căuta calea. Sinoadele ecumenice întrunite în 325 la Niceea şi la Constantinopol au contopit aceste simboluri de credinţă locale, le-au întregit, sistematizat şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine. Acest Crez îl rostim şi noi astăzi în Biserica Ortodoxă şi-l vom rosti până la sfârşitul veacurilor. În ceea ce priveşte cele două expresii rostite greşit de către mulţi ortodocşi, să vedem ce înţelegem prin „ Şi iarăşi va să vină cu mărire ( slavă)”. Conform Catehismului editat de Episcopia Oradiei în anul 1996, aceste cuvinte înseamnă că Hristos va reveni pe pământ altfel decăt a venit prima dată. Dacă prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ „coborându-se”, adică în chip de rob smerit, ca să nu silească pe nimeni să-l primească şi să creadă în El ci să lase fiecărui om libertatea de a alege, la a doua venire situaţia va fi alta. Atunci va veni cu „slavă”, pe norii cerului şi va umple de fericire pe credincioşii care astfel vor vedea adeverirea credinţei lor de dinainte. Atunci nu va mai veni singur şi necunoscut, într-un staul sărac din Betleem, ci înconjurat de sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască, pentru că va veni ca Mare Judecător. Evangheliile descriu evenimentul aşa: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” ( Matei 24,30). „Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25,31), iar Apocalipsa 20, 11 vorbeşte despre cataclismele ce vor acompania venirea: „Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele”. După cele mai sus scrise, nu găsim nici o referire la vreo dorinţă a lui Hristos că ar vrea sau nu ar vrea să vină, pentru că el făcuse o promisiune ucenicilor, iar a doua venire este împlinirea acestei promisiuni. Deci nici nu se pune problema dacă VREA sau NU VREA să vină, pentru că VA veni! Cât priveşte expresia „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, din ultimele două articole din Crez, lucrurile sunt şi mai clare. Cele două articole ne învaţă despre ultima ţintă la care vom ajunge după viaţa trăită în Biserică. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi veşnică ce va urma după „veacul” pământesc şi după învierea morţilor. Într-un limbaj eminamente laic exprimarea ar fi următoarea: ... şi viaţa veacului care va fi, ce va veni. Când şi cum se va întâmpla aceasta, când va veni sfârşitul lumii nimeni nu ştie, după cuvintele Mântuitorului: „Iar de ziua şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl singur” ( Matei 24,36). Hristos Domnul şi Mântuitorul ne cere să priveghem tot timpul pentru că va veni pe neaşteptate: „Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni” (Matei 25, 13). În concluzie, să fim atenţi la cum rostim Crezul, pentru că este mărturisirea credinţei noastre şi nu o poezie oarecare. Pr. Petru BERBENTIA

6

Sărbătorile închinate Sfinţilor Îngeri

- În calendarul ortodox / în Sinaxar/, se află 5 zile liturgice închinate pomenirii şi cinstirii Sfinţilor Îngeri, dar una singură este sărbătoare însemnată cu cuce roşie în calendar. Aceasta este Soborul sau Adunarea mai marilor arhistrategi / căpetenii /, Mihail şi Gavril, şi a tuturor Puterilor cereşti fără de trupuri, care se prăznuieşte la 8 septembrie. - În afară de aceasta, în Mineele ortodoxe mai apar 4 zile /care însă nu se sărbătoresc/, dar care ne amintesc de minunile făcute de aceştia: 6 septembrie, minune a Arhanghelului Mihail, iar în 26 martie, 11 iunie şi 13 iulie, minuni făcute de Arhanghelul Gavriil. - Şi în cultul creştinilor răsăriteni, monofiziţi şi nestorieni, precum şi la romano-catolici, Sfinţii Îngeri se bucură deasemenea de o mare cinstire. - Acestora li se cuvine venerare, sau simplă cinstire. Numai lui Dumnezeu i se cuvine adorare. - Săptămânal, ziua de luni este închinată cinstirii acestor creaturi divine. - Există numeroase slujbe care au fost compuse spre cinstirea şi lauda lor: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril ; Canonul de rugăciune către îngerul păzitor ; Canonul de rugăciune către Puterile cereşti şi către toţi sfinţii. - Cu timpul, aceste rugăciuni şi imne au fost introduse în slujba zilei de luni. - Ca fiinţe care au fost special create de Dumnezeu să ne apere, să ne sfătuiască şi să ne gardeze întreaga viaţă, le datorăm mai mult respect şi consideraţie decât arătăm cei mai mulţi dintre noi. Prof. STELA ŞERBAN

OMUL ŞI NATURA La un moment dat, cred că fiecare om devine conştient de perfecţiunea naturii înconjurătoare, de complexitatea Creaţiei dumnezeieşti. Casa noastră nu este numai spaţiul din interiorul apartamentului, casa noastră este întregul pământ, care ne susţine şi ne hrăneşte. Pământului i se spunea, pe bună dreptate, Mama Geea, pentru grija faţă de viaţa de pe el. Trebuie să amintim, sau să reamintim tuturor că pământul este o fiinţă. Omul depinde de tot ce creşte pe pământ, şi din această cauză, ar trebui ca fiecare să aibă mai multă consideraţie faţă de pământul pe care calcă. Este timpul ca toţi să-şi revizuiască întreaga atitudine faţă de această planetă generoasă, îngăduitoare şi conciliantă, asemenea unei mame. Vă propun tuturor să aveţi mai mult respect şi recunoştinţă faţă de pământul care, în bunătatea sa, îi susţine atât pe cei buni cât şi pe cei răi. Chiar dacă şederea noastră pe acest pământ este vremelnică, tot el este acela care, în adâncul său binecuvâtat, ne dă ultima îmbrăţişare ... Prof. Stela Şerban bibliotecar Facultatea de Teologie Timişoara

7

„ Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;

odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte!...”

Prof. Nicolae-Adrian PĂUNESCU

Aceste cuvinte răsunătoare fac parte din textul pericopei evanghelice aparţinătoare Evangheliei după Luca, capitolul 12, versetele 16-21. Ideea centrală a acestei pericope este ferirea de lăcomie. Acest păcat a fost dintotdeauna combătut de către legile dumnezeieşti şi de către legile firii, deoarece îi dezumaniza pe oameni şi îi obliga să accepte robia satanei şi totodată, îndobitocirea condiţiei umane prin păcat. Din momentul în care aceste stări deveneau certitudini, în vieţile oamenilor apăreau şi dramele ( hrăpirile sau furturile de averi, omorurile, distrugerea familiilor, ş.a.). Dumnezeu n-a lăsat de izbelişte creaţia Sa şi a dat prin robul Său, proorocul Moise, o colecţie de legi dumnezeieşti, care să restabilească armonia şi echilibrul între oameni şi totodată între oameni şi Dumnezeu. Această colecţie de legi dumnezeieşti poartă numele de Decalog.

Atât timp cât evreii au ţinut de Decalog ( Legea Vechiului Testament ), lăcomia a fost conservată în stare latentă, însă, au fost momente în istoria poporului evreu, când anumiţi regi idolatri şi plini de desfrâu, au distrus poporul cu două vicii, cel al lăcomiei şi cel al desfrâului. Aceste vicii au creat posibilitatea apariţiei altor păcate, care să adâncească firea umană în mocirla păcatului. Noul Testament ne oferă şansa de a observa starea de decadenţă morală în care ajunsese poporul evreu prin prezenţa civilizaţiei romane, care era plină de păgânism şi de sincretism religios.

În toate pildele Sale, Mântuitorul Iisus Hristos scoate în evidenţă păcatul lăcomiei, alături de cel al mândriei şi le identifică pe acestea ca şi principale cauze ale sălăşluirii păcatului în vieţile noastre.

Citind aceste rânduri, pe buzele multora se naşte următoarea întrebare: dar ce este lăcomia? În accepţiunea limbajului biblic, lăcomia este dorinţa nestăpânită de a avea sau de a poseda cât mai multe lucruri, într-un mod egoist, neţinând cont de nevoile sau de sentimentele celorlalţi. Se pare că în zilele noastre, păcatul lăcomiei şi-a găsit exprimarea în majoritatea sufletelor oamenilor. Chiar dacă Mântuitorul Hristos a căutat să anihileze păcatul lăcomiei prin intermediul învăţăturilor Sale, oamenii care-L înconjurau nu L-au prea înţeles, de vreme ce se depărtau de El. Şi oamenii din zilele noastre se îndepărtează de Hristos, asemenea contemporanilor Săi şi adoptă păcatul ca şi mod de viaţă, iar mai apoi aşteaptă ca Dumnezeu să le rezolve toate problemele. Acest fapt este curată nebunie! Din moment ce îţi încredinţezi viaţa păcatului şi satanei, nu te poţi aştepta la mai bine, ci la mai rău, iar în acest caz, nu îl poţi învinovăţi pe Dumnezeu pentru alegerile şi greşelile tale, deoarece vina îţi aparţine în totalitate ţie, celui care nu a dorit să intre în comuniune cu Dumnezeu şi care mai apoi să se împărtăşească din bunătăţile Sale.

În încheiere, aş dori să prezint câteva situaţii în care lăcomia provoacă drame umane: - căsătoriile din interes, în care sunt vizate bunăstarea şi situaţia materială a partenerului, fără prezenţa dragostei, duc la nefericire şi chiar la moarte, prin situaţiile de desfrâu din afara căsătoriei. - părinţii care pleacă la muncă în străinătate pentru mai mulţi bani şi care îşi părăsesc familiile, nu fac altceva decât să-şi distrugă vieţile şi să-şi piardă rostul în viaţă. Copiii lăsaţi fără nici un sprijin afectiv şi moral din partea părinţilor, se autodistrug cu ajutorul „ societăţii ”îmbolnăvite de păcat. - „ copiii de bani gata ”, care sunt plini de fiţe şi de impresii false despre viaţă, care provin din familii nu tocmai în regulă din punct de vedere moral, sunt educaţi de către părinţi în mod eronat şi astfel se perpetuează exemplele familiale, copiii devenind asemenea părinţilor sau poate chiar mai rău.

Aşadar nu lăsaţi suflete voastre să se îmbolnăvească de lăcomie, pentru că riscaţi să vă pierdeţi viaţa, iar dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, puteţi să primiţi o sentinţă foarte dură şi anume existenţa veşnică afară de Dumnezeu şi de fericire.

8

( Urmare din numărul trecut )

Revelaţie şi cunoaştere desăvârşită în viaţa şi asupra

Maici Domnului

Pr. Conf. Univ. Dr. Ştefan Pomian

Cuvinte şi poziţii negative ce se constitue în cauze ale formulării dogmatice ale adevărurilor descoperite şi trăite în viaţa Maici Domnului Încă din primele secole creştine au existat unele poziţii contrare care negau divinitatea, omenitatea

lui Iisus Hristos şi enipostazierea sau unirea ipostatică a celor două firi în unica persoană dumnezeiască a Cuvântului ipostatic întrupat, negând astfel şi maternitatea divină a Fecioarei Maria. Trăsătura esenţială care ne trage luarea aminte este că cele mai virulente atacuri la persoana Mântuitorului şi a Mamei Sale au fost iniţiate şi purtate dinlăuntrul comunităţilor creştine. Vom face referire la câteva din cele mai acute.

Un preot din Alexandria Egiptului, Arie, la prima vedere sau ascultare un om cult, iscusit meşter al cuvântului, s-a dovedit un neînţelept şi un imoral care aruncă cu praf (vorbe nepotrivite) în ochii Maicii Domnului căci susţinea că Iisus este doar creatura cea mai perfectă a Tatălui şi nu Dumnezeu adevărat, cu toate că a participat la crearea lumii, devenind, în cele din urmă, prin sfinţirea jertfei Sale, asemenea lui Dumnezeu şi prin urmare un model pentru creştini. Influenţat de iudaism şi de filosofia hermetică, în raţionamentul lui Arie, Dumnezeu e unic nenăscut şi veşnic, necomunicabil cu lumea materială, în afara Lui totul este creatură. Logosul a fost creat nu în mod necesar, ci voluntar, ca agent al creaţiei universale, ca prima creatură a Tatălui, şi cu toate că avea existenţa înainte de timp, nu o avea din veşnicie, fiindcă a fost un timp când El nu era cum spun şi proverbele: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor” (Proverbe 8: 22). Un episcop de Laodiceea, Apolinarie, care, în contextul apărării doctrinei de la Niceea, era prieten

cu Sfântul Atanasie, exagerând, a ajuns să-l considere pe Iisus radical deosebit de noi, nu purtând firea noastră, ci făcându-se doar întru asemănarea oamenilor, având deci o umanitate incompletă, spiritul sau raţiunea Sa umană fiind înlocuită de Cuvântul divin. Apolinarie se silea să respingă teza lui Arie, dar această teză nu trebuia doar respinsă, ci învinsă de adevăr. Apolinarie înearcă să explice modul în care Logosul rămâne neschimbat chiar după întrupare şi astfel ajunge să refuze lui Hristos tocmai sufletul uman. Adept al conceptului antropologic trihotimist, Apolinarie credea că omul este compus din trup, suflet ca principiul vital dar impersonal, şi spirit, ca facultate raţională sau personalitate a omului, care în cazul lui Hristos este înlocuit de Logosul divin însuşi. Fiul, prin urmare Iisus, nu ş-ar fi asumat o natură umană completă, ci numai sufletul şi trupul uman sensibil, umanul lui Hristos ar fi lipsit de spirit raţional, de minte şi de voinţă, Logosul ar fi devenit principiul de viaţă al fizicului ca şi al psihicului Său. Astfel a mutilat Apolinarie natura umană a Cuvântului Întrupat considerând că firea divină netrupească devine întrupată, din simplă ajunge compusă, dar nu o altă fire nouă, ci cea veche, existând astfel prin unirea cu un element nou, după expresia lui Chiril de Alexandria devenită celebră: „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”. Această formulă a apărut într-o mărturisire de credinţă care a circulat o vreme sub numele Sfântului Atanasie, dar de fapt aceasta nu aparţine lui Atanasie, ci lui Apolinarie al Laodiceii. Sfântul Chiril al Alexandriei, socotind formula atanasiană şi-o însuşeşte în multe scrieri justificând-o.

_________>>>>>

9

( urmare din pag. 8 ) REVELAŢIE ŞI CUNOAŞTERE….. Episcopul Nestorie nu s-a împăcat cu titlul de theotokos dat Sfintei Maria, pentru că o creatură

nu poate fi mama lui Dumnezeu, pentru că cineva nu poate naşte pe cineva mai vechi decât sine, pentru că pruncul trebuie să fie o fiinţă cu mama sa. De aceea zicea: „Eu nu zic că Dumnezeu a avut două sau trei luni” cu înţelesul că Maria nu este Maica lui Dumnezeu Logosul, ci că ea a născut un om. Poate Cel născut din veac să fie născut a doua oară ? Părinţii de la Niceea au zis în Simbol: „s-a întrupat şi s-a făcut om”, nu au zis „S-a născut”.

De ce? Ca să nu introducă două naşteri în dumnezeire. Sfânta Scriptură a numit-o pe Fecioara prin gura îngerilor şi a Apostolilor totdeauna Maica lui Hristos, nu Maica lui Dumnezeu Logosul. În prima sa predică împotriva Născătoarei de Dumnezeu, Nestorie dă această replică adversarilor săi: are Dumnezeu mamă? Păgânul care dă nume zeilor nu este el criticabil? E Pavel un mincinos când zice despre dumnezeirea lui Hristos: „El e fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii?” (Evrei 7: 3).

Maria nu a născut pe Dumnezeu, pentru că ceea ce este născut din trup este trup (Ioan 3: 6). Creatura n-a născut pe acela ce nu poate fi creat. Tatăl n-a născut pe Dumnezeu Logos ca să fie mai apoi născut din Fecioara căci zice Ioan: „Logosul era dintru început” (Ioan 1: 1). Creatura n-a născut pe creator, ci ea a născut pe om, instrument al Dumnezeirii. Nu Dumnezeu întrupat a murit, ci El a înviat pe acela în care s-a întrupat. O femeie care naşte un trup însufleţit nu se numeşte născătoare de suflet, ci născătoare de om. Elisabeta a avut încă din pântece un copil plin de Duhul Sfânt. A fost ea numită pentru aceasta născătoare de duh? Deci Sfânta Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu. Numai Dumnezeu a născut pe Dumnezeu; Dumnezeu Tatăl este Theotokos.

Iată argumentele fără valoare, pe care le folosea Nestorie şi prin care a devenit eretic. Era de acord că se poate folosi expresia Născătoare de Dumnezeu, dar numai însoţită de expresia „Născătoare de om”. „Fecioara e Născătoare de Dumnezeu, din cauza Logosului unit cu templul. E Născătoare de Dumnezeu, nu din cauza că a născut dumnezeirea fără umanitate, ci din cauza lui Dumnezeu-Logosul unit cu templul trupului ei. Ea însă e născătoare de om din cauza templului, care e de o fiinţă în chip firesc cu Sf. Fecioară”. Sf. Maria e prin fire mama a omului, care a luat din Ea început, creştere şi desăvârşire; e şi mamă a lui Dumnezeu prin manifestare, în sensul că Dumnezeu a ieşit cu acela care s-a născut din ea în trup. Nestorie preferă expresia „Hristotokos”, Născătoare de Hristos, care reda ambele firi. Expresia Născătoare de Hristos evită ereziile lui Arie şi Apolinarie. Pentru Nestorie expresia Născătoare de Hristos înseamnă „mama unei persoane unite cu persoana Logosului”. Dumnezeu a „ieşit” din Fecioara, nu s-a născut din ea. Iisus Hristos nu e Fiul firesc al lui Dumnezeu, ci e numit Fiul lui Dumnezeu prin omonimie cu Fiul adevărat. Vorbea prin urmare de doi fii şi aşa, din extremă în extremă sărind, n-a putut ajunge la calea adevărului.

Tot aşa continuă cu săriturile presupunerilor curentul monofizit propagat de Eutihie care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu era de o fiinţă cu noi după trup, ci a avut trup din cer. Dumnezeu Logosul nu a luat nimic omenesc din Fecioara, ci transformându-se neschimbat şi facându-se trup, El doar a trecut prin Fecioara Maria, cum de un secol afirmase apolinariştii, dumnezeirea nelimitată şi necuprinsă a Unuia-Născut fiind cea ţintuită şi ferecată pe cruce şi dată mormântului, după care a înviat. Dacă înainte de întrupare se poate vorbi de două firi, una divină a Logosului, alta umană în Fecioara, după întrupare în Fecioara, în Iisus s-a făcut o singură fire cea a lui Dumnezeu Cuvântul, după afirmaţia lui Chiril: „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”.

( Urmare în numărul viitor )

10

La o seară în familie, după mai multe pahare de vorbă şi tot felul de discuţii mai mult sau mai puţin interesante, pe neaşteptate sau nu, s-a ajuns inevitabil la discuţii teologice. Dintr-una în alta am ajuns să dezbatem problema rugăciunii în particular şi rugăciunea publică, în Biserică, sau mai pe scurt, să discutăm despre mersul la Biserică. După expunerea pe larg a motivelor şi argumentelor de tot felul: teologic, moral, dogmatic, etc., văzând că nu pot să o scot la capăt mi-a “trăznit” în cap o comparaţie: “Dacă la Biserică mergi pentru a te ruga, dar poţi să te rogi şi acasă, atunci de ce mai mergi la lucru să faci bani, dacă poţi lucra şi acasă? Dă-mi un răspuns bun şi vei fi eroul meu pe ziua de azi!” Răspunsul a fost: “Păi... păi... să fac bani să-mi întreţin familia... (eu). Păi da, dar acelaşi lucru îl faci şi acasă... (el). Dar trebuie să merg la lucru...” şi discuţia continuă, dar în altă direcţie. De ce mergem la Biserică? Să fim o comunitate, să înălţăm într-un glas rugăciuni către Dumnezeu, să fim una, un tot unitar, sa-L “coborâm” pe Dumnezeu între noi, pentru că “acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu”. Ne rugăm şi în particular, închizându-ne în cămara sufletului, dar rugăciunea publică este corolarul

rugăciunii particulare, încununarea rugăciunilor şi cererilor noastre. Parafrazând un cântec patriotic, drag tuturor, care spune: “unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”, spun doar

că aşa este şi cu rugăciunea comunităţii în Biserică, zid de piatră în faţa necazurilor şi vrăjmaşilor. Extinzând puţin expresia, putem afirma că aceasta este piatra pe care este zidită Biserica şi porţile iadului nu o pot dărâma. Î n d e m n u l : “Rugaţi-vă neîncetat“ trebuie perceput ca o continuare a slujbelor Bisericii, plecând de la rugăciunea colectivă şi mergând spre rugăciunea individuală dimineaţa,

seara şi în orice moment al zilei sau al vieţii noastre. În încheiere îmi mai permit să fac o comparaţie - că doar e articolul meu, nu?- ce sper să fie bine înţeleasă: un pumn este mai puternic decât un deget, dar mai multe degete formează un pumn. Adică “pumnul” este rugăciunea publică, colectivă, a unei comunităţi, “degetul” este rugăciunea particulară, individuală, iar degetele care formează “pumnul” pot fi atât rugăciunile particulare înălţate zi de zi, seară de seară, cât şi rugăciunile colective ce se înalţă din fiecare “casă” a sufletului şi se “întâlnesc” la “urechile” divinităţii. Teolog Sergiu Dalea

O comparaţie reuşită... sau nu !

11

Fii tânăr cu Hristos Scrisoare deschisă către tineri Către toţi tinerii nonconformişti, neînţeleşi şi certaţi de părinţi sau bunici, de profesori şi preoţi, şi care nu se simt integraţi în societatea moralist-elitistă a aşa-zişilor „maturi” De mult timp îmi doream să-ţi adresez câteva cuvinte, câteva gânduri. Poate că în colţul gurii tale a apărut un zâmbet ironic şi mă vei întreba: ”Ce treabă am eu cu tine? Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti! Şi apoi şi tu faci parte din acea grupare a elitiştilor cărora le place să ne dea sfaturi, să ne certe şi să ne judece.” Aş vrea însă să te opreşti puţin din judecata ta. Te rog să te aşezi comod într-un fotoliu sau la biroul tău. Încearcă pentru câteva clipe să te detaşezi de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Încearcă să uiţi de lumile care se învârt într-un mod ameţitor, tinzând fiecare să te atragă spre nucleul ei. Uită de tot ceea ce ţi-a provocat până acum nemulţumire şi revoltă; dar uită în acelaşi timp şi de tot ceea ce ţi-a provocat până acum satisfacţie, fericire şi mulţumire. De fapt, cerându-ţi lucrurile acestea, îţi cer să renunţi la toate prejudecăţile tale, căci numai aşa te poţi bucura de noul pe care vreau să ţi-l aduc în suflet. Acum sunt sigur că te vei întreba ce motive am eu să-ţi adresez aceste cuvinte. E simplu. Şi eu am fost la vremea mea ca şi tine: uneori neînţeles, uneori certat, uneori neintegrat în anumite structuri ale societăţii în care trăiam. Lăudat şi apreciat de unii, blamat şi judecat de alţii. La fel ca şi tine. Dar am avut bucuria de a avea în jur oameni care au reuşit să clădească în sufletul meu o structură de granit ce nu a mai fost zguduită de atunci niciodată de către nimeni. De ce? Pentru că pe acea structură şi-a clădit casa un prieten, Un Prieten Bun, care nu m-a părăsit niciodată de atunci, rămânând alături de mine cu liniştea Lui, cu pacea Lui, cu binecuvântarea Lui. Ei bine, despre acest prieten vreau să-ţi vorbesc. Se numeşte Hristos. Ştiu că acum te vei revolta împotriva mea, şi îmi vei spune că nu sunt corect faţă de tine. Eu ţi-am cerut să renunţi la prejudecăţi, la toate lumile pozitive şi negative din jurul tău promiţându-ţi că îţi voi aduce ceva nou, iar eu vin acum cu un subiect atât de învechit. Mă simt acum asemenea Sfântului Apostol Pavel care a vorbit pentru prima oară grecilor din Atena în piaţa din Areopag. Nu ştiu dacă ai cunoştinţă despre acest episod istoric, dar ca să mă conving că înţelegi ceea ce vreau să-şi spun o să-ţi povestesc pe scurt acest eveniment. Sfântul Apostol Pavel, care şi el descoperise imensa bucurie a întâlnirii cu acest prieten drag, pe nume Hristos, a pornit în lume să spună tuturor cât de mulţumit, fericit şi binecuvântat se simte cel care îl primeşte pe Hristos ca şi Prieten în viaţa sa. Ajungând în cetatea Atenei, centrul cultural, economic, politic şi religios al Greciei, a fost surprins de mulţimea templelor închinate numeroaselor zeităţi ale Panteonului grecesc. Dar cel mai impresionat a fost de un templu care era închinat „Dumnezeului necunoscut”. Adunându-se mulţime multă în piaţa din Areopag, el a început să le vorbească atenienilor, lăudându-i pentru religiozitatea lor, dar mai ales apreciindu-i pentru faptul că au ridicat şi un altar în cinstea „Dumnezeului necunoscut”, despre care el a venit să le vorbească, ca unul care-l descoperise, care se întâlnise cu El. Atenienii erau uimiţi de cuvintele lui. Până la un moment dat. În clipa în care Apostolul a spus că le vorbeşte de fapt despre Hristos care a înviat din morţi, atenienii s-au revoltat spunând: ”Despre aceasta te vom asculta altădată “. Cred că şi voi acum gândiţi la fel ca şi atenienii de atunci, zicând în sinea voastră: ”Dacă ştiam că despre aceasta vrei să-mi vorbeşti, mai bine o lăsam pe altă dată”. Într-o oarecare măsură te înţeleg. Pentru că, într-adevăr, despre acest Hristos ţi s-a vorbit de multe ori. Ţi-au vorbit bunicii sau poate părinţii când erai mic, forţându-te să stai nemişcat în genunchi şi să te rogi Lui, în vreme ce ei nici nu-L băgau în seamă. Doar tu, micuţ fiind, în genunchi stând, cu mânuţele împreunate, încercai să-L chemi să vină la tine, în vreme ce ei, cei mari, îl alungau cu nepăsarea lor. (urmare în pag. 12 )

Texte vechi pentru tinerii de azi “ Oricât de bun părinte propovăduitor ar fi preotul paroh în parohia sa, oricât de pregătit şi devotat ar fi misiona-rul în cercul său, străduinţele nu vor avea rezultatele dorite, dacă nu vor interesa şi elementul laic. În toate vremurile, ucenicii, legaţi sufleteşte până la moarte de părintele lor duhovnicesc, au fost cei mai buni şi înflăcăraţi propovăduitori. Să ne gândim la încreştinarea tuturor popoarelor. S-a făcut oare numai prin misio-narismul preoţilor? Nu erau teologi şi propovăduitori chiar între demnitarii şi împăraţii din Bizanţ? Şi nu e nevoie să răsfoim istoria trecutului, când în vremea noastră vedem că sectanţii se răspândesc numai cu misionarismul laic” Arhiereul Grigorie Leu Botoşăneanul Confesiuni şi secte Bucureşti, 1929

…

12

( urmare din pag.11 )

Fii tânăr cu Hristos Mai târziu, când ai început şcoala, profu` sau profa` de religie îţi vorbea despre un Hristos care a existat demult, cândva. Te punea să înveţi despre acest Hristos şi nu să înveţi împreună cu Hristos. Învăţai despre ceva, nu despre Cineva. Iar lucrul acesta te făcea să înveţi fără să cunoşti, să cauţi fără să descoperi. Hristos devenea ceva banal, o simplă noţiune, nicidecum o persoană reală. Apoi forţat de împrejurări, sau de curiozitate ai deschis uşa bisericii unde sperai să te întâlneşti cu El. Dar de multe ori şi aici îţi întrerupeai căutarea, pentru că întâlneai atitudinea unei doamne mai în vârstă, care găsea motive să te distragă de la întâlnirea cu El: ”nu te aşeza acolo…, stai în genunchi…, de ce te-ai îmbrăcat aşa…, nu mai întoarce capul…“ etc. Ba mai mult, nici din cuvântul preotului n-ai înţeles mare lucru, pentru că şi el se pierdea de multe ori în teologii filosofice sau moralizatoare, uitând să-ţi arate cum să te întâlneşti în mod real cu acest Hristos Viu, cu acest Prieten de nădejde, cu Însuşi Dumnezeu. Ce să mai spun de momentul în care ai intrat în mijlocul societăţii desacralizate... Aici numele lui Hristos mai este doar pe buzele celor care-I neagă existenţa, sau în gura celor care se jură sau, mai rău, îl înjură. Şi atunci, nemaiavând puterea de a-L mai căuta, te dai şi tu de partea nonconformiştilor prieteni, găsindu-ţi refugiul în baruri şi discoteci până spre dimineaţă, în faţa internetului sau în alte locaţii publice,

spre supărarea dusă până la exasperare a părinţilor şi a bunicilor conservatori şi ale celorlalte instituţii educativ-morale. Dar vreau să cred că tu, cel ce ai citit până la capăt aceste rânduri, nu te laşi prins în capcanele ispititorului care nu te-a lăsat până acum să te întâlneşti cu Hristos. Nu vreau să cred că nu eşti un luptător, aşa cum încerci să dovedeşti prietenilor din cercul tău. Şi mai vreau să ştii că nu vreau să te conving de nimic. Doar atât vroiam să-ţi spun, că eu L-am găsit pe Hristos, şi că El m-a îndemnat să-ţi scriu. Şi era să uit. Ţi-a mai transmis ceva: ”Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva îmi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el”. Şi închei arătându-ţi calea spre El: roagă-te. E atât de simplu! Doar roagă-te.

Pr. Iosif Ciolan Sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

13

Scutier la vamă accept, dar nu şi vameş!

* Când ţi-e teamă că după tine nu a rămas

nimic, îţi scrii memoriile. *

Idealul chirurgului: să aibă şi conştiinţa, nu numai mâinile, curate.

* Deşi sunt prietenos cu mulţi, am aşa de

puţini prieteni! *

Pălmuind-o pe Eva, te loveşti singur în coaste!

* Vei fi uşor iertat de păcate, dar niciodată

de virtuţi. *

Poţi lăsa mult posterităţii, fără să-ţi legi numele de ea.

* Am devenit avizi, numai după ce-am avut

conştiinţa fructului oprit. *

Aş renunţa la somn, dacă n-aş avea şi vise.

* Tare-aş dori să-mi pot vămui plecarea!

Prof. Univ. Dr. Tiberiu Trăilă

NICOLA S-a născut în Caraş-Severin, pe valea Jitinului, în satul care poartă numele văii, într-o luni dimineaţa, la întoarcerea mamei de la nuntă. Poate şi de aceea are întotdeauna o bună dispoziţie ce se răsfrânge direct asupra interlocutorilor. Şcoala primară făcută în satul natal şi colindarea munţilor în libertate, i-au dat aerul unui om curajos, sigur pe sine. Învăţămintele primite de la bunicii materni şi paterni l-au făcut să fie reverenţios cu toată lumea, să aprecieze munca şi să-şi ajute semenii. Tocmai de aceea a urmat o meserie profund umană: medicina. De fapt, o reală vocaţie! Şi a ajuns în acest domeniu pe treptele cele mai de sus, coordonând astăzi chirurgia oncologică în tot Vestul ţării. La studiul greu şi temerar al profesiei şi-a adăugat, în clipe de răgaz, cugetarea la dest inul oamenilor, la viaţa şi suferinţele acestora. A rezultat un volum de aforisme şi cugetări, ,,Scutier la vămile vieţii”, apărut la editura ANTIB din Timişoara. O parte din aceste cugetări vor constitui hrana sufletească a cititorilor revistei noastre, multe numere de acum încolo. Mulţumim Domnule Doctor !

Informaţii utile

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Pr. Petru Berbentia Prof. Stela Şerban Prof. Nicolae Păunescu Prof. Diac. Varga Emil Fetescu Alina Dalea Sergiu - teolog

Tehnoredactare: Pr. Petru Berbentia

NU SE FAC PARASTASE 1. În Sărbătorile Împărăteşti 2. Între Crăciun şi Bobotează 3. În Săptămâna Patimilor 4. În Săptămâna Luminată 5. În Duminica Tomii 6. Între Duminica lăsatului sec de carne şi sâmbăta a doua din Postul Mare.

NU SE FAC NUNŢI -În zilele miercuri şi vineri de peste an -În Postul Mare: 10 martie -26 aprilie -în săptămâna brânzei:3 - 9 martie -în săpt. Luminată:27 aprilie-3 mai -în Postul Sf. Apostoli: 23 - 28 iunie -în Postul Sfintei Marii: 1 - 15 august -în Postul Crăciunului:15 nov.- 24 dec. -în preziua Praznicelor Împărăteşti -în ziua Praznicelor Împărăteşti -de la Naştere până la Bobotează

PROGRAMUL EMISIUNILOR RELIGIOASE ÎN FIECARE ZI: 5,30 Tatăl Nostru 7,50 Ziua creştină 12,00 Bat clopotele 20,55 “Înger, îngeraşul meu”

LUNI: 23,05 Popasuri duhovniceşti

MARŢI: 16,20 Vetre monahale 20,15 Povestioare biblice pentru copii 21,05 Biserica ieri şi azi ( de la Mitropolia Banatului )

MIERCURI: 21,25 Dicţionar de cunoştinţe religioase 23,10 Mărgăritarele credinţei

JOI: 22,30 Din înţelepciunea marilor duhovnici SÂMBĂTĂ: 11,00 Biserica ieri şi azi DUMINICĂ: 11,45 Predica duminicală

14

2 noiembrie Duminica a 22-a după Rusalii Luca 16, 19 - 31 9 noiembrie Duminica a 24-a după Rusalii Luca 8, 14 - 56 16 noiembrie Duminica a 25-a după Rusalii Luca 10, 25 - 37 23 noiembrie Duminica a 26-a după Rusalii Luca 12, 16 - 21 30 noiembrie Duminica a 30-a după Rusalii Luca 18, 18 - 27 7 decembrie Duminica a 27-a după Rusalii Luca 13, 10 - 17 14 decembrie Duminica a 28-a după Rusalii Luca 14,16 - 24 21 decembrie Duminica dinaintea Naşterii Domnului Matei 1, 1 - 25 28 decembrie Duminica după Naşterea Domnului Matei 2, 13– 23

SERVICII RELIGIOASE ÎN NOIEMBRIE ŞI DECEMBRIE În duminici şi sărbători: UTRENIA ora 8,30; SF. LITURGHIE ora 10; VECERNIA ora 17 Miercurea : ora 8 PARACLISUL MAICII DOMNULUI; ora 17 VECERNIA Vinerea : ora 8 ACATIST; ora 17: VECERNIA În fiecare sâmbătă la ora 9 : Pomenirea morţilor Sâmbătă 8 noiembrie-SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL - toate ale praznicului Sâmbătă 8 noiembrie, ora 14 - Pomenirea Morţilor la Cimitirul 8 Vineri 21 noiembrie - INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI- toate ale Praznicului Vineri 28 noiembrie la ora 17- Taina Sfântului Maslu pentru luna Noiembrie Duminică 30 noiembrie - SF. APOSTOL ANDREI - toate ale Praznicului Sâmbătă 6 decembrie - Sf. IERAH NICOLAE - toate ale Praznicului Joi 25 decembrie - NAŞTEREA DOMNULUI - toate ale Praznicului Sâmbătă 27 decembrie - SF. ARHIDIACON ŞTEFAN - toate ale Praznicului Vineri 31 decembrie la ora 17, Taina Sfântului Maslu pentru luna Decembrie

Evangheliile din

Noiembrie şi

Decembrie

15

ROMÂNIA 320191 REŞIŢA, Aleea Trei Ape, nr. 2-3-4 tel. & fax: 0040-255-252460 tel. 0040-723-154330 E-mail: JupiterServ@Gmail.com

ISSN 1842 - 6522

Acest număr al revistei apare cu sprijinul total al domnului Secretar de Stat

Horia Irimia

Slujba “Tăierii colacului” la Hram

La Biserica

Ortodoxă Sârbă

din Ciacova, România

La Biserica

Ortodoxă Română

din Iancaid, Serbia