Experimentul Michelson-Morley

În cadrul unuia dintre cele mai celebre experimente din

istoria fizicii, Albert Michelson şi EdwardMorley au încercat în

anul 1887 să detecteze mişcarea eterului luminifer, un mediu

imaginat în epocă pentru a explica propagarea undelor de

lumină. Experimentul a fost un eşec, dar a contribuit

ladeclanşarea unei adevărate revoluţii în fizică

 

Daca conduci de-a lungul unei sosele cu 70 km/h si o masina vine

spre tine cu aceeasi viteza, care este viteza insumata a celor doua

vehicule? Simplu: 140 km/h. Tine de logica, nu-i asa? Inca din anul 1887,

doi fizicieni americani, Albert Michelson si Edward Morley, au aratat

ca aceasta logica nu se aplica si razelor de lumina. Cei doi se

straduiau sa detecteze existenta "eterului", o substanta despre care

credeau ca se afla in intregul Univers si permite luminii sa circule prin

spatiu.

Cum cautarea a ramas fara rezultat, Michelson si Morley au ajuns la

concluzia ca lumina are intotdeauna aceeasi viteza, independent de

miscarea unui observator fata de aceasta.

Concluzia lor i-a facut pe unii cercetatori sa priveasca rezultatele cu

scepticism, considerand ca miscarea Pamantului in spatiu ar fi alterat

structura atomica a echipamentului utilizat. 

Albert Einstein, pe atunci tanar functionar la un birou de patente

din Elvetia, credea ca detine cheia dilemei

.El a argumentat ca viteza luminii nu este una obisnuita, ci o

constanta universala, aceeasipentru oricare observator. De unde s-a

nascut celebra formula E=mc2

.

În anul 1881, pe când studia în laboratorul de fizică al lui

Hermann von Helmholtz din Berlin,Michelson proiectează şi

construieşte un dispozitiv denumit interferometru, care

foloseşte o oglindă semitransparentă pentru a descompune o

rază de lumină în două componente care să sedeplaseze în

direcţii diferite

 

Dispozitivul avea în compunere o sursă de lumină albă

îndreptată spre o oglindă semi-argintată alcărei rol era de

a separa lumina în două raze care să se deplaseze la un unghi

de 90 de grade una faţăde cealaltă.

 

După trecerea prin mecanismul de separare a luminii,

razele călătoresc până la capetele adouă braţe lungi unde sunt

reflectate complet de alte două oglinzi.

 

Se recombină la celălalt capăt al oglinzii semi-argintate şi

ajung la nivelul unui detector unde are loc interferenţa celor

două unde,una distructivă sau constructivă, în funcţie de timpul

parcurs de cele două raze.

 

Dacă Pământul ar călători prin eter,cum se presupunea

atunci, ar fi trebuit ca raza care călătoreşte paralel cu eterul să

aibă nevoie de mai mult timp pentru a parcurge distanţa în

comparaţie cu cea care călătoreşte la un unghi de 90 de grade

faţă de eter.