Abordari ale falimentului bancar-punct de plecare in declansarea crizelor:

Esecul unei firme influenteaza/este tendinta inversa maximizarii profitului. Punctul de

insolvabilitate este definit ca monentul in care profitul devine pierdere (negativ).

Recunoasterea unei banci falimentare si lichidarea ei se face in moduri diferite.

Spre exemplu, SUA are o lege despre inchiderea si lichidarea bancilor foarte bine pusa la

punct, pe cand in Japonia si alte state europene foarte putine banci insolvente au fost inchise in

perioada de dupa al doilea razboi mondial.

De aceea cei mai multi practicieni accepta o definitie mai larga a falimentului bancar, si

anume : o banca este falimentara daca este lichidata, unita cu o banca “sanatoasa” sub

supravegherea statului sau salvata prin ajutor acordat de stat.

Exista trei moduri prin care executorii gestioneaza problema bancilor falimentare:

1. Banca este pusa in ipostaza de incasator si lichidata. Deponentii asigurati sunt

despagubiti, iar bunurile sunt vandute. Acest mod este frecvent intalnit in SUA.

2. Unirea bancii falimentare cu o banca sanatoasa. Bancii ii sunt oferite stimulente, cel mai

adesea intalnita este posibilitatea de a cumpara banca falimentara fara activele cu probleme.

Acest lucru implica infiintarea unei agentii care ia in primire aceste active si incearca apoi sa

le vanda.

3. Interventia statului, presupune imprumuturi si garantii in cazul activelor cu probleme sau

chiar nationalizarea bancii.

Cauzele falimentelor bancare:

A.Asimetria informatiei si problema lichiditatii

Managerii, clientii, executorii si investitorii detin informatii diferite despre starea financiara

a bancii. Astfel, este cel mai putin probabil ca deponentii sa detina aceste informatii, tocmai din

acest motiv ei sunt protejati de o asigurare a depozitului. Executorii fac rost de informatii din

examinarile proprii, pe cand investitorii cunosc informatiile prezentate in controalele financiare.

Managerii dispun de cea mai concentrata informatie referitoare la starea financiara a bancii, mai

mult decat deponentii, actionarii sau auditorii. Cea mai importanta problema a agentilor apare din

cauza discrepantelor de informatie dintre manageri si actionari.

Odata ce actionarii incredinteaza administrarea intreprinderii managerilor, acestea sunt

tentati sa actioneze in propriul interes, in detrimentul interesului actionarilor. Profitul bancii depinde

partial si de actiunile managerilor, dar si de alti factori care raman invizibili proprietarilor. In aceste

conditii, cele mai bune contracte manageriale incheiate de proprietari pot duce la diferite tipuri de

ineficienta, sau chiar ar putea tenta managerii sa faca operatiuni intra sau extra bilantiere prea

riscante. Astfel de probleme apar in orice ramura a economiei. In sectorul bancar: informatia

asimetrica, problemele interne ale unitatilor bancare si hazardul moral pot fi responsabile de

colapsul sistemului financiar.

Bancile platesc dobanda la depozite si acorda credite cerand o rata a dobanzii mai mare

pentru a acoperi cheltuielile de administrare, riscul asumat si profitul ce revine bancii. Ele trebuie sa

aiba un anumit coeficient de lichiditate, ceea ce inseamna ca numai o parte din depozite sunt

disponibile pentru a fi platita clientii in orice moment. Din aceasta cauza o retragere neasteptata

de depozite inseamna o problema a lipsei de lichiditate. Informatia asimetrica presupune zvonuri

despre existenta unei dificultati financiare a bancii ceea ce face ca deponentii neasigurati sa-si

retraga depozitele, iar investitorii sa-si vanda actiunile.

B.Rezerva minima obligatorie (RMO)

Statul impune bancilor o rata a rezervei minime obligatorii, bancile fiind nevoite sa plaseze o

parte din depozite la banca centrala. Aceasta rezerva mai poate fi numita si taxa pe activitatea

bancara. Suma platita este dobanda multiplicata cu volumul fondurilor detinute ca rezerva.

C.Cerinte privind capitalul

Daca banca centrala nu intervine prin acordarea de lichiditati necesare bancii pentru a

satisface cererile deponentilor, problema de lichiditate a bancilor se poate transforma intr-una de

insolvabilitate sau profit negativ. Daca banca centrala considera ca in afara problemei de lichiditate

banca comerciala este solvabila, ea va interveni cu lichiditatea necesara mentinerii bancii pe linia de

plutire (la o rata penalizatoare). Odata ce deponentii sunt multumiti ca-si pot lua banii, panica

inceteaza si banca isi continua cursul normal. In caz contrar, cand banca este considerata insolvabila

si nu merita salvata, este obligata sa se inchida.

Daca autoritatile intervin, insa nu reusesc sa convinga deponentii ca totul este in regula,

panica lor afecteaza si alte banci, posibil toate bancile din sistem, punand sectorul bancar in

pericol de colaps.

D.Legaturile puternice in cadrul sistemului bancar.

Conform unor studii efectuate de SUA in comparatie cu sectoarele non-bancare, in sectorul

bacar crizele se raspandesc mult mai repede si cuprind intregul sector, ceea ce poate duce la

falimente multiple. Falimentele duc deasemnea la pierderi mari ale deponentilor, deoarece acestia

sunt, in general, prost informati in privinta situatiei financiare a bancii.

Supravegherea stricta.

Supravegherea stricta din partea statului si interventia duc la faptul ca managerii bancilor

sunt tentati sa se implice in activitati prea riscante. Managerul principal este acela care realizeaza

primul ca banca respectiva are sau va avea in viitorul apropiat probleme grave.

F.Hazardul moral

In sectorul bancar problema hazardului moral apare din cauza asigurarii depozitului si

datorita creditelor de refinantare primite de la banca centrala. In cazul in care un agent detine un

depozit asigurat, acesta este tentat sa nu-si mai retrage depozitul de la banca, chiar daca aceasta are

probleme grave.

Strategii de actiune pentru bancile falimentare si actorii interesati in procesele ce vor decurge:

Actiuni Pierderile Actionarilor

Pierderile creditorilor

Subventii guvernamentale

Concedierea Top Managerilor

Concedierea personalului

Injectare de capital de catre actionari

Da – insa sunt pe termen scurt si pot fi recuperate daca banca revine la funcitonare normala

Nu Nu Da – cel mai probabil

Posibil, daca actionarii doresc reducerea cheltuielilor

Ajutor din partea Statului

Cel mai posibil

Cel mai posibil

Da Cel mai posibil Cel mai posibil

M&A – finatat de stat

Partial Posibil Da Da Cel mai posibil

M&A - privat Cel mai posibil

Cel mai posibil

Nu Da Da

P&A Da Da daca nu sunt asigurate

Posibil Da Da

Nationalizarea Da Posibil Nu Da Da Lichidarea Da Da daca nu

sunt asigurateNu Da Da

Studii de caz :

RISC DE CREDIT: MAREA BRITANIE - JOHNSON MATTHEY BANKERS

JMB este ramura bancara a Johnson Matthey, dealer in afaceri cu lingouri de aur si metale

pretioase. JMB a fost salvata in octombrie 1984, dupa ce directorii de la JM si-au prezentat

ingrijorarea ca problemele JMB ar putea afecta intregul grup.

Pachetul salvator initial a insemnat cumpararea JMB de catre Banca Angliei la pretul de 1£.

Johnson Matthey a investit £50 milioane pentru ca JMB sa-si poata continua activitatea.. Cei care au

contribuit au fost: Charter Consolidated, investitor important din cadrul JM (25mil £), ceilalti 4

membrii ai inelului de aur (30mil £), membrii din afara inelului de aur (10mil £), alte banci (50mil

£) si Banca Angliei (75mil £).

In noiembrie 1984, a fost anuntat ca un portofoliu de garantii acopera pierderele din

imprumuturi acordate de JMB care pot intrece capitalul propriu de 170 mil £. In mai 1985 Banca

Angliei a declarat ca pentru a acoperi pierderile erau necesare 245 milioane £. In octombrie 1985

Banca Angliei a facut un depozit de 100 milioane £ pentru a asigura continuare functionarii JMB.

Problemele JMB au aparut ca urmare a indatorarii excesive-aceasta suferind mari

pierderi din imprumuturile in suma de 245 milioane £-in conditiile unui portofoliu de credite de 450

milioane £). Cele mai multe dintre creditele care i-au generat pierderi-asa-zisele NPL-uri au fost

acordate tarilor din Lumea a Treia, in special Nigeriei.

Tot in acest caz, se pare ca si auditorii au fost de vina. Ei au semnat rapoarte neautorizate

sustinand ca totul este in regula. Pe de alta parte, daca ar fi semnalat problemele prin intermediul

unor rapoarte competente, conforme cu realitatea, ar fi precipitat desfasurarea activitatii bancare si

autoritatile nu ar fi avut timp sa pregateasca “barca de salvare”.

Cazul JMB este unul rar, Banca Angliei sustinandu-o datorita ingrijorari ca falimentul ramurii

bancare a JM ar putea strica reputatia Londrei ca principal dealer de lingouri.

SUPRAVEGHEREA STRICTA: SUA - FRANKLIN NATIONAL BANK

In mai 1974, banca americana Franklin National Bank (FNB), a douazecea banca din SUA,

dupa depozite atrase (peste 3 mld $), a ajuns la o criza. Problemele au inceput inca din luna aprilie

cand Fedral Reserve a refuza fuziunea a Franklin National Bank cu o alta insitutie financiara

si a impus bancii reducerea operatiunilor sale deoarece se extindea prea rapid. Peste cateva zile

Franklin National Bank a auntat ca a suferit pierderi foarte mari din operatiunele de pe pietele

valutare straine si nu a putut plati dividendele trimestriale. In plus, banca a acordat o serie de

credite foarte mari- fara pregatirea in prealabil resurselor necesare, ca parte a strategiei de

dezvoltare agresiv-expansionista a bancii.

Toate cele enumerate mai sus au condus la retragerea depozitelor de catre clienti, in timp ce

restul bancilor de pe piata refuzau acordarea de imprumuturilor bancii Franklin National Bank. In

octombrie 1972, ramasitele bancii au fost preluate de un consortiu de sapte banci europene,

European American.

Banca Franklin National Bank a fost folosita de catre cel mai mare actionar al sau ,Michele

Sindona, pentru transferuri de fonduri ilegele in toata lumea si spalarea banilor proveniti din

surse nedeclarate. In martie 1985, Michele Sindona a fost otravit dupa ce a fost condamnat pe viata

de catre justitia Italiana pentru organizarea asasinarii unui investigator a imperiei sale Bancare.

HAZARD MORAL: ITALIA - BANCO AMBROSIANO

Banco Ambrosiano a fost o banca comeriala din Milano care se cota la bursa. Ea a avut o serie

de subcompanii aflate in toata lumea. Filiala de la Luxembourg se numea Banco Ambrosianoo

Holdings(BAH). BA detinea 69% din actiunele BAH. BAH era activa pe piata interbancara.

Banca BA a dat faliment in 1982, dupa ce a trecut printr-o criza de confidentialitate de

depozite. Astfel Top Managerul, Roberto Calvi, a fost gasit spanzurat pe podul Blackfriars Bridge

din Londra, dupa zece zile de cand acesta a disparut din Milano. Pierderile au ajuns la 800 mil £ , o

parte din ele au fost legate de investitii Offshore implicand Vatican’s Bank, the Institution for the

Works of Religion. Banca Centrala a Italiei a pornit o operatie de salvare a sitemului bancar intern.

In aceasta operatiune au fost implicate sapte banci italiene. Dupa ce curtea de justitie din Milano a

declarat falimentul bancii Banco Ambrosiano, o noua banca a fost creata (Nuova Banco

Ambrosiano) care a preluat toate operatiile Bancilor Italiene care au participat la operatiunea bancii

centrale de solutionare a problemei. Banca din Luxembour, Banco Ambrosianoo Holdings, a suferit,

de asemenea mari pierderi de depozite, insa Banca centrala Italiana a refuzat sa execute o operatiune

similara de salvare a bancii, cea ce a condus la faliment.

Principala cauza a acestor evenimente a fost insolvabilitate care a aparut dupa o serie de

fraude de proportii enorme. Escrocheria Banco Ambrosiano a aratat o serie de goluri in

supravegherea bancilor internationale

Peste aprope douazeci de ani , intrebarile legate de moarte lui Roberto Calvi au continuat sa

apara, si in 2003, Politia londoneza a arestat o femeie care era suspectata pentru prejudiciile si

complotol organizat pentru a preveni procesele judiciare legate de aceste evenimente. Si in 2004,

patru persoane au fost judecate pentru organizarea asasinarii lui Roberto Calvi. Unul din judecati a

fost lider mafiot . Procesul judeciar a descoperit ca “Mafia “ a ordonat asasinarea lui Roberto Calvi,

pentru ca acestea o santaja. La fel o liga Masonica, unde Roberto Calvi a fost mebru, a fost

implicata in procesul judiciar.

RISC VALUTAR: GERMANIA - BANCA HERSTATT

Fondat 1956, Herstatt ajunge in 1973 a 35-a banca din Germania ca marime, activele ei

insumand 2.07 mld de DM. Cazul acesteia a fost cel mai mare si mai spectaculos din istoria

falimentelor bancare a Germaniei dupa 1956.

Descrierea crizei: Problemele au fost generate de afacerile speculative cu valuta. In 1973

pierderile datorate aprecierii neanticipate a dolarului depaseau de patru ori marimea capitalului

propriu. Banca isi schimba strategia, insa la scurt timp dolarul se depreciaza din nou, agravand

problema.

In 1974 se descopera ca riscul pe operatii cu valuta a Herstatt-ului era de trei ori mai mare

decat capitalul bancii, iar pozitia deschisa a acesteia fata de valuta depasea de 8 ori limita impusa

de 25 mil DM. Prin urmare, pe 26 iunie 1974 i se retrage licenta de functionare (la acea data

datoriile insumau 2.2mld DM, depasind cu mult activele de 1 mld DM).

Cauza crizei: Speculatiile privind valuta, foarte riscante in conditiile unui curs de schimb

flotant; incercarea de salvare a bancii a esuat din cauza lipsei de transparente privind

magnitudinea pierderilor reale (470 mil DM doar din operatiile cu valuta).

Raspunsul autoritatiilor: Implementarea ordinului de limitare a riscului indus de

operatiunile cu valuta, limitarea riscurilor in afacerile cu credite, inasprirea controalelor realizate de

Oficiul Federal de Supraveghere Bancara, implementarea unei strategii de protejare a depozitelor

(de catre Asociatia Bancilor Germane).

RISCUL OPERATIONAL SI RISCUL CONCENTRAT:CRIZA SPANIEI (1978-1983)

Cauze:

1. Criza economica- ganerata de criza petrolului din 1973, ce se manifesta prin: cresterea costurile

(datorita cresteri pretului energiei) si cresterea salariilor. Aflandu-se intr-o perioada de tranzitie,

cresterea preturilor a dus la cresterea inflatiei, scaderea cererii de bunuri si servicii, scaderea

profiturilor, scaderea investitiilor, cresterea somajului, scaderea cererilor pentru case etc.

2. Managementul prost- s-a manifestat prin: extinderea rapida a creditelor, risc concentrat,

investitii masive speculative, politica expansionista a bancilor, selectie saraca si monitorizare

proasta a creditorilor. Cand au inceput sa scada pretul actiunilor institutiilor de credit si sa le scada

profiturile, acestea pentru a-si mentine pozitia pe piata si-au redus provizioanele si si-au schimbat

chiar si princpiile contabile. Bancile au intampinat probleme de lichiditate, rezolvate pe termen

scurt prin deschiderea de noi succursale (cu scopul de a atrage noi clienti) , ceea ce a reprezentat

intrarea intr-un cerc vicios, conducand la acutizarea problemelor de lichiditate.

Uneori s-au comise fraude :managerii cumparau active la preturi mai mici decat cele reale ;

bancile erau folosite speculativ (se acordau licente de functionare pentru intreprinzatori, care

foloseau depozitele pentru finantarea propriilor afaceri industriale si de multe ori acestora le lipsea

experienta bancara).

Prin urmare, cele mai multe falimente au fost inregistrate printre bancile ce finantau afacerile

industriale pe termen mediu si lung.

3. Lipsa reglementarilor adecvate si a supravegherii-lipsa inspectorilor la Banca Spaniei care

sa verifice calitatea activelor si constituirea corecta de provizioane; acordarea cu usurinta de

licente.

Cum s-a manifestat riscul? Prin riscul de credit, agravat de riscul concentrat. Institutiile

esuau pentru ca pierderile din active fara acoperire si NPL-uri le depaseau capitalul. Riscul de piata

nu era o problema, deoarece ratele de dobanda erau controlate. Riscul de lichiditate, riscul de

solvabilitate s-au manifestat prin neacoperirea costurilor din veniturile obtinute, pe cand riscul

operational prin frauda.

Rezolvarea crizei: In anul 1977 a fost creat fondul de garantare a depozitelor(DGF), iar un

an mai tarziu Corporatia Bancara – responsabila de supravegherea bancilor:controale, evaluare

active, penalizari; acoperirea pierderilor prin vanzarea activelor, facand posibila restructurarea

bancilor, recuperarea partiala a unor pierderi.

Bancile mici, care se confruntau cu probleme, erau fie achizitionate de institutii mai mari (fara

pierderi pentru depozitori), fie erau inchise (cu plati compensatorii din fondurile DGF).

Raspunsul autoritatiilor :Activele au fost clasificate in 6 categorii cu cerinte de capital

diferite ; au fost amendate noi reguli de contabilizare si gestiune a NPL-urilor si de constituire a

provizioanelor; au fost inasprite controalele si imbunatatite procedurile pentru acordarea de licente

bancare : s-a impus un minim de capital, corpul director si actionari trebuiau sa dispuna de

experienta profesionala bancara si de o reputatie buna; cumapararea unor cote mai mari de 5%

trebuiau aprobate de Banca Spaniei; au fost stabilite limite privind asumarea riscului; legi de

penalizare a managerilor in caz de frauda; si a devenit posibila interventia Bancii Spaniei in

problemele bancilor de stabilitate, lichiditate, solvabilitate etc

RISCUL CREDITELOR: CRIZA NORVEGIEI-1988-1993

Cauze: Bancile erau obisnuite cu impunerea unor limite cantitative (mediu rigid) si au fost

expuse unui mediu nou, competitiv; adaptarea prevederilor legale la noul mediu se facea lent; iar

politica monetara folosita era una prociclica.

Problema a fost in principiu, una de risc al creditelor. In 1998 are loc primul faliment bancar

dupa 1930, acesta fiind urmat de alte esecuri ale unor banci regionale mici si medii. Apogeul crizei

este atins in 1991, cand a 2-a si a 4-a banca (cu o cota de piata de 24%) din Norvegia au pierderi din

credite neperformante atat de mari incat isi pierd intregul capital. Cea mai mare banca din sistem

DnB are si ea probleme de capital, astfel incat pe fonul unei recesiuni economice criza devine

evidenta. In acelasi an, primele 5 banci-ce detineau 50% din creditele de pe piata, inregistrau

pierderile insumand 3,5% din PIB

Rezolvarea crizei: Bancile cu probleme sunt sustinute, prin finantare din partea fondurilor

de garantie industriala ale propriilor banci si de catre Banca Centrala, in calitatea ei de creditor de

ultima instanta. Astfel fondurile de garantare platesc depozitorii, pot injecta capital in bancile

membre si prezenta garantii pentru portofoliul acestora. Bancile regionale si locale cu probleme

fuzioneaza cu banci solvabile, doar o singura banca fiind lichidata in timpul crizei.

In 1990 se stabileste Fondul de Asigurari Bancare Guvernamentale (GBIF), insa pana la

sfarsitul anului acesta ramane fara fonduri. De aceasta data, guvernul va aloca fonduri GBIF care

vor fi folosite in continuare fie pentru acordarea de credite Fondului de Garantare a Bancilor

Comerciale si celui a Bancilor de Economii, fie pentru creditarea directa a bancilor prin cumpararea

de actiuni preferentiale . Prin urmare, scopul GBIF era evitarea consecintelor pe care le-ar fi avut

inchiderea marilor banci in timpul recesiunii.

Acordarea de credite de catre GBIF se facea cu anumite conditii: reducerea de catre banca a

costurilor operationale, inlocuirea corpului director, acoperirea pierderilor prin vanzarea actiunilor

asociatilor, in fondul de garantare a bancii majoritatea personalului era angajat guvernamental,

creditele erau rambursate cu dobanda din fondurile de garantii.

In toamna anului 1991, DnB, CBK si Fokus (banci mari) se confrunta cu mari probleme de

capital, drept pentru care guvernul ia masuri speciale: dublarea capitalului GBIF, acordarea

permisiunii GBIF de a face injectii de capital direct in bancile cu probleme, acordarea de credite de

catre Banca Norvegiei la o rata de dobanda mai mica decat cea de pe piata, injectia de alocatii

parlamentare in Fondul de Garantare a Bancilor de Economii, aportul anual al bancilor la fondurile

de garantii a fost redus cu ¾, s-a stabilit un nou Fond pentru Investitii Bancare Guvernamentale.

In anul 1992 se realizeaza noi injectii de capital cu diverse conditii: reducerea filialelor,

acoperirea pierderilor cu actiuni, cresterea onorariilor astfel incat pretul serviciilor sa fie apropiat de

cost etc.

Din 1993 cursul de schimb se imbunatateste, ratele de dobanda scad si odata cu ele si

pierderile din credite, astfel incat se ajunge la inregistrarea de profituri bancare, in timp ce bancile

dobandesc capacitatea de a-si rascumpara obligatiunile si stinge datoriile.

Raspunsul autoritatiilor :Basel Accord este adoptat in 1992; in caz de forta majora - cand

actionarii nu vor sa renunte la actiuni pentru acoperirea pierderilor, acestia sunt obligati sa o faca

prin mandat, iar incepand cu anul 1992 guvernul acorda mai multe resurse Comisiei Bancilor,

Caselor de Asigurari si Burselor, asigurand o cooperare fructuoasa intre aceasta si Banca Centrala.

RISC DE CREDIT: CRIZA JAPONIEI DIN ANII 1990

Cauzele crizei: NPL-urile generate de riscul imobilizarilor industriale, ce au dus la

declinul preturilor imobilizarilor; impactul negativ al NPL-urilor asupra economiei- bancile nu au

mai putut acorda credite, ceea ce a condus la descurajarea investitiilor si, implicit, la recesiune;

insuficienta provizioanelor -datorata regulilor stringente-provizioanele trebuiau sa indeplineasca

criterii extrem de pretentioase; disciplina de piata inadecvata- generata de lipsa transparentei

privind activele bancilor si lipsa falimentelor inainte de 90, imposibilitatea de a face diferenta intre

depozitori si creditori; deterioararea pozitiei capitalului bancilor- masurile luate pentru cresterea

capitalului au fost limitate in timpul crizei. Profitabilitatea bancilor in Japonia era relativ scazuta

fata de celelalte tari, emisiunea de noi actiuni si titluri era imposibila datorita declinului preturilor

acestora, iar injectiile de capital din banii publici erau greu de contractat. Pentru imbunatatirea

pozitiei capitalului trebuia crescuta profitabilitatea- ceea ce pentru unele banci este si astazi o

provocare.

Efectele crizei: 180 de case de plasament au fost dizolvate sub sistemul asigurarilor de

depozite, iar problema NPL a costat Japonia 20% din PIB:102 trilioane Y in perioada 1992 -2001.

Etapa 1-inainte de mijlocul lui 1994: In 1986 are loc revizuirea legii asigurarilor, DIC-Corporatia

Asigurarilor de Depozite are doua optiuni pentru bancile cu probleme:

-“payoff”-banca falimentara e inchisa si depozitele sunt acoperite pana la 10mil Y;

-“asistenta financiara”-fondurile DIC sunt transferate bancii salvatoare care-si asuma

afacerile bancii falimentare, protejand depozitorii si creditorii acesteia.

Etapa 2-inceputul crizei, din mijlocul lui 1994 pana-n 1996: In decembrie 1994 doua

cooperative de credit dau faliment: Tokyo Kyowa si Anzen-problemele lor sunt gestionate prin

asistenta financiara, se creaza o noua banca TKB prin subscrierea unor institutii private si a Bancii

Japoniei-creditor de ultima instanta. Aceeasi soarta o au alte trei cooperative de credit in iunie 1995.

Depozitele si activele lor sunt transferate catre TKB si Midori Bank. Pierderile sunt prea

mari ,motiv ce face necesara revizuirea sistemului de asigurare a depozitelor. In anii 1995-1996

apare o alta problema ”jusen”=corporatii de credite pentru locuinte dau faliment, generand pierderi

de 6410 mld Y, ce nu pot fi acoperite din fondurile bancilor. Prin urmare, guvernul decide folosirea

fondurilor publice. In 1996 e amendata legea asigurarii depozitelor, in timp ce RCB preia

cooperativele de credit esuate si gestioneza problema NPLurilor; accesul DIC la banii publice e

limitat.

Etapele3-4-criza din 1997-1998. In 1997 NCB anunta plan de restructurare - datorita

problemelor generate de NPL si imobilizarilor industriale - Banca Japoniei injecteaza 290 mld Y

insa activele continua sa se deterioreze si NCB e nationalizata un an mai tarziu 1998. Urmeaza un

sir de esecuri ale bancilor si ale burselor de valori si caselor de asigurari. In februarie 1998 se decide

utilizarea fondurilor publice in scopul gestionarii crizei si se creaza un Comitet Financiar pentru

Managementul Crizei - insa fara putere de supraveghere ; astfel ca toate bancile mari cer injectii de

capital.

In 1998 LTCB cunoaste cel mai mare esec din istoria Japoniei (banca de credite pe termen

lung), ceea ce duce la adoptarea Legii Reconstructiei Financiare-conform careia o banca cu

probleme e fie nationalizata, fie plasata sub Administratia Reorganizarii Financiare. LTCB e

nationalizata temporar, pierderile sunt acoperite de actionari si DIC, se fac noi injectii de capital din

bani publici.

Etapa5-1998-2000 Managementul crizei: Esecul LTCB a dus la implementarea Legii de

Reconstructie Financiara si “a Financial Function Early strengthening law”; FRC a fost investit cu

autoritatea de a inspecta si supraveghea institutiile financiare, in timp ce Comitetul Financiar al

Managementului Crizei era responsabil sa identifice bancile ce necesitau injectii de capital;

fondurile publice puse la dispozitia autoritatiilor pentru a gestiona criza se dubleaza la 60 trilioane

Y. FRC cere planul de imbunatatire a prifitabilitatii bancilor, asigurandu-se astfel ca banii publici

vor fi recuperati. RCB e reorganizat in Corporatia de Colectare si Rezolutie si investit cu puterea de

a scoate NPL-urile din balantele bancilor falimentare si nefalimentare.

In mai 2000 Legea Asigurarilor Depozitelor e amendata din nou: protejarea deponentilor se va face

pana in anul 2002 ca masura speciala de depasire a crizei, iar depozitele curente si ordinare vor fi

protejate total pana la sfarsitul anului 2003.

In aprilie 2002 se elaboreaza o strategie pentru marirea capacitatii DIC.

RISCUL CREDITELOR IPOTECARE: BANCA SPAR+LEIHKASSE THUN -

ELVETIA

Cauze: In anii 80, piata imobiliara a Elvetiei a suferit un boom si preturile au crescut foarte

mult atingand un maxim la sfarsitul anului 1989, ca apoi in anii 90 preturile sa scada la nivelul

celora de la mijlocul anilor 80. Cand acestea au inceput sa scada unele banci s-au confruntat cu

probleme si cu presiuni grave in ambele parti ale bilantului.

Pe partea activelor, recesiunea a afectat capacitatea clientilor bancari de a-si onora obligatiile

fata de banci. Reducerea preturilor de pe piata imobiliara si limitele severe la imprumuturi au dus la

faptul ca garantiile imprumuturilor nu mai acopereau volumul acestora. Bancile trebuiau sa subscrie

sume mari.

Pe partea pasivelor, bancile se confruntau cu probleme de finantare a creditelor ipotecare cu

depozite bancare.

Comisia Federala Bancara a Elvetiei (SFBC) a estimat ca pierderile suportate intre anii 1991-

1996 de bancile elvetieine au fost in total de 42 miliarde franci elvetieni sau 8,5% din total. Bancile

mari au subscris 30 miliarde de franci elvetieni sau aproape 13% din volumul creditelor, in contrast

Raiffeisen bank a subscris doar 254 milionoane franci elvetieni adica mai putin de 1% din volumul

creditelor acordate. Cel mai mult au avut de suferit bancile mari doarece ele au suportat ¾ din

volumul total al pierderilor. Insa datorita portofoliului lor diversificat bancile mari aveau profit

suficient din alte activitati ca sa-si acopere pierderile interne. Ele au fost destul de puternice pentru a

scapa de imprumuturile neperformanete repede. Insa bancile regionale care isi concentrau

activitatea asupra acordarii de credite in cadrul unei singure regiuni au suferit cel mai mult din

cauza acestei crize.

Rezolvarea crizei: In octombrie 1991 SFBC a inchis Banca Spar+Leihkasse Thun, o banca

regionala de marime medie cu active in volum de 1,1 miliarde franci elvetieni. Lichidare a dus la

pierderi ale deponentilor, intrucat activele nu puteau acoperi datoriile. Aceasta lichidare a fost

urmata de ‘criza bancilor regionale’. Aproape jumatate din cele 200 de banci regionale n-au

supravetuit crizei si si-au pierdut independenta. Ele au fost preluate de alte banci mai mari sau au

fuzionat in cadrul grupului. SFBC a rezolvat activ si repede criza prin 4 pasi:

- Inchiderea rapida a bancilor insolvabile. SFBC a acordat 2 saptamani bancii Spar+Leihkasse

Thun pentru a-si solutiona poblemele. Cum nimeni nu a dorit sa preia banca SFBC a inchis-o

imediat.

- A organizat preluarea bancilor falimentare. In aceasta privinta SFBC a fost asistata de

bancile ‘puternice’ care nu au avut de suferit grav de pe urma crizei.

- Presiunile asupra bancilor de catre SFBC au impus fuzionarea acestora si pierderea

independentei.

- SFBC a ajutat la organizarea asistentei financiare prin asociatia bancilor regionale pentru a

acoperi pierderile potentiale rezultate din credite.

Urmarile crize: Ca raspuns la criza bancilor regionale SFBC in 1997 a introdus un sistem de

informare care furniza informatii actuale asupra unor indicatori importanti din balanta, contul de

profit si pierdere, activitati extrabilantiere si credite insolvabileA urmat adoptarea unei legi in 2003

in care se propunea: o lichidare mai eficienta; maximizarea sanselor de restructurare cu succes;

protejarea mai buna a deponentilor mici.

CONJUNCTURA ECONOMICA: CRIZA BANCARA DIN SUEDIA

Cauze: La inceputul anilor 90 cresterea economica puternica a incetenit. Au aparut probleme

importante pe piata imobiliara si rentele au scazut considerabil. In 1991 cererea redusa a dus la

scaderea preturilor, si timp de 18 luni preturile de pe piata imobiliara a scazut cu 50%. Rata de

dobanda a crescut si inflatia a scazut, deoarece guvernul promova o politica anti-inflationista foarte

puternica. Mai mult, reformele fiscale au crescut inclinarea spre economisire a populatiei. Noile

legi fiscale, rata mare de dobanda si rata mica a inflatiei au crescut foarte mult rata reala de

dobanda. Timp de 3 ani consecutivi Suedia a avut cresteri economice negative.

Recensiune a dus la scaderea rapida a preturilor de pe piata imobiliara=> pierderi mari in

domeniul bancar generate de credite. Primele care au fost afectate au fost companiile financiare,

acestea acordau credite pe termen lung si se finantau cu hartii de valoare pe termen scurt.

Incertitudinea situatiei companiilor financiare a atras dupa sine incetarea functionarii pietei

hartiilor de valoare si aceste crize au devenit foarte acute pentru multe companii financiare.

Probelemele in sectorul companiilor financiare au un impact direct si asupra sectorului bancar,

deoarece bancile finanteaza activitatea acestora. Acordand imprumuturi prin intermediul

companiilor financiare acestea puteau suferi pierderi din cauza dificultatilor intampinate de

companiile financiare.

Datorita recesiunii economice si slabirii pietei imobiliare bancile se confruntau cu pierderi

foarte mari, Astfel in toamna anului 1991 a devenit clar ca doua banci mari ale Suediei aveau nevoie

de o infuzie de capital ca sa poata face fata cererii de capital. Astfel noua cerere de capital a fortat

guvernul sa intervina mult mai devreme decat ar fi facut-o in alt caz.

In 1992 situatia economica in Suedia s-a inrautatit. Influientat de criza europeana de moneda,

RiksBank a fost fortat sa creasca rata de dobanda pe termen scurt=> probleme financiare pe piata

asigurarilor imobiliare. Problema a devenit mai acuta cand creditorii straini au inchis linia de credit

acordata RiksBank-ului, ceea ce a creat un deficit valuta si lichiditate in sistem. In noiembrei 1992

RiksBank a abandonat politica de rata fixa de dobanda, si Krona s-a dereciat cu mai mult de 20%

intr-un trimestru. Ca urmare numarul de falimente si de pierderi din cauza creditelor a crescut

considerabil, chair mai mult multi dintre debitori nu erau capabili sa-si plateasca datoria in valuta.

Astfel criza a aparut din cauza riscului de insolvabilitate a creditului, dar a devenit acuta datorita

manifestarii riscului de lichiditate.

Rezolvarea crizei: Pentru rezolvarea crizei guvernul a colaborat cu alte institutii in vederea

reconstruirii bancilor falimentare. Astfel guvernul a considerat necesar sa emita o garantie ca toate

bancile si alte institutii de credit isi vor achita obligatiile la timp. Riksbank a depus o parte din

rezervele sale de valuta la bancile Suedeze pentru a evita pierderi de credite. De asemenea s-a depus

mult efort pentru a acorda informatii pe pietele financiare asupra garantiei si masurilor luate pentru

a preveni criza. La sfarsitului anului 1992 a fost creata sub supravegherea Ministerului

Finantelor Autoritatea pentru Ajutorarea a Bancilor (BSA) pentru a rezolva criza. BSA avea

ca scop sa analizeze ceririle bancilor si sa acorde ajutor financiar, prin sustinere din partea

guvernului. In plus s-a decis ca BSA sa participe activ la reconstruirea bancilor.

In continuare a fost creata o companie care sa se ocupe de activele riscante ale bancilor cu

probleme, au fost adoptate noi legi care clarifica circumstantele in care se acorda suportul financiar

al guvernului. Conform reglementarilor in vigoare, BSA avea dreptul sa cumperea actiunile bancilor

cu probleme contrar vointei actionarilor, daca acestia nu acceptau ajutorul in conditiile stabilite.

Pretul era acela la care s-ar fi vandut compania daca nu ar fi primit nici un ajutor din partea statului.

Aceasta lege a fost facuta cu scoput de a preveni santajul din partea managerilor bancilor, care erau

prea mari ca sa falimenteze, cu scopul de a obtine suport financiar din partea guvernului.

Criza a fost rezolvata relativ repede, astfel in 1994 sistemul bancar suedez inregistra profituri

din nou.

Urmarile crize: Ca urmare a crizei bancare din Sueadia supravegherea bancilor a devenit mai

severa atat in timpul crizei cat si dupa aceasta. A avut loc o centralizare a autoritatilor de

supraveghere din diferite sisteme financiare, astfel a aparut Autoritate Suedeza de Supraveghere

Financiara. Deasemenea conform directivelor europene (92/121/EEG) Suedia a introdus limitarea

bancilor in acordarea credite, adica plafonarea creditelor.