Fabula = este specia genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau

în proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta. Personajele

implicate în acțiune sunt animale, plante sau obiecte înzestrate cu însușiri omenești.

Modul de expunere specific este narațiunea îmbinată cu dialogul, de aceea fabula

dobândește, adeseori, forma unei scenete.

Fabula are o morală ce constă în exprimarea unei pilde, a unei învățături, așezată de cele

mai multe ori la sfârșitul poeziei, dar poate sta și în fața acesteia. Morala poate lipsi din

fabulă, atunci când este subînteleasă cu ușurință din narațiunea alegorică.

Fabula este, așadar, o povestire alegorică ( alegoria este procedeul prin care trăsăturile de

caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor maști de animale, plante sau obiecte

), în care figura de stil dominantă este personificarea.

Fabula este o specie literară epică, reprezentată cu succes în literatura universală de Esop,

La Fontaine, iar în literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, Anton

Pann, George Topârceanu, Tudor Arghezi.

Grigore Alexandrescu ( 1814-1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii

române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin creații artistice memorabile:

meditații social-filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si proză romantică. El a

fost simpatizant al Revoluției de la 1848 și a participat la lupta pentru Unirea

Principatelor (1859). Ca scriitor, a rămas in conștiința posterității prin fabulele sale, între

care se înscrie “Iepurele, ogarul și copoiul”, publicată în ultimul volum antum al lui

Grigore Alexandrescu, intitulat “Meditații, elegii, epistole, satire si fabule” (1863).

Tema fabulei “Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care dreptatea este

totdeauna si partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje

evidente.

Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea fabula are aspectul unei scenete cu

trei personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul și copoiul – iar al treilea – iepurele

– este doar personajul incrimat.

Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic,

deoarece morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care

urmează sceneta propriu-zisă, care este mai mare ca întindere.

Titlul “Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele trei personaje

ale fabulei.

Relațiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat, “odată”,

semnificând faptul că falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate manifesta în

orice timp și în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.

Morala este reprezentată de patru versuri și decodifică încă de la început ideea că, pentru

cel umil, chiar calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare și-l pot duce

la pedeapsa cu moartea. Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi documente,

consemnează înfăptuirea dreptății pentru orice om, indiferent de poziția socială, averea

sau religia acestuia.

Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justițiar - “Fiat justitia,

pereat mundus” (“Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”) -, iar Constituția

României prevede un principiu de bază al statului de drept: “Nimeni nu este mai presus

de lege”.

Morala fabulei reliefează tocmai incălcarea acestei legi dunamentale a justiției, iar pentru

această nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calități ale

împricinatului. Caracterul de generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept

este relevat de folosirea persoanei I plural, fabulistul sugerând că pilda povestită se poate

referi la oricare dintre noi: “Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume

drept crime reproșate;”. Însușirile meritorii ale unei ființe umile pot fi considerate

adevărate “crime” atunci când ele zădărnicesc împlinirea intereselor egoiste și meschine

ale celor puternici: “Aceasta se întamplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor

rele”.

Narațiunea propriu-zisă are două parți:

*o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina procesului;

*un dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.

În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar

copoiul, instanța judecătorească, obișnuiește să dea sentințe definitive, fără să existe

posibilitatea unui apel, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs: “În tufe

atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel el da”.

Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează

invocația adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguși, prin prea-mărire, pe

copoiul-judecător: “O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează

pe “ticălosul” iepure constituie și cele mai importante însușiri ale acestui animal: el fuge

foarte și cotit, “parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de urmăritori. Vinovăția

iepurelui constă în acest mod de a alerga șerpuit și dovedește, fără dubiu, după cum

argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept și

previzibil, ci perfid și amăgitor, “merge tot cotiș/ Și sare curmeziș/ [...] n-are pas, nici

umblet creștinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eșecul copoiului, care nici el nu

putuse prinde iepurele, ironia fiind îndulcită de apelativul “măria-ta”.

Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea ce privește

împărțirea dreptății, pe care o deviază în interes personal. Documentat și convins de

vinovăția iepurelui, “copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe împricinat, așa cum

prevede norma juridică fundamentală, aceea de a fi audiate ambele părți. Copoiul știe,

așadar, foarte bine ce greșeala gravă săvârșise iepurele alergând șerpuit pentru a nu fi

prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de supraviețuire. În consecință, “copoiul

cafeniu” dă sentința de osândire la moarte, apoi să fie jupuit și carnea să-i revină

judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce se cuvin reclamantului: “Să fie

jupuit,/ Carnea va rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor. “

Cele trei personaje ale fabulei au o însușire deinitorie comună: toți trei aleargă foarte

repede; deosebirea constă în faptul că ogarul și copoiul sunt câini de vânătoare și fuga

rapidă îi ajută să-și prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută să-și salveze pielea,

deoarece el este cel vânat.

Morala aceste fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care, deși sunt

asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se deosebesc net prin

scopul și interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social și învestirea într-o funcție care să

implice putere de acțiune în vederea obținerii de avataje personale. Oamenii puternici nu

mai știu cum să-i jupoaie și sa câștige de pe urma celor umili, pe când cei hăițuiți

incearcă să găsească mijloace instinctive de supraviețuire, dar care pot deveni acuzații

“fondate”, adevărate “crime” pentru condamnare.

Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o mare libertate în

realizarea măsurii și a ritmului. În fabula “Iepurele, ogarul și copoiul”, Grigore

Alexandrescu îmbina versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este

împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe.

Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc forțată a expresiilor

neologice, aflate mai ales în morala fabulei – “executarea intențiilor rele”, “crime

reproșate”, “sentințe fără apel” – cu expresii/cuvinte populare specifice oralității, utilizate

în dialogul dintre cele două personaje: “Sufletul mi-a scos”, “d-o fi cum am aflat”, “fu

tras la judecată”, “osândit”, “jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului este

perfectul simplu al verbelor: “fu”, “se adresă”, “strigă”.

Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – “intențiilor rele”, “copoiul cafeniu” – ,

principalul procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează

animalele – ogarul și copoiul - printr-un dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile

caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul de putere, corupția,

încălcarea normei fundamentale a justiției de către cei puși acolo să vegheze la

corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit ilustrată

prin fraza plină de emfază, în care invocația nu este adresată vreunei puteri divine,

vreunui zeu, ci copoiului: “O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.

Fabula “Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie epică

deoarece este, prin definiție, specie a genului epic în versuri, având ca moduri de

expunere narațiunea și dialogul, personajele reprezentare de ogar și de copoi sunt total

implicate în acțiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar figurile de stil readuse sunt

reprezentate, în principal, de personificare.

Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui

respectă specificul național, în aceste creații artistice fiind ridiculizate aspecte legate de

actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicția

dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, și omul mărunt și naiv,

dar de bună credință, pe de altă parte.