1

Coperta 1

CAROL HARŞAN

GEORGIANA ARSENE

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA”

Despre stagnare şi iraţionalitate politică în perioada

Decembrie 1989 – Februarie 2011

sau

România după Brucan

Editura VICOVIA, 2011

Coperta 2

Alte cărţi scrise de autorii acestui studiu:

Georgiana Arsene, Carol Hârşan - Absurdul interconfesional. O analiză a

conflictului ortodox – greco-catolic din România, Editura VICOVIA, 2009

Carol Hârşan, STERILET, Editura Scrisul Românesc, 2010, un terifiant studiu

despre Timp, în contextul unor realităţi româneşti inconfundabile.

În pregătire:

Prof. Emilian CIONGARU, Carol HÂRŞAN, Georgiana ARSENE

SECESIUNILE TERITORIALE.

MANIPULĂRILE PRIN PRESĂ şi GESTIONAREA SECESIUNILOR

O trecere în revista a zonelor secesioniste, a organizaţiilor ce le generează şi

a formelor de manipulare publică şi politică ce le însoţesc.

2

CAROL HARŞAN

GEORGIANA ARSENE

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA”

Despre stagnare şi iraţionalitate politică în perioada

Decembrie 1989 – Februarie 2011

sau

România după Brucan

Trăim într-o vreme în care trădătorii patriei noastre au devenit mai numeroşi decît

locuitorii ei.

Aceşti trădători au contractat asasini chiar şi pentru lichidarea ultimului locuitor din

Cutia Pandorei.

În aceste vremuri, pînă şi normalitatea a năpîrlit, culoarea tot mai estompată a

Adevărului se regăseşte tot mai greu în flori: trandafiri, garoafe şi lalele

simbolizează astăzi gînduri străine de semnificaţia lor dintîi, au fost îmbrăcate în

„voaluri de Putere”.

Stema ţării s-a şters de pe drapel, „gaura din steag” s-a umplut cu imprecaţii şi

petice de ură, iar mîndria lui NIHIL SINE DEO nu mai bucură pe nimeni.

3

Pentru Maria-Carla şi Luca,

doi minori care vor deveni maturi

într-o altă Românie

SUMAR

MOTIVAŢIE – INUTILITATEA PROGNOZEI

LEGITIMIZARE RAPACE ŞI MINCIUNI PREZIDENŢIALE

„Evoluţie” fără Proiect

Legitimare, cu orice preţ!

Minciuna stă cu Preşedinţii la masă...

DERIZORIUL – POLITICĂ DE STAT

1. Regele Mihai I şi „monarhiile” ţigăneşti

2. Redirijarea şi regruparea personalului Securităţii

3. Înfiinţarea „Comando-urilor de zgomot”, xenofobe, antisemite, nostalgic-

comuniste

4. Derizoriul în Educaţie. Distrugerea Şcolii româneşti

5. Derizoriul „Brandului de ţară”. Imn de stat, scuze publice

6. Aducerea „pe linie moartă” a relaţiilor cu Rusia

7. Derizoriul liderului politic „nou”

8. Presa românească adusă în derizoriu

9. Derizoriul Lustraţiei

EXISTĂ, TOTUŞI, PROIECTE NAŢIONALE!

CUM SE REPETĂ ISTORIA?

CONCLUZII

A N E X E

4

MOTIVAŢIE

Suma eşecurilor Statului este dată de suma ignoranţei politicienilor săi.

Există în lume numeroase războaie purtate fără arme de foc.

Unul dintre aceste războaie se poartă în România.

Cînd lupţi împotriva propriului popor, cuvinte uzate, ca „Armaghedon”,

devin neîncăpătoare.

De aceea am folosit în titlu termenul Iraţionalitate.

Acesta nu înseamnă ad literam, „lipsă de creier” ca sediu al raţiunii, ci absenţa

bunului simţ şi a oricărui respect faţă de ceilalţi conaţionali.

Victimele acestui război, de peste douăzeci ani, plasat între secolul 20 şi secolul

21, sînt mai multe la număr decît într-un război convenţional, purtat cu arme

de foc.

Comandanţii acestor triste armate conduc această ţară.

Despre ei vom avea o imagine relativ coerentă la sfîrşitul acestei lecturi.

Atragem atenţia că unele afirmaţii ce par mai radicale trebuie privite cu

exigenţă permisivă, ca fiind ale unor oameni tot mai îngrijoraţi de direcţia

spre care a fost şi este împinsă România de către conducătorii ei în ultimii 21

de ani, fără ca ele să prezinte „reacţii partinice” ale autorilor.

5

În interpretarea acestor idei şi gînduri nu de clemenţă avem nevoie, ci de

flexibilitate, trecînd părerile prin filtrul rectitudinii morale derivate tocmai

din îngrijorările acumulate în acest timp.

Important este să declanşăm un val de opinii care să ducă la scoaterea statului

român din zona gravei agonii, tot mai asemănătoare cu cea din perioada 1944-

1948.

Mulţumiri

Această încercare analitică s-a condensat prin aşezarea în pagini a rezumatelor a

numeroase discuţii, uneori aprigi dezbateri, cu un mare număr de oameni: între ei,

politicieni, jurnalişti, diplomaţi români şi străini, numeroşi studenţi şi tineri

cercetători, dar şi cetăţeni obişnuiţi, cu diferite grade de instruire şi de înţelegere a

fenomenului politic. Acest text nu este nici pe departe un studiu de risc de ţară, ci

descrierea mult comprimată a unei ţări aflate în mare risc. Un risc preponderent

intern, după cum vom vedea, şi tocmai de aceea, mulţumiri se cuvin tuturor celor

cu care am purtat discuţii în ultimii ani. Între aceştia, Ambasadorul Ion Porojan, în

casa căruia ni s-au cristalizat percepţii corecte privind Rusia Sovietică şi Noua

Rusie de azi, Ambasadorul Dumitru Prunariu, cu ajutorul căruia am netezit unele

contradicţii din relaţiile internaţionale ale vecinătăţii imediate României, sau

domnul Gelu Voican Voiculescu, actor de prim rang al evenimentelor din

decembrie 1989-1992 şi ex-Ambasador, pentru înţelegerea mecanismelor de

funcţionare ale structurilor de putere în anii ’90. De asemenea, datorăm clarificări

pertinente pentru diferite segmente din spectacolul guvernării României,

cercetătorului Constantin Corneanu, autorului de studii politice Marius Tudor, sau

interpretărilor economice ale analistului Mircea Constantin Scheau. Dar, şi unor

jurnalişti profesionişti de mare probitate ca Adina Anghelescu, Sabina Fati sau

Cătălin Antohe. În abordarea realităţilor externe şi de politici globale în care sînt

integrate evenimente şi evoluţii din România, o contribuţie deosebită a avut-o

fostul Ambasador al Pakistanului la Bucureşti, Sanaullah, actualmente în misiune la

Djakarta. Numeroşi lideri de partide politice s-au supus cu dedicaţie interviurilor

noastre. Nu vom putea recompensa contribuţiile mărunte dar multe din ele, foarte

interesante şi generatoare de piste noi de cercetare, ale unor oameni obişnuiţi care,

prin simpla vieţuire în această ţară sînt subiecte zilnice ale acestei lucrări.

6

INUTILITATEA PROGNOZEI

„Înţelepciunea absolută ne scapă întotdeauna.

înţelepciunea parţială depinde de cît de capabili sîntem să

înţelegem marile evenimente ale istoriei, dacă nu în

întregime, atunci cel puţin din cît mai multe posibile puncte

de vedere.” M. H. IMPEY

După contorsionatul şi plin de orori secol 20 ne-am obişnuit cu prognoze,

planificări estimative, previziuni şi estimări bazate pe nenumărate sondaje, toate,

privind evoluţii posibile în oricare dintre domeniile vieţii. Mii de institute, centre de

analize, fundaţii şi asociaţii specializate se întrec în a arunca pe piaţă profeţii

îmbrăcate în coperţi de studii docte, cu grafice abundente şi sute de titluri de

referinţe în stufoase bibliografii.

Puţini sînt cei care îşi mai aduc aminte de analişti de mare profunzime, de talia lui

Karl R. Popper sau Albert Szent-Györgyi, cercetători lucizi care au subliniat cu

argumente pertinente iluziile predicţiilor cu finalitate în practica socială.

Una dintre tezele fundamentale ale lui Karl Popper se rezuma la următoarele

constatări: „Credinţa în destinul istoric este superstiţie pură şi nu se pot face

predicţii asupra cursului istoriei umane prin metode ştiinţifice sau prin oricare altă

metodă raţională”1.

Şi mai departe: „Ideea unei planificări utopice la scară mare este o fată morgana

care atrage spre pieire”2.

Ne apare destul de dificilă analiza printr-o astfel de prismă, a evenimentelor

petrecute în România timp de 20 de ani, începînd cu intervalul 16-22 decembrie

1989, evenimente cunoscute sub numele generic de „revoluţia română”.

1 Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, Bucureşti, Ed. All, 1996, Notă istorică, p. XVII.

2 Idem, op. cit.

7

În acea perioadă incipientă, post-totalitară, un singur om s-a hazardat să facă o

predicţie, o profeţie care s-a adeverit doar parţial, ca dovadă că mecanismul descris

de K. Popper funcţionează din plin. Este vorba de Silviu Brucan, personaj –

eminenţă cenuşie cu prezenţă activă în mai multe vremi şi regimuri, toate,

totalitare, un foarte dotat analist de şcoală sovietică, personaj ce a avut la îndemînă

tot timpul, toate instrumentele necesare unor elaborate prognoze politice.

„Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, spunea

sentenţa „oracolului din Dămăroaia”, cum l-a calificat presa vremii.

Gîndul că vor mai fi necesari 20 de ani ca România să scape definitiv de comunism

a revoltat pentru moment o populaţie euforizată de brusca libertate, mai exact, de

aparenţele pe care le luase libertatea în acele zile. Astăzi, în lipsa lui Silviu Brucan

şi a altora de talia lui, putem constata doar, realitatea mult mai dură decît orice

predicţie.

În ciuda liberei circulaţii în străinătate şi a libertăţii de expresie, cîştiguri reale în

cîmp democratic, România nu a scăpat nici de tarele comunismului şi nici de

oamenii proveniţi din sistemul comunist, oameni care şi-au asumat în forţă Puterea,

au perpetuat-o pînă astăzi, încălcînd sistematic o legislaţie defectuoasă şi, sub

masca democratică a pluripartidismului, prin guvernări succesive, unul mai corupt

decît altul, au îndepărtat an de an România de la rezultatele pozitive imediat

posibile ale unei revoluţii reuşite.

Elita politică emanată în decembrie 1989, din timp pregătită – Frontul Salvării

Naţionale (FSN) – şi toate grupurile politice care i-au urmat, aşchii din acelaşi

trunchi iniţial, au făcut tot ce au putut ca drumul deschis de revoluţie să devină

rapid o involuţie de anvergură, urmată de ani de stagnare, totul, sub tîrzia fîlfîire

mîndră a drapelelor Uniunii Europene (UE) şi ale Pactului Nord-Atlantic (NATO).

Repetînd ironic – cum altfel? – estimarea lui Silviu Brucan, avem convingerea

justificată de multiple analize, că vor fi necesari alţi douăzeci de ani pentru a opera

în plan politic, economic şi social corecţiile necesare recuperării oneste a României

şi reorientarea ei în direcţia în care prosperitatea reala să devină posibilă.

Vorbim chiar de dispariţia unei întregi generaţii „vechi” şi maturizarea uneia noi,

avînd cu totul alte caracteristici psihologice şi de devenire, atît ca aspiraţii cît şi ca

pregătire profesională.

Tot Karl Popper ne atrage atenţia asupra faptului că „ştiinţa socială poate, deci, să

joace rolul unei moaşe care ajută la naşterea noilor epoci ale dezvoltării sociale;

dar poate la fel de bine să servească, la dispoziţia intereselor conservatoare, la

tergiversarea schimbărilor sociale iminente”3.

Or, exact aceste mecanisme au predominat în cei 21 de ani de referinţă, au fost

active în permanenţă, iar tergiversarea a fost un scop precis al noii Puteri, cu

3 Op. cit., p. 9

8

foloase vizibile grupului instalat, ce au exclus majoritatea populaţiei ţării, acţiuni

niciodată cuantificabile în cuprinsul adevărului lor4.

Descrierii acestor mecanisme şi ale unor consecinţe derivate din ele, le este dedicat

textul care urmează.

LEGITIMIZARE RAPACE ŞI MINCIUNI PREZIDENŢIALE

„...pentru această stagnare şi chiar involuţie în anumite

domenii, vreme de aproape două decenii şi care pare să se

transforme în principala realitate a regimurilor

postdecembriste, rezultate şi ele dintr-un amestec

stupefiant de lăcomie, incompetenţă şi lipsă de măsură, ce

poate fi mai la îndemînă să spui că toate s-ar datora – cum

altfel? – unor securişti strecuraţi în locurile cel mai bine

plasate. (...) Pot spune că prezenţa unora dintre acoliţii ei

în locuri privilegiate a fost o constantă a regimurilor de

după 1989, dar să faci din aceasta cauza principală a

decăderii noastre şi sursa tuturor relelor posibile abătute

asupra acestei ţări, înseamnă ori neghiobie, ori

rea-credinţă”. Virgil MĂGUREANU

5

În cadrul acestei analize nu vom folosi termeni legaţi de „puterea ocultă”, „teorii

ale conspiraţiei”, „influenţa globală iudeo-masonică”, „oculta mondială”,

„organizări de comploturi” sau alţi termeni din foarte bogata literatură de profil.

Oricum, librăriile sînt pline de titluri ce preced astfel de abordări.

Ne vom referi la un singur grup politic, cel iniţial, cristalizat foarte rapid în jurul a

ceea ce s-a numit Frontul Salvării Naţionale (FSN) şi a persoanei lui Ion Iliescu. Nu 4 Nu doar analişti politici consacraţi constată fenomenul-cheie de care ne ocupăm, ci şi oameni de cultură şi artă. Un

binecunoscut actor roman, Victor Rebengiuc, se referea recent, la acelaşi Brucan: „N-a avut dreptate, 20 de ani n-au

făcut decît să ne îngroape şi mai adînc. Nici măcar nu s-a schimbat nimic din mentalitatea noastră, am rămas la fel

de apucători. Nu avem o filosofie a muncii, există o filosofie a apucării. Nenorocirea e că tot cei care erau înainte

sînt şi acum la putere, s-au îmbogăţit numai foşti securişti şi foşti activişti de partid. ...îi rog să-mi explice cum

reuşeşti să intri cu pantalonii rupţi în fund în Parlament iar peste patru ani să ieşi de acolo miliardar. Eu, care

muncesc de 54 de ani, îmi duc traiul de pe o zi pe alta”. În articolul „Nici aplauzele nu mai contează astăzi”, de

Raluca Moisă, din Adevărul, 21 octombrie 2010, p. 46-47 5 De la regimul Comunist la regimul Iliescu, Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, 2008, Bucureşti,

Ed. RAO International Publishing Co., p. 7

9

ne vom referi nici la influenţe şi presiuni externe, din panoplia politicilor post-

Malta, nici la influenţe sovietice, apoi, ruseşti, occidentale, sau din partea statelor

vecine, Ungaria sau Ucraina. Eforturile acestora, cumulate, înseamnă destul de

puţin faţă de acţiunea politică directă a grupului FSN.

Acest grup politic, adaptat din mers, printr-o uluitoare capacitate mimetică, divizat

ulterior în mai multe componente cu structuri de partide politice, şi-a păstrat

coeziunea iniţială în jurul comandamentelor impuse de la început. Este vorba de o

structură complexă în abordări, dar monolitică în proiect de Putere post-comunistă,

căreia, pentru uşurinţa dezbaterii, îi vom spune în continuare, Grupul (vezi,

ANEXA nr. 1, primul Consiliu CFSN).

„Evoluţie” fără Proiect

„După socoteala mea, neamul românesc se află azi în

punctul cel mai critic al dezvoltării sale istorice.” Simion MEHEDINŢI

6

Un lucru s-a clarificat, devenind tot mai vizibil în ultima perioadă a analizei

noastre, respectiv, 2009-2010 şi primele două luni din anul 2011:

viitorul nu a fost nici o clipă, în aceşti 21 de ani, un vector vizat programatic,

un scop motivant al acţiunii politice, un ţel al întregului spectru politic alternat, în

aparenţă, la guvernare, dar dominat în miezul Puterii, de către Grupul iniţial.

Nici vorbă, declaraţii de intenţii au fost destule, abundente în perioade electorale,

atunci cînd se accentuează în mod artificial „diferenţele dintre viziuni”. Iată un

exemplu:

„Definirea uni model social şi economic românesc este o obligaţie nu numai

pentru stînga românească. Este o obligaţie a unei generaţii de români care încă nu

au găsit curajul intelectual şi politic de a construi şi apăra un proiect românesc de

societate, capabil să accentueze modernizarea ţării, folosind integrarea în Europa

şi apartenenţa la clubul democraţiilor occidentale ca pe un catalizator, şi nu ca un

substitut al proiectului naţional”7. Mai departe, însă, textul, puţin legat de

România, rămîne tributar cerinţelor propagandei de partid, aici, Partidul

Democraţiei Sociale, PSD, fost PDSR, fost FSN...

6 Simion Mehedinţi, Către noua generaţie. Biserica-Şcoala-Armata-Tineretul, Ed. Librăriei Socec and Co.,

Bucureşti, 1928, p. 345. Afirmaţia a fost făcută în 1914, 20 iulie, dar actualitatea ei în 2010-2011 e surprinzătoare. 7 Mircea Geoană, America, Europa şi modernizarea Romaniei. Fundamente pentru un proiect romanesc de societate,

Ed. Economică, Bucureşti, 2006, p. 238

10

Dar, nici unul dintre Guvernările României nu şi-a asumat un Proiect naţional de

dezvoltare în perspectiva a cel puţin, următorilor 30 de ani. Nici un politician

român nu a avut măcar viziunea a ceea ce ar dori să devină România peste trei

decenii.

Tîrziu, în anul 2008, politicianul Virgil Măgureanu, primul şef al noului serviciu

secret intern – martie-aprilie 1990 – Serviciul Român de Informaţii (SRI), atrage

atenţia asupra costurilor reale ale lipsei de proiecte economice pe termen lung. Cel

care face aceste remarci este un Virgil Măgureanu, sociolog şi martor direct la

numeroase evenimente:

„Indiferent ce proiecte reformiste au fost anunţate şi indiferent la ce nivel, oricît de

superior au fost concepute, ele nu s-au închegat niciodată într-o politică reformistă

de natură coerentă şi aplicată. Romaniei i-a lipsit atunci în mod fundamental, o

imagine de ansamblu proiectată pe termen lung şi cu obiective clare. (...) O

strategie unitară de dezvoltare a României nu există. Mai mult, a trebuit să treacă

un deceniu ca să conştientizăm că nu ne dezvoltăm de azi pe mîine şi că ne lipseşte

o idee simplă: cum vrem să arate România peste ani? (Toţi au vrut doar) controlul

asupra gestiunii publice. Ideea îmbogăţirii rapide prin jefuirea statului pentru a

crea capitaliştii cu care apoi să faci şi economie capitalistă s-a dovedit păguboasă,

şi pentru faptul că acei capitalişti au început să se amestece în politic şi să-l

dirijeze după interesele lor, nu ale ţării”8.

Costurile absenţei unui Proiect de dezvoltare amplă după ieşirea din totalitarism, pe

termen lung, sînt enorme. Dacă la aceste costuri se adaugă altele, dureros de

realiste ca, de pildă, cele provocate de pierderea iresponsabilă a pieţei ruseşti, sau a

vectorilor economici spre Orientul Mijlociu, ne dăm seama de amploarea uriaşă a

erorilor politico-economice, erori la care o Diplomaţie nereformată structural nici

pînă astăzi, a contribuit din plin. De aceea spunem că procesul politic post-

comunist derulat de aceeaşi oameni în aceşti 21 de ani, oameni care au făcut şi

dictatura ceauşistă posibilă, va necesita o reconversie întîrziată, tot de vreo 20 de

ani, o reconversie spre normalitate, o acţiune naţional coordonată, de „deparazitare”

drastică prin eliminarea rămăşiţelor extrem de corozive si profund antinaţionale ale

Grupului iniţial (FSN).

8 Op. cit., p. 264

11

Legitimare, cu orice preţ!

„Epoca tranziţiei: toţi politicienii cu drept de a fi miniştri şi

parlamentari văd naţiunea drept soclu al statuilor lor, văd

corpul electoral drept turmă de proşti votînd după comandă şi

văd izvorul puterii politice ca matca prosperităţii lor personale

în autorităţile euro-atlantice”. Şerban MILCOVEANU

9

Primii doi ani post-decembrişti, 1990-1991 şi jumătate din anul 1992 au fost

consacraţi de către conducerea politică a FSN, apoi PDSR, cu prioritate spre efortul

legitimării cu orice preţ a deţinerii Puterii de către noile forţe, „emanaţii

revoluţiei”, cum îi caracteriza Opoziţia din acea perioadă.

Grupul şi-a apărat legitimitatea cu termenii înscrişi, de regulă, sub cupola

semantică vastă a democraţiei, dar s-a folosit de această legitimitate, pentru ca

aceeaşi termeni să rămînă doar deziderate pentru marea majoritate a populaţiei.

S-a vorbit mult despre „deturnarea sau furtul revoluţiei române”, în fond, o

prejudecată alimentată propagandistic, spunem noi, deşi această marotă a fost dragă

corifeilor apropiaţi de Opoziţia, atît de imatură în anii ’90.

Fenomenul a fost observat de analişti străini care, revenindu-şi din stupoare

generată de ne-prognozarea disoluţiei Uniunii Sovietice, au valorificat explicitar

evoluţiile din Europa de Est. Între aceştia, britanicul Martin Hollis: „Noi regimuri

le înlocuiseră pe cele vechi, iar mai în adîncime, vechi grupuri de putere s-au

adaptat şi au supravieţuit. (...) Dovezile survenite pe neaşteptate că ordinea socială

este fragilă reclamă regîndirea libertăţii colective şi a liantului vieţii sociale.”10

9 Dr. Şerban Milcoveanu, Cine sunt forţele oculte?, Ed. Liga pentru apărarea adevărului istoric, Bucureşti, 2009, p.

295 10

În Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, first published Cambridge 1994, p. 10

12

Revoluţia nu a fost deturnată. Noii lideri nu au dorit nici o clipă mai mult decît au

realizat determinînd evenimentele. Ei au făcut în mod planificat, tot ceea ce au ştiut

să facă mereu cel mai bine: au manipulat întreaga societate românească, dar au

manipulat şi percepţia internaţională a evenimentelor, în folosul intereselor lor de

grup de Putere. Or, acel interes nu era deloc îndepărtat de esenţa personalizată a

regimului tocmai dărîmat. Noi, astăzi, am uitat de idealul promovat de elitele

neocomuniste de atunci, privind „comunismul cu faţă umană”, experiment de

sorginte gorbaciovistă cu acordul Occidentului, pentru instaurarea treptată a

societăţii deschise. În ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia (în 1989-1990, apoi,

Cehia şi Slovacia, după sciziunea „de catifea”), evenimentele s-au desfăşurat în

mod accelerat, dînd exemplu şi în tendinţele din România, dar aici am avut parte de

„originalitatea” de neocolit, impusă în forţă de Grupul iniţial.

Tot ceea ce au făcut noii lideri FSN ţine de legităţile concrete ale acţiunii politice

verificate în contextul luptei pentru Putere. Secolul 20 excelează în exemple.

Vladimir Ilici Lenin a făcut la fel în anii 1917-1920, evident, la altă scară11

.

Prin „ingineria graduală” descrisă de Karl Popper12

Grupul a intensificat pas cu pas

acţiunile menite să ducă la legitimarea deţinerii Puterii, copiind aspectele exterioare

ale democraţiei, atît de dragi vulgului de oriunde. Aceşti oameni au învăţat

capitalismul „din mers”, rămînînd fundamental ataşaţi intereselor exclusive ale

Grupului de bază. Nici chiar după aceşti 21 de ani de referinţă lucrurile nu sînt

urnite întrutotul în domeniul a ceea ce se numeşte, generic şi structural, capitalism.

Dar, în paralel, exponenţii de tip „vîrf de lance” (personalităţi ca Ion Iliescu, Silviu

Brucan, Darie Novăceanu, Petre Roman, dar şi mulţi din echipa Convenţiei

Democratice din România (CDR), după 1996, iar în etapă ulterioară, Traian

Băsescu şi camarila care l-a sprijinit necondiţionat – Berceanu, Blaga, Videanu,

Udrea etc.), au întreţinut şi au alimentat stările conflictuale, au prelungit ecourile

„luptei de clasă” timp de 21 de ani, gîndind şi acţionînd exclusiv în termeni de

„Noi” şi „Ei”. Au secţionat ţara exact pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva

noastră”, toate acestea fiind active şi în momentul politic februarie 2011. În

perioada 2008-2010, preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, de certă origine

FSN, a devenit o expresie „masterpiece” a întregului proces politic descris mai sus.

Nucleul dur ce îl înconjoară acum, este de aceeaşi factură ca şi cel din 1989/1990,

ce îl înconjura monolitic pe Ion Iliescu. Dar, cei din 2006-2010, deşi sînt mai

11

În volumul Gog, Giovani Papini îi pune lui Lenin în 1923, întrebarea, dacă revoluţia bolşevică a însemnat un

progres pentru Rusia, iar acesta îi răspunde cu convingere că este evident, pe vremea ţarismului existau în Rusia

200.000 de privilegiaţi, acum există două milioane... La o populaţie de peste două sute de milioane, progresul apărea

„semnificativ”... (citat din memorie). La fel şi în realitatea românească, după 1990. 12

Op. cit., p. 43 şi urm.

13

deficitari în forţa brută – preşedintele Băsescu nu a organizat mineriade – sînt însă

mult mai diminuaţi în caracter, concomitent cu o rapacitate mult crescută.

Întreg temperamentul politic al tuturor activiştilor de partid din toţi aceşti ani,

politicieni fără scrupule, agresivi şi insaţiabili, este tributar acestui comandament.

Proiectele pentru „binele popular” revin periodic doar în atmosfera electorală, în

declaraţii generaliste, cu largi componente demagogice. Astfel, Adrian Năstase

înşiră într-un text din anul 2007, zece priorităţi economice: „1. Restructurarea

instituţională 2. Dezvoltarea infrastructurii 3. Dezvoltarea producţiei de energie

electrică 4. Dezvoltarea serviciilor turistice 5. Modernizarea agriculturii şi

dezvoltarea rurală 6. Protejarea eficientă a mediului înconjurător 7. Valorificarea

resurselor umane 8. Creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea eficienţei muncii 9.

Siguranţa contribuabilului şi a proprietăţii 10. Competitivitatea producţiei13

.

Trebuie să constatăm cu obiectivitate că toate acele proiecte au fost atinse doar

parţial sau deloc, deşi în momentul politic la care le făcea liderul PSD, ex-premier,

problema legitimării deţinerii Puterii intrase într-un aburit plan doi.

Pentru o mare parte a populaţiei, însă, a devenit vizibilă în aceste două decenii,

discrepanţa uriaşă dintre promisiuni şi realizare, una dintre marile carenţe ale

politicianismului românesc din toate vremurile.

Notă despre Vulnerabilitate:

Vulnerabilitatea Statului este un lucru, iar cea a societăţii este cu totul altceva. Cele

două au nevoie de tratamente diferite. Statul îşi diminuează vulnerabilitatea fie prin

a) legi echitabile şi non-contradictorii, politici realiste şi pe

termen lung, facilităţi fiscale ce conduc la creştere

economică şi, implicit la cea a nivelului de prosperitate,

politici pragmatice de bună vecinătate şi afirmare

internaţională fermă, menţinerea corupţiei în limite scăzute

etc.,

fie, o amplifică prin

b) creşterea autoritară a presiunii statului asupra societăţii –

cazul românesc, în speţă.

Societatea îşi poate diminua vulnerabilitatea prin delegarea la Putere prin vot

calificat – în cunoştinţă de cauză – şi nu prin vot manipulat, cazul românesc, în

speţă; prin dezvoltarea robustă a unei conştiinţe civice eficiente care să limiteze

abuzurile funcţionarilor publici şi ale administraţiilor locale; prin creşterea

nivelului educaţional şi de conştientizare a rolului şi a identităţii proprii, precum şi

prin reducerea internă a tensiunilor în comunităţi etc.

13

Adrian Năstase, România Europeană, Ed. MondoMedia, Bucureşti, 2007, p. 31-42

14

Cînd eforturile de atenuare a vulnerabilităţii Statului şi ale societăţii se apropie sau

se suprapun, putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte „interesul naţional”.

În cei 21 de ani de post-comunism în România o astfel de coincidenţă nu a avut loc

nici o clipă.

Minciuna stă cu Preşedinţii la masă...

„Individual şi colectiv oamenii decid şi acţionează în

baza convingerii. Esenţialul este geneza convingerilor.

La oamenii născuţi pentru bine adevărul construieşte

convingerea; la oamenii născuţi pentru pradă, interesul

decide convingerea.” Şerban MILCOVEANU

14

Cum observam în altă parte, mecanismele de depreciere ale valorilor naţionale au

funcţionat din plin vreme de două decenii: „Eliminarea virtuţilor naţionale şi a

patriotismului sănătos s-a făcut relativ uşor în cei 20 de ani – Brucanieni – de la

revoluţie. În SUA, de pildă, este de bonton să fii patriot, în România patriotismul e

ceva ce trebuie depăşit... Acum e relativ uşor de constatat faptul că creierul

politicianului român este setat „din oficiu” pe fraudă, pe mită (vezi, Rapoartele

Transparency International) şi orice iniţiativă, oricît de benefică ar fi, mai ales în

plan social, este gîndită din start de către iniţiatori prin prisma oricărei breşe

posibile de evaziune fiscală în folosul unui grup restrîns. Gîndirea generoasă

lipseşte în politicul românesc, la fel ca şi programele pe termen lung”15

.

Baza observaţională a temei noastre – 21 de ani de viaţă politică în România şi

consecinţele asupra vieţii sociale şi economice – este foarte largă, parte arhivată

14

Dr. Şerban Milcoveanu, Războiul dintre stat şi naţiune, Ed. Liga pentru apărarea adevărului istoric, Bucureşti,

1997, vol. I, p. 230 15

Carol Harşan, Georgiana Arsene, Absurdul inter-confesional. O analiză a conflictului ortodox – greco-catolic din

România, Ed. Vicovia, Bacău, 2009, p. 25

15

deja, parte în penumbră, parte păstrată ermetic tocmai în conştiinţele multora dintre

actorii politici direct implicaţi.

Nu de cît anume au minţit aceşti oameni ci, cu ce consecinţe sociale pentru

populaţie şi cu ce rezultate cuantificabile financiar pentru ei, pentru familiile lor şi

apropiaţi, trebuie încercat a se lua spre analiză. Dar, mai ales, cu ce consecinţe

pentru România, ca întreg?! Nici dinamica socială, nici legi istorice, nici morala

sau religia, cu atît mai puţin, instanţe juridice, nu îi pot obliga pe aceşti oameni să

efectueze o reconversie a minciunii în adevăr.

Să luăm, de pildă, termenul „prosperitate”, termen de bază în orice act de elaborare

de Proiect naţional pe termen lung.

Naţiunea română, statul român şi marea masă a populaţiei româneşti nu sînt

prospere la 21 de ani de la schimbarea violentă de regim. Ele nu prosperă pentru că

un mic grup de oameni – cîteva sute, în nucleul dur, cîteva mii în piramidele de

putere locală din teritoriu, respectiv, cîteva zeci de mii în „rezonanţa imediat

profitoare” – au schimbat cu fermitate o tendinţă generală deturnînd energii imense

pentru un scop care nu a fost şi nu este nici al naţiunii, nici al statului şi nici al

majorităţii populaţiei. A fost doar scopul acestui Grup şi, ulterior, al acelor grupuri

adiţionale care l-au servit. Unii analişti oneşti au încercat explicaţii ale

fenomenului, dar soluţii nu s-au ivit. Chiar şi unii politicieni recunosc timid

realitatea dură: „Lipsa de preocupare pentru dimensiunea socială, proprie

modelului american, a intrat în mod inevitabil în conflict cu instinctele egalitariste

ale societăţilor post-comuniste. Dacă, în materie economică, reţeta tranziţiei a fost

clar impusă prin instituţiile multilaterale din sistemul Bretton Woods, pentru

reforma sistemelor sociale şi de servicii publice nu a existat un reţetar unic,

singurul criteriu fiind cel de natura prudenţei macroeconomice faţă de cheltuielile

sociale. Acest hibrid de politici neoliberale în zona economică şi politici

pseudosociale reprezintă principala tensiune a societăţii româneşti.”16

În tot acest timp masa populaţiei a consumat utopii, în vreme ce clasa politică şi-a

creat baza realistă a „schimbării de proprietate” cu privatizarea „originală”, specific

românească, drept cheia de boltă a întregii construcţii politice.

Nimic nu a coincis între cele două părţi, populaţia României, de o parte, şi clasa

politică post-comunistă girată de Grup, de cealaltă parte, o fractură dureros de

reală. Această fractură a început cu Ion Iliescu, cel care a generat-o, şi care în

ultimii ani a dat semne că se consideră un fel de „creator de Românie modernă”,

acum, la crepusculul său de om politic, incontestabil, politicianul „No. One” al

celor 21 de ani. Se consideră, la fel ca şi marea masă a dictatorilor sud-americani,

„Salvator Patriae”, fără însă, ca analiştii obiectivi să-i poată spune astfel nici măcar

16

Mircea Geoană, op.cit., p. 236

16

în glumă. Datoriile neonorate ale lui Ion Iliescu faţă de naţiunea română sînt cu

mult mai mari decît ceea ce crede Ion Iliescu că ar trebui naţiunea română să-i

datoreze!

În context, observăm că guvernele succesive nu au gestionat o ţară, (neavînd un

Proiect naţional, nu aveau cum), ci au gestionat crize succesive – mare parte

generate chiar de ele – prin pîrghiile cele mai la îndemînă, acelea ale unei îndatorări

externe fără precedent („pentru credibilitate”, sic!), în scopul acoperirii costurilor

unor politici interne, cel mai adesea, greşite şi iraţionale din perspectiva proiecţiilor

de viitor.

Cine se va înhăma la documentarea şi scrierea unei cărţi sintetice despre viaţa în

palatul prezidenţial timp de 21 de ani şi trei preşedinţi, sub posibilul titlu „Cenuşa

României, în urnă, la Cotroceni”17

, va avea surpriza unor uriaşe resurse explicative

ce marchează drumul spre faliment a „Grădinii Maicii Domnului”18

.

DERIZORIUL – POLITICĂ DE STAT

„(Problema) implică modul în care categoriile, şi

mai ales puterea statului care se află în spatele acestora,

modelează datele. Şi tot o problemă este că cei care

strîng şi reunesc informaţii pot avea interese speciale

în ceea ce priveşte interpretarea datelor.” James C. SCOTT

19

Conform faimoasei observaţii a lui Frank Herbert, după care, orice asociere umană

este inutilă dacă nu vizează direct Puterea, Grupul – complexul post-comunist

monolit de Putere – a avut permanent ca scop aducerea în derizoriu a următoarelor

elemente, descrise mai jos, în care a văzut mereu un pericol şi o ameninţare.

Manipulările efective ale Grupului au început chiar din 22 decembrie 1989, mai

ales, după ora 18,00. Cazuistica este dezvoltată într-o vastă bibliografie, abundent

documentată şi descrisă în lucrări specializate20

.

În zilele următoare datei de 22 decembrie 1989, zile care „au produs” mai mulţi

morţi decît revoluţia, în sine, s-ar fi putut aborda în mod onest dezbaterea naţională

privind constituţionalitatea noii forme de guvernămînt, avînd în vedere modul

17

Palatul prezidenţial din Bucureşti 18

Denumire dată României de către Papa Ioan Paul al II+lea la vizita sa în ţara noastră, în 1999 19

James C. Scott, În numele Statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condiţiei umane, Ed. Polirom, Bucureşti,

2007, p. 450 20

Între ele, cităm doar lucrarea în trei volume a lui Romulus Cristea, Revoluţia 1989, Ed. Romania pur şi simplu,

Bucureşti, 2006

17

brutal de instalare a comunismului cu sprijin sovietic, în Regatul României (august

1944-1948). Se deschideau mai multe căi, erau posibile mai multe opţiuni.

Nu a fost urmată nici una.

Pînă la 12 ianuarie 1990, aburii dezinformărilor succesive nu se risipiseră, dar

atunci a devenit clar faptul că Grupul „emanat” doreşte rapid să-şi consolideze cît

mai temeinic Puterea. „De fapt, nici una dintre grupări, nici cea a

ultraconservatorilor de cea mai rea sorginte comunistă, lipiţi cu febrilitate de Ion

Iliescu, şi nici aşa-numita grupare reformistă, din jurul lui Petre Roman, nu a

performat în procesul de reformă. Cele două facţiuni şi-au disputat întîietatea cu

efect blocant asupra evoluţiei politico-economice a ţării”21

.

Iată, în continuare, o listă – scurtă – a elementelor ce trebuiau grabnic aduse în

derizoriu. Cei 21 de ani scurşi de atunci, au dovedit cu prisosinţă faptul că

misiunile au fost îndeplinite cu succes.

1. Regele Mihai I şi „monarhiile ţigăneşti”

„Eu i-am explicat că el, şi numai el singur, trebuie să

decidă dacă se va reîntoarce în ţară sau va rămîne în

străinătate. Noi recunoaştem serviciile pe care el le-a

adus şi avem îndoieli dacă în viitor el va mai putea

aduce vreun serviciu util ţării sale. Noi nu-i cerem lui să

decidă, fie de a-şi asuma responsabilităţile sale în

ţara sa, fie de a profita de această ocazie ca să nu se

mai întoarcă.” DOUGLAS, Ambasador SUA la Londra

22

Groaza lui Ion Iliescu şi a proaspetei sale camarile de posibilitatea reîntoarcerii

Regelui Mihai I, în deplinătatea constituţională a continuităţii brutal întrerupte în

1947, a fost mare, iar reacţia sa, furibundă.

În fond, era vorba de şeful de stat legal, în contextul vidului de putere.

Reacţiile Grupului FSN nu s-au oprit doar la a nu-i permite intrarea în ţara unde,

văzut doar din exterior, comunismul se prăbuşise. Episodul de Sfintele Paşti din

1991, cu drumul de la Bucureşti la Curtea de Argeş a constituit exclusiv testarea

stării şi psihologiei populaţiei, iar testul a fost extrem de edificator pentru serviciile

21

Cf. Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 256 22

În telegrama 871.001 – Mihai/11-2247, noiembrie 22, 1947, apud Nicolae Baciu, Agonia Romaniei 1944-1948,

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 258

18

subordonate nucleului dur FSN-PDSR şi lui Ion Iliescu. Regele Mihai I va primi un

paşaport românesc abia în 1995, de la un preşedinte ceva mai „democratic”, dar şi

mult mai decorativ.

Manipularea FSN a mers pînă acolo încît a stimulat prin pîrghii specifice,

autoproclamarea unui „rege” al ţiganilor la Sibiu şi al unui „împărat” al ţiganilor, în

judeţul Vîlcea.

Mesajul către populaţie, chiar voit subliminal, era clar, fără echivoc: „Vă trebuie

Monarhie?? Priviţi cum arată aceşti regi, nişte paiaţe! Aşa vreţi să arate România

pe care noi o construim?”

Acţiunea politică a avut un răsunet în mai multe straturi ale populaţiei cu nivel de

educaţie mediu şi submediu, fapt suprapus pe îndoctrinarea comunistă

antimonarhică de peste patru decenii.

De menţionat faptul că după anul 2000 premierul Adrian Năstase înfiinţează funcţia

de Reprezentant special al Guvernului pentru soţul Principesei Margareta de

România, cu un buget adecvat (peste 10 miliarde de lei vechi în 2004). Vorbim aici

de o timidă încercare de reinserţie a elementului monarhic în sistemul republican

românesc. Aceasta, spre deosebire de Bulgaria, unde fostul rege, simeon de Saxa

Coburg Gotha a guvernat efectiv, fiind premier între 2001 şi 2005.

19

2. Redirijarea şi regruparea personalului Securităţii

„Este vorba de o atitudine tipică unor astfel de

structuri, care se orientează rapid, cunoscînd cel mai

bine şi mai repede direcţiile schimbării, în nevoia de a

fi imediat şi cît mai bine plasaţi în apropierea puterii,

în cazul nostru, al noii conduceri a statului.” Virgil MĂGUREANU

23

Această acţiune a fost dusă la îndeplinire eficient şi cu rezultate imediate, cu

începere din primele zile ale lunii ianuarie 1990. (Vezi, ANEXA nr. 2, Decretul de

desfiinţare a Securităţii). S-a mers pe trei direcţii:

a. Partea cea mai compromisă dintre cadrele fostei Securităţi a fost retrasă

complet, parte pensionată, iar parte determinată să intre în afaceri, îndeobşte,

ca personal în aparenţă de rangul doi, dar în realitate, decizional. Bani pentru

deschis afaceri erau suficienţi (legendele de presă legate de subiectul „averea

dictatorilor” au fost intoxicări informative de mare clasă), dar atunci s-au

fondat numeroase companii „independente”, importul-exportul general a

pornit masiv cu imbold din acest sector, intreprinderi ale Securităţii s-au

dizolvat în noi direcţii profitabile, nu au importanţă denumirile, important

este mecanismul, acelaşi, în Capitală ca şi în judeţele ţării.

23

Cf. Op. cit. p. 81

20

Exemplele abundă, fostul şef al Securităţii Cluj, colonelul I. Caraba, a consiliat

Banca Transilvania, „omul de afaceri Iulian Dascălu şi-a îmbogaţit "colecţia" de

generali de securitate cu Tiberiu Simion - fostul şef al SRI Iaşi, care a trecut "puţin"

şi pe la Prefectură pe vremea lui Marius Bodea. Simion nu este un angajat de rînd

al lui Dascălu, ci un colaborator preţios”24

, etc. Situaţia se repetă invariabil in

fiecare judeţ.

Publicul „neiniţiat” l-a inclus aici şi pe fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu (însă,

acesta nu apare ca membru activ al Securităţii, înainte de 1990, ci ca urmărit), el

gestionează astăzi o firmă, SC Romania Consulting SRL, cu relaţii de cooperare

internaţională.

Este de notorietate exemplul patronului trustului Intact (astăzi, a delegat fiicei sale

afacerile...), anterior şi al coglomeratului Crescent, Dan Voiculescu, fost gestionar

al celebrei firme a Securităţii, ICE „Dunărea”, dar exemplul clasic, „de manual”,

este cel al unui colonel de Securitate, întîmplător cu numele „Viorel Cataramă”, ce

se afla în avionul de Iran, al ultimului drum al cuplului Ceauşescu, pentru

recuperarea unei creanţe de sumă mare a guvernului iranian către România, avion

care a aterizat în Bucureşti în vîltoarea evenimentelor. Oare ce cale a urmat

fierbintele document?

Expertul în domeniu, Virgil Măureanu, deşi prudent, descrie cu acurateţe

fenomenul: „găsesc nenumărate cazuri, dintre cele mai răsunătoare, de oameni

care s-au îmbogăţit din resurse externe pe care şi le-au adjudecat pe căi oculte. Fie

că au fost ei înşişi lucrători acoperiţi ai Securităţii, fie că au beneficiat de rolul

consilierilor. Principalul argument este că în zona legăturilor cu structurile

Securităţii interne, îmbogăţirea s-a produs haotic, mai ales prin încălcarea

legislaţiei şi prin însuşirea flagrantă a unor bunuri, de cele mai multe ori, la

întîmplare, pe apucate, cum spune romanul, lucru care nu s-ar fi întîmplat, dacă ar

fi fost consiliaţi de ofiţeri specialişti”25

. Cam naivă părere, credem noi, dar iată că,

Alex Mihai Stoenescu supralicitează pertinent, la rîndul său: „Dar nu uitaţi cumva

faptul că întreaga economie a României fusese sub controlul şi observaţia unor

structuri, cum a fost Direcţia II, care aveau la dispoziţie informaţia, toată

informaţia? Aici nu este vorba de capacitatea unui ofiţer de a conduce o afacere, ci

de informaţia de primă mînă pe care o punea la dispoziţia celui care ştia să facă

afacerea”26

.

Subiectul rămîne deschis.

b. prevăzînd pluripartidismul, Ion Iliescu şi echipa sa au dat indicaţii precise

unui alt segment dintre foştii ofiţeri, mai puţin compromişi, să infesteze

24

Cf. Tv TeleM Iaşi, 27aprilie 2009, Ce foşti securişti lucrează pentru omul de afaceri Iulian Dascălu?” 25

Op. cit., p. 182-183 26

Ibid.

21

TOATE formaţiunile politice nou înfiinţate, mai ales, în acel moment,

partidele istorice, PNŢ şi PNL, ca şi cele bazate pe structură etnică – UDMR,

PUNR... Orice rulaj politic s-ar fi produs la nivelul Puterii, era asigurat

astfel, controlul permanent, din interior şi influenţarea deciziilor.

Iată o notă edificatoare a aceluiaşi expert, Virgil Măgureanu: „În interiorul

partidelor se infiltraseră şi ofiţeri acoperiţi ai fostei Securităţi, care, spre

deosebire de cei care s-au prezentat deschis: asta am fost, pot să vă ajut, şi

din nefericire au fost primiţi, ofiţerii acoperiţi au intrat legendat, ca victime

ale comunismului, şi au avut un mult mai mare succes. Astfel, partidele de

opoziţie au apărut ca diversioniste şi obstrucţioniste la procesul de

democratizare a ţării”27

.

c. Grupul cel mai tînăr (în anul 1990) de ofiţeri şi cadrele cel mai puţin

compromise au fost păstrate pentru momentul reînfiinţării oficiale a

serviciilor secrete româneşti „în condiţii de democraţie”. Pînă atunci, din

nucleul dur al FSN, o echipă foarte restrînsă, condusă de Gelu Voican

Voiculescu, a asigurat cu succes un interimat, ale cărei principale misiuni au

fost luarea sub control direct a arhivei, dosarelor şi a documentaţiei „de

profunzime” ale Securităţii şi ale Direcţiei sale Externe. Acţiunea viza şi

clerul român, pînă astăzi ne-deconspirat, mai ales că tot Gelu Voican

Voiculescu, a devenit tot atunci, responsabil din partea Guvernului pentru

Culte, numeroşi preoţi ale căror dosare au ajuns în aceleaşi mîini, devenind

şantajabili şi manipulabili, fapt ce s-a putut observa ulterior în creuzetul

reaşezărilor în ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Române.

Ulterior, spre deosebire de rolul profesionist şi absolut neutru al Serviciilor

Secrete în state cu democraţii consolidate, în Romania, segmente întregi, mai

ales, ale Serviciului Român de Informaţii (SRI), ca şi serviciile de

specialitate ale Ministerelor de Interne, al Apărării, ca şi Serviciul de

Telecomunicaţii Speciale (STS), s-au pus, la ordin, la dispoziţia unor puteri

în stat, ca Preşedinţia sau Guvernul. Presa a fost sistematic intoxicată cu

„documente secrete şi transcrieri ale unor înregistrări ilegale”, sau legale, nu

mai contează, fapt ce a făcut deliciul unui public abrutizat de manipulări pe

orice căi.

Cele trei categorii de mai sus explică modul perfid efectuat în reţea, pe verticala şi

orizontala vieţii politice, de protecţie şi de acţiune politică a Grupului. Ele explică

vulnerabilitatea şi şantajabilitatea sistemului juridic şi, de asemenea, motivul

pentru care nici un politician român semnificativ nu a fost condamnat definitiv în

27

Id., p. 204

22

aceşti 21 de ani pentru corupţie, privatizări frauduloase, deturnări masive de

fonduri, licitaţii trucate sau crimă organizată. Demnă de Guiness Book, România

rămîne un stat profund corupt, dar fără corupţi, la fel cum, după revoluţie am avut

terorism galopant, fără terorişti. În ceea ce priveşte clarificarea relaţiei „deţinere de

dosare – persoane de top, şantajabile”, intrăm deja în domeniul secţiunii Derizoriul

Lustraţiei, urmînd în dezvoltarea textului, dar constatînd pînă atunci, efortul

CNSAS28

, lăudabil la o privire superficială, dar mult sub nivelul cerut de o

societate românească purificată, curăţită de neocomunism. Întreaga noastră istorie

din aceiaşi 21 de ani ar fost cu totul alta, mai ales că, dacă Lustraţia se aplica din

1990, nici CNSAS nu s-ar mai fi înfiinţat în cunoscuta şi ciuntita formă...

3. Înfiinţarea „Comando-urilor de zgomot”, xenofobe, antisemite,

nostalgic-comuniste

Tot în această categorie a acţiunilor politice de aducere în derizoriu face parte şi

înfiinţarea Partidului România Mare (PRM). Instinctul de conservare politică îl

determina pe Ion Iliescu de a nu părăsi, pe cît îi era posibil şi îi permitea

temperamentul, cîmpul dezbaterii decente, în limite civilizate, existînd o cenzură a

afirmaţiei fără de care nu eşti recunoscut între egali ca fiind o persoană credibilă, cu

mare influenţă.

Încrederea este un accesoriu vital pentru toţi politicienii.

Astfel, Grupul şi-a dat seama că trebuie „să delege” o nouă forţă politică ce să aibă

rolul de acuzator agresiv şi total necenzurat în lupta cu orice contestatar real,

potenţial sau imaginar.

Prin această metodă, Grupul lovea două ţinte simultan:

rostea prin gura liderului autoritar al PRM toate acele idei pe care le gîndea, dar nu

îşi putea permite să le verbalizeze;

printr-o de neevitat comparaţie efectuată în subconştientul colectiv, Grupul ieşea

pozitiv ca imagine, în electoratul care vota fără cunoştinţă de cauză, fapt ce s-a

văzul la alegerile din anul 2000.

28

Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii

23

Cînd vorbim de Partidul România Mare, vorbim de fapt, de cea mai mare şi mai

răsunătoare ratare de proiect politic post-decembrist, nu doar pentru ceea ce a reuşit

Corneliu Vadim Tudor să facă din acest partid, ci şi pentru că pachetul principal de

probleme politice la frontiera de est, cu Republica Moldova, ar fi arătat cu totul alt

fel dacă acest proiect nu-i aparţinea.

Departe de a împlini un rol vital, enunţat în denumirea formaţiunii politice, acela al

re-apropierii Republicii Moldova de România, formaţiunea PRM a fost concepută

ab initio ca un organism menit a distruge – prin imprecaţii, denaturări brutale,

abjecţie, materiale de presă denaturate şi degradante etc. – practic, un set întreg de

muniţii ideologice pe care Puterea, în sine, nu îşi putea permite să o folosească

pentru că s-ar fi descalificat în foarte scurt timp. S-a procedat, în consecinţă, prin

tehnici verificate de translatare a comunicării la manipulări consecvente şi brutale

prin intermediul revistelor România Mare şi, ulterior, Tricolorul.

Revista România Mare apare cu sprijinul efectiv al Guvernului Petre Roman, ca

mai apoi, „muşcînd şi mîna care l-a hrănit”, după „dărîmarea” guvernului de către

minerii conduşi de Miron Cozma dar devotaţi lui Ion Iliescu, să devină principalul

instrument de manipulare al „Tribunului” Corneliu Vadim Tudor, continuînd pînă

astăzi acţiunile descalificante, învelite în termenul generic de „Pamflete”.

Virgil Măgureanu ţinuse sub observaţie fenomenul chiar de la început, din 1990:

„România Mare a fost pînă în ianuarie-februarie 1992 o publicaţie finanţată şi

sprijinită de Guvernul Romaniei, de guvernul Petre Roman. Acest lucru a fost

dezvăluit printr-un articol amplu al CVT din România Mare, în care recunoştea că

este sprijinit de către guvern. El mai spunea acolo şi un alt lucru constatat de mine

prin cercetarea arhivei săptămînalului România Mare,timp de aproape doi ani de

zile, pînă în octombrie 1991, cînd se prăbuşeşte cabinetul Roman, România Mare

nu a produs nici un atac la adresa lui Petre Roman. Ceea ce ştiţi dvs. sînt atacurile

de după cădere, cînd Roman a început campania împotriva lui Iliescu”29

Paradoxul hilar, dar definitoriu, inclusiv pentru intelectualitatea din România, a fost

atins în momentul electoral al turului al doilea al alegerilor prezidenţiale din anul

2000, aşa numita „alegere a răului celui mai mic”, între I. Iliescu şi C. V. Tudor:

„A doua insuficienţă a intelectualilor în contextul scrutinului prezidenţial din 2000

a constat în susţinerea lui Iliescu. Alegerea dictată de profilul nociv al lui Vadim

Tudor, a creat un mare paradox în relaţia elite intelectuale – Ion Iliescu.

Anatemizat pentru păcatele trecutului, dar şi pentru mereu amînata lui retragere

din cariera politică, Iliescu a beneficiat, surprinzător, de suportul public voluntar

al celor care timp de zece ani i-au contestat prezenţa la putere”30

.

29

Op. cit., p. 177 30

Marius Tudor, Adrian Gavrilescu, Democraţie la pachet. Elita politică în Romania postcomunistă, Ed. Compania,

Bucureşti, p. 255-256

24

De la faptul evident, că săptămînalul România Mare a fost un instrument de luptă al

guvernului împotriva adversarilor politici, pînă la integrarea publicaţiei în contextul

general al decăderii calităţii presei interne româneşti, a aducerii ei în derizoriu, au

trecut ani de zile, dar acestor aspecte le dedicăm o secţiune separată.

4. Derizoriul în Educaţie. Distrugerea Şcolii româneşti

„Iar cel din urmă şi cel mai mare om politic al şcoalei,

va fi acela care va da politica afară din învăţămînt”. Simion MEHEDINŢI

31

„Revizuirile pe hîrtie sînt totdeauna nişte ironii, iar

în cazul de faţă, ele trec limita ironiei şi ating nivelul

unor greşeli care pot compromite chiar sănătatea

sufletească a poporului nostru.” Simion MEHEDINŢI

32

Educaţia este cel mai sensibil segment în viaţa şi evoluţia unui popor.

Este, în acelaşi timp, şi cel mai vulnerabil la acţiuni politice de aducere în derizoriu.

După ce că România deţine recordul european de mortalitate infantilă (numărul de

copii sub un an care mor dintr-o mie, 11,99 la mie în 200833

), provocările la care

trebuie să facă faţă noile generaţii de copii, adolescenţi şi tineret sînt aproape

insurmontabile. Vorbim aici de complexul general al îngrijirii, imunizării şi

31

Op. cit., p. 152 32

Id., op. cit., p. 74 33

Cf. Simona Popa, în art. Ne mor cei mai mulţi prunci din Europa, Adevărul, 8 septembrie 2010

25

educaţiei tineretului, examene căzute sistematic, de 21 de ani, de către elita politică,

autoare de decizii eronate privind viitorul naţiunii romane.

Distrugerea Şcolii româneşti s-a început prin aducerea în derizoriu a efortului

educaţional şi cultural, a procesului de învăţare, în general şi prin demotivarea

salarială a cadrelor didactice. La două decenii de la schimbarea de regim, noile

generaţii au suferit cele mai dureroase şi mai negative transformări, acestea avînd

efecte catastrofale pe termen lung. De altfel, tinerii care nu s-au lăsat supuşi

efectelor demolatoare ale sistemului de învăţămînt românesc, constituie

mainstream-ul emigrării pentru studii în străinătate. Pentru că este o realitate faptul

că pentru un tot mai mare număr de tineri, emigrarea în scop de educaţie, cu

consecinţa rămînerii în străinătate, este considerată o soluţie optimă ce le determină

viaţa. În fond, cauza determinărilor o constituie tocmai catastrofala stare prin care a

fost adusă în derizoriu Şcoala românească.

Motivele acestei stări de fapt ne apar destul de vagi şi inconsistente – este iraţional

ca Statul să-şi distrugă „legal” propriile viitoare generaţii – dar distrugerea

învăţămîntului a ţinut de iraţionalitatea factorilor politici, deşi ne gîndim imediat la

afirmaţia lui John Stuart Mill, anume că „înapoierea este o justificare suficientă

pentru a încredinţa puteri autoritare unui Modernizator”34

.

Consecinţele sînt previzibile: o populaţie sub-educată este mult mai uşor de

manipulat atît electoral cît şi ideologic, în direcţii care nu întotdeauna coincid cu

cerinţele reale ale dezvoltării naţionale.

Iată doar cîteva dintre aspectele acestor realităţi:

- conform European Lifelong Learning Indicators sîntem „cel mai

prost educaţi din UE”35

, indicele ELLU măsurînd performanţa în

procesul de învăţare din patru perspective: învăţarea pentru a şti,

învăţarea pentru a face, învăţarea pentru a trăi împreună şi

învăţarea pentru a fi. Ni se par concluzii normale, atîta timp cît tot

mai mulţi tineri nu învaţă nici măcar în timpul şcolii.

- Faptul că Istoria este „Cenuşăreasa” educaţiei rezultă şi din această

observaţie: „Elevilor romani le este greu să înţeleagă de ce

Romania Europeană are aceeaşi vîrstă ca buletinul lor şi de ce

Occidentul este diferit de statele care, pînă nu demult, s-au aflat

sub Cortina de Fier. Şi asta pentru că aproape o jumătate de secol

de istorie românească lipseşte din manuale”.36

34

Cf. Ernest Gellner, The Struggle to Catch Up, în Times Literary Supplement, 9 decembrie 1994, p. 14 35

Patricia Labou, art. În Adevărul de seară, 3 septembrie 2010 36

Romulus Rusan, în art. Amintirile despre comunism sunt absente în şcoli, art. De Laurenţiu Ungureanu, în

Adevărul, 27 iulie 2010

26

- Aspectul material al achiziţiilor cu scop educativ în familii este

dramatic, tot mai puţine familii şi persoane cheltuind fonduri pentru

cărţi şi elemente de educaţie. „Ca o comparaţie, înainte de 1990,

cele mai scumpe cărţi costau 100 de lei, iar preţul mediu era de 15-

20 de lei, în condiţiile în care o pîine era 3,60 lei”37

, prohibiţie

materială ce contribuie la scăderea nivelului de pregătire şi

profesională a unor mari segmente de populaţie.

- Cum am menţionat şi mai sus, tot mai mulţi tineri romani pleacă la

studii în străinătate imediat după Bacalaureat, unde, universităţi de

prestigiu le oferă burse consistente.38

- „După ’89, în Romania s-au ridicat cîte 200 de biserici anual.

Numărul şcolilor a scăzut cu 1000 în fiecare an”39

. Nu comentăm

aceste statistici, ele pot fi exagerate, dar aprobăm existenţa acestui

mecanism: Biserica este sprijinită de politicieni pentru prea vulgare

interese electorale, în timp ce şcoala este erodată programatic.

Cu acest prilej, al emigrării „creierelor tinere”, ţinem să lămurim şi un aspect

aparţinînd demografiei reale a României, folosită abuziv şi propagandistic de

reprezentanţii puterii. În declaraţiile oficiale ale politicienilor noştri, dar şi ale

membrilor executivelor succesive, apare cu obstinaţie expresia „sîntem un popor de

22 de milioane”, sau spus altfel, „vorbim în numele a 22 de milioane...” etc.

Este vorba de o crasă irealitate, populaţia actuală, prezentă efectiv pe teritoriul

României este de cel mult 18 milioane de persoane şi este în continuă scădere.

Emigranţi economici – peste trei milioane, emigranţi pentru o mai bună educaţie,

emigranţi etnici şi emigranţi de conştiinţă (politică, religioasă sau altele), emigranţi

pe categorii profesionale – medici, asistenţi medicali, profesori, cercetători etc. –

constituie grosul celor ce sînt absenţi reali din discursul justificativ al liderilor

politici. Din această estimare mai realistă, sub un sfert constituie forţă de muncă

direct productivă. Această punere la punct priveşte interpretarea corectă a oricăror

statistici economice (baza de impozitare!) cu aplicare în discursul politic, pentru a

evita manipulări subliminale.

37

Alfred Bulai, în art. Şcoala vieţii, mai importantă decît şcoala, de Andreea Marin, în Adevărul, 2. sept. 2010 38

Să studiezi în California, mai ieftin decît la o universitate din Galaţi, art. de Daniel Catana, în Capital, 4

septembrie 2008 39

Cf. art. De Ramona Ursu, Secretul fericirii: fă-te popă!, în Adevărul de seară, 29 octombrie 2010

27

5. Derizoriul „Brandului de ţară”. Imn de stat, scuze publice

„Este clar că în acest domeniu al Brand-ului de

ţară nu de o separaţie a puterilor în stat avem

nevoie, ci de o profitabilă reunire a lor, exact

la fel ca în cazul fraudelor de mare anvergură.

Democraţia n-are ce să caute acolo unde

interesul naţional e un deziderat unanim!” Georgiana Arsene

Pentru înţelegerea mai uşoară a ridicolului în care a fos adusă problema Brand-ului

de ţară, vezi, în ANEXE, textul nostru, „România, între clişee şi vodevil”, mai ales,

pentru evidenţierea penibilului mod de tratare a problemei în toţi cei 21 de ani de

referinţă. Am vorbit şi cu alt prilej despre seriozitatea problemei de imagine:

„...şi naţiunile se depreciază, şi statele – ca organisme vii – intră periodic în conul

de umbră al percepţiilor negative, fenomene ce se datorează unui cumul imens de

elemente, în care politicile greşite sau chiar antinaţionale au rol fundamental.

Românii au fost campioni la aceste capitole. Faptul că naţiunea română şi statul

nostru suferă este demonstrat de eşecurile guvernelor succesive de a găsi, în sfîrşit,

un Brand de ţară viabil, recunoscut şi admirat”.40

Şi adăugăm acum, mai ales, cu acoperire în realitate.

40

Georgiana Arsene, Carol Harşan, Imn, Imagine, Brand de ţară, în New York Magazin, nr. 597, 10 decembrie

2008, p. 13

28

Este vorba, în context, de relansarea necesară a eforturilor pentru dobîndirea unui

nou prestigiu al României.

România nu e doar într-o criza economică, ci şi într-una de identitate ca şi într-o

criză morală. Cetăţeanul tabloid a devenit umplutura „hospitalieră” a ceea ce a mai

rămas din naţie.

Un Imn de Stat adecvat Departe de noi ideea de a induce în public „blasfemii laice”! Şi totuşi, problema

trebuie abordată cu un curaj asumat, tocmai pentru a demara un proces sigur de

restaurare a prestigiului naţional al României, proces pentru care pledăm în tot

acest demers al nostru. Toate acestea, şi pentru că spiritele îndeobşte, acute, văd cu

claritate rezultatele „în teren” ale proceselor de disoluţie treptată a unei naţiuni, a

unui popor şi, în final, a unui stat. Nimic din cele spuse aici nu ţine de teorii ale

conspiraţiei, ci de evaluarea pertinentă de numeroase grupuri de analize şi sinteze

care converg spre concluzii similare. De la elevat-dubitativul „avem o problemă”,

la cvasi-vulgarul „ţara se duce de rîpă”, distanţa de percepţie este minimă.

Deci..., de ce, problema Imnului de Stat?

Pentru că orice imn de stat este adecvat unei situaţii politice şi ideologice date. La

aceasta se adaugă valoarea artistică, cît şi capacitatea sa mobilizatoare, sugerînd

stabilitate şi mîndrie naţională. Noi credem că imnul Deşteaptă-te, Române!, (de

fapt, „Un răsunet”, de Andrei Mureşianu), dincolo de valoarea sa practic-

mobilizatoare în momente de răscruce, „a trăit” autentic doar 155 de zile, de la 16

decembrie 1989 pînă la 20 mai 1990. De atunci încoace, nu doar că populaţia „s-a

trezit”, lămurindu-se cu manifestările Puterii, dar acest imn a însoţit toate

manifestările oligarhiei neo-comuniste, la fel cum imnul „Trei culori” a fost asociat

în subconştientul colectiv cu regimul Ceauşescu. Constatăm că există o fractură

între România politică şi România profundă (după o recentă şi pertinentă

abordare41

) „care nu se simte reprezentată de această elită şi de simbolurile

confiscate de ea”.42

În acelaşi articol am sugerat un posibil imn, „Tot ce-i

românesc, nu piere”, de Jean Moscopol, cu un aranjament modern adecvat,

cîntecul fiind extrem de mobilizator, motivant şi generator de mîndrie naţională.

Sau, se poate organiza un concurs special în acest scop.

Masacrul de la Odesa şi relaţiile actuale cu Rusia Pe de altă parte, România a avut din ianuarie 1990 o problemă permanentă, legată

de relansarea şi repoziţionarea relaţiilor cu Federaţia Rusă (ex-URSS), aspecte

tratate mai consistent in segmentul textului nostru, Aducerea „pe linie moartă” a

41

A treia forţă: România profundă, de Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Ed. Logos, Bucureşti, 2008 42

Id., art. cit.

29

relaţiilor cu Rusia. Aici, tratăm doar necesitatea clarificărilor istorice, cu origini în

secole de vecinătate, dar din care s-au discutat pînă la oboseală şi cu rezultate

nesemnificative, doar două: consecinţele pentru România ale Pactului Ribbentrop-

Molotov şi retrocedarea Tezaurului Regatului României, aflat la Moscova43

.

Încercăm să clarificăm, pe scurt, unul din evenimentele istorice, în care, o cerere

oficială de scuze publice ar putea netezi mult mai repede calea spre relaţii mai

bune, bazate pe pragmatism, încredere şi nu pe resentimente contraproductive în

noile realităţi istorice.

În timp ce orice persoană are libertatea de a-şi alege religia, nu la fel se întîmplă cu

istoria. Aceasta trebuie asumată, indiferent cît de eroică sau de oribilă a fost. Este

şi cazul unor evenimente din secolul 20 pentru care politicienii români de azi ar

trebuie să ia o atitudine mult mai fermă. Dar, nu se întîmpla astfel. Unul din

evenimentele cele mai şocante a fost masacrul de la Odesa din 22 octombrie 1941.

Iată faptele, în descriere foarte sumară: la 21 iunie 1941, România intră în războiul

antisovietic alături de Germania, cu motivaţia expresă a recuperării teritoriale a

Basarabiei şi Bucovinei de nord, ocupate de sovietici după ultimatumul din 26 iunie

1940. Fără să urmeze sfaturile pertinente ale unor generali care au recomandat

oprirea pe frontiera Nistrului, mareşalul Ion Antonescu ordonă trecerea Nistrului la

30 iulie 1941 şi continuarea ofensivei antisovietice. Conform Planului Barbarosa,

Leningrad în nord şi Odesa în sud, nu trebuiau ocupate, ci doar încercuite şi

asediate. Oricum, trupele sovietice din Odesa s-au retras pe cale navală în noaptea

de 16/17 octombrie 1941. 15 divizii româneşti au încercuit Odesa, iar în oraş au

intrat doar 21 de ofiţeri conduşi de generalul Virgil Glogojanu şi ofiţerul german de

legătură şi informaţii. Singura clădire oficială rămasă întreagă a fost sediul NKVD

(antecesoarea KGB), cercetată de geniştii români care nu au dat aviz tehnic de

ocupare. La presiunea conducerii superioare a armatei române, grupul de ofiţeri s-a

instalat, urmînd să organizeze o şedinţă cu 400 de generali şi colonei care să-i ofere

lui Ion Antonescu cheile oraşului. La ora 4,15 în după amiaza zilei de 22 octombrie

1941, clădirea a sărit în aer, toţi cei prezenţi murind în atentat.

Reacţia la vîrf, a conducerii militare române a fost furibundă şi s-a constituit în una

din marile erori ale războiului. La două ore după explozie, mareşalul Antonescu

ordona prin telegramă cifrată cîte 500 de execuţii pentru fiecare ofiţer mort şi cîte

200 de execuţii pentru fiecare plutonier mort. Nu se specifica în telegramă dacă

executaţii să fie evrei, dar nici nu se poate contesta faptul că victime au fost şi

cîteva mii de evrei, unii împuşcaţi, alţii omorîţi prin ardere într-o mare magazie.

Oricum, retrospectiva istorică înclină spre represalii colective în conflict militar şi

nu spre holocaust antievreiesc, cum înclină mai multe organizaţii de profil.

43

Cunoscut, după 1996, sub numele de “Componenta de metale preţioase din Proiectul E-03/233”, reprezentînd

cantitatea de 91,3 tone aur. Vezi şi serialul nostru pe acest subiect din New York Magazin, 2008

30

Pomenim aici acest eveniment pentru extraordinara semnificaţie şi motivaţie

privind atitudinea actuală a populaţiilor ruse şi rusofone faţă de România actuală,

ca stat, şi faţă de români, ca popor, în secolul 21.

Deşi astăzi, Federaţia Rusă este condusă de o vastă echipă de profesionişi

pragmatici, România continuă să fie după 21 de ani, marea pierzătoare europeană –

în plan economic şi politic – a relaţiilor cu Rusia. S-a demonstrat faptul că în

secolul 21, aceste relaţii sînt prioritare pentru orice stat european şi nord-atlantic

responsabil faţă de propria creştere şi afirmare internaţională. Numai clasa politică

românească, supunîndu-se unui nejustificat orgoliu contraproductiv, refuză paşii

minimi spre reducerea tensiunilor cu Rusia. Iar, între primii paşi pozitivi este

tocmai asumarea responsabilă a cererii publice de scuze pentru una din marile şi

tragicele erori comise în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Repetăm, nu servim aici, interese ruseşti sau altele, de aiurea, ci strict interesele

Romaniei, iresponsabil neglijate de clasa politică prin inconştienţă şi lipsă de

pragmatism, cu afectarea gravă a prestigiului ţării şi pierderi economice uriaşe.44

6. Aducerea „pe linie moartă” a relaţiilor cu Rusia

„Modelul relaţiilor dintre o superputere şi o ţară

relativ mică a funcţionat în continuare , generînd

de-o parte teamă şi suspiciune, de cealaltă,

tentaţia de a folosi forţa în continuare”. Nikolai Morozov

45

Din cele spuse pînă acum şi din cazul particular descris mai sus rezultă doar o parte

din cauzele, aparent inexplicabile, ale ostilităţii politicienilor şi diplomaţilor români

faţă de noua Rusie, stat şi superputere care domină tot mai mult arena

internaţională şi, important pentru noi, regiunea Mării Negre.

Un lucru este clar, ca preambul al unei dezbateri pe acest subiect: „Majoritatea

dosarelor din relaţia directă România-Rusia sînt problematice sau conţin elemente

subiective ce frînează intrarea în normalitate.(...) Or, în această problemă, ca şi în

altele, Bucureştiul a preferat, cel mai adesea, să se ascundă după statutul de

membru UE-NATO decît să exprime cu fermitate poziţii fără echivoc”46

.

Trenează pînă acum, la începutul anului 2011, dosare în dispută, dintre care cităm:

dosarul moldo-transnistrian, în care România creează efecte de bumerang, dosarul

44

Istoria postbelică abundă de exemple de cereri de scuze oficiale, publice, pentru diverse tragedii, abuzuri, drame,

din care amintim doar că Rusia şi-a cerut scuze pentru masacrul de la Katyn, Sfîntul Scaun, pentru abuzurile de

pedofilie ale prelaţilor catolici, mai ales în SUA, preşedintele Obama a cerut scuze Guatemalei pentru experienţele

sexuale făcute de armata americană în urmă cu cîteva decenii… 45

În volumul Corespondentul Agenţiei TASS care a văzut totul, 2002 46

Cf. art. Putin: Bulgaria – Da, Romania – Niet!, de Carol Harşan, în Romania Liberă, Nr. 5432, 18 ianuarie 2008,

p. 1, 12

31

economic direct, dosarul conductelor energetice şi al achiziţionării directe de gaze

naturale, dosarul Tezaurului Romaniei aflat la Moscova, dar şi lupta între cele două

Patriarhii ortodoxe autocefale pentru „feuda” Moldova47

.

Cîteva note scurte legate de unele din aceste dosare se impun.

Astfel, în cadrul dosarului moldo-transnistrian, orice observator avizat şi cercetător

consecvent la faţa locului, poate constata faptul că pretenţia de statalitate a

Republicii Moldova este o construcţie post-sovietică, avînd asentimentul iniţial al

Europei Occidentale din perioada 1089-1991.

Avem tot respectul cuvenit faţă de o ţară vecină şi membră a Organizaţiei

Naţiunilor Unite. Dar, considerăm comentariile care urmează, la fel de respectuase

şi logice. La Chişinău s-a aflat pînă recent la putere ultimul regim comunist din

Europa, oficial recunoscut, al patrulea din lume48

. Iar, a fi comunist la Chişinău

astăzi, nu mai înseamnă ancorarea în ideologia marxist-leninistă, ci este sinonim cu

a fi antiromân. Restul e manipulare şi o acerbă luptă pentru sfera de influenţă la

Marea Neagră, domeniu în care România nu scrie aproape nimic la „partitura”

acestui concert.

Pe de altă parte, scopul regimurilor de la Chişinău, mai ales, a celui comunist, nu a

fost să rezolve, efectiv şi eficient, problema secesiunii din corpul R. Moldova, a

Transnistriei – în fond, o enclavă foarte profitabilă pentru toţi actorii politici!– ci să

menţină cît mai mult „secesiunea de România”. Status quo-ul statal moldovenesc

ne demonstrează că nu nistrenii sînt adevăraţi secesionişti, ci guvernul de la

Chişinău. Căci, ce altceva sînt astăzi moldovenii „vorbitori de limbă

moldovenească”, decît nişte români fără de Românie, conduşi ideologic de nişte

restanţieri neo-sovietici, vieţuind într-un teritoriu avînd agonia ca mod de

manifestare – lege a statului asistat! Acestea, şi pentru că dorinţa de a dobîndi un

paşaport românesc a devenit pentru cei mai mulţi moldoveni sinonim cu intrarea în

normalitate, o dată cu ieşirea din „patria mankurţilor”49

. Iar Partidul Comunist din

Republica Moldova (PCRM) nu mai este un partid comunist autentic, ci un partid

avanpost al creatorilor de teritorii artificiale din Rusia post-sovietică. De aceea,

astăzi, la o analiză profundă, vedem că, dacă un stat ca Republica Moldova există,

este o dovadă că Uniunea Sovietică nu a murit întrutotul, ci suferă surprinzătoare

transformări. Iar teoria „conflictelor îngheţate” devine tot mai mult un argument

discutabil al unor grupuri îndărătul cărora mişună traficanţi de arme...

Într-un mod diplomatic-ipocrit, R. Moldova se va „reîntoarce” la România, prin

mecanismul absorbţiei europene, atît de înclinată spre compromisuri politice, pe cît

47

Idem, art. cit. 48

După Cuba, R. P. Chineză şi R. P. D. Coreană 49

Cuvîntul “mankurt” a făcut carieră după descrierea din romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decît veacul

, însemnînd un individ depersonalizat, anulat identitar printr-o tortură specifică descrisă

32

va fi pregătită să le facă Federaţia Rusă în propriul folos. Iar Rusia e întotdeauna

pregătită.

Cu privire la dosarul economic româno-rus, sînt doar de constatat consecinţele ce

rezidă din starea concretă a investiţiilor ruseşti în România. Căci, procesul invers,

al investiţiilor româneşti în Federaţie, e aproape insignifiant. Politica externă

economică a Federaţiei, pragmatic coordonată, urmează, azi mai mult ca oricînd,

reţeta colonială britanică din secolul 19: acolo unde interesul strategico-militar avea

un avans, interesul economic se instala imediat. Or, o Românie în NATO şi în UE

este un obiectiv strategic important pentru Rusia, fie doar şi prin complexul

regional de la Marea Neagră. Ca dovadă, investiţiile ruseşti în România, precum şi

participarea la licitaţiile pentru privatizări în ultimii 10 ani, au vizat domeniile

strategice ale energiei şi metalurgiei. Chiar unii experţi români pe vectorul Rusia

reproşează diplomaţilor din MAE român că nu înţeleg subtilităţile istorice care ţin

de relaţiile Rusiei cu Occidentul, în general, şi cu România, în special50

, dar o

întrebare pluteşte în aer:

care este concesia politică majoră pe care România trebuie să o facă pentru ca

avalanşa de investiţii ruseşti să fie benefică şi pentru ţara noastră, iar piaţa

rusă să redevină prioritară pentru exportul şi investiţiile româneşti?

Celelalte dosare sprijină, în primul rînd, uriaşa discrepanţă între abordarea

pragmatică a părţii ruse şi frînarea resentimentar-contraproductivă a părţii române.

La aducerea în derizoriu a acestui important pachet de relaţii speciale cu noua

Federaţie Rusă, Grupul FSN de putere neocomunistă de la Bucureşti şi cele

succesoare şi-au adus un copios dar nefericit aport.

Epoca resentimentelor trebuie să ia sfîrşit, iar proiecte sănătoase şi pe termen lung

trebuie să o înlocuiască.

50

Într-un raport din decembrie 2004, Serghei Peresleghin, expert al Kremlinului, spunea că „primul pătrar al

secolului 21 va fi perioada marilor zguduiri în condiţiile în care civilizaţia industrială îşi va epuiza posibilităţile de

dezvoltare”…

33

7. Derizoriul liderului politic „nou”

„Omul mediocru este conducător excelent

pentru mulţimi mediocre şi partide mediocre.” Joseph Joubert

După euforia iniţială, din decembrie 1989-mai 1990, cînd noi personalităţi au

ocupat spaţiul politic şi public al ţării, mulţi au crezut că prospeţimea mulată pe

libertatea de expresie obţinută după inerţia absolutistă pe fond comunist era un

semnal clar al prosperităţii iminente.

Dar, fenomenul a deviat rapid şi bine coordonat spre un monopol în care Grupul

iniţial de persoane au menţinut în cerc închis exercitarea puterii, timp de 21 de ani.

Slugărnicia tipică ierarhiilor de partid a devenit o plagă a politicului românesc, o

cauză ce a stimulat serios diminuarea capacităţilor pozitive cu efecte nefaste în

decizii. Nu credem că la urechile vreunui politician român ar fi ajuns, în tot acest

timp, expresia lui Thomas Morus, „este faptă egală cu cea de spion şi de trădător

să încuviinţezi în prostie sau din comoditate nişte hotărîri nenorocite”51

.

Evidenţa, după două decenii, este mai vizibilă azi: nici un partid nu a creat un lider

cu adevărat nou, nici un partid nu şi-a creat o şcoală credibilă de noi cadre, în ciuda

51

În Utopia, I

34

apariţiei finanţate a numerose institute „ideologic-dogmatice”, centre de studii

politice, şcoli „de vară şi de alte anotimpuri” etc.

Singura promovare notabilă a unei persoane „mai tinere” dar nu „mai noi”

s-a produs în Partidul Social Democrat (PSD), Victor Ponta devenind preşedinte al

partidului după un stagiu şi o perfecţionare la organizaţia de tineret.

Însă acest fapt nu a însemnat o responsabilizare accentuată dublată de elaborarea

unui serios Proiect Naţional de dezvoltare pe termen lung. Practic, pînă la

momentul februarie 2011, PSD speculează în plan politic şi electoral greşelile şi

deciziile controversate şi contestate, ale Coaliţiei de guvernare52

.

Omerta, ca sistem:

Nimeni „din interior”!, nu „pîrăşte”53

pe hoţii-politicieni, deşi furturile sînt vizibile,

atît de vizibile încît politicienii înşişi au cheltuit mult efort şi bani ca să reducă

elanul procurorilor ce nu mai prididesc cu anchetele...

O spune şi un ex-premier, Victor Ciorbea, sindicalist preluat în barca Puterii:

„prima măsură ar trebui să fie oprirea jafului naţional. Dintr-o dată nu-l poţi opri,

dar măcar îl poţi diminua şi pune sub control. O reducere de 75% a jafului

naţional ar însemna enorm pentru România în situaţia actuală”54

.

Ne întrebăm, dacă un astfel de om – subliniem, integrat în sistem – afirmă astfel de

idei, cît de profundă este, de fapt, destructurarea economică a statului român?

De parcă vorbim de două state paralele, cea virtuală, mestecată de-a gata, pe care o

vedem cu toţii şi în care doar sărăcia unei mari părţi a populaţiei nu este iluzorie, şi

cea reală, furată deja.

Într-un alt caz, un ex-ministru de Externe, Adrian Severin, şi-a făcut o trambulină

de moment, însoţită de o masivă publicitate, „ameninţînd” cu publicarea unei „liste

de spioni”, după care a fost el însuşi eliminat din Executiv. Niciodata el nu a fost

auzit de atunci, rostind un singur nume, în ciuda prodigioasei sale activităţi

publicistice în paralel cu notabila activitate euro-parlamentară.

A rămas celebră şi fraza rostită de ex-preşedintele Emil Constantinescu la orizontul

anului 2000, cînd eşecul Convenţiei Democrate devenise evident – „m-a înfrînt

sistemul”, prin care acesta înţelegea, iar populaţia percepea ca atare, „Securitatea şi

pe neo-comunişti”. Fostul preşedinte a avut de atunci timp destul – peste zece ani –

şi toate posibilităţile de comunicare în masă, pentru a face dezvăluirile necesare

pentru însănătoşirea climatului politic. Nu a făcut-o. Este în continuare ostatic al

aceloraşi comandamente.

52

Compusă din Partidul Liberal Democrat, Uniunea Democrată a Maghiarilor din Romania şi cu sprijinul deputaţilor

minorităţilor naţionale şi a aşa numitului grup “al independenţilor”, în fapt, transfugi politici 53

Respectiv, nu dezvăluie, aici, cu sensul de a avea curajul să facă publice fapte reprobabile ale membrilor clasei

politice 54

În art. lui George Rădulescu, “Jaful naţional trebuie redus măcar cu 75%”, în Adevărul, 23 iulie 2010, p. 26

35

Nici unul dintre aceştia, dar şi mulţi alţii, nu au dezvăluit nimic, pentru că se

ajungea la miezul Grupului, iar acesta are pînă astăzi pîrghiile necesare de control

şi de reacţie.

Pe de altă parte, rulajul inter-partinic de personal politic de elită este, normal, o

joacă de oameni mari dovedind coerenţa reală a Grupului iniţial: ex-premierul Petre

Roman (FSN, PDSR, PD...) consiliază pe Crin Antonescu (PNL), Cozmin Guşă

(PIN, PSD şi retur...) consiliază pe Marean Vanghelie (PSD) etc.

Din perspectiva concluziilor dorite de micul nostru studiu, important este faptul că

Grupul iniţial – şi permanent – a promovat la Putere doar oameni care au acceptat

directivele şi comandamentele care au conservat pînă astăzi Puterea în parametrii

iniţiali.

O imagine, cît de cît realistă, a acestui mecanism transpare şi din următorul citat, cu

menţiunea că ţine de calităţile exclusive ale jurnalismului investigativ independent

să aibă acces la detalii şi mai semnificative (pentru situaţia din Rusia o făcuse Anna

Politkovskaia, cu mult succes55

):

„Singurul general de Securitate de cinci stele, Demetrios Inimosu: pentru orice

funcţie înaltă aruncăm în competiţie trei indivizi, dintre care doi principali. Toţi

trei trebuie căutaţi cu acul pînă se găseşte o problemă gravă, penală. Dacă n-are o

asemenea problemă vom apăsa la maximum pe slăbiciunile lui încît, cum n-are

nervii tari, va pica în capcană. Apoi, îi iertăm pe toţi, dar fiecare să ştie de frică.

Pe urmă, îi lăsăm să se încaiere între ei, pe putere, pe bani, pe forţă, le scriem,

dacă le place aşa, titlurile pseudo-ştiinţifice, pe cîte două rînduri, profesor

universitar, doctor docent, conducător de doctorat... Le fluturăm pe la nas şi cîte

un miliard de dolari şi îi facem să creadă că ei conduc, că sînt nişte semizei veşnici

(sic!, n.n.) dar, de fapt, noi administrăm averile, şi cînd se urcă scroafa în copac, le

tragem preşul de sub picioare. Sigur, tot noi îi salvăm, ca să nu-şi uite Mama şi îi

reciclăm”56

.

Deci, cum rămîne cu această Cupolă a Securităţii şi cine conduce România, de fapt,

un Iliescu, un Constantinescu, un Băsescu?

Prin astfel de tehnici, înţelegem de ce actualii politicieni, iertată-ne fie metaforica

trimitere, acest ultim „popor migrator” năvălit asupra României, au devenit o

calamitate mai „elaborată” în termenii jafului real, decît cele ale Goţilor şi Avarilor

cu peste un mileniu în urmă.

Într-o concluzie preliminară, credem că nu trebuie să ne mire nici de ce evoluţia

politică a României a urmat acest drum, dar nici de ce unii oameni – foarte puţini,

ai Grupului iniţial FSN au căzut cu condamnări definitive, sau alţii, nu ştim cîţi şi

55

În volumul Jurnal Rusesc, ed. Meteor Press, Bucureşti, 2010 56

În Jurnalul Naţional, 22 octombrie 2008, citat în art. Imn, imagine, brand de ţară, de Georgiana Arsene, Carol

Harşan, în New York Magazin, 10 decembrie 2008

36

de ce calibru – vor cădea. Oricum, lucrurile se petrec spectacular în România, spre

deliciul maselor consumatoare de tabloide:

„De aceea nu-i rugă mai necesară decît aceea că dacă tot este să cazi, să-ţi ofere

viaţa o groapă mai acătării pentru o năruire remarcabilă. Fiindcă ştiut este că nici

chiar în cădere, omul nu-şi va putea învinge dorinţa de a fi remarcat şi

aplaudat”57

.

Un lucru este clar pentru anliştii lucizi ai fenomenului politic românesc: între acest

Grup de oameni politici şi ofiţeri în civil care au represiunea, răzbunarea şi

revanşa în sînge, şi viitoarea echipă politico-economică ce va avea sarcina aplicării

de corecţii pentru recuperarea ţării (la propriu!) nu poate fi vorba de nici o

reconciliere, oricîte compromisuri ar fi dispus primul Grup să facă şi oricîte

concesii ar fi în stare să acorde cel de-al doilea grup – deocamdată, virtual.

Orice compromis va prelungi Puterea celor dintîi, al Grupului iniţial FSN securist-

neocomunist, care nu şi-a epuizat nici pe departe resursele de monopol şi

manipulare. La această etapă se lucrează intens în aceste luni.

8. Presa românească adusă în derizoriu

Evul Mediu Catodic, sau primitivismul informaţional post-modern, ar putea fi

reperele descrierii sumare a decăderii presei româneşti în aceşti 21 de ani.

Pentru că tabloidizarea presei româneşti după 1990, a făcut parte dintr-un proces

general de descreştere a calităţii educaţiei prin informaţie şi formaţie, fenomen

desfăşurat în paralel cu aducerea în derizoriu a şcolii româneşti.

Nu putem dovedi în acest moment faptul că procesul a fost dirijat politic, dar putem

constata în abundenţă efectele sale.

Presa a fost adusă în derizoriu – în România, în mod special, dar fenomenul se

petrece şi pe alte cîmpuri etnic-naţional-statale – pentru ca oamenii de rînd,

contribuabilii, masa electorală ţinută, pe cît posibil, într-o ignoranţă controlată, să

nu se întrebe despre corectitudinea deciziilor politice, să nu se îndoiască de sensul

direcţiei hotărîte de guvernanţi, să nu gîndească la consecinţele ultime pentru viaţa

lor personală, ca urmare a deciziilor aleşilor lor pe cale democratică.

Faptul că s-a dorit în aceşti 21 de ani o docilitate dirijată prin presa scrisă şi audio-

vizuală, cu efecte imediate asupra populaţiei, apare evident doar din retrospectiva

istorică, nu neapărat şi din analiza concretă la un moment dat. Dar, acum

beneficiem de această posibilitate, a retrospectivei obiective asupra istoriei recente

57

Ion Buga, Introducere la secolul XXI, Editura Filocalia, f. a., p. 25

37

şi ne dăm seama, pe scurt, cu cît este mai uşor de manipulat o masă umană

ignorantă.

Problema serioasă pentru un stat apare atunci cînd acest proces este determinat de o

elită politică la rîndul ei, ignorantă, dar în alţi parametri.

Privind retrospectiv, putem descoperi treptat faptul că scopul aducerii presei

româneşti în stare „tabloidă” a fost tocmai crearea mentalului colectiv standard, cel

ai cărui membri să nu se întrebe, să nu se îndoiască şi să nu gîndească.

Una din ltimele „găselniţe” lansată de Putere în războiul dintre Stat şi Presă este

declararea acesteia din urmă drept potenţial pericol la adresa siguranţei naţionale,

sub numele generic de „vulnerabilităţi”: instituţia care a generat şocanta noutate

este „supremă” în statul românesc, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării „vorbind

doar de „fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra

instituţii ale statului prin răspîndirea de informaţii false despre activitatea

acestora”58

.

Afirmaţia, intens contestată de masa presei romaneşti, a fost contesta şi de

organizaţia Freeex, care menţiona în Raportul pe 2009 privind libertatea presei în

România:

„A revenit în forţă controlul politicienilor asupra instituţiilor mass-media prin

contracte de publicitate. Au fost dezvăluite cazuri concrete de cumpărare a ştirilor

favorabile din bani publici. Fenomenul este mai evident în presa locală, unde multe

dintre publicaţiile care nu s-au închis din cauza crizei sînt dependente de banii din

astfel de contracte.”59

O notă de aducere a problemei în limite rezonabile ale analizei lucide o face şi

Radu Călin Cristea, cel care îi pune şi pe ziarişti în rîndul celor vinovaţi de căderea

în derizoriu a presei:

O problemă cel puţin la fel de gravă ca manipulările prin presă, adesea fără

perdea, vehemente şi primitive,priveşte ţinuta morală a jurnalistului român

constrîns să aleagă între compromisuri în planul eticii profesionale şi umflarea

contului în bancă. Nu mogulii sînt de vină că destui ziarişti cu influenţă în presa

autohtonă aleg fără mustrări de conştiinţă calea unor reprobabile concesii. Aceste

abdicări descalifică jurnalismul şi-l aruncă în categoria meseriilor ruşinoase,

similare cu igienizarea toaletelor publice sau a desfundatului canalelor colectoare

a tuturor mizeriilor de pe lume”.60

Cu alte cuvinte, la momentul 2010 – începutul lui 2011, presa din România a

devenit din „cîinele da pază al democraţiei”, o haită de maidanezi rahitici şi

58

În Jurnalul Naţional, 24 septembrie 2010, art. Mogulii mici şi mijlocii, de Adriana Duţulescu 59

Idem, art. cit. 60

În art. Vîntu, valurile…, din Adevărul, 28 octombrie 2010

38

deprofesionalizaţi, în mare parte, arondaţi unor resurse financiare de tip lesă la

capătul cărora stă întotdeauna un interes politic partizan.

Procesul va mai continua o vreme, sîntem convinşi, pînă cînd tot din interiorul

societăţii vor fi generate acele forţe noi care vor aduce schimbarea pozitivă.

9. Adio, Lustraţie în Romania!

„Principiul lustraţiei este, în

esenţa sa, un principiu

antidemocratic. De esenţă stalinistă,

întors pe dos.”

Ion Iliescu61

Această acţiune politică a Grupului iniţial s-a încadrat în contextul general al

legitimării noii puteri neocomuniste cu nucleul FSN ca promotor acerb al inutilităţii

oricărei iniţiative de Lustraţie politică. A accepta în 1990 acţiunea de Lustraţie

politică în România echivala cu sinuciderea Grupului care tocmai a preluat Puterea.

Aşa că, nimic n-a fost prea scump în vederea prezervării ei!

Problema a fost periodic dezbătută pe toate feţele în confruntări fără sfîrşit şi a dus,

prin repetiţia obositoare şi scoaterea în prim plan a altor „probleme stringente”, la

aducerea ei în derizoriu. Bibliografia în domeniu este abundentă, aici, interesîndu-

ne doar acestă tenace acţiune politică.

61

În Adevărul, 14 decembrie 2010

39

Derizoriul acţiunii de Lustraţie politică în România, înseamnă şi derizoriul CNSAS,

or, tocmai aceasta a fost una dintre ţintele perseverent urmărite de către Grupul

iniţial şi cele post-FSN.

În cele din urmă, credem că, dacă lucrurile involuează în continuare pe panta pe

care sînt pornite, vom avea nevoie nu doar de o iminentă „de-PDL-izare” a statului,

ci şi de un nou apel la o Lustraţie care să aibă efect tocmai asupra politicienilor de

după 1990, respectiv împotriva întregii construcţii politice a Grupului iniţial, sub

toate formele cameleonice pe care le-a luat în aceşti 21 de ani.

EXISTĂ, TOTUŞI, PROIECTE NAŢIONALE!

Toate analizele privind România la 21 de ani de la re-democratizare sînt pesimiste

şi constată extrem de fragila stare de subzistenţă, slăbiciunea instituţiilor, irosirea

energiilor în lupte politice, accentuarea sărăciei, erodarea încrederii internaţionale

şi o fractură accentuată între stat şi cetăţenii săi.

„O analiză a momentului politic şi social scoate în evidenţă un adevăr crud: am

umblat douăzeci de ani prin deşert, ne-am rătăcit, iar cînd am deschis ochii am

constatat că sîntem acolo de unde am plecat. În cel mai bun caz, căci am putea fi

undeva mai jos decît în 1990. Un dezechilibru total, o ţară sărăcită de tot felul de

experimente, un popor răspîndit prin lume, nişte cetăţeni fără încredere în instituţii

sau în viitor. România este un stat eşuat care nu mai poate funcţiona decît pe

datorie”.62

O recentă sinteză publicată de ziarul Adevărul se apropie de constatarea de mai sus

a analistului Vasile Dâncu: „Lipsă de viziune, decizii conjuncturale, puţină

inteligenţă, mult populism, oportunităţi ratate şi foarte puţine decizii corecte, multe

dintre acestea luate la presiune internaţională. O ţară care a trăit tot timpul pe

62

Vasile Dâncu, Romania – momentul zero. În căutarea echipei, Q Magazin, iunie 2010, p. 20

40

datorie, indiferent dacă avea creştere economică sau nu. O populaţie căreia i-au

trebuit 17 ani ca să atingă puterea de cumpărare pe care o avea imediat după

revoluţie. O economie deseori configurată premeditat ca să aducă bunăstare doar

elitelor corupte, şi nu tuturor cetăţenilor.”63

Toate acestea fac ca ţara noastră să figureze în Clasamentul ţărilor eşuate, elaborat

de revista Foreign Policy şi The Found of Peace, în categoria ţărilor aflate „la

limită”64

.

Realitatea crudă este surprinsă şi descrisă şi de grupul de experţi din jurul

Institutului de proiecte pentru Inovaţie şi dezvoltare, IPID:

„Ne-a lipsit de fiecare dată ideea unificatoare a gîndirii sistemice, conştiinţa

faptului că orice măsură aparent raţională azi poate crea mai tîrziu efecte perverse

cu ramificaţii multiple”.65

Analiza semnată de Călin Georgescu subliniază

punctual starea de fapt în anul 2010, spre capătul perioadei analizate de noi: „Criza

actuală nu a făcut decît să arate că fragilitatea progresivă a sistemelor naturale,

ca şi a celor economico-financiare, ne-a adus periculos de aproape de punctul de

inflexiune, cînd constituirea unei mase critice de acumulări negative poate face ca

destrămarea structurilor existente să devină ireversibilă. (...) Pînă şi discuţia

necesară despre reforma statului pare să se limiteze la o redistribuire a puterii

între diferitele segmente ale elitelor politice, fără să reiasă prea clar ce ar fi de

făcut cu această putere”66

Textul subliniază ideea de bază a analizei noastre, potrivit căreia, segmente

desprinse din acelaşi trunchi comun neo-comunist, Grupul FSN iniţial şi

aglomerările adiacente descrise mai sus, s-au succedat la putere fără a impune un

solid Proiect de viitor pentru România, aplicînd, în schimb, programe de deturnare

de la cursul firesc, atît a avuţiei naţionale, cît şi a imperativelor cerute de tranziţia

de la un sistem totalitar la o societate profund democratică.

Proiectul IPID prevede o ancorare solidă a deciziilor politico-economice româneşti

în proiectul general al Uniunii Europene, denumit Europa 2020. În ciuda faptului că

reviste titrate ca Time, Newsweek sau Businessweek vedeau Uniunea Europeană ca

„durerea de cap a lumii”, aceasta elaborează cu tenacitate direcţii fezabile şi

raţionale de dezvoltare.

Ţintele Agendei Europa 2020 sînt: „1. Asigurarea unei rate de ocupare de 75% a

populaţiei în vîrstă de 20-64 de ani; 2. Investirea de 3% din PIB-ul UE în

cercetare/dezvoltare; 3. Atingerea ţintelor 20-20-20 la capitolul energie şi

63

Ziarul Adevărul, 21 iunie 2010, art. Dosar Romania falită. Două decenii de erori, p. 28-32 64

Ovidiu Nahoi, România şi Clasamentul statelor eşuate, Adevărul, 13 iulie 2009, p. 14 65

În volumul România după criză. Reprofesionalizarea, Editat de IPID, coord. Mircea Maliţa, Călin Georgescu, Ed.

Compania, Bucureşti, 2010, p. 10 66

Id. Op. cit., capit. Trezirea la realitate, de Călin Georgescu, p. 10-11

41

schimbări climatice (a. Majorarea la 20% a aportului surselor regenerabile, b.

Reducerea cu 20% a emisiilor cu efect de seră, şi c. Îmbunătăţirea cu 20% a

eficienţei energetice); 4. Asigurarea unei proporţii de 40% de absolvenţi ai

învăţămîntului superior în segmentul de vîrstă de 30-34 de ani; 5. Reducerea cu

25% a numărului de persoane care trăiesc în sărăcie.67

România este restantă la toate capitolele şi ne este greu să ne imaginăm o aplicare

ad literam în perioada imediat următoare, în care acţiunea politică va fi supusă încă

degringoladei şi luptelor politice, dublate de convulsii sociale.

Pentru mai buna înţelegere a contextului global geo-politic şi strategic în care

Romania va trebui să-şi croiască un drum viabil în următoarele 2-4 decenii, vezi în

ANEXE textul nostru, Prognoze sumbre: Putere, Presă, Publicitate.

CUM SE REPETĂ ISTORIA?

„Daţi-mi totul şi chiar mai mult decît atît!” Traian BĂSESCU

Istoria, chiar, se repetă, aşa cum a subliniat Nicolae Iorga? Fireşte, istoria nu se

repetă. În schimb, apar similitudini între evenimente şi structura unor personalităţi,

separate unele de altele prin decenii şi prin generaţii succesive, situaţii care permit

reluarea şi aplicarea unor strategii folosite deja.

În cele ce urmează, încercăm un scurt studiu paralel între două momente istorice:

anii 1938-1940, dominaţi de regele Carol II, urmat între 1939-1944 de dominarea

generalului Ion Antonescu; şi anii 2004-2011, dominaţi de preşedintele Traian

Băsescu. La prima vedere, s-ar părea că încercarea noastră este hazardată. Şi

totuşi...

„În nici un caz nu voi fi un preşedinte care va pluti pe realităţi, va pluti pe

instituţii. În numele poporului pe care îl reprezint – sînt singurul care are

legitimitatea poporului – nu voi ezita să am discuţii şi să cer instituţiilor statului

roman să servească poporul român respectînd legea şi făcînd ceea ce trebuie să

67

Călin Georgescu, în Studiul IPID citat, p. 15 şi urm.

42

facă. Din acest punct de vedere vă pot spune că voi fi un preşedinte activ, un

preşedinte implicat, un preşedinte conştient de responsabilitatea pe care i-a dat-o

votul direct pe care l-a primit de la electorat”68

.

Este bine ca un preşedinte să se considere „implicat”, dar cu condiţia să nu încalce

Constituţia şi legile ţării. Timpul exerciţiului de pînă acum, însă, a demonstrat că

preşedintele Traian Băsescu s-a substituit adesea instituţiilor care ar fi trebuit să

pună în aplicare promisiunile din programul cu care au fost cîştigate alegerile,

acţiuni abuzive pe care le făcuse frecvent şi Ion Iliescu. De asemenea, el a sprijinit

masiv şi sprijină încă, acea coruptă camarillă personală şi grupurile politice care îi

sînt fidele pînă la slugărnicie.

„Deci, asta e marea problemă a lui Traian Băsescu. E impredictibil şi nu poţi să ai

încredere în cuvîntul lui. El şi-a pierdut încrederea celor din jur. Sigur că îi ţine

aproape pe cei care sînt legaţi de putere. Dar de asta spun apropo de Traian

Băsescu şi de ceea ce s-a întîmplat în aceşti ani. El i-a alergat mereu pe adversarii

politici. Răzbunarea politică a contat cel mai mult. Şi în ceea ce mă priveşte, şi în

ceea ce îi priveşte pe liberali... Nu mai există nici un fel de chimie personală,

Romania nu reuşeşte să îşi valorifice în nici un fel interesele proprii în afară”.69

Iată cum este descrisă personalitatea luiCarol al II-lea de către un medic specialist

care a trăit extrem de acut acea perioadă:

„Mărul putred e Regele Carol II... îmbolnăvit de ciroză hepatică de origine

etilică”70

.

Legat de Ion Antonescu, bolile şi fiziologia patologică ce au determinat unele

decizii politice şi nu altele, acelaşi medic ne spune: „Generalul Ion Antonescu a

fost un paranoic cinstit care se vroia şeful unic al partidului unic de stat, după

modelul lui Adolf Hitler în Germania,a lui Francisco Franco în Spania şi Benito

Mussolini în Italia”71

. Şi în continuare: (Pe front) între noiembrie 1941- ianuarie

1942 nu se întîmplă nimic deosebit pentru că generalul Ion Antonescu primise

malaria-terapie şi arsenic pentavalent Stovarsol pentru un tabes dorsal de origine

sifilitică”72

. Şi o ultimă notă: Cît priveşte persoana mareşalului Ion Antonescu: a)

este just diagnosticul generalului Aurel Aldea „este nebunul care o ia razna înainte

şi nu se uită în urmă pentru a vedea ce-a făcut şi ce lasă şi b) are şanse de justeţe

diagnosticul meu că Mareşalul Ion Antonescu a fost victima a trei mari intriganţi:

68

La Radio Romania Actualitaţi, emisiunea Sfertul Academic, 4 februarie 2005 69

Adrian Năstase, la Naţional TV, emisiunea Miezul problemei, 5 februarie 2008, ora 22 70

Dr. Şerban Milcoveanu, în Cine sînt forţele oculte?, Liga pentru apărarea adevărului istoric, Bucureşti, 2009, p.

153 şi urm. 71

Idem, op. cit., p. 51 72

Idem, op. cit., p. 54

43

Mihai Antonescu, Eugen Cristescu şi Veturia Goga care-l stimulau la facerea de

rele şi care-l împiedicau de la facerea de bine”73

.

Bineînţeles, în cele mai multe cazuri de lideri politici există „o Duduie” care

determină politici prin influenţa covîrşitoare asupra bărbatului politic pe care îl

domină, exemplul notoriu românesc fiind cel al Elenei Lupescu asupra lui Carol al

II-lea. Bibliografia asupra persoanei ei este bogată, aşteptăm bio-bibliografii ale

altor „femei forte”, multe, cu numele Elena, care au determinat politici prin

influenţa lor (Elena Ceauşescu, un exemplu reprezentativ).

Despre preşedintele Traian Băsescu, ziarele PRM, România Mare şi Tricolorul

abundă în ştiri medicale catastrofice, dar despre credibilitatea lor am vorbit deja în

secţiunile anterioare. Însă, ele nu obosesc în „a atrage atenţia”, ca de pildă, articolul

„Traian Băsescu a ajuns o cîrpă la picioarele ungurilor: ministrul Sănătăţii e

ungurul Cseke Attila, medicii care îl tratează de cancer sînt din Budapesta, iar

medicamentele îi vin, cu avionul, din Ungaria!”74

Respectînd funcţia,şi nu persoana,

constatăm că în Federaţia Rusă, jurnalista Anna Politkovskaia75

a ţinut ani în şir

evidenţa paşilor prin care preşedintele Vladimir Putin a reîntors ţara spre o

dictatură de tip nou, pe baze şi cu metode vechi, avînd spijinul a mii de membri

KGB, retraşi din serviciu operativ pentru servicii mult mai rentabile economic.

Ea menţiona în anul 2004 inter-relaţia dintre serviciile secrete ruse şi preşedinte, un

mixaj de putere devenit „Instituţie” funcţională pînă astăzi:

„Informaţii obţinute din surse independente (nu ne surprinde faptul că nici una nu

provine din surse oficiale) sugerează că peste 6000 de membri ai KGB/FSB l-au

urmat pe Putin cînd acesta a ajuns la putere şi ei ocupă acum cele mai înalte

funcţii în structurile naţionale. (...) Istoria, cu părţile ei rele, tinde să se repete, la

fel ca un cancer, iar tratamentul este unul radical: terapia efectuată la momentul

oportun pentru a distruge celulele ucigaşe. Noi nu am făcut aşa ceva. Ne-am tîrît

din URSS şi am intrat în „Noua Rusie” infestaţi cu ploşniţele noastre sovietice. (...)

Astăzi ne-am trezit că sîntem înconjuraţi de oamenii de nădejde ai lui Putin şi ai

prietenilor lui. Din nefericire, aceştia nu au încredere decît în indivizi de genul lor.

Rezultatul este că structurile de putere din noua Rusie sînt invadate de cetăţeni cu

anumite trăsături specifice, avînd prin formaţie o mentalitate represivă şi o

73

Idem, op. cit., p. 67 74

Nicolae Ghiţă, în Romania Mare, 29 octombrie 2010 75

“Singurul lucru care contează în Rusia de azi este loialitatea faţă de Putin. Devotamentul personal atrage după sine

cîte o indulgenţă, o amnistiere în avans, pentru toate succesele şi eşecurile de o viaţă. Competenţa şi profesionalismul

nu contează deloc la Kremlin. Sistemul care a evoluat sub Putin corupe pînă în maduva oaselor, atît oficialităţi civile,

cît şi militare.” În Jurnal rusesc, p.81

44

concepţie asupra modului de rezolvare a problemelor guvernamentale care le

reflectă mentalitatea.”76

În cei 21 de ani nici în România „celulele ucigaşe” nu au fost extirpate.

La scară mai mică, în România, preşedintele Traian Băsescu a devenit, cu sprijinul

unor largi segmente din Serviciile Secrete, la fel ca şi predecesorul Ion Iliescu, un

Vladimir Putin mic şi rău, cinic şi răzbunător, un manipulator înnăscut, abil

speculant de oameni temporar devotaţi, scăpînd fără regrete de cei incomozi.

Avid după binele rostit despre el de către cei mai fără de caracter autori din presa

românească, Traian Băsescu rămîne fragmentul uman second hand al calamităţii

politice care a lovit România din 23 decembrie 1989 pînă astăzi. Spunem second

pentru că primus inter pares, Ion Iliescu, nu va putea fi contestat şi zdruncinat

niciodată de pe nefastul loc întîi.

Grupa sanguină a lui Traian Băsescu este însoţită de semnul „T” de la Trădare (vezi

episodul „Petre Roman, cel mai bun” şi multe altele), privirea lui ageră vizează

doar victime din grupul „EI”, care se opun grupului „NOI”, fără să scruteze o clipă

un viitor mai bun pentru toţi.

România lui Traian Băsescu are populaţia infimă a celor ce îi sînt fideli, executanţi

slugarnici, profitori rapaci, avizi şi monstruoşi.

Cealaltă Românie are soarta tristă a unui teritoriu hăcuit în bucăţi „economice”

aruncate cu generozitate „dulăilor noştri” – buldogi sau pekinezi, dar ai noştri –

acestor infami locotenenţi care l-au sprijinut necondiţionat pentru ca edificarea noii

dictaturi să fie posibilă. Era şi singurul mod de a-şi păstra poziţia pe înaltele scaune

ale Puterii. Iar preşedintelui nu-i provoacă nici un frison contradicţiile verbale pe

care le enunţă zilnic, ca în exemple de ultimă oră: „economia românească a fost

stabilizată, urmează o creştere economică durabilă”77

, urmat la două zile de o

„corecţie” considerată necesară pentru lămurirea vulgului: „România nu a ieşit din

criză, ci din zona de risc”78

România a mai avut parte în diferite epoci istorice de astfel de conducători, cum s-a

putut vedea şi mai sus. Consecinţele acţiunilor politice ale acestora au fost

distrugătoare, iar vindecările s-au produs în decenii, lăsînd cicatrici pe imaginea

naţională, niciodată închise definitiv.

Trăim, în consecinţă, şi astăzi, într-un regim în care un om simplu, la fel ca mine, la

fel ca noi, poate să spună: am norocul unei libertăţi cu lesa lungă, dar am

nenorocul să trăiesc în vremea nebuniei lui.

Acesta – dorinţa avidă de putere şi control – este unul din motivele pentru care

astfel de indivizi malefici revin periodic în istoria naţională.

76

În volumul Rusia lui Putin, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2008, p. 103 77

Reluat de întreaga mass-media, la 6 februarie 2011 78

Idem, la 8 februarie 2011

45

Este vorba de o notă distinctivă a psyche-ului poporului român, ceva ca o cocoaşă

permanentă, un dat ca un blestem ce închide triada Mioriţei prin crimă. O baladă de

care sîntem atît de mîndri, dar care ne defineşte atît de bine, de trist şi de mohorît.

De fapt, este mai simplu decît credem:

Viitorul nu mai are putere asupra Prezentului unor oameni cărora Trecutul le-a

întunecat minţile.

Ne apare greu de contestat, dacă nu chiar evident, jocul unei fatalităţi istorice în

ambele momente şi la ambele personaje, bineînţeles, păstrînd proporţiile decente:

peste tragica figură a generalului Ion Antonescu a plutit mereu umbra malefică a

Regelui Carol al II-lea; peste imprevizibilul preşedinte Traian Băsescu, pluteşte

încă o malefică umbră, cea a lui Ion Iliescu, omul care, nepermiţînd „deraieri

antidemocratice”, de fapt, i-a făcut posibili pe toţi!

Nu ştim de ce anume boli suferă preşedintele Traian Băsescu sau ceilalţi ex-

preşedinţi (în timpul exercitării funcţiei), presa abundă de supoziţii, dar la

momentul istoric 2010/2011 a devenit evident faptul că există o legătură

indubitabilă între psihismul, fiziologia şi patologia persoanei – indiferent cine este

aceasta, la cîrma ţării! – şi deciziile care au impact politic imediat sau pe termen

mai lung asupra a milioane de oameni.

O NOTĂ specială se impune în finalul acestei secţiuni:

există ceva specific românilor, ca „un dat” psihologic general, încă din

secolul 19, de la coagularea statului naţional. Acest lucru, profund negativ, ţine de

ceea ce definea Nicolae Baciu ca fiind „blestemul de totdeauna al românilor (din

ţară şi din exil – n.n.), grupuri, grupuleţe, biserici, bisericuţe se formează peste tot.

Ambiţioşi şi ambiţiile ies la suprafaţă. Denunţurile unora contra altora curg pe la

poliţii şi serviciile secrete fără ruşine şi fără milă de durerea ţării”79

.

Nicolae Baciu scria aceaste gînduri legat de situaţia organizării exilului românesc

din Occident în anii 1950-1954, cînd în ţară se instaurase teroarea comunisto-

sovietică.

El dă şi un exemplu elocvent de cum mergeau lucrurile: „S-a renunţat la formula

democratică a unei reprezentenţe largi (în Consiliul românilor din exil – n.n.) şi

s-a recurs la una limitată şi nereprezentativă, ajungînd la o tîrguială individuală

cu diverse persoane, presupuse că ar fi avut vocaţie să intre în Comitet

(recomandînd) ca preşedinte în persoana domnului Constantin Vişoianu. Acesta

din urmă este însă pus sub acuzare, împreună cu asociatul său, domnul Cretzianu,

79

Nicolae Baciu, în vol. Agonia Romaniei – 1944-1948, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1990, p. 268

46

de a-şi fi însuşit pentru scopuri personale bani publici, destinaţi exilaţilor

romani”80

.

Este şocant să constatăm că în anul 2010 nimic nu s-a schimbat în elitele româneşti

de putere, că întreaga actuală elită politică românească este brava urmaşă a

coruptibililor şi corupţilor politicieni tradiţionali, şi că actualul fenomen de

destructurare a statului are explicaţii precise în caracterul şi în acţiunile

antinaţionale ale politicienilor săi.

Parafrazînd pe John Foster Dulles, „Principiile şi moralitatea trebuie restabilite în

lume!” (1946), avem convingerea că nu există astăzi pentru ţara noastră „a treia

cale, a patra cale” etc., ci doar un singur efort: principiile şi moralitatea trebuie

restabilite în România!

CONCLUZII

Deşi curajul nu ne lipseşte, temeritatea de a enunţa concluzii radicale ne este

înfrînată de necunoaşterea – logică – a viitorului politic imediat şi a bazelor reale

care-l premerg. Baze din care, o mare parte le-am enumerat pînă aici.

Cu toate acestea, considerăm că, pentru poporul care are neşansa unor astfel de

guvernări succesive, inteligenţa şi răbdarea, pe fondul unui prestigiu treptat

recîştigat sînt necesare, dar nu suficiente pentru corecţiile dorite de un autentic,

viabil şi aplicabil Proiect naţional de dezvoltare economico-socială.

Faptul că ne întrebăm, în genul retoric, „cum a fost posibil?”, nu este suficient.

Faptul că avem îndoieli privind expresii de genul „oare, chiar aşa să fie?”, este

evident că nu serveşte la mare lucru, dar este bine că se întîmplă.

În fond, chiar aşa este!

80

Idem, op. cit., p. 276

47

Faptul că, totuşi, gîndim cu mintea noastră şi dăm un contur cît mai concret

adevărului este foarte bine. Mai ales că, nu un Manual de Discernămînt pentru

debusolaţi politic am dorit să încropim.

Mai sînt necesare dezvoltări – unele mai lente, altele mai ferme – prin care procesul

de reconversie a democraţiei deturnate, în democraţie autentică, să fie demarat.

În România nu au existat nici o clipă în aceşti 21 de ani forţe politice antagoniste

doctrinar, care să guverneze în alternanţă, prin competiţie de Proiecte, forţe politice

ajunse la putere prin procese electorale în cunoştinţă de cauză la nivel popular.

Toate forţele politice care au guvernat pînă la momentul istoric 2010/2011 au fost

şi sînt facţiuni ale aceluiaşi nucleu post-comunist de putere, cu sprijinul masiv al

elementelor robuste, bine conservate şi adaptate, ale actualei „Intelligence” avînd

cea mai pură origine în Securitatea comunistă. Fiecare în parte, dintre ele, nu ar

recunoaşte acest fapt în mod oficial din cauza delegitimării evidente şi imediate.

Bine, vor zice unii, dar astfel merg lucrurile şi în Rusia post-sovietică.

Nu putem fi de acord cu astfel de simplificări.

În Federaţia Rusă, elita politică de după tranziţia girată iniţial de preşedintele Boris

Elţîn, mai exact, după anul 2000, sub semnul pragmatismului impus de V. Putin81

, a

pornit un proces de modernizare Statul şi a început să-i redea aspectele de mare

putere, element generator de mîndrie naţională. Şi, în ciuda şocantelor dezvăluiri

ale Annei Politkovskaia, nu negăm faptul că în Rusia, păstrînd proporţiile,

problemele sînt mult mai complexe, mai ales cu cît te apropii de frontiere, unde

teritorii autonomiste impun ameninţări la limita terorismului. Dar acest fapt nu

frînează un proces politic – în esenţă, pozitiv! – în plină desfăşurare ofensivă.

Pe cînd, în România, statul a fost programatic deturnat de la evoluţii fireşti,

pozitive, în folosul unui grup de Putere.

Nimeni nu este nevinovat!

Aşa se face că România are nevoie – la momentul istoric 2010/2011 – de o

adevărată renaştere naţională, aptă să aducă în prim plan noii oameni de stat, autori

ai unui autentic Proiect naţional pe termen lung.

Această renaştere va trebui oglindită într-un realist Imn al patriei, o ţară în relaţii

excelente cu ţările vecine şi cu Federaţia Rusă, într-o Şcoală naţională de mare

prestigiu, în prosperitate pentru locuitorii săi.

România trebuie restaurată printr-un nou patriotism, ne-găunos şi generator de

mîndrie naţională.

81

La rîndul său, fost şef KGB.

48

În timp ce, în 21 de ani, evoluţiile sociale (sărăcia, şomajul, investiţiile etc.) au

constituit Variabile, modul în care Grupul FSN cu toate variantele lui pînă în 2010

a pus în practică proiecţia de menţinere la Putere a rămas o Constantă. Nici una din

guvernări nu a generat progres.

Aceşti oameni nu au distrus o orînduire socială veche şi nu au construit un stat

modern pe ruine ce nu existau. Au eliminat prin asasinare un dictator, au

condamnat formal cîţiva apropiaţi şi, purtaţi de un val popular entuziast, au elaborat

imediat procedurile de preluare a Puterii şi de păstrare a acesteia pe termen lung.

Adaptabilitatea acestor oameni „din mers”, la condiţii cu totul noi, a fost

extraordinară, Ion Iliescu rămînînd, pînă astăzi, cel mai bun politician român.

Din punct de vedere istoric, aceşti oameni au provocat României o tragedie cu

nimic mai prejos decît tragediile din cele mai grele ceasuri de cumpănă. Acest

relativ mic grup de oameni şi-a însuşit, la propriu, un stat est-european de mărime

medie; tot ei au sacrificat în cunoştinţă de cauză (!) toate generaţiile tinere începînd

cu cea a momentului 1989/1990, neasumîndu-i răspunderea viitorului a milioane de

români, prin Proiecte de dezvoltare pe termen lung.

România, cea fizică, materială, lor le aparţine!

Faptul că un număr tot mai mare de cetăţeni şi-au pierdut mîndria de a fi români, în

ţară şi în străinătate, constituie un semnal al eşecului de guvernare în bloc, de după

decembrie 1989, un efect dezolant al corpusului politic românesc. Deşi nu vor plăti

vreodată daune, politicienii români sînt vinovaţi în solidar.

Un „Al doilea front” pentru salvarea României astăzi – Frontul Salvării Naţionale a

fost o retorică ce a precedat absurdul – trebuie stimulat în zona liderilor economici

lucizi, prin eficientul procedeu de Lobby. Oare nu este semnificativ faptul că

Parlamentul României nu s-a aplecat încă asupra unui proiect de lege în această

direcţie?

Constatăm că tot mai mulţi lideri economici, însoţiţi de consorţiile componente, se

structurează „pe tăcute” în grupuri noi de lobby, intern şi extern, în favoarea unei

modificări structurale şi de profunzime a realităţii interne a României. În viitorul

apropiat, guvernările generate de Grupul iniţial vor avea parte de o mare surpriză

din acest sector.

Dar pînă atunci, cu toate fenomenele contraproductive, asistăm în mod vizibil la

sfîrşitul unei anumite Românii, prin suferinţe resimţite în mod direct şi dureros de

către largi pături ale populaţiei (societate dezbinată şi sărăcită, ecosisteme

devastate), iar următoarea perioadă de circa 3-5 ani va fi marcată de puseurile tot

mai dure şi mai virulente de conservare a ceea ce se mai poate „salva”, la modul cel

mai egoist, din statul rezultat din construcţia Grupului iniţial. Împlinirea

aşteptărilor majorităţii populaţiei au fost împins pînă la orizontul anului 2030, cel

puţin.

49

Aceşti oameni, aflaţi în funcţii cheie, au aplicat „la vedere sau subversiv”, politici

nonstimulative şi antiprotecţioniste, pentru că există comisioane substanţiale „de

deschidere de drum” acordate de firme străine pentru orice produs ce intră pe piaţa

românească. Birocraţilor şi politicienilor implicaţi le sînt mult mai convenabile

comisioanele din importuri decît programele de dezvoltare sectorială a economiei

autohtone.

În continuarea logicii politice, poate că se va impune chiar necesitatea unei

Lustraţii declanşate tocmai împotriva actualei elite politice, atît de vinovată în

iresponsabilitatea sa.

Iar laşitatea actualei clase politice va trebui extirpată ca o boală a unor săraci cu

duhul, în neţărmuritul lor egoism. Sau, altfel spus, „E păcătos lucru să ai dreptate,

dar să n-ai putere, e însă mult mai păcătos să ai putere dar să n-ai curaj”82

.

Acest popor va mai putea juca un rol major în viaţa internaţională doar păstrîndu-şi

caracterul nealterat, naţional şi românesc.

Revenind la una din ideile de pornire ale acestui mic studiu, aceea a lul Karl

Popper, conform căreia „Ideea unei planificări utopice la scară mare este o fată

morgana care atrage spre pieire”, dorim să subliniem faptul că orice Proiect

naţional pe termen lung nu trebuie conceput ca o prognoză efectivă, ci ca un cumul

recunoscut şi urmat de precepte etice, cu aplicaţii pragmatice.

Făcînd referire la un roman recent publicat în limba română (Karen Maitland,

Călătoria mincinoşilor, Ed. Leda, 2010), Radu Paraschivescu notează cu maliţie şi

regret:

„Romanul acesta se potriveşte mănuşă României de azi. Fiindcă e nevoie de un

urlet de lup care să clatine temeliile minciunii. E nevoie de împrospătarea aerului

viciat pe care-l respirăm îngînînd tot mai vlăguit „Bine că nu-i mai rău”, „Asta e”,

„N-ai ce-i face” şi alte lozinci de abandon fatalist. Înainte de a fi atenţi la

catastrofele de peste mări şi ţări, nu strică o privire înăuntrul nostru. Mai mult ca

sigur că nu tot ce vom vedea acolo ne va plăcea. Iar cînd vom auzi urletul lupului,

vom spera ca el să ajungă şi la urechile celor care conduc alaiul...”83

Fie-ne permis să încheiem în această notă, de minim optimism, mica noastră

încercare de înţelegere a lui de ce merg lucrurile aşa cum merg.

82

Simion Mehedinţi, op. cit., p. 372 83

În art. Urlet de lup, din Adevărul, 16 octombrie 2010

50

A N E X E

ANEXA NR. 1

Lista primului CFSN, un nucleu iniţial care, cu mici excepţii, a devenit în final,

un Grup de Putere compus doar din cîteva mii de oameni, şi alte cîteva zeci de

mii în eşaloanele inferioare, care au ţinut timp de 20 de ani, ostatic, întregul

popor roman.

Lista respectă formularea oficială din decembrie 1989-ianuarie 1990.

1. Doina Cornea – profesoară, disidentă

2. Ana Blandiana – poetă

3. Mircea Dinescu – poet

4. Laslo Tokes – preot reformat

5. Dumitru Mazilu - diplomat

51

6. Dan Deşliu – poet

7. Ştefan Guşă – general, şef al Marelui Stat Major

8. Victor Atanasie Stănculescu – general, ministru al Apărării

9. Aurel Dragoş Munteanu – scriitor

10. Corneliu Mănescu – fost diplomat semnatar al „Scrisorii celor şase”

11. Alexandru Bîrlădeanu – vechi activist PCR, semnatar al „Scrisorii celor

şase”

12. Silviu Brucan – vechi activist PCR, semnatar al „Scrisorii celor şase”

13. Petre Roman – profesor

14. Ion Caramitru – actor

15. Sergiu Nicolaescu – regizor şi actor

16. Mihai Montanu – lucrător la Energomontaj

17. Mihai Ispas – sportiv (lupte)

18. Gelu Voican Voiculescu – specialist în studii geotehnice

19. Dan Marţian – vechi activist PCR

20. Mihai Lupoi – căpitan de armată

21. Gheorghe Voinea – general, comandantul Armatei I

22. Emil (Cico) Dumitrescu – căpitan de rangul I

23. Vasile Neacşa – revoluţionar

24. Cristina Ciontu – studentă

25. Marian Baciu – revoluţionar

26. Bogdan Teodoriu – economist

27. Eugenia Iorga – revoluţionar

28. Paul Negriţiu – revoluţionar

29. Gheorghe Manole – revoluţionar

30. Cazimir Ionescu – economist

31. Adrian Sîrbu – regizor „Sahia Film”

32. Constantin Cîrjan – revoluţionar

33. Domokos Geza – scriitor

34. Magdalena Ionescu – revoluţionar

35. Marian Mierlă – student

36. Constantin (Bebe ) Ivanovici – muncitor

37. Ovidiu Vlad – revoluţionar

38. Valeriu Bucurescu – revoluţionar

39. Ion Iliescu – vechi activist PCR, director Editura Tehnică

(„cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”)

Etapa a doua:

52

Urmare a şedinţei din 13 februarie 1990, a fost ales Biroul Executiv al CPUN,

în următoarea componenţă:

Preşedinte: Ion Iliescu

Vicepreşedinţi: Ion Caramitru, Cazimir Ionescu, Karoly Kiraly, Radu

Cîmpeanu, Ion Mînzatu

Secretar: Dan Marţian

Membri: Serghei Meszaroş, Virgil Andrei Vîţă, Radu Ciuceanu, Nicolae S.

Dumitru, Gheorghe Manole, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu,

Constantin Gurilă, Janos Vincze, Mircea Dinescu, Toma George Maiorescu,

Nicolae Radu, Ion Diaconescu, Dan Hăulică

ANEXA NR. 2

Decretul Lege de desfiinţare a Direcţiei Securităţii Statului

Decret nr. 33/1989

Din 30/12/1989

Privind desfiinţarea Departamentului securităţii statului

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 8 din 31/12/1989

53

Actul a intrat în vigoare la data de 31 decembrie 1989

Consiliul Frontului Salvării Naţionale d e c r e t e a z ă:

Articol unic: - Pe data prezentului decret Departamentul securităţii statului se

desfiinţează.

PREŞEDINTELE

CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE

ION ILIESCU

Bucureşti, 30 decembrie 1989

Nr. 33

ANEXA NR. 3

Prognoze sumbre: Putere, Presă, Publicitate

Carol Hârşan, Georgiana Arsene

54

Concentrarea monopolului informaţional şi creşterea fără precedent a rolului

trusturilor de presă, promovate prin publicitatea agresivă sînt fenomene ce definesc

Puterea în secolul 21.

Vorbind despre presă, nu putem evita referinţele la noile forme fixe ale libertăţii

sau la descrieri ale culturii succesului, astăzi.

Am văzut cum omul post-modern a părăsit împreună cu angoasele sale

modernitatea desuetă a secolului 20 şi asistă acum la un straniu şi uluitor

experiment:

lumea este pe cale să devină ostatica celei mai subţiri elite, o elită care

concentrează mai multă putere decît s-a putut strînge vreodată în mîinile unui grup

uman.

Publicitatea, propaganda şi presa sînt mijloacele prin care fenomenul se

manifestă în mod optim.

Puterea – mod de utilizare

Iată cîteva trăsături ale structurii imperiale care ne stă în faţă astăzi, tot mai

concretă, mai robustă şi de neocolit. Este vorba de state cu influenţă globală,

indiferent de denumirea lor oficială, iar metodele lor de punere în aplicare a

ambiţiilor imperiale post-moderne sînt verificate de secole şi adaptate tehnologiilor

de ultimă oră. Pămîntul ca planetă, le strînge deja ambiţiile ca o gheată strîmtă.

Imperiile sînt consecinţe ale monopolului de Putere, ale forţelor de creştere,

valorificări de acumulări succesive. Puterea, înainte de a deveni imperiu, este un

embrion în care un grup uman restrîns, cîteva personalităţi, ştiu să gestioneze

acumulările care determină creşterea. Imperiile mai sînt şi consecinţe sincretice ale

ambiţiilor vizibile şi ascunse ale unei naţiuni, dar şi consecinţe ale selecţiei naturale

în cîmpul Puterii.

Rolul grupurilor percepute ca „secrete-oculte”, devenite astăzi, părţi compacte de

Intelligence este tocmai conservarea acestui filon, scopul unic va scuza mijloace

multiple pentru multă vreme în viitor. Se impune cel care are viziunea,

adaptabilitatea şi eficienţa administrării resurselor, structurate cel mai bine.

Monopolul informaţional fiind covîrşitor, mecanismele de control primesc priorităţi

absolute. Tocmai din aceste necesităţi imperative s-au născut actualele Comunităţi

de Informaţii. Şi ele se supun legilor naturale ale creşterii tinzînd să devină globale.

Şi mai mult decît atît: spaţiale, cosmice.

Controlul prin presă si publicitate

55

Astăzi, controlul este mai vast, mai eficient şi mai acceptat ca oricînd în istorie.

Aceasta, şi datorită manipulărilor succesive prin care s-a obţinut rezultatul dorit.

Controlul Puterii a depăşit faza necesităţilor derivate din deţinerea ei şi tinde să

devină o maladie. Noile realităţi au culisat spre sofisticata filosofie politică de

astăzi, în centrul căreia s-a instalat Controlul.

Statele de rangul întîi şi micile grupuri de putere din jurul lor, dau undă verde

fluxurilor de finanţări care edifică şi întăresc controlul. Omul profan înghite fără

crîcnire deciziile acestor elite de putere, inclusiv invadarea intimităţii personale,

odată cu imensa masă de produse de consum azvîrlite în arena pieţei globale.

Invenţiile constituie un exemplu relevant.

Tehnologia ultramodernă, dar şi orice invenţie, orice dezvoltare şi perfecţionare în

cîmpul inovaţional, sînt testate mai întîi în planul „răului”. Acesta, Răul, fiind,

astăzi, generat de provocarea de afecţiuni majore asupra individului, asupra

grupurilor sau a maselor mari umane, prin agresiuni ce merg de la acţiunea psihică

la moartea violentă. Cercetarea ştiinţifică, descoperirile şi tehnologia grăbesc

simultan, atît succesul, cît şi dezastrul.

Gestionarea acestui sensibil echilibru dă clasa grupului restrîns care o efectuează.

Un exemplu recent, nu ultimul, este telefonul mobil, „celular”, extensie a

sistemului Eschelon, de control global ce vizează utilizarea unei frecvenţe proprii

de către fiecare individ uman. Asasinarea lui Djokar Dudaev după depistarea

frecvenţei sale, e deja, un exemplu clasic, de manual banal pentru servicii secrete.

În timp ce esenţe ale invenţiilor şi descoperirilor limitează viaţa, surogate ale lor

pretind că o sprijină. Ca ciclul să funcţioneze fără abateri, publicitatea manipulativă

a fost elaborată şi adusă sub umbrela controlului de Putere. Vehicolul ideal este

compus din presa scrisă şi audiovizuală.

De ce scad şansele presei independente ?

Orice atrocitate poate fi pervertită, îndulcită, atenuată în aspecte iluzorii ale binelui.

Există eufemisme pentru orice formă de rău în lume. Fenomenul e mai vast şi mai

prezent decît toate segmentele lui, studiate separat.

Subliniem faptul că nu mai există astăzi „interes naţional”, în termenii fermi de

acum o jumătate de secol. Există doar interes pentru Putere. În acest cîmp, orice

discordie dispare. Polemicile din domeniu, chiar virulente, ţin de acţiuni

manipulative şi de deturnare a atenţiei publice, tocmai de aceea conceptul de

„interes naţional” rămîne azi, mai greu de definit ca oricînd.

În timp ce Naţiunea se estompează pe zi ce trece, devenind o entitate tot mai

permeabilă şi delegînd puteri „în sus şi în jos”, Puterea rămîne dogmă. O dogmă

păstrată în lingouri de către elită şi diseminată în substituenţi virali, în mase.

56

În acest domeniu, televiziunile sînt campioane. Acţiunea de manipulare are

desfăşurare globală şi constă în producerea unui uriaş val de filme cu temă dată, cu

rol de pregătire psihologică a comunităţilor de receptori pentru evenimentele aflate

în construcţie. Atacul de la World Trade Center – 9/11/01 - a fost prezent în

numeroase filme „preventive” înainte de a fi aplicat în teren.

Reţeta este simplă:

sînt tot mai dese situaţiile în care o facţiune a răului se luptă cu „nucleele dure”,

pentru ca „mai-puţin-răul” să învingă, generînd iluzia că binele învinge răul.

Acest mimetism parazitar este reluat în tot mai multe filme. S-a creat o categorie

generoasă a producţiilor cinematografice şi de televiziune care aplică programatic

această reţetă în scopul pregătirii subconştientului colectiv pentru politicile ce vor fi

puse în aplicare în viitorul apropiat.

De exemplu, Pentagonul, dar şi elite de forţă ale altor state, vor folosi arme

climatice şi spaţiale, temă ce abundă în desenele animate din anii noştri. Copiii care

le vizionează vor fi adulţi la data folosirii pe scară largă a noilor arme.

Totul e să pui o idee rece, o lege ca un tăiş de bisturiu, într-un gînd sensibil, la

îndemîna a cît mai mulţi receptori – Televiziunea!

Astfel, avem de-a face cu fluxul şi refluxul constant al Puterii: ceea ce este astăzi

eveniment, mîine e deja, istorie, dar şi liantul cauzal prin care Puterea determină

evenimentul de poimîine.

Opoziţia anti-Control

Reacţia pare să se structureze pe măsura provocării. La începutul secolului 21 iluzia

unei societăţi „drepte” s-a îndepărtat periculos de mult de orizontul de aşteptare a

sute de milioane de oameni. Numărul celor ce intuiesc acest fenomen este în

creştere.

Dar, sistemul, care are drept cheie de boltă, Controlul, este astfel conceput încît cei

care îl înţeleg cel mai bine sînt atraşi, cumpăraţi sau distruşi fără vreo justificare de

ordin moral.

Eticul şi morala, propagate masiv în cîmp religios cu ani în urmă, stîlpii organizării

sociale în epoci anterioare, au glisat spre demagogia necesităţii imediate –

„războiul antiterorist”, de exemplu – părăsind cîmpul cultural din care provenea

politicul pînă deunăzi.

S-au trezit închise în ţarcul „intereselor de rang superior”: „orice este permis ca să

impunem binele cu forţa”. Şi, fiecare elită de Putere cunoaşte faptul că „orice

asociere umană este sortită eşecului, dacă nu vizează direct Puterea” (Frank

Herbert, 1976).

57

Imperativul impus cu forţă astăzi, cu efecte greu de prevăzut încă, este „devenirea

întru Putere”, pentru că avem de-a face cu mai mult Bush decît Shakespeare sau

Mozart şi cu mai multă tehnologie decît umanism.

În următorul deceniu sistemul controlului global va fi desăvîrşit, permiţînd

afirmarea nivelului următor, cu efecte în însăşi persistenţa biologică a omului.

Iată cum, predestinarea a părăsit natura sa divină, devenind o constantă exclusiv

umană şi, implicit, politică, în esenţa ei: cea mai subţire elită pre-destinează soarta

întregii omeniri.

ANEXA NR. 4

Romania, între clişee şi vodevil

GEORGIANA ARSENE84

„Peste-o mare mare neagră

latră-un cîine mare negru.”

A. E. Baconsky, Echinocţiul nebunilor

84

Articol scris în august 2010

58

Ministrul român al turismului, doamna Elena Udrea, ea însăşi un brand uşor

recognoscibil pe harta politică a ţării, ne spunea despre „lansarea de la Şanhai” a

Pavilionului românesc la Expoziţia Mondială, ca fiind „un brand turistic

profesionist” (Realitatea TV, 2 august 2010), oglindind perfect „imaginea actuală a

ţării noastre”.

Tot atunci ne atrăgea atenţia că „urmează o etapă lungă de implementare a

brandului de ţară”. Dacă tot Ministerul d-nei Udrea se va implica în această

ambiţioasă lucrare, aşteptăm cu nedisimulat interes rezultatul. În fond „Plaja de

cercetare, nu de nisip pe litoral, e foarte largă: de la primul logo autentic apărut pe

aceste pămînturi, „Torna, torna, fratre”, la cel stabil, cu rezonanţa regală profundă,

„Nihil sine Deo” şi pînă la tandrul răsfăţ al Papei Ioan Paul al II-lea în 1999,

„Grădina Maicii Domnului”.

Şi cum este de prevăzut că dezbaterea pe acest subiect va depăşi cadrul sobru,

definit de absenţa zîmbetului monalistic pe chipul d-nei ministru, pornim tăvălugul

unor sugestii pentru un brand gratuit, să nu mai tremure pensionarii că vor fi atinşi

la banii de cimitir.

Este clar faptul că în acest domeniu nu de o separaţie a Puterilor în Stat avem

nevoie, ci de o profitabilă reunire a lor, exact la fel ca în cazul fraudelor de mare

anvergură girate „de sus”. Democraţia n-are ce să caute acolo unde interesul

naţional e un deziderat unanim!

Oricine poate pricepe cadrul profesional necesar, dintr-o simplă plimbare pe

Internet. „Un Logo e numele unei filosofii a educaţiei...”, iar brandul trebuie

construit „cu destinaţie precisă” etc.

Brand de ţară?

Iată o sugestie la îndemînă: brandul Asului de Treflă. Practic, şi hoţia perfectă se

cere sdmirată ca orice virtute, ca orice lucru apropiat/lipit de perfecţiune. Or, un

segment întreg de romani a dus hoţia pe cele mai înalte culmi în ţară şi în lume, de

la bancomate, pînă la cuprul de lîngă linia TGV. Observaţia lui Ion Groşan, privind

o reclamă publicitată pentru turiştii din Germania, este pertinentă: „Petreceţi-vă

vacanţele în România! Maşina dumneavoastră e deja acolo!” (Brandul tîmpeniei,

iulie 2010).

Sau, iată o simplă idee la momentul turistic 2010, indiferent de anotimp: unul dintre

ultimii mari comunişti romani, Ion Iliescu, este încă bine si sănătos, „care sănătate

i-o dorim cît mai bună”. Doar atît, şi merită deranjul unei vizite în această ţară, în

care să poţi pune mîna pe el şi să urli „Este!”. Pentru că odată cu el se va stinge

marea generaţie cinstită şi săracă a politicii dedicată şcolii de la Moscova. Ne vor

59

rămîne doar hoţii autentici, ceea ce înseamnă un cu totul alt brand: THE GUILTY

STATE!

Dar, cum e la alţii?

Pentru edificări sugestive – sau sugestii edificatoare – facem un scurt survol asupra

unor logo-uri de ţări şi state, domeniu în care diferenţa este chiar specifică!

Avem astfel:

State ale SUA: Alabama – „Să împărţim minunea”; Alaska – „Ţara soarelui de la

miezul nopţii”; Delaware – „E bine să fii primul”; Illinois – „Chiar aici, chiar

acum”; Indiana – „Reporniţi-vă motoarele”; Kansas – „Nicăieri nu-i ca acasă”, sau

„Ţara lui Aaahh!”; Maine – „Vacationland”; Nebraska – „Posibilităţi fără sfîrşit”;

Oregon – „Visătorii Dragostei”; Rhode Island – „Chiar, nu sîntem o insulă!”;

Wyoming – „Cum nu e nici un alt loc pe pămînt”.

Iată şi cîteva logo-uri de ţară, mai „de regiune, superior”:

„Austria, în sfîrşit!”; „Irlanda. Insula amintirilor”; „Trăieşte mitul tău în Grecia”;

„Cipru. Insula celor patru anotimpuri”; „Zîmbeşte! Eşti în Spania!”; „Letonia. Ţara

care cîntă”; „Sicilia. Orice altceva e în umbră”; „Estonia. Transformarea pozitivă”

– după Antonia Marazza, 2007.

Pe lîngă acestea, cum sună, legat de România: „The Land of Choice”, sau

„Explorează grădina carpatină”?

Poţi să dai oricînd peste mîndrul urs carpatin care cotrobăie prin tomberoanele de

gunoi de lîngă Braşov, sau să faci surf – no limit sports – pe viitura Siretului. Că

doar nu vom compromite turismul intern construind diguri! Sau, şi mai rău:

autostrăzi!!!

Deci, pe drumul spre un final deschis mai plantăm o soluţie, două:

„Schengen – o prostie! România vă oferă Cetăţenia OZN, un credit-card spre

oriunde!”. Adevăratul Land of Choice pe acolo se află, dacă nu cumva, s-a refugiat

într-o cofetărie bucureşteană.

Oricum, textul acesta are final deschis.

A, dar cum sună: „România. Final deschis”?

Pentru o ţară a tuturor posibilităţilor sună extrem de veridic.

În turism, locurile şi unele lucruri, chiar peisaje, sînt tratate ca brand-uri: cascade,

cetăţi, defilee, poiene cu narcise, dîmbul lui Gîf, multe biserici, floarea de colţ,

muzee, capra neagră, case memoriale, vipera cu corn.

60

Scopul brand-ului turistic este să se cîştige bani de pe urma clienţilor ce au fost

convinşi să vină acolo de departe, „pentru chestia aia”.

Singurele lucruri care contează sînt nebunia curiozităţii şi haosul deplasării. Iar

pentru gazde contează concurenţa şi modul în care administrează locul „brănduit” –

oribil cuvînt!

La noi, de un secol – cinematografic vorbind – Dracula e un succes din acest punct

de vedere, dar după anul 1990 Dracula şi-a băgat coada de a devenit ubicuu: îl

avem la Sighişoara, la Braşov, la Pasul Tihuţa, la Cetatea Vulturilor din Argeş,

bîntuie Bucureştiul, ba chiar ameninţa să se aşeze temeinic în Ilfov după răz-

gîndirea ministrului Agaton! Fără să mai pomenim de invazia în cinema de la Bela

Lugozsi încoace. În Dracula lui Coppola a jucat şi o romancă – se putea? – o

clujeancă, nevastă de avocat în California..

Aşa e cu locurile, e turism, e publicitate, e capitalism.

Dar cu Ţara te apucă brand-ul ameţelii! În reprezentarea „Naţionalei” lucrurile se

schimbă, întregul este luat drept „loc”.

„Cu cît mai importantă este ţara de destinaţie, cu atît mai complex e procesul de

branding”, spun experţii (aici, Landor Associates, cu mulţumiri).

Eu spun că o ţară cum este România, unică, în fond, este un diamant imaterial

multifaţetat, cizelat pe un minunat relief. E o ţară ca un „secret al gustului” din

toate: tradiţie, credinţă, mituri, cultură, istorie, societate, politică, piaţă, servicii,

politeţe, marketing, presă, şi resentimente. Pentru că şi un naţionalism sănătos şi un

patriotism asumat pot contribui la un brand profitabil.

Dar să construieşti un nou aeroport internaţional sau o autostradă „cap-coadă”, nu

doar frînturi festiviste, sînt lucruri mult mai dificile şi mai complexe decît să

schimbi aroma unui parfum. Ţara nu e doar gunoiul adunat în interiorul graniţelor

şi nici oamenii de nimic ce cîrcotesc tocmai în generaţia ce dezbate brand-ul. Nici

emigranţii care pleacă hotărîţi să „privească înapoi cu mînie”. Şi nici nu poţi să

modifici sau să mototoleşti o ţară ca să se potrivească „la fix” cu un logo artefact,

cum face d-na Elena Udrea şi studiile scumpe ce-i justifică utopia.

Pentru aceşti miniştri fără inimă, pentru care ţara e doar un produs de promovat ca

să vină clienţii (alienii – străinii) ca să li se golească portofelele pentru servicii

defectuoase, secretul seducţiei naţionale va rămîne secret pentru multă vreme.

Dacă astăzi vin turişti în România, ei nu mai cad în capcana publicitară ieftină a

guvernului (dar scumpă pentru contribuabili). Ei constată pe teren incapacitatea

miniştrilor noştri de a gîndi pozitiv din birouri.

61

Vai, cît de departe este acum România de sensul unic din „Nihil sine Deo”, tocmai

din cauza acestor oameni pentru care totul este „sine Deo”!

Deci, cum putem defini o Ţară de două margarete într-o Europă de cinci stele? O

Ţară în care:

- cei mai mulţi lideri nu-şi ţin cuvîntul dat;

- banii „se sperie” de proiectele pentru care au fost alocaţi;

- furtul, cerşetoria şi şmenul sînt sporturi cu etape zilnice;

- mita este o obligaţie de onoare;

- nu eşti politician promovabil dacă nu-ţi serveşti prompt grupul de

interese;

- capitalismul fără comision este o utopie pentru proşti;

- nepotismul şi amantlîcul sînt criterii primare de selecţionare a

cadrelor;

- un oraş fără cîini vagabonzi, pentru culoarea locală, nu are

prestanţă;

- şcoala este o anexă inutilă a parvenirii în ierarhie, diplomele vin de

altundeva...

E simplu. E „genuin”, rămîne cum ne-am înţeles: FINAL DESCHIS!

Coperta 3

Prognoze similare pentru Rusia

„De ce sînt acei politicieni cu o gîndire emancipată oameni cu două feţe?

Aceasta este întrebarea. Nu este un şantaj direct din partea Administraţiei: dacă nu

spui ceea ce îţi cerem noi să spui, îţi vom tăia privilegiile?

62

Nimeni nu vrea să renunţe azi la privilegii. „Elita” noastră politică este puternic

infestată de laşitate şi speriată de moarte că îşi va pierde puterea. Nu că va pierde

respectul oamenilor, ci scaunul. Asta e tot ce îi interesează.

...Nu va exista nici o splendidă schimbare revoluţionară cu portocale, lalele sau

trandafiri în Rusia.

Revoluţia noastră, dacă va veni, va fi roşie, deoarece comuniştii reprezintă acum

cea mai democratică forţă din ţară, şi va fi roşie pentru că va fi sîngeroasă.”

Anna Politkovskaia

Orice asemănare cu situaţia din România este o imagine în oglindă, la scara 1 la 1 a

corupţiei generalizate. Mecanisme identice, consecinţe...

Coperta 4

Suma eşecurilor Statului este dată de suma ignoranţei politicienilor săi.

Nimeni nu este nevinovat!

Aşa se face că România are nevoie – la momentul istoric 2010/2011 – de o

adevărată renaştere naţională, aptă să aducă în prim plan noii oameni de stat, autori

ai unui autentic Proiect naţional pe termen lung.

63

Această renaştere va trebui oglindită într-un realist Imn al patriei, o ţară în relaţii

excelente cu ţările vecine şi cu Federaţia Rusă, într-o Şcoală naţională de mare

prestigiu, în prosperitate pentru locuitorii săi.

România trebuie restaurată printr-un nou patriotism, ne-găunos şi generator de

mîndrie naţională. (...)

Aceşti oameni nu au distrus o orînduire socială veche şi nu au construit un stat

modern pe ruine ce nu existau. Au eliminat prin asasinare un dictator, au

condamnat formal cîţiva apropiaţi şi, purtaţi de un val popular entuziast, au elaborat

imediat procedurile de preluare a Puterii şi de păstrare a acesteia pe termen lung.

Din punct de vedere istoric, aceşti oameni au provocat României o tragedie cu

nimic mai prejos decît tragediile din cele mai grele ceasuri de cumpănă. (...)

Acest relativ mic grup de oameni şi-a însuşit, la propriu, un stat est-european de

mărime medie; tot ei au sacrificat în cunoştinţă de cauză (!) toate generaţiile tinere

începînd cu cea a momentului 1989/1990, neasumîndu-i răspunderea viitorului a

milioane de români, prin Proiecte de dezvoltare pe termen lung.

România, cea fizică, materială, lor le aparţine!

În continuarea logicii politice, poate că se va impune chiar necesitatea unei

Lustraţii declanşate tocmai împotriva actualei elite politice, atît de vinovată în

iresponsabilitatea sa.

Autorii